N-ar fi rău să fie bine

0
32
N-ar fi rău să fie bine

Dacă ne este atât de bine, atunci de ce ne este atât de rău? Întrebarea aceasta mi-a sărit în ochi la prima deschidere de copertă a unei cărți lansată recent la Târgul Gaudeamus. Întrebarea cu pricina este de fapt motto-ul apariției editoriale a Cristinei Vasiloiu, autoare care ne provoacă să ne aruncăm o privire critică „ÎN LABIRINTUL UNIUNII”, iar provocarea lansată de autorul amintit o trăim de fapt cu toții de 10 ani încoace. Mi-a plăcut ideea cărții, aceea de a încerca un „fir al Ariadnei” într-un labirint al celei mai evoluate de până acum birocrații pământene (spune asta cu convingerea că există și societăți, poate chiar și birocrații nepământene, dar până la întâlnirea de gradul zero ne ocupăm deocamdată de curtea noastră terestră).

Miezul administrativ al Uniunii Europene este un adevărat hățiș instituțional. Spun hățiș pentru că unul dintre înțelesurile acestui cuvânt așa cum este el dat de DEX este „desiș greu de străbătut”, iar administrația europeană este exact o sumă imensă de oameni și interese, birouri și săli de dezbateri, căi și coridoare, drumuri și intersecții, metode și politici, măsuri, directive și legi greu de parcurs, greu de înțeles, greu de străbătut. Iar numărul funcțiunilor și cel al funcționarilor europeni sunt chiar dublate de numărul instrumentelor, firmelor și oamenilor care îmbracă labirintul funcționăresc european într-o țesătură și mai deasă și mai încâlcită a „industriei” de lobby. Despre Uniunea Europeană și hiperbirocratizarea acesteia se pot spune foarte multe, dar cum să mai descâlcești apoi puzderia de critici și de aprecieri pozitive deopotrivă?

De 10 ani, România trăiește, muncește, plătește, încasează, se naște și moare în Uniunea Europeană. La birocrația românească moștenită de la regimul supercentralizat comunist se adaugă birocrația sistemică a colosului european. La pachetele de legi gândite în Parlamentul României după chipul și asemănarea noastră se adaugă sute de mii de pagini de regulamente, directive și recomandări născute de caracatița birocratică europeană. Din punctul de vedere al experienței românești în cei 10 ani de integrare, Uniunea Europeană este, așa cum foarte plastic spunea recent Gilda Lazăr (Corporate Affairs Director la JTI, fost jurnalist) „ca gramatica limbii române, are un set de reguli stricte și o puzderie de excepții”. Din excepții am făcut și noi, românii, o artă. Pe excepții ne-am construit și noi suprabirocratizarea societății.

Motto-ul pe care l-am remarcat în cartea amintită mi-a plăcut, la rândul său, din două motive: primul motiv este acela că mi-a adus aminte de o altă frază care definea managementul uneia dintre companiile prin care am trecut. Mai în glumă mai în serios, consiliul director întrunit în jurul unei mese lungi începea, se derula și se sfârșea de fiecare dată cu zicerea „n-ar fi rău să fie bine”. Toate problemele, toate crizele firmei, toate situațiile ce cereau rezolvare păreau să-și găsească liniștea odată cu enunțarea acestei ludice judecăți. Al doilea motiv este acela că întrebarea cu pricina enunță de fapt marea dramă a societății românești: de ce suntem atât de săraci când de fapt am câștigat atât de mult și atât de multe?

De ce ne simțim așa de bine? Pentru că nu mai suntem marginalizați pe față, pentru că suntem „înăuntru” fără a mai fi „afară” chiar dacă am rămas la frontieră, pentru că ni s-a recunoscut statutul de „europeni”. Pentru că, simplu și adevărat, în ultimii 10 ani, societatea în ansamblul ei a făcut progrese incontestabile. De ce ne este atunci așa de rău? Pentru că deși societatea a câștigat mult din progresele făcute, în același timp și poate paradoxal a pierdut înmiit: a pierdut bani, a pierdut cultură, a pierdut educație, a pierdut caracter, a pierdut oameni, a pierdut bun simț și mai ales, peste toate, a pierdut enorm de mult timp. Ne mai este atât de rău pentru că, luați fiecare în parte, românii rămân cei mai săraci europeni, pentru că, raportat la aspirațiile noastre, progresul făcut de societate este mult prea mic, pentru că din cauza găurilor din asfalt nu reușim să privim cerul senin, pentru că metehnele trecutului sunt încă vicii ale prezentului.

10 ani de viață în Uniunea Europeană nu înseamnă neapărat că trebuie să facem bilanțul trecutei decade; eu cred că mai ales înseamnă un foarte bun moment să ne întrebăm în ce Uniune Europeană vom trăi în următorii 10 ani. Dacă după 10 ani am rămas încă cea mai săracă țară a Uniunii, cum facem ca următorii 10 ani să fim mai bogați? Mai bogați în bani, în cultură, în educație, în caracter, în oameni, mai bogați în timpul pe care îl vom consuma, mai bogați în tineri.

Cum anume va arăta Uniunea Europeană a următorilor zece ani pe care îi vom parcurge împreună? N-ar fi rău să ne fie mult mai bine, dar să ne fie atât de bine fără să ne mai fie atât de rău!

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here