Bătălia de la Tecuci din 1627 prin ochii unui străin

0
104
Bătălia de la Tecuci din 1627 prin ochii unui străin

Paul  din Alep, pe numele său arab Bulos ibn az-Zaim, s-a născut în 1627 într-o familie de preoți din capitala Siriei de nord. Înaltele demnități bisericești ale tatălui său l-au ajutat pe tânărul Paul să ia parte la evenimente importante din capitala Siriei de nord precum vizita sultanului Murad al III-lea[1] sau primirea patriarhului Antiohiei, Eftimie al III-lea de Chios[2]. Mai târziu l-a însoțit pe noul patriarh, Macarie, într-o călătorie în țările ortodoxe din răsăritul și nordul Europei pentru a cere sprijin împotriva persecuțiile la care erau supuși creștinii din Siria de către turci. Itinerarul a fost lung și greu și a ținut aproape șapte ani, din 9 iulie 1652 până pe 21 aprilie 1659.Paul de Alep a scris un jurnal de călătorie în limba arabă, cu denumirea de Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei. Aceste însemnări au fost traduse în limbile engleză („The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch”, Londra, 1836), rusă („Путешествие антиох. патриарха Макария”, Moscova, 1896-1899) și română. Prima traducere în limba română a jurnalului a fost realizată de către Emilia Cioran și a apărut la București în 1900.

Una dintre relatările inedite ale arabului se referă la bătălia de la Tecuci din mai 1653 atunci când Timuș Hmelnițki, fiul cel mare al lui Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor, a condus o armată cazaco-moldovenească cu care a înfrânt un detașament valaho-moldovenesc condus de moldoveanul Gheorghe Ștefan. Detașamentul Țării Românești a fost condus personal de solicitantul tronului Moldovei, Gheorghe Ștefan. Însă în urma bătăliei Ștefan a fost din nou nevoit să se retragă, astfel că armata cazacă, a putut trece cu ușurință Siretul și a intrat în Țara Românească.

Paul din Alep face o scurtă cronică a luptei oferind detalii spațio-temporale și referitoare la efectivele militare. Datele temporale sunt, ca și în restul jurnalului, strâns legate de calendarul ortodox, „În zilele de Paști”, „în prima duminică după Paște”, o abordare a timpului care nu miră deloc, dacă este să avem în vedere un ev mediu profund religios. După trecerea în revistă a datelor tehnice, sirianul începe un subcapitol (Iată cum au purtat războiul) mult mai dinamic în care prezintă succint lupta efectivă. Ne sunt înfățișate importante amănunte despre stilul de luptă al cazacilor bazat pe tranșee. Crezând că nu vor ieși din adăposturile lor, voievodul Ștefan a trimis asupra cazacilor un corp de 800 de dărăbani, care însă au fost luați prin surprindere de contraofensiva rapidă a dușmanilor. Paul nu dă multe detalii, dar mai mult ca sigur cazacii i-au lăsat pe moldoveni să se apropie la o distanță convenabilă după care au atacat brusc, având și o superioritate a artileriei, unsprezece tunuri, față de numai șase ale moldovenilor. Astfel dărăbanii au suferit mari pierderi, agravate de apariția lui Timuș care i-a gonit definitiv de pe câmpul de luptă.

Ni se vorbește despre calitățile războinice ale cazacilor care „se țin tari pe câmpul de luptă, ei nu dau înapoi, nici nu fug”, acest curaj fiind pus de către autorul arab pe seama experienței dobândite în bătăliile cu polonezii. Deși vorbim despre evenimente de secol XVII se remarcă războiul de tranșee care și-a atins maxima utilizare în Primul Război Mondial. În cazul de față, documentul ne descrie sistemul de șanțuri care înconjura tabăra cazacilor, mecanism ce oferea în același timp și protecția împotriva atacatorilor care nu putea lovi prin surprindere, dar și un bun spațiu din care se putea trage fără a fi expus.

Călătorul arab își păstrează nota orientală și trece foarte ușor de la o idee la alta, de exemplu de la modul de luptă al cazacilor la felul lor de a trăi. Paul de Alep îi consideră foarte rezistenți chiar dacă aceștia mănâncă foarte puțin, „nu au nici corturi” sau „veșminte frumoase”. Autorul lasă impresia unui povestitor autentic, chiar dacă scria numai un jurnal de călătorie. „Să ne întoarcem (la vorba noastră)” este o sintagmă foarte des folosită și are rolul de a-l apropia pe cititor de acțiune și de a-i lăsa senzația veritabilă că ascultă un martor ocular al bătăliei.

Documentul ar avea o singură neconcordanță, aceea referitoare la numărul trupelor lui Gheorghe Ștefan despre care sirianul le cotează („după condici” ce-i drept) la 40000 de soldați, cifră clar exagerată care nu ar explica eșecul zdrobitor în fața oastei lui Timuș care ar fi avut undeva între 16000[3] și 8000[4]. Totuși, discuția asupra veridicității relatărilor lui Paul din Alep nu poate fi relevantă dacă este făcută pe un singur capitol. Spre exemplu, în următorul capitol (XXIII. INTRAREA TRIUMFALĂ A ÎNVINGĂTORULUI), există cel puțin două detalii confirmate de istoriografia românească[5]. În primele capitole însă, acolo unde este prezentată viața religioasă a moldovenilor, arabul are păreri diferite față de alți istorici ai vremii. Postul ținut de moldoveni este considerat de Dimitrie Cantemir a fi unul aspru, pe când la Paul din Alep unul foarte ușor. Mai mult decât atât ortodoxismul moldovenesc, apreciat de cărturarul moldovean, îi pare insipid sirianului care scrie că oamenii de atunci erau „creștini doar cu numele”. Astfel de contraziceri însă, care nu țin de date evidente ci de argumentări subiective, pot fi destul de dăunătoare cititorului amator, care nu-și poate clarifica o viziunea asupra mentalităților sau a vieții spirituale ale moldovenilor din acea vreme.

Astfel, ceea ce trebuie avut cel mai mult în vedere referitor la documentul de față este că reflectarea luptei, a românilor și a cazacilor, este făcută de un străin, care chiar dacă a fost prezent la bătălia de la Tecuci, analiza și-a făcut-o prin filtrul gândirii sale orientale. Nivelul cultural, concepțiile de viață și calitatea stilistică ale însemnării nu se ridică până la modelele respectate ale altor scriitori din mediul cărora făceau parte. În schimb, se poate spune că această relatare cucerește prin originalitatea ei. Iar această calitate este de neînlocuit. Cu ajutorul corecției critice ea constituie fără îndoială pentru istoriografia noastră un izvor care încântă cititorul prin vibrația specifică a viziunii și a spiritului oriental.

Bibliografie
·         Partea II, Paul de Alep în „Călători străini despre Țările Române”, vol.6, Ed. Științifică, București, 1976
·         Emilia Cioran (ed.) – Paul de Alep. Călătoriile patriarhului Macarie din Antiohia în Țările Române, 1653-1658, București, 1900
·         Vasile Radu, Voyage du patriarche Macaire d’ Antioche. Texte arabe et traduction francaise, Patrologia Orientalis, Paris, 1930
[1] V. Radu, Voyage du patriarche Macaire d’ Antioche. Texte arabe et traduction francaise,, p.45
[2] Ibidem, p.46
[3] N. Iorga,  Acte și fragmente, I, p.216-217
[4] M. Costin, Opere, p.145
[5] Jafurile brutale al cazacilor sunt subliniate și de M. Costin și de N. Stoicescu

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here