spot_img
AcasăOpiniiColaboratorii republicani ai lui Trump


Colaboratorii republicani ai lui Trump

Liderii republicani au de ales: pot continua fie să colaboreze cu președintele Donald Trump, ceea ce duce astfel la dezastru, fie să renunțe la el, punând în cele din urmă democrația țării lor înaintea loialității față de partidul lor. Ei nu sunt primii politicieni care se confruntă cu o astfel de decizie.

După nouă luni de președinție a lui Donald Trump, conducătorii Partidului Republican par să se trezească în cele din urmă la realitatea dură că țara lor se află pe marginea prăpastiei. Ei au acum posibilitatea de a alege: pot continua să colaboreze cu Trump, susținând astfel conducerea distructivă și care va duce la haos, sau pot să renunțe la el, punând în cele din urmă democrația țării lor înaintea loialității față de partid.

Declarațiile recente ale unui senator republican din Tennessee, Bob Corker, sugerează că lucrurile se întorc împotriva lui Trump. Corker a explicat că acum „Casa Albă a devenit un centru de îngrijire pentru adulți”, înainte de a avertiza că amenințările din partea lui Trump pot pune SUA pe calea celui de-al treilea război mondial”. În mod similar, senatorul John McCain a avertizat asupra amenințării reprezentate de „naționalismul fals și prost conceput”.

Dar adevărata onoare politică cere mai mult decât condamnări voalate (McCain nu a menționat numele lui Trump în discursul său) sau pur și simplu renunțarea, așa cum fac Corker și congresmanul republican Pat Tiberi din Ohio. Mai degrabă, el solicită schimbarea culorii politice, așa cum a făcut Winston Churchill (fără îndoială un erou când vine vorba de astfel de lucruri), când a trecut de la Partidul Liberal la Partidul Conservator.

Așa cum a demonstrat Churchill, nu există nicio rușine în schimbarea alianțelor politice. Există, totuși, rușine în loialitatea față de o parte sau de o cauză dezgustătoare sau deplorabilă. Și toți republicanii care cred că pot întârzia să o rupă definitiv cu Trump, fără a-și deteriora ireversibil propria lor reputație, ar trebui să-și amintească soarta altora – în Uniunea Sovietică în 1917, în Germania în 1932 și în Rusia și Turcia astăzi – care ar putea să înfrâneze apariția un monstru.

Luați-l în considerare pe Nikolai Buhharin, un favorit al lui Vladimir Lenin și editorul publicației rusești Pravda. Timp de mai bine de un deceniu după revoluția bolșevică, Buharin a încercat să-și reconcilieze înțelegerea sa academică a conceptului de „dictatură a proletariatului” cu implementarea acestuia în lumea reală. Acest lucru nu a fost atât de dificil cât timp Lenin era la conducere: în ciuda vărsării de sânge pe care a făcut-o noul regim, crima în masă nu era principalul său scop sau sursă de energie.

Aceasta s-a schimbat odată cu venirea la putere a lui Iosif Stalin, pentru care teroarea a fost atât un mijloc, cât și un scop. Cu toate acestea, Buhharin s-a aliat cu Stalin pentru a-i lichida pe Leon Troțki și pe alți bolșevici care încercau să adere mai îndeaproape la ordinele lui Lenin (și testamentul său împotriva lui Stalin). Buhharin a motivat că metodele lui Stalin au permis dezvoltarea rapidă a Uniunii Sovietice într-o putere industrială, iar viitorul comunismului a fost mult mai important decât pierderea a câteva mii de vieți – sau chiar câteva milioane.

Buhharin avea să regrete în curând raționamentul. Odată ce Troțki a ieșit din peisaj, Stalin s-a întors împotriva tuturor celorlaltor bolșevici, numindu-i „dușmani ai poporului” – o frază pe care susținătorii populiști ai echipei Trump, cum ar fi cei care susțin Brexitul din Marea Britanie, au reînviat-o pentru a denunța pe oricine îndrăznește să pună la îndoială codul lor „de sânge și pământ”. Buhharin a fost executat în 1938.

Franz von Papen a pariat, de asemenea, că ar putea îmblânzi un demagog dictatorial. Pentru a-și susține propriile scopuri politice, Papen l-a convins pe președintele german Paul von Hindenburg să îl numească pe Adolf Hitler în funcția de cancelar în 1933. Un politician î autocratic, Papen a crezut că, odată ce Hitler era la putere, el putea controla liderul nazist.

În schimb, în „Noaptea cuțitelor lungi”, naziștii au vânat și i-au executat pe asociații de încredere ai lui Papen, Herbert von Bose și Erich Klausener, și au preluat controlul asupra guvernului. Succesul lui Papen a fost mai mare decât cel al lui Bukharin, deși Hitler l-a trimis să servească drept ambasador în Austria și apoi în Turcia. După al doilea război mondial, Papen a fost achitat la procesele de la Nürnberg.

Boris Berezovski, omul de încredere al oligarhului Boris Elțîn, cu propria reputație ciudată, a subestimat în mod similar un autocrat în devenire. Berezovski care l-a adus pe Vladimir Putin în atenția lui Elțin, anticipând că ofițerul ex-KGB ar fi candidatul ideal pentru a proteja bogățiile familiei Elțîn – și bogăția lui Berezovski – odată ce Elțin s-ar fi retras. Cu toate acestea, imediat după ce Putin a ajuns la putere, Berezovski și-a pierdut imperiul de afaceri și a fost forțat să emigreze în Anglia, unde a murit în cele din urmă în circumstanțe suspecte.

Și în sfârșit, în Turcia, președintele Recep TayyipErdoğan și predecesorul său Abdullah Gül au lucrat împreună pentru a crea Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), care a dominat politica turcă din 2002. Dar, deoarece Erdoğan și-a concentrat puterea în propriile sale mâini, l-a redus la tăcere pe Gül. De asemenea, fostul prim-ministru și liderul AKP, Ahmet Davutoğlu, care l-a susținut mult timp pe Erdoğan, până când dezacordurile adânci – uneori înrădăcinate în disprețul lui Erdoğan pentru chiar poziția prim-ministrului – l-au forțat pe Davutoğlu să renunțe la putere anul trecut.

Desigur, democrația Americii este mai puternică decât cea a Turciei sau a Rusiei. Dar, cu minciunile lui nerușinate și atacurile neobosite asupra celor care nu sunt de acord cu el – și sugestia sa recentă că ar fi potrivit să „contestăm” licențele de funcționare pentru rețelele de știri din SUA – Trump a arătat că nu este interesat să adere la normele democratice.

O democrație slăbită este un preț extrem de ridicat pentru a fi plătit de dătre SUA – și pentru ce? La început, republicanii au vrut să se folosească de Trump pentru a îi ajuta să adopte o legislație, cum ar fi o abrogare a Legii cu privire la Affordable Care Act („Obamacare”) din 2010 și a reformei fiscale. Dar, după 10 luni de control a președinției și a ambelor camere ale Congresului, republicanii nu au realizat aproape nimic legislativ. În acest moment, se pare că pur și simplu doresc putere de dragul puterii – și asta înseamnă a îi învinge, nu a coopera cu democrații.

Dar asta se poate schimba. Republicanii din Congres s-au alăturat deja democraților pentru a impune sancțiuni împotriva Rusiei, iar în ultima perioadă s-au făcut eforturi în vederea cooperării pentru menținerea subvențiilor de care depinde Obamacare (după ce Trump le-a tăiat prin ordin executiv).

Aceștia sunt pașii în direcția cea bună. Dar, cu comportamentul lui Trump devenind tot mai capricios și periculos, nu este și suficient. Republicanii care vor să ajungă de partea corectă a istoriei nu mai pot rămâne de partea lui Trump.

Copyright: Project Syndicate 2017 – Trump’s Republican Collaborators













RELATED ARTICLES