Datele statistice ale INS aferente perioadei 1 ianuarie – 30 aprilie 2026 conturează una dintre cele mai interesante evoluții ale sectorului energetic românesc din ultimii ani. La prima vedere, cifrele par contradictorii, resursele de energie primară scad cu 3,3%, producția internă de energie primară este în declin, consumul final de energie electrică se reduce cu 2,7%, însă producția de energie electrică crește cu 7%, iar exporturile de energie ating niveluri record, crescând cu aproape 16%.

În realitate, aceste evoluții descriu transformarea accelerată a structurii energetice a României, o economie care devine tot mai dependentă de importurile de combustibili și tot mai orientată către exportul de energie electrică produsă din surse regenerabile.

Scăderea resurselor energetice ascunde schimbări structurale profunde

Resursele de energie primară au ajuns la 10,48 milioane tep, cu 3,3% sub nivelul perioadei similare din 2025. Diminuarea este rezultatul cumulativ al reducerii producției interne și al scăderii importurilor totale.

Producția internă a coborât cu 1,5%, la 5,5 milioane tep, în timp ce importurile au scăzut cu 5,2%, la 4,98 milioane tep. Privită superficial, această evoluție ar putea sugera o diminuare a dependenței de importuri. În realitate, structura importurilor indică exact contrariul.

România importă mai puțin ca volum total, dar mult mai mult din anumite resurse critice:

• produsele petroliere importate au crescut cu 36,7%;
• gazele naturale utilizabile din import au crescut cu 46,8%;
• cărbunele net importat a crescut cu 24%.

Singura categorie majoră aflată în scădere este importul de țiței, care s-a redus cu aproximativ 30%, dar asta pe fondul creșterii produselor petroliere cu 36,7%. Această situație este cu atât mai paradoxală cu cât în această perioadă prețurile la produsele petroliere a fost mai mare decât a țițeiului importat de România. Și atunci de ce această evoluție?

Această schimbare sugerează o transformare importantă a fluxurilor energetice. În loc să importe materii prime pentru prelucrare internă, economia utilizează într-o măsură mai mare produse energetice deja procesate sau gaze naturale direct consumabile. Din perspectiva securității energetice, aceasta nu reprezintă neapărat o veste bună, deoarece dependența de piețele externe pentru consumul imediat crește. Iată marea diferență între populismul ”România HUB energetic”, ”România independentă energetic” și realitățile statistice deloc cunoscute de politicieni și oameni.

Producția internă de resurse energetice în scădere, energia electrică salvează aparența

Un element remarcabil este faptul că energia electrică reprezintă singurul segment energetic cu evoluție pozitivă. Toate celelalte forme de energie primară au înregistrat scăderi ale producției interne.

Creșterea producției de energie electrică cu aproximativ 7% demonstrează că sistemul energetic românesc începe să beneficieze de investițiile realizate în ultimii ani în capacități regenerabile și de condițiile hidrologice favorabile din 2026. Din păcate această evoluție aparent pozitivă nu este în realitate chiar așa, deoarece energia electrică vândută este foarte, foarte ieftină și iată cum și singurul lucru aparent pozitiv în statistica energetică Românească nu este chiar pozitivă.

Hidroenergia – marele câștigător al anului 2026

Dacă există un actor care a schimbat complet imaginea sistemului energetic în primele patru luni ale anului, acesta este sectorul hidroenergetic.

Producția hidrocentralelor a crescut cu 31,5%, respectiv cu peste 1,2 TWh.

Această creștere este impresionantă din mai multe motive:

1. reprezintă aproape întreaga creștere a producției naționale de energie electrică;
2. a compensat integral scăderile din termocentrale și centralele nucleare;
3. a redus presiunea asupra importurilor de energie electrică.

Rezultatul confirmă încă o dată rolul strategic al hidroenergiei în România. Nicio altă tehnologie nu poate furniza într-un interval atât de scurt un volum suplimentar de peste 1 TWh. Totodată, dependența de condițiile hidrologice rămâne ridicată. Dacă 2026 beneficiază de debite favorabile, un an secetos poate inversa rapid această contribuție pozitivă.

Regenerabilele continuă expansiunea

Alături de hidroenergie, sursele regenerabile noi continuă să își consolideze poziția. Energia eoliană a crescut cu 12,5%, iar energia solară cu 26,4%. Deși valorile absolute sunt inferioare creșterii hidroenergiei, semnalul este extrem de important.

Energia fotovoltaică a adăugat aproape 300 milioane kWh într-un singur an, ceea ce indică intrarea în exploatare a unui număr semnificativ de noi capacități. În plus, ritmul de creștere al producției solare este cel mai ridicat dintre toate tehnologiile energetice majore.

Datele confirmă că România traversează o etapă de accelerare a producției de energie regenerabilă începe să ocupe o pondere din ce în ce mai mare în mixul de producție, dar scăderea consumului scoate în evidență lipsa transformărilor reale din societatea românească. Cu alte cuvinte tranziția energetică către alte forme de energie mult invocată, este departe realitate.

Termocentralele și energia nucleară pierd teren

În contrast cu performanța regenerabilelor, producția convențională este în recul. Termocentralele au produs cu 3,6% mai puțin, iar centralele nuclearo-electrice cu 2,9% mai puțin.

În cazul termocentralelor, reducerea este explicabilă prin creșterea producției hidro și regenerabile, care au prioritate economică în piață datorită costurilor marginale reduse.

Scade consumul, crește producția – semnal de încetinire economică și lipsă reală de tranziție energetică la nivelul consumatorului?

Poate cea mai surprinzătoare informație este reducerea consumului final de energie electrică cu 2,7%. Această evoluție trebuie analizată cu atenție. Consumul industrial și comercial (consumul final în economie) a scăzut cu numai 0,4%, ceea ce indică o relativă stabilitate a activității economice.

În schimb, consumul populației s-a redus cu 10,1%, o scădere excepțional de mare pentru doar un an.

Există mai multe explicații posibile:

• temperaturi mai ridicate decât în perioada similară din 2025;
• măsuri de eficiență energetică;
• autoconsum din instalații fotovoltaice rezidențiale;
• comportament de economisire determinat de costurile energiei.

Dacă tendința se va menține pe întregul an, România ar putea înregistra una dintre cele mai puternice reduceri ale consumului rezidențial din ultimul deceniu.

România exportă tot mai multă energie

În timp ce consumul intern scade, exporturile cresc puternic. Doar că sumnt exporturi conjuncturale din miezul zilei, la prețuri mici. Exportul de energie electrică a ajuns la 5,15 TWh, cu aproape 709 milioane kWh peste nivelul anului anterior. Creșterea exporturilor este mai mare decât creșterea producției totale de energie electrică.

Acest fapt demonstrează că excedentul de producție generat în principal de hidroenergie și regenerabile a fost direcționat către piețele externe.

Importurile de energie electrică scad

Un alt indicator pozitiv este reducerea cu 15% a importurilor de energie electrică. Această evoluție este consecința directă a creșterii producției interne și confirmă îmbunătățirea gradului de autosuficiență electrică.

Creșterea consumului propriu tehnologic ridică semne de întrebare

Singurul indicator negativ din sectorul electric îl reprezintă consumul propriu tehnologic, care a crescut cu 325 milioane kWh, respectiv aproape 18%.

O asemenea majorare este semnificativă și poate indica:

• volume mai mari tranzitate prin rețele;
• fluxuri sporite de export;
• congestii și limitări operaționale;
• necesitatea accelerării investițiilor în infrastructura de transport și distribuție.

În condițiile în care exporturile cresc puternic, o parte a acestei majorări este explicabilă. Totuși, tendința trebuie urmărită atent deoarece reduce eficiența generală a sistemului energetic.

România intră într-o nouă etapă energetică

Datele aferente primelor patru luni ale anului 2026 transmit un mesaj mult mai complex decât imaginea optimistă prezentată frecvent în discursul public. Deși România produce mai multă energie electrică și își consolidează poziția de exportator regional, fundamentele sistemului energetic nu indică o creștere a securității energetice, ci dimpotrivă, o accentuare a unor vulnerabilități structurale.

Creșterea producției de energie electrică cu aproximativ 7%, susținută în principal de hidroenergie, eolian și fotovoltaic, confirmă efectele investițiilor realizate în ultimii ani și ale condițiilor hidrologice favorabile din 2026. Totuși, această evoluție trebuie privită cu prudență. O mare parte din surplusul de energie a fost exportată la prețuri reduse, ceea ce limitează beneficiile economice pentru sistemul energetic și pentru economia națională. Astfel, chiar și unul dintre puținele capitole aparent pozitive ale bilanțului energetic ridică semne de întrebare privind eficiența economică a modelului actual de dezvoltare.

În același timp, statisticile arată că România produce mai puține resurse energetice primare, înregistrează scăderi ale producției interne la aproape toate formele de energie și devine tot mai dependentă de importuri pentru acoperirea necesarului de consum. Importurile de gaze naturale utilizabile au crescut cu aproape 47%, cele de produse petroliere cu 36,7%, iar cele de cărbune cu 24%, evoluții incompatibile cu imaginea unei țări care și-ar consolida independența energetică.

Deosebit de relevantă este evoluția sectorului petrolier. Importurile de țiței au scăzut cu aproximativ 30%, însă importurile de produse petroliere au crescut cu peste 36%. Mai mult, această schimbare s-a produs într-o perioadă în care prețul produselor petroliere importate a fost superior celui al țițeiului. În mod firesc apare întrebarea: de ce România renunță la importul de materie primă și crește importul de produse cu valoare adăugată mai mare? Răspunsul conduce către o problemă mult mai profundă privind competitivitatea și utilizarea capacităților interne de rafinare și procesare.

Această transformare a fluxurilor energetice indică faptul că economia românească importă într-o măsură tot mai mare energie gata procesată și combustibili direct consumabili, în loc să valorifice intern materiile prime. Din perspectiva securității energetice, aceasta nu reprezintă un progres, ci o creștere a dependenței față de piețele externe și față de volatilitatea prețurilor internaționale.

De asemenea, scăderea consumului final de energie electrică reprezintă un semnal care nu trebuie ignorat. Deși producția de energie regenerabilă ocupă o pondere tot mai mare în mixul energetic, reducerea consumului evidențiază lipsa unor transformări economice și industriale capabile să valorifice această energie suplimentară. O tranziție energetică autentică nu înseamnă doar producție mai mare de energie regenerabilă, ci și electrificarea consumului, dezvoltarea industriei, apariția unor noi capacități productive și creșterea valorii adăugate în economie. Din această perspectivă, tranziția energetică invocată frecvent în discursul public este încă departe de a deveni o realitate economică și socială.

În consecință, datele statistice ale începutului de an 2026 contrazic într-o anumită măsură mesajele triumfaliste despre „România hub energetic” sau „România independentă energetic”. România exportă mai multă energie electrică, însă importă tot mai multe resurse energetice esențiale pentru funcționarea economiei. Produce mai multă electricitate, dar consumă mai puțin. Dezvoltă capacități regenerabile, însă nu reușește încă să transforme această evoluție într-un avantaj economic și strategic major.

Realitatea statistică arată că România se află într-o perioadă de tranziție incompletă, în care succesul unor segmente ale sectorului energetic coexistă cu vulnerabilități structurale importante. Dincolo de sloganuri și declarații politice, adevărata provocare rămâne transformarea creșterii producției de energie într-o creștere a securității energetice, a competitivității economice și a bunăstării consumatorilor. Iar datele din primele patru luni ale anului 2026 arată că acest obiectiv este încă departe de a fi atins.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

În România, energia a fost mult timp un domeniu rezervat specialiștilor. Pentru majoritatea oamenilor, ea apărea în viața de zi cu zi doar atunci când venea factura, se producea o avarie sau izbucnea o nouă criză. În spatele termenilor tehnici, al reglementărilor și al disputelor dintre companii și autorități, consumatorul a rămas adesea un spectator fără voce.

În urmă cu zece ani, o organizație neguvernamentală și-a propus să schimbe această realitate. Astăzi, la aniversarea unui deceniu de activitate, Asociația Energia Inteligentă (AEI) oferă un exemplu rar despre cum expertiza tehnică poate deveni un instrument de interes public și cum un ONG cu resurse limitate poate influența în mod real evoluția unei țări.

De la explicații tehnice la schimbări reale. Succesul unei organizații nu se măsoară doar prin numărul de proiecte realizate sau prin vizibilitatea publică. Se măsoară prin capacitatea de a schimba mentalități, de a aduce teme noi în atenția societății și de a genera soluții concrete.

În acest sens, contribuția AEI depășește cu mult granițele sectorului energetic. În ultimii zece ani, organizația a fost printre primele care au explicat pe înțelesul tuturor concepte complexe precum liberalizarea pieței energiei, sărăcia energetică, hidrogenul, comunitățile energetice sau securitatea energetică. Într-o perioadă marcată de incertitudine și dezinformare, milioane de români au găsit în analizele și explicațiile AEI un reper de echilibru și claritate.

Dar adevărata valoare a organizației nu stă doar în capacitatea de a explica. Stă în capacitatea de a transforma ideile în acțiuni.

Energia care ajunge și la cei uitați. Poate cea mai puternică dovadă a impactului social al AEI este faptul că a adus în centrul atenției o problemă pe care România aproape că o ignorase: existența gospodăriilor fără acces la energie electrică. Într-o țară europeană a secolului XXI, mii de oameni continuau să trăiască fără lumină, fără frigider, fără acces la tehnologia pe care ceilalți o consideră firească.

Prin proiectul „Energie pentru Viață”, Asociația Energia Inteligentă a demonstrat că soluțiile există. Gospodării izolate au fost electrificate prin sisteme fotovoltaice independente, oferind familiilor acces la un minim de confort și demnitate. Nu a fost doar un proiect energetic. A fost un proiect social și umanitar.

Mai mult, prin realizarea Registrului Electronic Național al Gospodăriilor fără Energie Electrică (RENGEER), organizația a oferit pentru prima dată după 1989 o imagine clară asupra dimensiunii reale a fenomenului. Problema a devenit vizibilă, măsurabilă și, prin urmare, rezolvabilă.

Un laborator de idei pentru viitor. Istoria arată că marile schimbări sunt pregătite de cei care au curajul să vorbească despre viitor înainte ca acesta să devină evident.

AEI a fost unul dintre acești promotori ai schimbării.

Înainte ca hidrogenul să intre în strategiile oficiale, organizația organiza conferințe și publica analize pe această temă. Înainte ca mobilitatea alternativă, biometanul sau comunitățile energetice să devină subiecte curente, acestea erau deja discutate în cadrul proiectelor și dezbaterilor inițiate de asociație. Această capacitate de a anticipa tendințele explică de ce multe dintre temele promovate de AEI au ajuns ulterior să fie integrate în strategiile și programele naționale.

De la expertiză la politici publice. În România există numeroase organizații care formulează recomandări. Mult mai puține reușesc să transforme recomandările în politici publice.

În 2026, Asociația Energia Inteligentă a ajuns într-un punct care confirmă maturitatea instituțională a organizației. Participarea în Grupul de Reflecție constituit pentru sprijinirea Președintelui României, parteneriatele cu Ministerul Energiei și cu Departamentul pentru Situații de Urgență, precum și implicarea directă în promovarea proiectului legislativ „Sapă Sigur” reprezintă dovezi ale unei influențe care depășește sfera dezbaterii publice.

Mai ales proiectul „Sapă Sigur” demonstrează că expertiza tehnică poate deveni instrument de protecție a cetățenilor. Într-un context în care accidentele provocate de lucrări necontrolate asupra rețelelor de gaze continuă să producă victime și pagube importante, inițiativa urmărește reducerea riscurilor și creșterea siguranței infrastructurilor critice.

Educație, nu doar informare. Una dintre cele mai puțin vizibile, dar poate cele mai importante contribuții ale AEI este formarea unei culturi energetice moderne.

Prin programe de educație, ghiduri pentru consumatori, cursuri de specializare și colaborări cu instituții academice și profesionale, organizația a contribuit la pregătirea unei noi generații de specialiști și la creșterea gradului de alfabetizare energetică a populației. Într-o societate în care deciziile privind energia influențează economia, securitatea națională și nivelul de trai, educația energetică nu mai este un lux. Este o necesitate.

Puterea credibilității. Poate cel mai remarcabil aspect al parcursului AEI este raportul dintre resurse și rezultate.

Cu un buget anual modest, fără o structură permanentă extinsă și bazându-se în mare măsură pe voluntariat, organizația a reușit să devină una dintre cele mai vizibile și influente voci independente din domeniul energiei. Mii de apariții media, zeci de milioane de contacte cu publicul și o prezență constantă în dezbaterea națională arată că impactul nu este determinat exclusiv de resursele financiare, ci și de credibilitate, consecvență și relevanță.

O lecție pentru România. Povestea Asociației Energia Inteligentă este, în fond, mai mult decât povestea unei organizații. Este dovada că expertiza poate servi interesului public. Că un grup restrâns de profesioniști poate genera schimbări cu efecte naționale. Că probleme aparent invizibile pot fi aduse în centrul atenției și transformate în politici publice.

La zece ani de la înființare, AEI nu este doar o organizație care vorbește despre energie. Este o organizație care a contribuit la schimbarea modului în care România înțelege energia, își protejează consumatorii și își pregătește viitorul.

Într-o perioadă în care încrederea în instituții și în organizațiile publice este adesea pusă la încercare, această realizare transmite un mesaj simplu și important: atunci când competența, responsabilitatea și perseverența se întâlnesc, schimbarea devine posibilă. Iar energia, înainte de a fi despre conducte, centrale sau tehnologii, rămâne despre oameni.

AEI este cotat ca al doilea cel mai mare ONG din România în domeniul energiei (cel mai credibil, al doilea cel mai popular). Este, însă cel mai eficient raportat la resurse, influență și impact real. Și acesta este, poate, cel mai relevant indicator al maturității sale.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

În prezent, securitatea platformelor offshore și a viitoarelor instalații strategice din Marea Neagră este asigurată teoretic indirect printr-un ansamblu de instituții, fără să existe o structură unică responsabilă exclusiv pentru protecția acestora.

Principalii actori pe care i-am identificat după atribuțiile prezentate public sunt:

• Operatorul (OMV Petrom) – securitate industrială, monitorizare tehnică și control acces.
• Paza platformei realizată de o Firmă de Securitate Privată – proceduri de securitate și echipe specializate.
• Forțele Navale Române – asigură supravegherea și prezența navală în zona maritimă de responsabilitate a României, inclusiv monitorizarea amenințărilor maritime.
• Forțele Aeriene Române – asigură supravegherea spațiului aerian și reacția la amenințări aeriene.
• Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe – monitorizează riscurile și amenințările de securitate.
• Ministerul Afacerilor Interne și Poliția de Frontieră Română – au atribuții privind securitatea maritimă și controlul frontierelor.
• Autoritatea Navală Română – monitorizează traficul naval și siguranța navigației,

respectiv ”cineva” (nu se știe cu exactitate cine!!!) trebuie să încadreze juridic ce incident este și ”alt cineva” (din nou nu se știe cu exactitate cine!!!) să sesizeze una sau mai multe din instituțiile amintite mai sus.

Nu există nici o instituție care să aibă misiune principală și/sau exclusivă apărarea infrastructurilor energetice offshore și/sau onshore și coordonarea asigurării securității energetice a României.

• Cine coordonează răspunsul în primele 30 de minute după un incident?
• Cine are imaginea integrată asupra energiei, securității maritime, riscurilor cibernetice și amenințărilor hibride pentru infrastructura critică?
• Cine decide prioritățile dacă sunt afectate simultan platformele offshore, rețeaua electrică și aprovizionarea cu gaze?

Acest lucru devine și mai important odată cu dezvoltarea proiectului Neptun Deep, care va reprezenta una dintre cele mai importante infrastructuri energetice ale României și ale Uniunii Europene, amplasată la aproximativ 170 km de țărm.

Neptun Deep nu se află în apele teritoriale ale României, ci în Zona Economică Exclusivă a României.

În apele teritoriale (12 mile marine de la coastă), România exercită suveranitate deplină, similar teritoriului național. În Zona Economică Exclusivă, România nu are suveranitate teritorială, ci drepturi suverane asupra resurselor și infrastructurilor economice, inclusiv asupra exploatărilor de hidrocarburi și a instalațiilor offshore.

Protecția unei astfel de infrastructuri este mult mai complicată din punct de vedere juridic și militar decât protecția unui obiectiv aflat pe teritoriul național.

Dacă mâine ar avea loc:

• un atac cu drone maritime;
• un sabotaj asupra conductelor submarine;
• un atac asupra platformelor de producție;
• o operațiune hibridă împotriva infrastructurii critice;
• un blackout.

răspunsul teoretic ar implica simultan Forțele Navale, Forțele Aeriene, serviciile de informații, Ministerul Energiei, operatorii economici și alte structuri ale statului. În realitate probabil am avea o bâlbă colectivă Nu există însă un comandament unic dedicat securității energetice care să coordoneze permanent aceste capabilități.

Din perspectiva securității naționale, odată cu intrarea în producție a Neptun Deep și dezvoltarea altor proiecte offshore, România va trebui probabil să treacă de la conceptul actual general de „supraveghere generală a spațiului maritim” la un concept pragmatic și de protecție permanentă a infrastructurilor energetice, similar modelelor utilizate de Norvegia sau Regatul Unit pentru platformele din Marea Nordului.

De fapt, întrebarea „Cine apără platformele de gaze din Marea Neagră?” scoate în evidență vulnerabilitatea mare a României care poate să fie eliminată prin propunerea înaintată de Asociația Energie Inteligentă, Guvernului  României încă din anul 2016, de constituire a Dispeceratul Național de Securitate Energetică, instituție independentă în coordonarea Guvernului.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

1. Creştere semnificativă a producţiei de gaze în România:
2. se preconizează că Neptun Deep va începe producția în 2027 și va adăuga circa 8 mld mc/an;
3. producția internă de gaze ar putea aproape să se dubleze până în anul 2030 în România, pe fondul unei cereri interne de gaze care va rămâne în jurul valorii de 10-11 mld mc/an;
4. o ofertă mai mare de gaz intern poate, în teorie, să reducă dependența de importuri (care deseori sunt mai costisitoare) și astfel să influențeze în jos prețurile pe piața internă.
5. Conectivitate și infrastructură bună:
6. România și a extins rețelele de gaz pentru a prelua volumul offshore de gaz
7. o piaţă mai integrată (cu export, concurenţă, posibil mai multe surse) reduce costurile logistice şi de tranzacţie, ceea ce poate contribui la preţuri mai competitive.

1. Cererea internă şi externă
2. dacă cererea internă în România crește (de exemplu prin noi centrale pe gaz, înlocuirea cărbunelui cu gaz în centralele existente), atunci o parte din producție va fi absorbită intern, iar impactul asupra prețului poate fi mai mic. Dacă toate centralele pe gaze vor fi puse în funcțiune se estimează o creștere a consumului de cca 25% până în 2030.
3. dacă exporturile devin importante, prețurile de referință pentru export pot seta nivelul intern – dacă exportul primește prețul mai mare, internul poate rămâne la nivelurile impuse/fixate sau concurenţiale.
4. Politică fiscală și reglementare
5. taxele, redevențele, legislația offshore și modul în care este reglementată piața gazelor poate influența costul final al gazului.
6. dacă statul continuă să impună alte taxe sau taxe mai mari pe gazul offshore, costul pentru producător crește, ceea ce poate menține prețul mai sus.
7. Piața globală / geopolitică
8. prețurile gazului sunt influențate de factori internaționali: aprovizionare, prețul gazului natural lichefiat (LNG), politica energetică a UE, etc. Chiar dacă costul local cu gazele este mic, dacă prețul de import este sus sau concurența redusă, prețul intern poate să nu scadă.
9. Impactul asupra consumatorului final
10. chiar dacă prețul en-gross scade, nu e automat ca prețul consumatorului final să scadă în mărime — reglementări, taxe, tarife de transport și distribuție, pot reduce impactul.

România nu se confruntă astăzi doar cu câteva proceduri de infringement în domeniul energiei. Problema reală este mult mai profundă, după aproape două decenii de apartenență la Uniunea Europeană, statul român continuă să trateze politica energetică prin măsuri excepționale, intervenții administrative și improvizații legislative, în timp ce Uniunea Europeană cere reguli predictibile, concurență și investiții.

Cele câteva dosare deschise de Comisia Europeană reprezintă doar partea vizibilă a aisbergului. În spatele lor se află o întrebare esențială, poate România să funcționeze într-o piață europeană a energiei sau continuă să creadă că problemele structurale pot fi rezolvate prin ordonanțe de urgență și control administrativ?

În ultimii ani, autoritățile române au justificat intervențiile în piață prin necesitatea protejării consumatorilor în contextul crizei energetice. Argumentul a fost legitim într-o anumită măsură. Însă ceea ce a fost conceput ca soluție temporară s-a transformat într-un model de guvernare. Plafonările, obligațiile de vânzare la preț fix, restricțiile indirecte asupra exporturilor și numeroasele modificări legislative au creat o piață tot mai puțin predictibilă.

Comisia Europeană a reacționat. Procedurile privind restricțiile asupra pieței gazelor și energiei electrice nu sunt simple dispute tehnice între Bruxelles și București. Ele vizează însăși filosofia pieței energetice europene: prețurile trebuie să fie formate liber, energia trebuie să circule liber, iar statele membre nu pot interveni permanent pentru a distorsiona concurența.

Din această perspectivă, România se află într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, solicită investiții masive în producție, rețele și stocare. Pe de altă parte, transmite investitorilor semnalul că regulile jocului se pot schimba peste noapte. Nicio companie nu poate planifica investiții de miliarde de euro într-un mediu în care o ordonanță de urgență poate modifica radical condițiile economice ale unui proiect.

Mai îngrijorător este faptul că infringementurile existente ar putea fi doar începutul. În următorii ani, presiunea europeană se va muta dinspre controlul prețurilor către implementarea efectivă a tranziției energetice. Aici România este vulnerabilă.

Procedurile de autorizare pentru proiectele energetice sunt încă lente. Racordarea la rețea rămâne o provocare majoră. Capacitatea instituțională este limitată. Implementarea noilor reguli privind eficiența energetică și energiile regenerabile întârzie. În multe situații, problema nu mai este lipsa legislației, ci incapacitatea administrației de a o aplica.

Există și un risc mai puțin vizibil. Uniunea Europeană a început să acorde o atenție sporită integrității piețelor energetice prin noile reguli REMIT. Manipularea pieței, raportarea insuficientă a tranzacțiilor sau lipsa unei supravegheri eficiente pot genera noi conflicte cu Bruxelles-ul. România nu este încă în centrul acestor investigații, dar vulnerabilitățile există.

În realitate, cea mai mare problemă nu este posibilitatea unor amenzi europene. Amenzile pot fi plătite. Costul adevărat este pierderea credibilității. Fiecare infringement transmite investitorilor, instituțiilor financiare și partenerilor europeni că România are dificultăți în respectarea regulilor comune pe care și le-a asumat.

Iar energia este poate domeniul în care credibilitatea contează cel mai mult. Tranziția energetică europeană va mobiliza sute de miliarde de euro în următorul deceniu. Țările care oferă stabilitate și predictibilitate vor atrage investițiile. Cele care persistă în intervenționism și improvizație riscă să rămână la periferie.

După 22 de ani de la aderarea la NATO și aproape două decenii de apartenență la Uniunea Europeană, România ar trebui să depășească reflexul administrării prin excepții. Nu Bruxelles-ul este adversarul României. De cele mai multe ori, infringementurile reprezintă semnalul că sistemul intern nu funcționează suficient de bine.

Proceduri aflate în zona de risc (fără infringement individual confirmat)

Adevărata miză nu este evitarea unei scrisori de punere în întârziere sau a unui proces la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Miza este construirea unei piețe energetice moderne, competitive și predictibile, capabile să asigure securitate energetică și dezvoltare economică pe termen lung.

Dacă România nu va înțelege acest lucru, nu va pierde doar câteva litigii europene. Va pierde șansa de a deveni unul dintre actorii energetici importanți ai Europei de Sud-Est. Iar acesta ar fi un cost infinit mai mare decât orice amendă impusă de Bruxelles.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

La prima vedere, datele INS privind vânzările de produse petroliere la pompa din martie 2026 par să contrazică una dintre cele mai cunoscute reguli economice, atunci când prețurile cresc, consumul scade. În România s-a întâmplat exact invers. Prețul benzinei și al motorinei a înregistrat una dintre cele mai abrupte creșteri lunare din ultimii ani, însă volumele livrate către piață au crescut puternic, în special la motorină.

Pentru mulți observatori aceasta poate părea o anomalie sau chiar un paradox. În realitate, datele sugerează mai degrabă un comportament economic perfect rațional într-o perioadă de incertitudine, în care anticiparea unor costuri mai mari în viitor a devenit mai importantă decât nivelul efectiv al prețului din prezent.

O lună de scumpiri fără precedent. Între februarie și martie 2026, prețul mediu al benzinei a crescut de la 7,97 lei/litru la 8,97 lei/litru, adică cu aproximativ 12,5%. La motorină, creșterea a fost și mai puternică: de la 8,20 lei/litru la 9,81 lei/litru, respectiv aproape 20% într-o singură lună.

Raportat la martie 2025, majorările sunt și mai impresionante:

În mod normal, asemenea majorări ar trebui să genereze o reducere a cererii. Nu s-a întâmplat acest lucru.

Consumul a crescut odată cu prețurile. La benzină, consumul a urcat de la 140,3 mii tone în februarie 2026 la 152,0 mii tone în martie 2026, ceea ce înseamnă o creștere de 8,4%. La motorină, saltul a fost spectaculos: de la 386,2 mii tone la 467,8 mii tone, respectiv peste 21%. Comparativ cu martie 2025, consumul de benzină este mai mare cu peste 17%, iar cel de motorină cu aproximativ 6%.

Așadar, piața nu doar că nu a reacționat negativ la scumpiri, ci a absorbit volume suplimentare exact în momentul în care carburanții deveniseră semnificativ mai scumpi.

O explicație, România s-a mișcat mai mult. Datele privind mobilitatea arată că luna martie aduce în mod tradițional o intensificare a activității economice și a traficului. Estimările privind parcursurile totale ale vehiculelor indică:

Rezultă o creștere a kilometrilor parcurși de aproximativ 8-10%. Această evoluție explică aproape integral majorarea consumului de benzină. În cazul autoturismelor și al vehiculelor ușoare, relația dintre distanțele parcurse și volumele de carburant consumate rămâne relativ stabilă. Cu alte cuvinte, românii au circulat mai mult în martie 2026 și au consumat mai multă benzină.

Motorina spune însă o poveste diferită. Adevărata surpriză apare la motorină. Dacă parcursurile au crescut cu aproximativ 9%, iar consumul de motorină a crescut cu peste 21%, rămâne un decalaj de peste 10 puncte procentuale care trebuie explicat. Această diferență este prea mare pentru a fi atribuită exclusiv traficului suplimentar.

Mai mult, dacă aplicăm creșterea medie a mobilității asupra consumului din februarie 2026, rezultatul teoretic pentru martie ar fi în jur de 420-425 mii tone de motorină. Realitatea a fost însă de aproape 468 mii tone. Diferența de aproximativ 45-50 mii tone reprezintă o cantitate suficient de mare pentru a sugera existența unor factori suplimentari.

Frica de scumpiri poate genera consum suplimentar. Economia funcționează nu doar pe baza prețurilor actuale, ci și pe baza așteptărilor privind viitorul. În momentul în care actorii economici anticipează noi majorări de prețuri, comportamentul lor se schimbă. Transportatorii își umplu rezervoarele. Companiile cu facilități proprii de stocare își măresc rezervele.

Operatorii agricoli și-au constituit stocuri înaintea campaniilor de primăvară. Constructorii și-au securizat necesarul pentru lucrările care urmează. Toate aceste decizii sunt perfect raționale atunci când piața percepe că prețurile vor continua să crească. În asemenea situații, scumpirea nu reduce imediat cererea. Uneori o amplifică temporar.

Motorina este combustibilul economiei reale. Spre deosebire de benzină, motorina nu este consumată în principal de populație. Ea alimentează transportul de mărfuri, agricultura, construcțiile, industria si serviciile logistice.

Aceste sectoare au o elasticitate foarte redusă la preț pe termen scurt. Un camion nu poate renunța la o cursă pentru că motorina este mai scumpă. Un fermier nu poate opri lucrările agricole pentru câteva săptămâni în așteptarea unor prețuri mai mici. Un constructor nu poate suspenda un șantier din cauza unei variații lunare a carburantului. De aceea, consumul de motorină este mult mai puțin sensibil la preț decât sugerează modelele teoretice simple.

Datele indică mai degrabă o economie activă decât una aflată în retragere. Există o tentație naturală de a interpreta creșterea consumului exclusiv prin prisma comportamentului de stocare. Totuși, cifrele sugerează că explicația este mixtă. O parte a creșterii provine din intensificarea traficului, relansarea activităților sezoniere, începerea lucrărilor agricole si accelerarea construcțiilor. O altă parte provine aproape sigur din acumularea de stocuri și din cumpărările preventive. Cu alte cuvinte, martie 2026 nu reflectă doar mai mult carburant ars în motoare, ci și mai mult carburant mutat în rezervoare.

Privite superficial, datele din martie 2026 par să contrazică logica economică. În realitate, ele confirmă un fenomen bine cunoscut, atunci când creșterea prețurilor este percepută ca fiind doar începutul unui val de scumpiri, consumatorii și companiile tind să își devanseze achizițiile.

Benzina urmează aproape perfect evoluția mobilității și a parcursurilor. Motorina însă transmite un mesaj mai complex. Creșterea spectaculoasă a volumelor nu poate fi explicată doar prin trafic sau activitate economică, ci indică și un comportament de protecție împotriva unor costuri viitoare și o consolidare a stocurilor.

Din această perspectivă, martie 2026 nu reprezintă un paradox al pieței carburanților. Dimpotrivă, este o demonstrație a faptului că, în perioade de incertitudine, anticipațiile privind viitorul pot deveni mai puternice decât semnalul transmis de prețurile prezentului. În loc să reducă cererea, scumpirea accelerată a determinat o parte importantă a pieței să cumpere mai mult și mai repede. Acesta este, probabil, cel mai important mesaj pe care îl transmit cifrele lunii martie 2026.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Cea mai mare eroare care se face astăzi în dezbaterea energetică din România este confundarea energiei produse pe parcursul unui an cu securitatea reală a sistemului. Pe hârtie, România nu duce lipsă de capacități instalate. În practică, începe să apară o problemă mult mai gravă, lipsa capacității ferme disponibile exact în orele critice ale iernii, atunci când consumul atinge maximele, producția solară este nulă, vântul poate lipsi, hidrocentralele sunt limitate, iar importurile devin incerte și scumpe.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica transmite un mesaj care ar trebui să preocupe atât autoritățile, cât și investitorii: sistemul energetic românesc intră într-o perioadă în care succesul tranziției nu va mai fi determinat de câți MW noi sunt instalați, ci de câți MWh pot produce efectiv atunci când sistemul este sub presiune.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica indică un deficit major de adecvanță, nu o simplă vulnerabilitate. În scenariul central analizat pentru anul 2027, sistemul energetic național ajunge la un indicator LOLE de 143,55 ore (Loss of Load Expectation – numărul estimat de ore într-un an în care sistemul electric nu poate acoperi integral cererea de energie din resursele disponibile, inclusiv din import) și la o energie nealimentată (ENS) de 36.070 MWh (cantitatea de energie pe care consumatorii ar fi dorit să o consume, dar pe care sistemul nu a putut să o livreze din cauza lipsei de capacitate disponibilă). Combinația celor două arată nu doar că deficitul apare des, ci și că este semnificativ ca volum energetic.

Pentru anul 2027, valorile LOLE (Loss of Load Expectation) și ENS/EENS (Expected Energy Not Served) nu sunt publicate într-un singur tabel european pentru toate țările. Acestea apar în evaluările naționale de adecvanță și în studiile ENTSO-E (ERAA). Totuși, pentru câteva țări europene există rezultate disponibile sau estimări oficiale pentru orizontul 2027.

România începe să intre într-o situație în care eliminarea unor capacități convenționale este mai rapidă decât introducerea unor înlocuitori capabili să ofere aceeași siguranță operațională. Problema nu este lipsa regenerabilelor. Problema este lipsa capacităților care pot fi chemate să producă atunci când sistemul are nevoie urgentă de ele.

Iarna 2026–2027 reprezintă primul test real. Studiul de Adecvanță al Transelectrica arată că perioadele critice se concentrează în lunile ianuarie, februarie și decembrie, în special în intervalele de vârf de dimineață și seară.

Acestea sunt exact orele în care: fotovoltaicul produce zero, consumul rezidențial explodează, pompele de căldură și încălzirea electrică cresc cererea, importurile regionale sunt solicitate simultan și orice indisponibilitate tehnică devine critică.

În asemenea condiții, discursul bazat pe capacități instalate își pierde relevanța. Un MW solar instalat și indisponibil după apus nu are aceeași valoare sistemică precum un MW capabil să livreze energie în timpul unui vârf de consum. Aceasta este diferența dintre capacitate și adecvanță.

Cărbunele rămâne indispensabil în iarna următoare, indiferent cât de incomod este acest lucru. Concluzia probabil cea mai neplăcută politic a raportului este că grupurile pe lignit încă au o valoare strategică majoră.

Menținerea unor unități la Rovinari și Turceni reduce dramatic riscul de adecvanță:

• LOLE scade de la 143,55 ore la 11,34 ore;
• ENS scade de la 36.070 MWh la 3.456 MWh.

Acest lucru nu înseamnă că lignitul este viitorul. Înseamnă însă că România nu poate elimina capacități convenționale înainte de a avea înlocuitori reali, securitari. Nu promisiuni. Nu proiecte aflate pe hârtie. Nu obiective politice. Capacități funcționale și disponibile.

Lignitul rezolvă o parte din problema securității, dar nu și problema costurilor. În scenariul respectiv, prețurile rămân ridicate, ceea ce confirmă că lignitul poate funcționa ca plasă de siguranță în iarna 2026/2027, nu ca soluție durabilă pentru următorii ani. Asta impune însă deplasarea urgentă la Bruxeles și solicitarea eliminării opririi din funcționare a centralelor pe cărbune cât mai urgent.

Gazul natural este pilonul tranziției și cea mai mare vulnerabilitate a acesteia. Scenariile în care intră în exploatare noile centrale pe gaz modifică radical imaginea sistemului. Indicatorii de adecvanță se îmbunătățesc până aproape de niveluri acceptabile.

Problema este că întreaga strategie energetică începe să depindă de proiecte care trebuie finanțate, construite, conectate și puse în funcțiune la timp. Iar România nu are un istoric care să inspire încredere în respectarea termenelor pentru proiectele energetice majore. Cu alte cuvinte, securitatea energetică a următorilor ani depinde de ipoteza că proiectele esențiale nu vor întârzia. Aceasta este poate cea mai fragilă presupunere din întregul model. Mai mult, apare și problema economică.

Centralele pe gaz sunt necesare pentru sistem, dar există riscul să nu funcționeze suficient de multe ore pentru a-și recupera investițiile exclusiv din piață. Fără un mecanism de capacitate, România riscă să solicite investiții în active critice pentru securitatea energetică fără a crea condițiile economice necesare pentru rentabilizarea lor.

Succesul solarului ascunde o problemă structurală. Creșterea fotovoltaicului este una dintre marile reușite ale ultimilor ani. Dar există o diferență fundamentală între producția de energie și valoarea sistemică a acelei energii. Studiul de Adecvanță al Transelectrica, arată niveluri ridicate de energie nevalorificată în toate orizonturile analizate.

Aceasta este consecința unui sistem care produce masiv atunci când cererea este redusă și produce insuficient atunci când cererea este maximă. Fără stocare semnificativă, fără flexibilitate și fără dezvoltarea accelerată a rețelelor, România riscă să transforme o parte a succesului fotovoltaic într-o sursă suplimentară de volatilitate, de insecuritate energetică și de prețuri mari.

Problema viitorului nu va fi lipsa energiei la prânz. Problema viitorului va fi lipsa energiei între orele 18:00 și 22:00 în zilele reci de iarnă.

Stocarea este veriga lipsă a tranziției. Studiul de Adecvanță al Transelectrica estimează necesități de stocare de ordinul:

• 3.000 MW / 11.000 MWh până în 2027;
• 3.300 MW / 12.400 MWh până în 2030;
• 4.800 MW / 18.400 MWh până în 2035.

Comparativ cu aceste valori, nivelul actual al stocării rămâne modest. Discuția publică este concentrată aproape exclusiv pe MW. Dar problema reală este MWh. Puterea poate acoperi un vârf de câteva minute. Energia stocată este cea care poate susține sistemul timp de ore. Iar exact aici decalajul este încă foarte mare.

Importurile nu sunt o strategie de securitate energetică. În ultimii ani s-a consolidat ideea că interconectarea europeană rezolvă automat problema adecvanței. Această concluzie este periculoasă. Importurile funcționează excelent atunci când problema este locală.

Ele devin mult mai puțin fiabile atunci când problema este regională. Dacă România, Ungaria, Bulgaria, Serbia și Europa Centrală se confruntă simultan cu temperaturi scăzute și consum ridicat, fiecare sistem va încerca să își protejeze propria securitate energetică.

În astfel de momente, capacitatea disponibilă pentru export se reduce exact când este cea mai necesară. Securitatea energetică nu poate fi externalizată și ea trebuie abandonată și recur la construcția autonomiei energetice a României până nu e prea târziu.

Rețeaua începe să devină o limitare la fel de importantă ca producția. O mare parte a dezbaterii publice se concentrează pe noi capacități de producție în energie regenerabilă. Sunt voci care cer oprirea construcției centralelor pe gaz și a hidrocentralelor. Mult mai puțin se discută despre infrastructura care trebuie să transporte energia.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica avertizează că, pe măsură ce ponderea regenerabilelor crește, dezvoltarea insuficientă a rețelei poate deveni un factor limitativ major.  Poți construi mii de MW noi. Dacă acea energie nu poate fi transportată eficient către centrele de consum, o parte semnificativă a valorii investiției se pierde și mai mult determină creșterea în viitor a prețurilor energiei electrice ca urmare a importurilor masive. Din această perspectivă, liniile electrice, transformatoarele și digitalizarea sistemului devin active strategice, nu simple investiții tehnice.

Adevăratul risc nu este blackoutul. Este funcționarea permanentă la limită a SEN. Cea mai mare greșeală ar fi reducerea întregii discuții la întrebarea: „Va avea România blackout?” Probabil că nu (chiar dacă probabilitatea unui blackout crește de la an la an, așa cum evoluează lucrurile în România). Dar aceasta este întrebarea greșită.

Întrebarea corectă este: Cât va costa evitarea blackoutului?

Un sistem care operează constant aproape de limită produce prețuri mari (este o iluzie scăderea prețurilor în acest context), volatilitate ridicată, investiții mai riscante, dependență mai mare de intervenții administrative și competitivitate industrială mai redusă.

Intervalul 2028–2032 este adevăratul test al României. Perioada cu cel mai mare risc strategic nu este doar iarna următoare. Intervalul 2027–2032 aduce multe potențiale riscuri.

Atunci se pot suprapune simultan:

• reducerea rolului cărbunelui;
• oprirea Unității 1 Cernavodă pentru retehnologizare;
• creșterea consumului prin electrificare;
• întârzieri la noile centrale pe gaz;
• extinderea insuficientă a rețelei de energie electrică;
• dezvoltarea incompletă a stocării energiei electrice.

Dacă toate proiectele strategice sunt finalizate la timp, riscul rămâne gestionabil. Dacă mai multe proiecte întârzie simultan cu doi, trei sau patru ani, România poate intra într-o perioadă de vulnerabilitate energetică și economică fără precedent după aderarea la Uniunea Europeană.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica transmite un mesaj pe care decidenții Români, încă par să îl subestimeze: România nu riscă să rămână fără energie. România riscă să rămână fără suficientă putere fermă exact în momentele în care are cea mai mare nevoie de ea. În mod paradoxal presa maghiară a atras atenția că România s-ar putea confrunta cu probleme mari la iarnă.

Adevărata amenințare pentru următorii ani nu este blackoutul național. Este apariția unui sistem energetic simultan mai fragil, mai dependent de importuri și mai scump. Iar dacă există un interval care va decide dacă tranziția energetică românească este un succes sau un eșec, acela nu este doar 2026–2027. Este perioada 2027–2032.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Europa vorbește despre tancuri, despre muniție, despre pragul de 2 – 5% din PIB pentru apărare. Se calculează divizii, raze de acțiune, capacitate industrială militară. Dar adevărata vulnerabilitate strategică a continentului nu vine pe șenile. Vine în facturi.

Un război mobilizează. Sărăcia fragmentează.

Dacă în următorii ani 1 din 4 gospodării europene ajung să cheltuiască peste 10% din venit pentru energie, nu discutăm despre o problemă socială marginală. Discutăm despre o fractură structurală care afectează coeziunea internă, legitimitatea sancțiunilor, sustenabilitatea bugetelor militare și capacitatea Uniunii Europene de a proiecta putere.

Aceasta este o bombă lentă.

Dependența energetică – șocul care a expus vulnerabilitatea

Uniunea Europeană vs. Rusia – anatomia unei dependențe

Înainte de 2022, aproximativ 40% din gazul natural importat de UE provenea din Rusia . În unele state din Europa Centrală și de Est, dependența depășea 80–90%.

Invazia Ucrainei a transformat gazul într-o armă.

În 2022, prețurile pe piețele spot europene au crescut de 3–5 ori față de media anilor anteriori. Vârful a depășit 300 euro/MWh. Chiar dacă ulterior cotațiile au coborât, volatilitatea a devenit structurală.

Iar volatilitatea înseamnă riscul de transfer permanent către gospodării.

Cifrele crude ale fragilității sociale

Datele europene arată deja o fundație instabilă:

• Aproximativ 95 de milioane de persoane (21–22% din populația UE) sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială (indicator AROPE).
• Între 17% și 22% dintre gospodării depășesc pragul de 10% din venit pentru energie.
• În Est și Sud, vulnerabilitatea energetică depășește 30–40% din gospodării.
• Aproximativ 9–10% dintre europeni declară că nu pot încălzi locuința adecvată .

Dacă până în 2030 proporția totală în riscul urcă la 25%, discutăm despre 110–115 milioane de persoane în precaritate energetică. Nu este o statistică socială. Este o schimbare de echilibru politic continental.

De ce este această problemă geopolitică, nu doar socială?

Sprijinul pentru sancțiuni și pentru Ucraina nu este un reflex moral etern. Este un echilibru politic susținut de toleranță economică.

Când factura anuală la energie crește cu 1.000–1.500 euro per gospodărie , apar trei dinamici:

1. Crește presiunea pentru „normalizare” a relațiilor externe.
2. Scade toleranța pentru sancțiuni prelungite.
3. Se amplifică narativele de tip „Bruxelles ne sărăcește”.

Rusia mizează pe uzură, nu pe blitzkrieg.

O populație obosită economică votează diferit. Iar diferențele electorale se traduc în veto-uri, blocaje și condiționări în Consiliu European.

Subpresiune socială NATO. NATO și dilema celor 2 -5% din PIB

Alianța cere minimum 2% din PIB pentru apărare. Tot mai multe state discută de 5%. Pentru o economie de 300 miliarde euro PIB, creșterea de la 2% la 5% înseamnă 15 miliarde euro anual .

În paralel:

• Subvențiile energetice în UE au depășit 700 miliarde euro în 2022–2023 .
• Doar în 2023, sprijinul a fost în jur de 354 miliarde euro .
• Datoria publică medie în zona euro rămâne aproape de 90% din PIB .

Întrebarea electorală devine inevitabilă: „De ce bani pentru tancuri când nu ne permitem căldura?” Militar, NATO poate rămâne solid. Politic, consensul poate deveni volatil.

Iar adversarii exploatează fisurile politice, nu raportul de forțe brute.

Extinderea UE – facturile ca veto tăcut

Integrarea Ucrainei, Republicii Moldova și Balcanilor de Vest presupune:

• Fonduri de convergență,
• Extinderea Politicii Agricole Comune,
• Investiții structurale masive.

Într-un climat în care 25% dintre cetățeni sunt vulnerabili energetic, mesajul populist devine simplu și eficient: „De ce finanțăm alții când noi abia ne plătim energia?”

Probabilitatea rezultatului: mai multe drepturi de veto, calendar „elastic” și condiții interne.

Fiecare an de întârziere creează spațiu strategic pentru alte puteri în vecinătatea UE.

Pacea socială pe credit

Interzicerea gazului rusesc înseamnă dependență mai mare de LNG și piețe globale volatile.

Consecințe structurale:

• Costuri industriale mai ridicate decât în alte țări.
• Concurență directă cu Asia pentru LNG.
• Sensibilitate la fiecare șoc geopolitic.

Dacă energia rămâne structural scumpă:

• Investițiile se relochează.
• Statele subvenționează pentru a preveni explozia socială.
• Bugetele pentru inovare și reindustrializare sunt sacrificate.

UE riscă să cumpere pace socială pe credit, nu soluții structurale.

Dacă nu reducem structural sărăcia energetică evoluțiile sociale pot devein periculoase

Având în vedere indicatorii de sărăciei energetucă care pot să cuprindă UE în perspectiva anului 2030:

– AROPE (At Risk Of Poverty or Social Exclusion) să crească de la 21% la 25%, care ar aduce cu până la 18 milioane mai multe persoane în sărăcie energetică

– Incapacitatea de încălzire adecvată a cetățenilor eurpeni rămâne la 9–11%, devenind „noua normalitate”.

–  Sprijinul energetic este posibil  în UE la un nivel de cca 150–250 miliarde euro anual. Asta înseamnă cî în 5 ani UE are nevoie de  750 miliarde – 1,25 trilioane euro.

Nu este colaps. Este degradare geopolitică graduală .

UE devine astfel, mai scumpă de guvernat, mai înceată în decizii, mult mai ușor de divizat, mult mai vulnerabilă la războiul de uzură economică și informațională.

Radicalizarea – efectul lent dar sigur spre care se îndreaptă UE

Istoria arată un tipar constant, insecuritatea economică persistentă produce creșterea votului antisistem, fragmentare parlamentară, majoritatea fragilă și coaliții instabile.

Nu colaps. Instabilitate cronică.Iar geopolitica nu așteaptă consensuri fragile.

Ce ne poate rezerva viitorul. Trei traiectorii ale UE până în 2030

Politica UE poate duce în direcții total diferite din punct de vedere al sărăciei energetice:

1. Stagnare controlată

• 25% risc de sărăcie.
• UE rămâne unită, dar mai puțin influentă.

2. Polarizare

• 27–30% risc de sărăcie care s-ar atinge în caz de recesiune.
• Diviziuni Est–Vest accentuate.
• Presiune pe sprijinul extern.

3. Reindustrializare agresivă

• Asigurarea circuitelor fluxurilor industriale integrate
• Renovare accelerată a clădirilor.
• Investiții masive în eficiență energetică.
• Modernizarea rețelelor.
• Risc redus la 18-20%.

Acesta este singurul scenariu în care energia devine avantaj, nu vulnerabilitate.

Un război militar poate uni Europa.  Sărăcia energetică o obosește.

Dacă 1 din 4 europeni trăiește sub presiune energetică permanentă: consensul extern devine fragil, cheltuielile de apărare devin contestate, extinderea devine politizată și radicalizarea devine normalizată.

Țările nu sunt învinse doar pe câmpul de luptă. Sunt învinse când societățile lor obosesc.

Dușmanii mizează pe uzură. Dacă UE nu reduce structural sărăcia energetică în următorii 5 ani, nu va pierde un război. Va pierde viteza, coeziunea si claritatea strategică.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

Criza energetică nu a fost doar o explozie de prețuri. A fost un test de stat . Un test care arată limpede diferența dintre o țară care își asumă rolul de protector social și una care vehiculează ”protecția” în fața cetățenilor, dar îi lasă să se descurce singuri.

Comparația dintre Germania și România nu este despre gaz sau electricitate. Este despre putere, responsabilitate și cinism politic .

Analiza ia în considerare costul cu gazele, energia electrică și ajutorul pentru clienții vulnerabili și salariul minim pe economie

Înainte de criză, semnalele au fost ignorate. În 2020, înainte ca războiul și haosul energetic să lovească Europa, România era deja într-o poziție mai proastă decât Germania. Costul cu energia consuma o pondere mai mare din salariul minim al românului decât din cel al germanului.

Diferența? În Germania, statul intervenea deja. Ajutoarele pentru energie existau pentru consumatorii vulnerabili, erau accesibile și reflectau ideea simplă: energia este un bun esențial .

În România, ajutorul pentru vulnerabilitate era o sumă simbolică. Mesajul implicit: descurcați-vă ! Statul nu a citit semnalul de alarmă. Sau l-a citit și l-a ignorat.

În timpul crizei a fost momentul adevărului. În 2022, când prețurile au explodat, Germania a tratat criza ca ceea ce era: o amenințare sistemică. A pompat bani publici, a redus TVA de la 19% la 7%, a acordat ajutoare. Nu din generozitate, ci din rațiune. Pentru că un cetățean care îngheață sau nu poate plăti factura nu este „mai responsabil”, ci mai instabil .

România a ales calea opusă. Factura a explodat, salariul a rămas mic, iar ajutorul pentru consumatorii vulnerabili a rămas microscopic și birocratic în a fi accesat. Energia a ajuns să înghită aproape o cincime din venitul minim.

Pentru milioane de oameni, consumul nu a mai fost o decizie economică, ci una de supraviețuire: mai puțină căldură, mai puțină lumină, mai multă datorie.

Aici se rupe definitiv contractul social. În Germania, criza a fost colectivizată.
În România, a fost individualizată.

După criza energetică a venit normalitatea în Germania, România rămânând cu ideea unei crize permanente, cu o plafonare numai bună de muls.

După 2024, Germania revine aproape la punctul de plecare. Costurile mari rămân, dar salariile cresc suficient astfel încât costurile cu energia să nu mai fie o obsesie zilnică. Statul a absorbit șocul și a lăsat economia și societatea să respire.

În România, „după criză” este o ficțiune. Ponderea energiei rămâne mare, ajutorul pentru consumatorii vulnerabili insuficient, iar vulnerabilitatea devine permanentă și se dorește să fie aplicată tuturor. Nu mai vorbim de un accident istoric, ci de o nouă normalitate a precarității .

În dezbaterea despre criză energetică s-a spus obsesiv că România a fost „mai socială” pentru că a plafonat prețurile, iar Germania „mai dură” pentru că a lăsat piața liberă. Este una dintre cele mai comode și mai false concluzii ale ultimilor ani.

Pentru că realitatea arată exact invers: piața liberă nu a sărăcit consumatorul. Statul slab a făcut-o. Diferența dintre Germania și România nu stă în prețul gazului sau al electricității. Stă în curajul statului de a-și asuma criza și nu doar a mima protecția, folosind cuvinte mari, lăsând în fapt fiecare consumator să se descurce.

Germania a spus adevărul dur, dar a făcut protecţie reală. Germania a lăsat prețurile să spună adevărul. Da, au crescut. Da, șocul a fost vizibil. Dar statul nu s-a prefăcut că problema nu există și nu a încercat să o ascundă sub o capacitate administrativă.

A făcut altceva, mult mai greu, a recunoscut că piața produce șocuri și a decis că nu cetățeanul trebuie să le suporte singur. Cu atât mai puțin statul să profite de acest lucru. Reducerea de TVA, ajutoare directe, salariu minim crescut rapid, intervenție fiscală masivă. Mesajul a fost simplu: piața poate fi dură, dar statul va fi mai puternic decât ea. Rezultatul? Chiar în vârful crizei, energia nu a devenit o traumă zilnică pentru majoritatea populației.

România a prezentat plafonarea ca fiind salvarea românilor, realitatea este alta. România a ales calea aparent protectoare: plafonarea. O decizie populară și ușor de comunicat. Plafonarea nu a fost dublată de venituri mai mari, de ajutoare largi sau de un aparat administrativ capabil să gestioneze criza. Pentru consumatorul român, chiar și cu prețul plafonat, energia a ajuns ”să mănânce” o parte din salariu. Vulnerabilitatea nu a fost excepția, ci regula. Statutul nu a amortizat șocul. L-a amânat și l-a livrat lunar, în rate, pe factură.

Paradoxul care ar trebui să ne rușineze. Germania a lăsat piața mai liberă și a protejat mai bine. România a plafonat piața și a expus mai tare. Asta spune tot ce trebuie să știm despre natura crizei. Nu a fost o criză a prețurilor, ci o criză de stat. Plafonarea fără redistribuire nu este politică socială. Este politică de marketing.

Cine a plătit, de fapt? În Germania, criza a fost plătită din buget, prin solidaritate și decizie politică. În România, criza a fost plătită de oamenii săraci.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

România nu este „împotriva” direcției UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice – de la PNESC la poziții oficiale – susține exact liniile mari ale tranziției europene. Piață funcțională. Decarbonizare accelerată. Rețele moderne. Protecție socială țintită. Implementare credibile.

Pe hârtie, România este aliniată. În practică, însă, ajunge frecvent „pe dos”.

Această ruptură dintre vot și faptă nu e doar o problemă de imagine. Este o problemă de costuri economice, investiții ratate și credibilitate strategică.

a) „Direcți UE” acceptate de România (pe hârtie)

În ultimii ani, direcția UE în energie sa cristalizată în câteva axe, pe care România le-a susținut și votat:

• Piață funcțională: prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune.
• Decarbonizare accelerată: mai mult eolian/solar, eficiență, electrificare, flexibilitate (stocare, demand response).
• Modernizarea rețelelor și integrarea resurselor: investiții mari în transport/distribuție, digitalizare, conexiuni, reducerea congestiilor.
• Protecție socială țintită (nu distorsionare permanentă): ajutor pentru vulnerabilitate, nu blocarea semnalelor de preț la toată lumea.
• Planificare și implementare: PNIESC (NECP) credibil, licitații, scheme stabile (ex. CfD), termene respectate.

România are și ținte asumate în PNIESC actualizat (de ex. creșterea ponderii regenerabilelor până în 2030, cu detalii sectoriale).

b) Unde ajunge România „pe dos” față de UE (în practică)

România, țara care votează „piață” la Bruxelles și practică „administrație” acasă

România declară că susține piața internă a energiei – prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune. Și totuși, la fiecare șoc, răspunsul reflexului este controlul administrativ: plafonări, obligații de vânzare la preț fix, contribuții excepționale, restricții.

Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement pentru măsuri care limitează libertatea formării prețului și afectează comerțul. În 2025, România a primit un aviz motivat pentru obligații impuse producătorilor de gaze de a vinde la preț fix pe piața angro.

Paradoxul este limpede: România votează „piață internă”, dar acasă menține un regim de criză prelungită. Politic, plafonarea rezolvă factura de azi. Economic, subminează investițiile de mâine.

Iar energia este exact domeniul în care lipsa investițiilor se plătește scump și mai târziu.

Spune „tranziție”, dar negociază prelungiri pentru cărbune

România a agreat calendarul de reducere a cărbunelui și ținte ambițioase pentru regenerabile până în 2030. Însă când proiectele de înlocuire întârzie – fie că vorbim de capacități noi, stocare sau rețele – soluția nu este accelerarea implementării, negocierea termenelor.

În 2025 au existat discuții prelungirea funcționării unor centrale pe cărbune dincolo de termenele agreate în planurile legate de finanțarea europeană.

Din nou, paradoxul: România semnează calendarul, dar când implementarea scârțâie, mută data-limită.

Problema nu este realismul – orice tranziție trebuie gestionată responsabil. Problema este lipsa unei livrări coerente care să evite dependența de amânare.

Spune „regenerabile”, dar pune frâne prin instabilitate

România nu este anti-regenerabile. Din contră, potențialul este mare, iar investitorii există. Dar instabilitatea normativă, schimbările frecvente prin OUG, taxe ad-hoc și blocajele în avizare creează un mediu de risc.

La aceasta se adaugă rețelele care nu țin pasul cu racordările și tarifele care nu oferă semnale clare pentru flexibilitate.

În timp ce la nivel UE, în 2025, vântul și solarul au depășit combustibilii fosili în producția de electricitate, România avansează „în valuri” – perioade de boom urmate de frâne administrative.

Investitorii nu se tem de piață. Se tem de impredictibilitate.

Protecție socială sau anestezie de piață?

UE promovează protecția țintită a consumatorilor vulnerabili, nu distorsionarea permanentă a pieței. România a extins însă schema de plafonare pe perioade lungi, din 2021 încoace, cu efecte secundare: blocaj de lichiditate, întârzieri la compensări, litigii și semnale de preț „anesteziate”.

Când prețul real nu mai ajunge la consumator, investiții în eficiență și flexibilitate scad.
Când piața e distorsionată prea mult timp, capitalul cere randamente mai mari – sau pleacă.

De ce se întâmplă aceasta?

Nu e vorba doar de „rea-voință”. Sunt cauze structurale:

• Politizarea facturii – energia e subiect electoral; măsura imediată bate reforma durabilă.
• Stat slab în implementare – planurile sunt bune, execuția întârzie.
• Reglementare de criză devenită normalitate – ordonanța înlocuiește strategia.
• Fragmentare instituțională – coordonare slabă între ministere, ANRE, companii de stat și operatori.
• Presiuni sociale locale – fără o tranziție justă credibilă, amânarea devine soluție politică.

România nu e singura țară care a intervenit în piață în anii de criză. Diferența este durata și lipsa unei ieșiri clare din regimul excepțional.

Cât ne costă „răsturnarea pe dos” față de direcția UE în energie?

Costurile sunt reale și cumulative:

• Incertitudine investițională – întârzieri în rețele și flexibilitate.
• Risc de sancțiuni și litigii – reputație afectată.
• Prețuri mai mari pe termen mediu – lipsa capacităților noi și congestiile cresc costurile.
• Pierdere de oportunitate – într-un moment în care UE accelerează structural tranziția, România riscă să rămână cu infrastructura în urmă.

Plafonarea poate ține jos factura azi. Dar dacă blochează investițiile, factura de mâine va fi mai mare.

Ce ar însemna alinierea reală?

Dacă România vrea să fie pe direcția UE nu doar la vot, ci și în practică, trei schimbări sunt decisive:

1. De la OUG la stabilitate Legislativă. Intervențiile să fie temporare, predictibile și țintite strict către vulnerabili. Nu distorsiuni largi și permanente.
2. Rețelele și flexibilitatea – prioritate națională. Investiții accelerate în distribuție, digitalizare, stocare și tarife care stimulează reducerea costurilor. Fără rețea modernă, regenerabile rămân pe hârtie.
3. Livrare pe calendar. Licitații CfD, proceduri rapide de autorizare, capacități de echilibrare și stocare implementate la timp. Amânarea nu poate fi strategie energetică.

România nu suferă de lipsă de strategie. Suferă de lipsă de consecvență. Între votul european și decizia națională există o fisură. Iar în energie, fisurile se transformă rapid în costuri. Adevărata aliniere la UE nu înseamnă să fii de acord la Bruxelles și precaut la București. Înseamnă să accepti că piața, tranziția și disciplina implementării sunt parte din același pachet. Altfel, vom continua să votăm Europa – și să o amânăm acasă.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Când au apărut informațiile că Iranul ar putea percepe până la 2 milioane de dolari pentru trecerea unei nave prin Strâmtoarea Hormuz, mulți au privit subiectul ca pe o nouă demonstrație de forță regională. În realitate, miza este mult mai mare, nu vorbim despre o simplă taxă maritimă, ci despre posibilitatea ca una dintre cele mai importante artere energetice ale planetei să fie transformată într-un instrument de presiune economică globală. Și chiar mai mult, deschide calea ca orice strâmtoare din lume să fie folosită ca armă geopolitică.

Concret, consecințele nu s-ar opri la Golful Persic. Ele ar ajunge direct în prețul benzinei și motorinei din România.

Ce înseamnă taxa de 2 milioane de dolari. Iranul ar fi cerut unor petroliere până la 2 milioane USD pentru o singură traversare. La prima vedere pare enorm. Dar să facem calculul. Un VLCC („Very Large Crude Carrier”) transportă aproximativ 2 milioane barili petrol. Prin urmare taxa directă ar adăuga aproximativ 1 dolar/baril. Cum un baril are 159 litri, creșterea directă la pompă ar fi de 0,03 lei/litru. Așadar, strict matematic, taxa NU justifică o explozie a prețurilor la pompă. Și totuși, petrolul s-ar putea scumpi puternic. De ce?  Pentru că piața nu reacționează la costul contabil, ci la risc.

Unde apare adevărata explozie de preț. În momentul în care Iranul transformă Hormuzul într-un „punct de taxare”, traderii înțeleg altceva, Iranul poate decide cine trece, cine plătește, cine așteaptă și cine este blocat. Asta schimbă complet percepția asupra securității energetice globale. Consecințele economice apar imediat:

1. Cresc asigurările maritime. Primele de risc pentru nave au crescut deja de la 0,125% la 0,2–0,4% din valoarea navei, iar ulterior chiar de 4–6 ori în unele cazuri.
2. Piața speculează deficitul. Dacă traderii cred că exporturile pot fi întrerupte, Iranul poate restricționa traficul, tensiunile militare cresc, atunci petrolul urcă preventiv.

De ce Iranul ar face asta? Pentru mulți observatori occidentali, ideea ca Iranul să perceapă taxe de tranzit în Strâmtoarea Hormuz pare un gest extrem sau chiar irațional. În realitate, din perspectiva Teheranului, o asemenea strategie are o logică economică și geopolitică foarte clară.

Iranul știe că nu poate domina economia mondială prin dimensiunea PIB-ului său, prin tehnologie sau prin influență financiară. Dar are un avantaj pe care puține state îl posedă: geografia.

Hormuzul este una dintre cele mai importante artere energetice ale planetei. Aproximativ o cincime din petrolul mondial și volume uriașe de gaze naturale lichefiate trec prin acel culoar maritim îngust dintre Iran și Peninsula Arabică. Într-o lume dependentă de energie, cine controlează un asemenea punct strategic dobândește o putere disproporționată față de dimensiunea sa economică reală. Taxa de 2 milioane de dolari nu este problema principală. Matematic, ea adaugă doar câțiva bani pe litru. Problema reală este că transformă Hormuzul într-un instrument politic, introduce nesiguranță în cea mai importantă rută energetică a lumii și declanșează reacții speculative care pot scumpi petrolul mult peste costul real al taxei.

În economie, uneori nu plătești pentru ceea ce s-a întâmplat. Plătești pentru ceea ce lumea se teme că s-ar putea întâmpla.

Top of Form

Dumitru Chisăliță
Președinte Asociația Energia Inteligentă

România trăiește astăzi unul dintre cele mai absurde paradoxuri economice din Europa. O țară cu hidroenergie ieftină, energie nucleară stabilă, gaze interne și regenerabile în expansiune a ajuns să aibă una dintre cele mai apăsătoare facturi la energie raportate la puterea de cumpărare.

Explicația oficială este repetată obsesiv: „criza energetică”, „războiul”, „piețele europene”, „volatilitatea”. Toate sunt reale. Dar toate sunt și insuficiente explicații și doar propagandă de ”prostit” populația.

Pentru că alte state au trecut prin aceeași criză fără să transforme energia într-o sursă permanentă de tensiune economică și socială. România însă a făcut exact asta.

Problema nu mai este strict costul producerii energiei. Problema este costul sistemului energetic în sine, un mecanism care adaugă risc, ineficiență, distorsiuni și cost administrativ la fiecare verigă dintre producător și consumator.

Dacă România ar funcționa ca o piață energetică normală — concurențială, predictibilă și coerent reglementată — factura finală ar fi cu 25–45% mai mică. Nu puțin mai mică. Ci radical mai mică.

Cât din factură este energie și cât este costul disfuncției?

Dacă luăm drept reper un sistem energetic european funcțional — cu reguli stabile, costuri eficiente și concurență reală — comparația devine incomodă.

Factura „normală” vs factura românească

Acest tabel spune o poveste simplă și brutală, aproape fiecare verigă a sistemului energetic românesc costă mai mult decât ar trebui să coste într-o economie funcțională. Nu pentru că România ar avea resurse proaste. Ci pentru că și-a construit un sistem scump.

Dacă o factură normală ar fi 100 de lei

Poate cea mai clară imagine este aceasta.

Cu alte cuvinte:

• între 25 și 45 de lei din fiecare 100 de lei reprezintă costul disfuncției;
• iar în anii de criză, aproape jumătate din factură a devenit cost sistemic suplimentar.

Acesta este marele adevăr pe care discursul public îl evită: românii nu plătesc doar energia. Plătesc instabilitatea sistemului.

România produce relativ ieftin și vinde relativ scump

Aici apare cea mai mare contradicție economică.

România are:

• hidroenergie cu cost redus;
• nuclear printre cele mai ieftine surse stabile;
• gaze interne;
• regenerabile cu cost marginal aproape zero după amortizare.

Teoretic, toate acestea ar trebui să facă din România una dintre cele mai competitive piețe energetice din regiune.

În practică însă, consumatorul final plătește:

• volatilitate regională;
• mecanismul marginalist european;
• lipsa contractelor stabile;
• lichiditate redusă;
• risc regulatoriu;
• concentrare de piață.

Acesta este paradoxul românesc, o țară cu energie relativ ieftină la sursă produce o factură relativ scumpă la consumator.

România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent

După 2022, piața energetică românească a intrat într-un ciclu aproape permanent de:

• plafonări;
• compensări;
• suprataxări;
• contribuții speciale;
• intervenții administrative;
• modificări legislative succesive.

Fiecare măsură a fost prezentată ca protecție pentru consumator.

Dar piețele energetice au o regulă simplă, orice risc introdus artificial se transformă, mai devreme sau mai târziu, în cost.

Adevărata problemă nu este că statul a intervenit. Problema este că a intervenit permanent, imprevizibil și contradictoriu. România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent. Are un hibrid care socializează costurile și privatizează volatilitatea.

Din cei 45% în plus plătit de consumator, cât este incompetență și cât este rentă?

Aceasta este întrebarea pe care aproape nimeni nu vrea să o pună public.

Cât din supraîncărcarea facturii vine din probleme tehnice reale și cât vine din ”afaceri ale băieților deștepți”:

• rente,
• speculații,
• blocaje convenabile,
• oportunism economic?

Răspunsul incomod este că ambele componente sunt importante. Dar nu în proporții egale.

Unde se duc, de fapt, cei 45% în plus plătiți de consumatori?

Cu alte cuvinte, România nu plătește doar costul energiei. Plătește și costul unui ecosistem care a învățat să câștige bani din instabilitate.

Deficiențele reale există. Dar și-au găsit propriile interese economice

Da, România are probleme reale:

• rețele îmbătrânite;
• lipsă de stocare;
• flexibilitate redusă;
• investiții întârziate;
• congestii;
• infrastructură insuficientă.

Totalul este uriaș de cca 15–25% din factura finală. Dar aici apare întrebarea adevărată: Cum este posibil ca aceste probleme să persiste de peste un deceniu într-un sector care a produs profituri enorme în fiecare trimestru?

Răspunsul probabil este că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile.

Volatilitatea a devenit model de business

Orice piață volatilă produce oportunități speculative. Problema este dimensiunea lor și lipsa mecanismelor de limitare.

În România, volatilitatea extremă a permis:

• arbitraj oportunist;
• trading agresiv;
• exploatarea dezechilibrelor;
• profituri disproporționate în anumite segmente.

Aici trebuie făcută o distincție esențială:

• nu orice profit mare este abuz;
• dar nici orice preț rezultat din piață nu este „corect economic”.

În piețele foarte volatile și slab reglementate, diferența dintre tranzacționare legitimă și extracție de rentă devine extrem de subțire.

Adevărata problemă a facturii mari la energie este că anumite blocaje au devenit convenabile

Poate cea mai toxică zonă este cea a blocajelor cronice:

• proiecte întârziate;
• investiții amânate;
• capacități insuficiente;
• interconectări limitate;
• birocrație excesivă.

Unele sunt efectul incapacității administrative.

Dar altele au devenit atât de profitabile încât sistemul aproape că nu mai are interesul să le rezolve.

Pentru că:

• deficitul de capacitate menține prețurile ridicate;
• congestiile creează rente regionale;
• lipsa concurenței stabilizează marjele mari.

Aici este adevărata dramă a pieței energetice românești, nu doar că sistemul este ineficient, ci că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile pentru ”băieții deștepți”. Iar atunci când un sistem începe să câștige bani din propriile blocaje, reforma devine nu doar dificilă, ci contrară intereselor celor care controlează jocul.

Dumitru Chisăliță Președinte Asociația Energia Inteligentă