de Oana Ijdelea,
Managing Partner al Ijdelea & Asociații

„Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.”

Așa începe clasica schiță a lui Caragiale pe care o parafrazez astfel: “ca să nu mai rămâie repetentă și anul acesta, mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis României să o facă independentă energetic în 2027”. Dar recenta Ordonanță de Urgență 12/2026 privind “schema de protecție” din piața gazelor este un examen pe care România l-a picat cu succes și anul acesta. Examenul la liberalizare.

De altfel, de ani de zile, profesorii de la Bruxelles și realitatea crudă a pieței îi “ard” României nota 4 la materia Liberalizarea Pieței Energiei. Însă schema de protecție post-aprilie 2026 amână, din nou, maturizarea, iar trenul energiei nu oprește în gara “Plafonare” fără să plătească cineva biletul. Iar biletul, devine din ce în ce mai scump și îl plătim până la urmă noi toți.

Companiile însă, nu vorbesc în citate literare, ci în metri cubi și presiune pe conductă dar și în sute de milioane de euro investiții în producție și zeci de milioane de euro contribuții la bugetul public. Totuși, absurdul este același. La nivel declarativ, ne prefacem că suntem „independenți” pentru că dă bine la electorat, dar în realitate, reformarea legislației dedicată sectorului energetic din România este un gigant cu picioare de lut.

În timp ce în Orientul Mijlociu situația este in clocot, iar în Ucraina infrastructura energetică e sub asediu, România primește o schemă de protecție care, în loc să fortifice producția internă, pare că o penalizează. Textul OUG 12/2026 este aproape o invitație la import. Prin menținerea unor mecanisme rigide care nu permit prețului să reflecte riscul geopolitic, se transmite producătorilor autohtoni un mesaj de descurajare.

O țară este independentă energetic doar dacă își acoperă vârful de consum în orele de criză. Or, noi importăm 77% din țiței și ne bazăm pe importuri de gaze taman atunci când ne costă mai mult. Să strigi „Independență!” în timp ce ești dependent structural de importuri la vârf de sarcină e ca și cum am pretinde că România va trece clasa doar pentru că – la fel ca în Caragiale – mam’mare i-a cumpărat un bilet de tren de clasa întâi.

Romania așteaptă de 5 ani trenul liberalizării, care tot nu vine. Iar dialogul este exact cel scris de nenea Iancu:

“ – Mam’mare, de ce nu mai vine?…Eu vreau să vie! 

-Vine, vine acuma puișorul mamii! Răspunde mam’mare și sărută pe România, apoi îi potrivește pălăria.”

Guvernul da asigurări că totul este sub control, însă experții și realitatea pieței atrag atenția că liberalizarea este singura cale spre eficiență. Aceste măsuri recente sunt „biletul înfipt în panglica pălăriei” cu care România se poartă în trenul energiei, mândrindu-se că va avea „independența energetică” după 2027; dar schema de protecție post-aprilie 2026 nu mai este doar despre consumatorul vulnerabil (pe care noi, experții, am cerut mereu să-l protejăm prin măsuri țintite, nu prin constrângerea pieței), ci și despre eșecul de a construi o piață de energie lichidă. Producătorului i se impun prețuri “administrate” (controlate, plafonate) și supraimpozitare, tăindu-i orice dorință de a mai dezvolta producția. În schimb, gazul de import pare că intră în sistem “cu onoruri”. Statul se obligă să acopere “costul de achiziție” al furnizorilor, ceea ce înseamnă că România subvenționează direct profiturile traderilor externi și gazul lichefiat care devine tot mai scump pe măsură ce pentru moment cel puțin, robinetul cu gaze si țiței din Orientul Mijlociu este închis.

Adevărata protecție nu vine din plafonare, ci din independență, sau – mai curând – din securitatea și autonomia energetică. Adică din capacitatea de a nu fi șantajabil. În timp ce mam’mare va trebui să caute prin buzunare banii de compensare, OUG 12/2026 a prins viață, lăsând producătorii autohtoni fără oxigen și țara fără scut în fața prețurilor de criză.

Finalul scris de Caragiale ni-l arată pe Goe ajungând la București, “Parol!”. Dar de fapt, cu așa “direcție”, România nu prea poate ajunge nicăieri. Rămâne blocată în gara populismului – unde mam’mare, mamițica și tanti Mița se contrazic pentru bunăstarea României – cu o foaie de parcurs care o face vulnerabilă în fața oricărei adieri de vânt din exterior. Independența energetică nu se câștigă cu promisiuni politice și nici cu descurajarea industriei autohtone. Se câștigă prin respectarea pieței și prin încurajarea celor care produc, aici, pe pământul românesc.

Iar în loc de concluzie, o invitație: ghiciți dumneavoastră cine sunt în șarada mea: mam’mare, mamițica și tanti Mița.

Oana Ijdelea este Managing Partner al Ijdelea & Asociații. Avocat de business cu 20 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România, Oana este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.

Sănătatea financiară a unei națiuni are întotdeauna o importanță strategică pentru că se referă la nivelul de bunăstare pe care îl au cetățenii. Nevoia de sănătate și stabilitate financiară este critică pentru fiecare cetățean, iar educația financiară este cea care poate asigura baza necesară unei mai bune protecții și reziliențe economico-financiare.  Din acest motiv doresc să vă aduc mulțumiri, Domnule Președinte Iohannis, pentru că ați promulgat legea prin care, începând din acest an, Ziua Educației Financiare va fi celebrată pe data de 11 aprilie.

Educația financiară nu este un lux. Ea se înscrie deja, de multe decenii, printre necesitățile vieții contemporane. Un celebru antreprenor american evoca, într-o manieră oarecum brutală, această realitate: “O persoană fie își pune ordine în finanțe, fie finanțele sale îl vor disciplina”. Modul în care fiecare dintre noi ne raportăm la reușita financiară, ne face ca deseori să ignorăm forța sugestivă a unei astfel de maxime. Din păcate, tentațiile consumeriste, la care suntem zilnic expuși, ne pot transforma în victime ușoare ale propriilor prejudecăți în materie de educație financiară. Nu neg faptul că mecanismele pieței libere pot disciplina comportamente financiare ce se expun prea dezinvolt la riscuri. Prețul unei astfel de disciplinări poate fi însă, deseori, mai dramatic decât îndrăznim să ne imaginăm.

Sunt vizibile – cred eu – eforturile susținute pe care Autoritatea de Supraveghere Financiară le face în reglementarea și controlul piețelor financiare, cu toată hotărârea și într-un mod cât se poate de transparent, fie că vorbim de inițiative legislative punctuale și imperios necesare, fie că vorbim de măsuri mai puțin confortabile în anumite circumstanțe, dar care – am convingerea – sunt cele legale, corecte și sustenabile pentru sănătatea piețelor financiare nebancare.

Evoluțiile macroeconomice ale lumii în care trăim fac din educația financiară un imperativ social. Crizele recente care au culminat cu turbulențele economiei mondiale, determinate de războiul din Ucraina, arată că globalizarea economică și financiară vine cu o serie de provocări. Creșterea negativă, inflația și insecuritatea alimentară devin concepte din ce în ce mai des evocate în vocabularul economic actual.

Pe de altă parte, nu putem să nu recunoaștem că globalizarea fluxurilor de capital și digitalizarea serviciilor și produselor financiare au deschis noi orizonturi de așteptare în materie de prosperitate sustenabilă. Din păcate însă, aceste orizonturi continuă să aducă nu doar noi oportunități ci și noi riscuri.

Trăim sub semnul propriilor alegeri financiare. Creșterea complexității produselor financiare, volatilitatea piețelor financiare, proliferarea tehnologiei blockchain sau digitalizarea asimetrică a serviciilor financiare sunt consecințe ale unei evoluții macroeconomice mondiale. Această evoluție impune riscul financiar ca o componentă inevitabilă a vieții cotidiene.

Din ce în ce mai multe decizii zilnice au implicații financiare mai mult sau mai puțin conștientizate. Fiecare zi poate aduce oportunitatea unui investiții dar și riscul de a cădea victimă unor tranzacții ale căror implicații pot compromite sănătatea economică a familiilor noastre.

Spre exemplu, ne-asigurarea unor bunuri, investițiile la bursă sau investițiile în cripto-monede pot deveni doar câteva situații generatoare de riscuri, pe care absența educației financiare de bază ne face incapabili de a le înțelege și evalua. Practic, autonomia financiară a cetățenilor implică și deplasarea asimetrică a responsabilității în materie de decizii financiare, de la instituțiile financiare către indivizi. Acest proces de transferare progresivă a riscului nu poate lăsa indiferentă o instituție precum este Autoritatea de Supraveghere Financiară. Subliniez aici consistentele eforturi menite să asigure sănătatea financiară a piețelor de capital, de asigurări și de pensii autohtone.

Autoritatea își propune ca – prin dezvoltarea abilităților financiare ale cetățenilor – să se alinieze nu doar tendințelor recente în materie ale țărilor OECD, ci să contribuie și la implementarea proiectului România Educată, proiect inițiat și promovat de Președintele României.

Vom reuși oare ca prin educația financiară să estompăm rapid diferențele de comportament economic între cetățenii români și cei ai democrațiilor avansate? Deși în statisticile privind gradul de alfabetizare financiară a cetățenilor români, țara noastră nu atinge nivelul țărilor fruntașe din OECD, sunt convins că inițiativele pe care guvernul român, societatea civilă, partenerii financiari și în special instituția noastră le-au luat în acest sens vor genera curând rezultatele așteptate.

Toate acțiunile de educație financiară ale Autorității vizează dezvoltarea unei atitudini proactive în materie de comportament financiar responsabil. Parafrazându-l pe Nicholas Taleb, care opune ideii de reziliență conceptul de antifragilitate, aș putea spune că strategia de educație financiară a ASF vizează mai mult decât simpla reziliență financiară. Prin toate semnalele pe care instituția noastră nu încetează să le transmită, ne propunem să sporim capacitatea cetățenilor în a detecta, evalua și eventual exploata în scopul prosperității individuale, gradul de risc al tuturor produselor și serviciilor financiare.

Idealul dezvoltării unor comportamente financiare responsabile proactive și durabile nu poate fi atins decât atunci când educația financiară devine un proiect de societate. Printr-o serie de parteneriate încheiate cu 20 de universități românești, instituția noastră a început deja materializarea acestui proiect, organizând cu Institutul de Studii Financiare aproape 70 de seminarii la care au participat peste 5.000 de studenți. De asemenea, mai mult de 500 de profesori au fost pregătiți în domeniul educației financiare, pentru a transfera cunoștințele elevilor de gimnaziu.

Forumul educației financiare devine un proiect național important, care creează contextul necesar implementării de programe, evaluării lor și dezvoltării unui dialog constructiv, prin cooperare, în domeniul educației financiare.

Excelența voastră, domnule Președinte Klaus Johannis, doresc să vă adresez mulțumiri pentru tot sprijinul pe care l-ați acordat Autorității, încă de la începutul mandatului meu și vă asigur de întreaga noastră deschidere de colaborare și în continuare. Înaltul patronaj – acordat acestui forum de către Președintele României – ne onorează și ne obligă să rămânem fideli misiunii noastre strategice.

Material de opinie de Dan Bădin, Partener Servicii Fiscale, Deloitte România

Adoptarea noilor reglementări referitoare la exploatarea gazelor naturale din Marea Neagră, mai favorabile decât cele anterioare, pare să deblocheze investițiile pentru începerea efectivă a exploatării, cu beneficii pe multiple planuri: perspective de venituri suplimentare la buget, profituri pentru companii, crearea de noi locuri de muncă și apropierea de mult-discutata independență energetică a țării, dar majoritatea beneficiilor vor fi vizibile doar după ce gazul din zăcămintele offshore va ajunge pe piață.

Schimbările legislative, apărute la aproape patru ani de la adoptarea primei legi, care a fost intens contestată de mediul de afaceri și care a dus la înghețarea proiectelor de investiții, reprezintă un semnal pozitiv în actualul context geopolitic, în care toate țările europene caută soluții pentru a-și reduce dependența energetică de Rusia. În același timp, mediul investițional este mai dificil acum, din cauza conflictului militar sau a costurilor crescute, aspecte care ar putea determina amânarea unor proiecte. Dar, dincolo de provocările de moment, valorificarea cu succes a zăcămintelor de gaze naturale din Marea Neagră prezintă beneficii pentru toate părțile implicate.

Regim fiscal mai permisiv

Legea precedentă, 256/2018, care ar fi trebuit să faciliteze investițiile în domeniu, nu a putut fi aplicată din cauza unor prevederi restrictive, astfel că a fost nevoie de mai multe modificări, inclusiv în zona de impozitare.

Printre cele mai importante modificări aduse de noua lege offshore se numără cele legate de regimul fiscal al investițiilor în acest domeniu, care devine mai permisiv. Astfel, aproape s-a dublat (de la 45,71 lei/MWh la 85 lei/MWh) nivelul de la care se aplică impozitarea suplimentară a veniturilor companiilor. Pentru prețurile care depășesc 85 lei/MWh se menține grila de impozitare propusă inițial (între 15%, pentru veniturile obținute din vânzarea la prețuri mai mari de 85 lei/MWh şi mai mici sau egale cu 100 lei/MWh, și 70% pentru vânzarea la prețuri care depășesc 190 lei/MWh). Acest impozit pe veniturile suplimentare va reprezenta cheltuială deductibilă la calculul impozitului pe profit al companiilor.

În plus, crește de la 30% la 40% nivelul maxim pentru deducerea investițiilor din segmentul upstream (explorare și producție) pentru determinarea impozitului suplimentar și este eliminată limitarea deducerii investițiilor pentru calculul impozitului pe profit.

O altă prevedere importantă o reprezintă faptul că nivelul taxării pentru companii va rămâne neschimbat pe toată durata acordului de concesiune.

Pe lângă modificarea prevederilor fiscale, producătorii nu mai sunt obligați să vândă jumătate din gazul extras pe piața românească, astfel că pot decide în funcție de evoluțiile din piață unde își plasează producția. În schimb, statul a introdus în lege un drept de preempțiune, care îi permite ca, în anumite situații de criză, să aibă prioritate la achiziția gazelor.

Beneficii multiple, cu condiția ca gazul să ajungă pe piață

Așadar, au fost create condițiile necesare pentru ca marile companii din domeniu să își pună în aplicare planurile suspendate în urmă cu patru ani și să înceapă exploatarea gazelor din Marea Neagră, pentru că doar din momentul acela vor apărea beneficiile pentru toate părțile implicate – investitori, stat, consumatori.

Așa cum am menționat, noile prevederi elimină din barierele invocate de companiile petroliere când au sistat investițiile și vor duce la deblocarea acestora. Dar trebuie să ținem cont de faptul că investițiile de acest tip nu pot fi realizate peste noapte, iar rezultatele acestora se vor vedea peste câțiva ani. Chiar dacă reprezentanții Black Sea Oil & Gas declarau că vor începe producția chiar în acest an, exploatarea în cel mai important zăcământ descoperit (aflat în perimetrul Neptun Deep și care va fi exploatat de OMV Petrom împreună cu Romgaz, după vânzarea participației Exxon) va începe cel mai devreme la sfârșitul anului 2026. Companiile vor obține venituri și, ulterior, profituri abia după începerea exploatării și după vânzarea gazelor, iar din aceste venituri vor acoperi investițiile realizate și costurile cu exploatarea, precum și taxele și redevențele datorate bugetului de stat.

Rezervele de gaze naturale din Marea Neagră, estimate la circa 200 de miliarde de metri cubi, ar acoperi consumul intern actual al României pe o perioadă de circa 19 ani. Așadar, gazele extrase din perimetrele offshore, împreună cu cele din exploatările onshore (estimate să scadă în anii următorii, iar noile zăcăminte descoperite, cum ar fi cel de la Caragele din județul Buzău, necesită investiții pentru a fi date în exploatare), ar putea să acopere consumul intern și, eventual, să ajungă și la export. Astfel, România ar deveni independentă față de Rusia și ar putea contribui și la reducerea dependenței vecinilor noștri (cum ar fi Moldova) de același furnizor.

Cum utilizăm veniturile suplimentare obținute la buget? 

Pentru statul român, valorificarea zăcămintelor de gaze va aduce în primul rând mai mulți bani la bugetul din taxe și impozite aplicate pe tot lanțul – de la redevențe încasate pentru resurse, impozit pe profit, impozitul pe veniturile suplimentare, pe veniturile angajaților din domeniu, contribuții sociale, TVA, taxe de distribuție etc. Conform estimărilor recente, aproximativ 60-70% din veniturile care rezultă din exploatarea gazelor vor ajunge la bugetul de stat. În plus, orice investiție de amploare (cum sunt cele din acest domeniu) creează efecte benefice în lanț și impulsionează creșterea economiei naționale.

Conform unui studiu realizat de Deloitte în 2018, dezvoltarea proiectelor offshore poate aduce beneficii importante economiei românești. Estimările indică un aport suplimentar la PIB de peste 70 de miliarde de dolari, până în 2040, aproximativ 26 de miliarde de dolari venituri la bugetul de stat și circa 42.000 de locuri de muncă înființate și menținute pe toată perioada de derulare a proiectelor.

Nu în ultimul rând, alimentarea consumatorilor din piața locală, populație și firme, cu gaze din producția internă, oferă statului român un confort suplimentar în gestionarea necesarului, în special în anotimpul rece, și un grad mai mare de independență energetică. Iar clauza referitoare la dreptul de preempțiune în situații de criză, inspirată din contextul geopolitic actual, asigură cadrul necesar pentru intervenții mai rapide în direcția protecției consumatorilor.

Ce ar trebui să facă statul cu sumele obținute din exploatarea gazelor din Marea Neagră? Este important ca acești bani să fie investiți predominant în reindustrializare, în creșterea economiei românești și pentru bunăstarea populației, și nu direcționați spre consum, pentru că astfel pot duce la adâncirea dezechilibrelor din economie (cresc importurile și, implicit, deficitul comercial, scade competitivitatea economiei românești etc). Banii încasați din impozitul pe venitul suplimentar ar trebui să fie folosiți pentru extinderea rețelei de gaze, dar statul îi poate utiliza și în alte scopuri.

Care sunt avantajele pentru populație?

Evident că și populația (în calitate de consumatori, dar și ca simpli cetățeni) ar obține avantaje din exploatarea gazelor din Marea Neagră. Beneficiile pentru consumatori ar trebui să constea în facturi mai reduse la gaze naturale, comparativ cu țările care nu dețin astfel de resurse, mai multă stabilitate a prețurilor pe piață, riscuri mai scăzute de apariție a unor disfuncționalități în alimentarea cu gaze în perioada iernii sau în cazuri de forță majoră, precum războiul din Ucraina. Extinderea rețelei de transport și înlocuirea lemnului cu gazele pentru încălzire ar produce mai mult confort, la costuri potențial mai mici, și ar contribui la un mediu mai curat. Bineînțeles, extinderea rețelei de distribuție pentru consumatorii casnici trebuie să țină cont și de eficiența economică (de exemplu, racordarea localităților izolate) sau de planurile Uniunii Europene cu privire la neutralitatea climatică.

Evident, mai multe venituri la bugetul de stat pot aduce beneficii tuturor cetățenilor României prin investiții suplimentare în infrastructură sau servicii publice (învățământ, sănătate etc.) de o calitate superioară.

Așadar, deși potențial retorică, rămâne totuși valabilă următoarea întrebare: de ce nu a fost elaborată de la început legea offshore într-o formă care să nu blocheze investițiile și exploatarea, dacă beneficiile sunt multiple? Deoarece nu există un răspuns concret, fiecare are libertatea să tragă propriile concluzii. Cum ar fi fost poziționată România în aceste multiple crize (sanitară, energetică, bugetară, inflaționistă etc.) dacă ar fi fost independentă energetic și cu banii cuveniți din exploatarea gazelor în buget? Aici răspunsul este simplu: mult mai bine! Sperăm ca autoritățile publice să tragă concluziile de rigoare, pentru că greșelile trecutului de obicei se repetă, dacă nu se învață din ele.

În concluzie, exploatarea gazelor din Marea Neagră este avantajoasă din toate punctele de vedere, deși contextul este mai puțin favorabil acum decât în urmă cu patru ani pentru investiții în zonă, dar important este ca demersurile să fie continuate, astfel încât acest potențial al României, de care vorbim de foarte mulți ani, să ajungă în final să fie valorificat.

Mohamed A. El-Erian

CAMBRIDGE – Este îngrijorătoare perspectiva economică mondială (WEO) revizuită a Fondului Monetar Internațional. Pentru FMI se întâmplă rar să-și revizuiască brusc previziunile privind creșterea economică după doar un trimestru din anul calendaristic. Cu toate acestea, în acest caz, a făcut acest lucru pentru 86% din cele 190 de țări membre, ceea ce a rezultat într-o scădere de aproape un punct procentual a creșterii globale pentru 2022 – de la 4,4% la 3,6%. Mai mult, această prognoză este însoțită de o creștere semnificativă a prognozei de inflație, iar toate aceste vești proaste sunt ambalate într-o incertitudine și mai profundă. Există o tendință descendentă în balanța riscurilor și este de așteptat să se adâncească inegalitatea atât în ​​interiorul țărilor, cât și între țări.

Revizuirea WEO atrage o mare atenție din partea mass-media. Accentul, de înțeles, se pune pe dimensiunea relativ mare a revizuirilor pentru anul în curs, dintre care majoritatea sunt asociate cu efectele economice negative ale invaziei Rusiei în Ucraina. Războiul a perturbat aprovizionarea cu porumb, gaz, metale, petrol și grâu, precum și a crescut prețul produselor critice, cum ar fi îngrășămintele (care sunt obținute din gaze naturale). Aceste evoluții au generat avertismente privind o criză alimentară globală care se profilează și o creștere severă a foametei în lume. Dată fiind amploarea perturbărilor, nu m-ar surprinde deloc dacă FMI ar emite în acest an o nouă revizuire descendentă a previziunilor sale de creștere – în special pentru Europa.

Dar, oricât de importante sunt aceste efecte pentru 2022, mai ales când vine vorba de impactul asupra segmentelor vulnerabile ale populației și asupra țărilor fragile, trebuie să acordăm atenție perspectivelor FMI pentru 2023. Prognoza pentru anul viitor indică o problemă pe termen mediu care nu este mai puțin importantă: forța pierdută a modelelor de creștere la nivel mondial. FMI nu se așteaptă ca revizuirea sa semnificativă în scădere a creșterii economice globale pentru 2022 să fie compensată în 2023. Din contra, și-a redus previziunile pentru anul viitor de la 3,8% la 3,6%, aceste revizuiri fiind aplicate atât economiilor avansate, cât și celor în curs de dezvoltare.

Motivul este că motoarele economice ale lumii se gripează. Această problemă este deosebit de îngrijorătoare într-un mediu de operare atât de fluid, deoarece înseamnă că modelele de creștere predominante nu fac față misiunii de a trage după ele și de a scoate economiile din șocuri negative neprevăzute. Mai rău chiar, aceleași modele nu au reușit să mențină un nivel decent de creștere incluzivă în perioadele de stres redus.

Trei evoluții seculare majore sunt de vină pentru perspectiva încropită: natura în schimbare a globalizării; dependența prelungită de stimulente de creștere artificială; și eșecul pe termen lung de a investi în sursele de creștere susținută.

Globalizarea economică și financiară a evoluat în moduri care îngreunează economiile naționale să mobilizeze comerțul internațional și investițiile străine directe pentru creșterea internă. În timp ce pandemia a ridicat semne de întrebare cu privire la proliferarea și potențialele vulnerabilități ale lanțurilor de aprovizionare transfrontaliere “la timp”, merită amintit că restricțiile comerciale și de investiții creșteau cu mult înainte de apariția COVID-19. Războiul comercial SUA-China a scos la iveală revenirea unor tarife mari și a altor măsuri protecționiste care au generat efecte secundare de amploare în întreaga economie globală.

În plus, aceste evoluții au venit într-un moment în care multe țări se confruntă cu și mai stricte constrângeri politice. Revenirea la stimulente de politică monetară convențională și neconvențională este acum împiedicată de inflația ridicată și persistentă. După cum notează FMI, acest nou mediu confruntă băncile centrale cu compromisuri politice foarte delicate și problematice și expune economia reală la potențialele capricii ale volatilității pieței financiare.

Deși domeniul de aplicare al acțiunii fiscale este mai puțin limitat decât este pentru măsurile monetare, acesta nu este bine distribuit între țări. În timp ce guvernele ar trebui să folosească puterea de foc de care dispun pentru a proteja segmentele cele mai vulnerabile ale populației lor, unele se confruntă deja cu niveluri îngrijorătoare ale datoriilor.

Aceste evoluții coincid cu o perioadă de creștere scăzută a productivității în multe țări, care este o funcție a eșecurilor trecute și persistente de a investi în motoarele unei creșteri reale, inclusiv în infrastructura fizică și în capitalul uman.

Raportul FMI reamintește cu seriozitate factorilor de decizie asupra faptului că trebuie să acorde mult mai multă atenție generării de inovare, îmbunătățirii productivității și întăririi celorlalți factori de creștere economică robustă și favorabilă incluziunii. Nerespectarea acestui lucru va face inconfortabil de mare riscul de stagnare a creșterii pe termen mediu. Într-o lume care este deja supusă unor provocări climatice, economice, financiare, instituționale, politice și sociale considerabile, acesta nu este un scenariu pe care ni-l putem permite.

Mohamed A. El-Erian, președinte al Colegiului Queens de la Universitatea din Cambridge, este profesor la Wharton School a Universității din Pennsylvania și autorul cărții The Only Game in Town: Central Banks, Instability, and Avoiding the Next Collapse (Random House, 2016).

© Project Syndicate 2022

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol

Material de opinie de Dimitrios Goranitis, Partener, Andrada Tănase, Director, și Andrei Jalba, Manager, Consultanță în managementul riscului, Deloitte România

Instituțiile de credit funcționează într-un mediu extrem de complex și puternic reglementat. Orice schimbare a climatului economic adesea capătă forma unor noi cerințe de reglementare, ceea ce testează în mod continuu capacitatea de răspuns și adaptare a instituțiilor de credit la noile realități. Într-un context atât de dinamic și uneori, chiar imprevizibil, acestea se văd nevoite să urmărească în mod constant schimbările regulilor jocului, atât la nivel comunitar, cât și național.

Perioada recentă, marcată de eforturile gestionării efectelor economice ale pandemiei de COVID-19, aduce cu sine noi obstacole pentru instituțiile de credit, reprezentate de numărul semnificativ de directive, regulamente și ghiduri noi care au fost propuse de către autorități și urmează a fi implementate în viitorul apropiat. Așadar, la ce trebuie să se aștepte participanții pieței financiare în următorii ani?

Basel 4 va fi implementat oficial în UE

Comisia Europeană a publicat recent Regulamentul privind cerințele de capital III și Directiva privind cerințele de capital VI, care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2025. Acestea reprezintă un pachet legislativ de implementare a reformelor Basel 3, cunoscut și ca Basel 3.1 sau Basel 4, și deschid, practic, o ultima etapă a implementării modificărilor la standardele de capital în UE. Printre numeroasele modificări aduse de aceste noi reglementări, cele mai semnificative sunt abordarea standardizată pentru riscul de credit, bazată pe ratinguri interne, cadrul de risc operațional și stabilirea unui prag (output floor) pentru limitarea posibilității diminuării cerinței de capital pentru instituțiile de credit care utilizează modele interne.

Complementar acestor modificări, sunt absolut necesare menționarea încorporării standardelor de mediu, sociali și de guvernanță (environmental, social, governance – ESG) și instrucțiuni referitoare la aplicarea cerinței de capital pentru riscuri nereglementate (pilonul 2) și a amortizorului de risc sistemic (SyRB).

Conform unui studiu al Comisiei Europene, impactul de capital al implementării acestor noi cerințe va fi semnificativ, ducând la creșterea cerinței de capital cu 6,5%-8,4% pe termen lung.

Implementarea unui cadru de management al riscului climatic este iminentă

Printre cele mai importante modificări aduse de anul 2022 sunt cele care vizează riscul climatic. În ianuarie 2022, Autoritatea Bancară Europeană a publicat versiunea finală a standardelor tehnice privind cerințele de publicare pentru instituțiile de credit (pilonul 3) legate de riscurile ESG. Concomitent, Banca Centrală Europeană a cerut băncilor o autoevaluare privind riscurile climatice și de mediu, urmată de testul de stres top-down pentru riscul climatic, având printre obiective identificarea vulnerabilităților și problemelor cu care se confruntă băncile în ceea ce privește gestionarea riscurilor climatice. Perioada desfășurării exercițiului este martie-iulie 2022.

Acțiunile celor două autorități europene privind abordarea riscului climatic impun o mai bună pregătire a instituțiilor de credit în acest domeniu, atât în anul 2022, cât și în cei ce vor urma. Această pregătire vizează acuratețea datelor, calitatea portofoliilor de credite „verzi” și înțelegerea importanței abordării riscurilor climatice într-un mod serios și pragmatic.

Cerințe minime de fonduri proprii și de pasive eligibile (MREL) mai mari începând cu 2022

Cerințele autorității unice de rezoluție (Single Resolution Board – SRB) privind cadrul de rezoluție și în special legate de fondurile proprii și de pasivele eligibile s-au intensificat treptat în ultimii doi-trei ani cu scopul de a-și dezvolta capacitățile de rezoluție până la sfârșitul anului 2023. Astfel, de la 1 ianuarie 2022, cerința MREL pentru instituțiile de credit de importanță globală a crescut de la 16% la 18% din totalul activelor ponderate la risc sau 6,75% din valoarea indicatorului efectului de levier (leverage ratio), iar pentru instituțiile de credit cu active mai mari de 100 de miliarde de euro (top-tier banks), se va modifica de la o valoare specifică instituției la minimum 13,5% din valoarea activelor ponderate la risc sau 5% din valoarea indicatorului efectului de levier.

Provocarea pentru bănci în perioada 2022-2023 va fi să se adapteze la noile cerințe MREL și să se concentreze în paralel pe noile priorități, printre care îmbunătățirea continuă a sistemelor de guvernanță internă și a planurilor de comunicare internă și externă legate de procesul de rezoluție, testarea documentului operațional elaborat de către bancă legat de acțiunile interne și externe necesare pentru a aplica în mod eficient instrumentul de recapitalizare internă (Bail-in Playbook), măsurarea și prognozarea lichidității, precum și monitorizarea garanțiilor pentru a obține finanțări în cazul rezoluției.

Un nou pachet legislativ privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului (AML/CFT)

În luna iulie a anului trecut, Comisia Europeană a prezentat un pachet legislativ ambițios care vizează întărirea și armonizarea cadrului de reglementare european privind combaterea spălării banilor (anti-money laundering – AML) și a finanțării terorismului (CFT). Având scopul general de a proteja cetățenii și sistemul financiar al uniunii de impactul negativ al acțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, acest pachet legislativ include patru propuneri distincte: 1) crearea la nivel european a unei noi autorități AML (AMLR) care va supraveghea îndeaproape cadrul AML/CFT și va consolida cooperarea între unitățile de informații financiare (financial information unit – FIU); 2) implementarea unui regulament unic AML/CFT la nivel european; 3) adoptarea celei de-a șasea directive privind cadrul AML/CFT (AMLD6); și 4) modificarea regulamentului din 2015 privind transferul de fonduri pentru a include transferurile de cripto-active. Complexitatea acestui pachet legislativ presupune, bineînțeles, o perioadă mai lungă de implementare – data aplicării AMLD6 este estimată pentru anul 2026, în timp ce comisia își propune ca AMLR să devină operațională abia în 2024. Întocmai această complexitate a noilor propuneri precedă un impact semnificativ asupra instituțiilor financiare, care se vor vedea nevoite să depună eforturi considerabile pentru ajustarea la noile cerințe de reglementare.

Ce înseamnă toate acestea pentru instituțiile de credit?

Toate aceste modificări se traduc în majorarea costurilor de conformare la reglementările noi și complexe, a costurilor de capital și a necesarului de resurse umane pentru a face față noilor cerințe de reglementare, raportare etc. Alte efecte sunt presiunea mai mare asupra modelelor de business și a profitabilității din cauza modificărilor de reglementare în timpul ciclului de viață a unui produs, diminuarea veniturilor în viitor, deoarece noile reglementări pot face modelele de business existente ineficiente sau imposibil de realizat. De asemenea, viteza de adoptare a tehnologiilor emergente și de utilizare a acestora se va reduce, neexistând încă un cadru de reglementare suficient de comprehensiv, iar presiunea concurențială va crește, deoarece participanții nereglementați au libertatea de a opera în moduri în care instituțiile de credit reglementate nu pot.

Cum pot răspunde instituțiile de credit noilor provocări?

Soluțiile pe care le au la dispoziție băncile includ monitorizarea permanentă a cadrului de reglementare existent și a actelor legislative aflate în faza de consultare publică, pentru a fi mereu la curent cu tendințele, instruirea permanentă a angajaților, astfel încât aceștia să cunoască bine cadrul de reglementare și să fie capabili să-l aplice în mod adecvat și eficient. De asemenea, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare viitoarele reglementări atunci când dezvoltă noi produse și să actualizeze modelul și planul de business, planul de capital și lichiditate, precum și cadrul general de gestionare a riscurilor.

De Slavoj Žižek

LJUBLJANA – Odată cu invazia rusă asupra Ucrainei, intrăm într-o nouă fază de război și politică globală. Pe lângă un crescut risc de catastrofă nucleară, trăim deja o furtună perfectă de crize globale care se consolidează reciproc – pandemia, schimbările climatice, pierderea biodiversității și penuria de alimente și apă. Situația prezintă o nebunie de bază: într-un moment în care însăși supraviețuirea umanității este pusă în pericol de factori ecologici (și de altă natură) și când abordarea acelor amenințări ar trebui să fie prioritară față de orice altceva, preocuparea noastră principală s-a mutat brusc – și din nou – către o nouă criză politică. Tocmai când este nevoie mai mult ca niciodată de cooperarea globală, „ciocnirea civilizațiilor” se reîntoarce răzbunătoare.

De ce se întâmplă asta? Așa cum este adesea cazul, unui mic Hegel îi va lua mult pentru a răspunde la astfel de întrebări. În Fenomenologia Spiritului, Hegel a descris în mod celebru dialectica stăpânului și slujitorului, două „conștiințe de sine” blocate într-o luptă pe viață și pe moarte. Dacă fiecare este gata să-și riște propria viață pentru a câștiga și dacă amândoi persistă în asta, nu există câștigător: unul moare, iar supraviețuitorului nu mai are cine să-i recunoască existența. Implicația este că toată istoria și cultura se bazează pe un compromis fundamental: în confruntarea ochi-la-ochi, o parte (viitorul slujitor) „își abate ochii”, nedorind să meargă până la capăt.

Dar Hegel s-ar grăbi să constate că nu poate exista un compromis final sau de durată între state. Relațiile dintre statele-națiune suverane sunt în permanență sub umbra unui potențial război, fiecare epocă de pace nefiind altceva decât un armistițiu temporar. Fiecare stat își disciplinează și educă proprii membri și garantează pacea civică între aceștia, iar acest proces produce o etică care cere în cele din urmă acte de eroism – o disponibilitate a individului de a-și sacrifica viața pentru țara sa. Relațiile sălbatice, barbare dintre state servesc astfel ca fundament al vieții etice în interiorul statelor.

Coreea de Nord reprezintă cel mai clar exemplu al acestei logici, dar există și semne că și China se mișcă în aceeași direcție. Potrivit prietenilor din China (care trebuie să rămână nenumiți), mulți autori din jurnalele militare chineze se plâng acum că armata chineză nu a avut un război real pentru a-și testa capacitatea de luptă. În timp ce Statele Unite își testează permanent armata în locuri precum Irak, China nu a făcut acest lucru de la intervenția eșuată în Vietnam în 1979.

În același timp, mass-media oficială chineză a început să sugereze mai deschis că, din moment ce perspectiva integrării pașnice a Taiwanului în China este în scădere, va fi necesară o „eliberare” militară a insulei. Ca pregătire ideologică pentru aceasta, mașina de propagandă chineză a încurajat din ce în ce mai mult patriotismul naționalist și suspiciunea față de tot ce este străin, cu acuzații frecvente că SUA sunt dornice să intre în război pentru Taiwan. Toamna trecută, autoritățile chineze au sfătuit publicul să se aprovizioneze cu suficiente provizii pentru a supraviețui două luni în caz de „orice eventualitate”. A fost un avertisment ciudat pe care mulți l-au perceput ca un anunț de război iminent.

Această tendință vine direct împotriva nevoii urgente de a civiliza societățile noastre și de a stabili un nou mod de relație cu vecinătățile noastre. Avem nevoie de solidaritate și cooperare universală între toate comunitățile umane, dar acest obiectiv a devenit mult mai dificil din cauza creșterii violenței sectare religioase și a celei etnice „eroice” și din cauza disponibilității de a se sacrifica pe sine (și lumea totodată) pentru o cauză specifică. În 2017, filozoful francez Alain Badiou a remarcat că semnele unui viitor război sunt deja vizibile. El a prevăzut „…Statele Unite și grupul lor vestic-japonez pe de o parte, China și Rusia pe de altă parte, arme atomice peste tot. Nu putem decât să ne amintim afirmația lui Lenin: „Fie revoluția va împiedica războiul, fie războiul va declanșa revoluția.” Așa putem defini ambiția maximă a muncii politice viitoare: pentru prima dată în istorie, prima ipoteză – revoluția va preveni războiul – ar trebui să se realizeze singură, și nu a doua – un război va declanșa revoluția. Este efectiv a doua ipoteză care s-a materializat în Rusia în contextul Primului Război Mondial și în China în contextul celui de-al doilea. Dar cu ce preț! Și cu ce consecințe pe termen lung!”

Limitele Realpolitikului

Civilizarea civilizațiilor noastre va necesita o schimbare socială radicală – o revoluție, de fapt. Dar nu ne putem permite să sperăm că un nou război o va declanșa. Rezultatul mult mai probabil este sfârșitul civilizației așa cum o știm, cu supraviețuitorii (dacă există) organizați în mici grupuri autoritare. Nu ar trebui să ne facem iluzii: într-un anumit sens, al treilea război mondial a început deja, deși deocamdată este încă luptat în mare parte prin proxy.

Apelurile abstracte la pace nu sunt suficiente. „Pace” nu este un termen care ne permite să tragem distincția politică cheie de care avem nevoie. Invadatorii își doresc întotdeauna cu sinceritate pacea pe teritoriul pe care îl ocupă.

Germania nazistă dorea pace în Franța ocupată, Israelul vrea pacea în Cisiordania ocupată, iar președintele rus Vladimir Putin vrea pacea în Ucraina. De aceea, așa cum a spus odată filosoful Étienne Balibar, „pacifismul nu este o opțiune”. Singura modalitate de a preveni un alt Mare Război este evitarea tipului de „pace” care necesită războaie locale constante pentru menținerea lui.

Pe cine ne putem baza în aceste condiții? Ar trebui să ne punem încrederea în artiști și gânditori sau în practicanții pragmatici ai realpolitikului? Problema artiștilor și gânditorilor este că și ei pot pune bazele războiului. Amintiți-vă de versetul potrivit al lui William Butler Yeats: „Mi-am răspândit visele sub picioarele voastre, / Călcați încet pentru că îmi călcați visele.” Ar trebui să aplicăm aceste rânduri poeților înșiși. Când își răspândesc visele sub picioarele noastre, ar trebui să le răspândească cu atenție, deoarece oamenii actuali le vor citi și vor acționa după ele. Amintiți-vă că același Yeats a cochetat continuu cu fascismul, ajungând atât de departe încât și-a exprimat aprobarea față de legile antisemite ale Germaniei de la Nürnberg în august 1938.

Reputația lui Platon are de suferit din cauza pretenției sale că poeții ar trebui aruncați din oraș. Totuși, acesta este un sfat destul de sensibil, judecând din experiența ultimelor decenii, când pretextul pentru curățarea etnică a fost pregătit de poeți și „gânditori” precum ideologul casei lui Putin, Aleksandr Dugin. Nu mai există epurare etnică fără poezie, pentru că trăim într-o eră care se presupune că este post-ideologică. Deoarece marile cauze seculare nu mai au forța de a mobiliza oamenii pentru violența în masă, este nevoie de un motiv sacru mai mare. Religia sau apartenența etnică servesc perfect acestui rol (atei patologici care comit crime în masă din plăcere sunt excepții rare).

Realpolitik nu este un ghid mai bun. A devenit un simplu alibi pentru ideologie, care evocă adesea o anumită dimensiune ascunsă în spatele vălului aparențelor pentru a ascunde crimele care se comite în mod deschis. Această dublă mistificare este adesea anunțată prin descrierea unei situații drept „complexă”. Un fapt evident – ​​să zicem, un exemplu de agresiune militară brutală – este relativizat prin evocarea unui „fond mult mai complex”. Actul de agresiune este într-adevăr un act de apărare.

Este exact ceea ce se întâmplă astăzi. Rusia a atacat în mod evident Ucraina și, evident, vizează civili și strămută milioane. Și totuși, comentatorii și experții caută cu nerăbdare „complexitatea” în spatele ei.

Există, desigur, o complexitate. Dar asta nu schimbă faptul că Rusia a generat-o. Greșeala noastră a fost că nu am interpretat suficient de literalmente amenințările lui Putin; am crezut că doar joacă un joc de manipulare strategică și de praf-aruncat-în-ochi. Ne aduce aminte de faimoasa glumă pe care o citează Sigmund Freud:

„Doi evrei s-au întâlnit într-un vagon de cale ferată într-o gară din Galiția. „Unde te duci?” a întrebat unul. „La Cracovia”, a fost răspunsul. „Ce mincinos ești!”, a izbucnit celălalt. „Dacă spui că mergi la Cracovia, vrei să cred că mergi la Lemberg. Dar știu că de fapt te duci la Cracovia. Deci de ce mă minți?”

Când Putin a anunțat o intervenție militară, nu l-am luat la propriu când a spus că vrea să pacifice și să „denazifice” Ucraina. În schimb, reproșul unor dezamăgiți “grei” strategi se ridică la: „De ce mi-ai spus că vei ocupa Lvovul, când tu cu adevărat vrei să ocupi Lvov?”

Această dublă mistificare dezvăluie sfârșitul realpolitik-ului. De regulă, realpolitik se opune naivității de a lega diplomația și politica externă de (versiunea cuiva a) principiilor morale sau politice. Cu toate acestea, în situația actuală, realpolitik este naiv. Este naiv să presupunem că cealaltă parte, inamicul, vizează, de asemenea, un acord pragmatic limitat

Forță și Libertate

În timpul Războiului Rece, regulile comportamentului superputerilor au fost clar delimitate de doctrina distrugerii reciproce asigurate (MAD – mutual assured destruction). Fiecare superputere ar putea fi sigură că, dacă ar decide să lanseze un atac nuclear, cealaltă parte va răspunde cu deplină forță distructivă. Drept urmare, niciuna dintre părți nu a început un război cu cealaltă.

În schimb, atunci când Kim Jong-un din Coreea de Nord vorbește despre o lovitură devastatoare pentru SUA, nu se poate să nu te întrebi unde se regăsește pe sine. Vorbește de parcă nu știe că țara lui, inclusiv el însuși, va fi distrusă. Este ca și cum joacă un joc complet diferit numit NUTS (Nuclear Utilization Target Selection), prin care capacitățile nucleare ale inamicului pot fi distruse chirurgical înainte de a putea contraataca (“mad” și “nuts”- sinonime pentru “nebun”, “sonat”,  n.trad.)

În ultimele decenii, chiar și SUA au oscilat între MAD și NUTS. Deși acționează ca și cum ar continua să aibă încredere în logica MAD în relațiile sale cu Rusia și China, a fost ocazional tentat să urmeze o strategie NUTS față de Iran și Coreea de Nord. Cu sugestiile sale despre posibila lansare a unui atac nuclear tactic, Putin urmează același raționament. Însuși faptul că două strategii direct contradictorii sunt mobilizate simultan de către aceeași  superputere atestă caracterul fantastic al acestora.

Din păcate pentru noi ceilalți, nebunia de tip MAD este depășită. Superputerile se testează din ce în ce mai mult una pe cealaltă, experimentând utilizarea proxy-urilor în timp ce încearcă să-și impună propria versiune a regulilor globale. Pe 5 martie, Putin a numit sancțiunile impuse Rusiei „echivalentul unei declarații de război”. Dar de atunci a declarat în repetate rânduri că schimburile economice cu Occidentul ar trebui să continue, subliniind că Rusia își păstrează angajamentele financiare și continuă să livreze hidrocarburi Europei de Vest.

Cu alte cuvinte, Putin încearcă să impună un nou model de relații internaționale. Mai degrabă decât războiul rece, ar trebui să existe pace fierbinte: o stare de război hibrid permanent în care intervențiile militare sunt declarate sub masca misiunilor de menținere a păcii și umanitare.

Astfel, la 15 februarie, Duma rusă (parlamentul) a emis o declarație în care își exprimă „sprijinul neechivoc și consolidat pentru măsurile umanitare adecvate menite să ofere sprijin rezidenților din anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina, care și-au exprimat dorința de a vorbi și scrie în limba rusă, care doresc ca libertatea religioasă să fie respectată și care nu sprijină acțiunile autorităților ucrainene care le încalcă drepturile și libertățile.”

Cât de des am auzit în trecut argumente similare pentru intervențiile conduse de SUA în America Latină sau în Orientul Mijlociu și Africa de Nord? În timp ce Rusia bombardează orașe și bombardează maternitățile din Ucraina, comerțul internațional ar trebui să continue. În afara Ucrainei, viața normală ar trebui să continue. Asta înseamnă să ai o pace globală permanentă susținută de intervenții nesfârșite de menținere a păcii în părți izolate ale lumii.

Poate cineva să fie liber într-o astfel de situație? După Hegel, ar trebui să facem o distincție între libertatea abstractă și cea concretă, care corespunde noțiunilor noastre de libertate și independență. Libertatea abstractă este capacitatea cuiva de a face ceea ce dorește, independent de regulile și obiceiurile sociale; libertatea concretă este libertatea conferită și susținută de reguli și obiceiuri. Pot merge liber pe o stradă aglomerată doar atunci când pot fi sigur că alții de pe stradă se vor comporta civilizat față de mine – că șoferii vor respecta regulile de circulație și că alți pietoni nu mă vor jefui.

Dar sunt momente de criză când trebuie să intervină libertatea abstractă. În decembrie 1944, Jean-Paul Sartre scria: „Niciodată nu am fost mai liberi decât sub ocupația germană. Ne pierdusem toate drepturile și, în primul rând, dreptul de a vorbi. Ne-au insultat în față. … Și de aceea Rezistența a fost o adevărată democrație; pentru soldat, ca și pentru superiorul său, același pericol, aceeași singurătate, aceeași responsabilitate, aceeași libertate absolută în cadrul disciplinei.”

Sartre descria libertatea, nu independența și viața liberă. Viața liberă, independentă este ceea ce s-a stabilit când s-a revenit la normalitatea postbelică. În Ucraina de astăzi, cei care se luptă cu invazia rusă sunt liberi și luptă pentru viață liberă, pentru independență. Dar acest lucru ridică întrebarea cât de mult poate dura distincția. Ce se întâmplă dacă alte milioane de oameni decid că trebuie să încalce liber regulile pentru a-și proteja libertatea? Nu asta a determinat o “mafie trumpiană” să invadeze Capitoliul SUA pe 6 ianuarie 2021?

Nu-prea-grozav-ul joc

Încă ne lipsește un cuvânt potrivit pentru lumea de astăzi. La rândul ei, filozoful Catherine Malabou consideră că asistăm la începutul „cotiturii anarhiste” a capitalismului: „Cum altfel să descriem fenomene precum monedele descentralizate, sfârșitul monopolului statului, demodarea rolului de mediere jucat de bănci și descentralizarea schimburilor și tranzacțiilor?”

Aceste fenomene pot suna ispititor, dar odată cu dispariția treptată a monopolului statului, vor dispărea și limitele impuse de stat pentru exploatarea și dominația nemiloasă. În timp ce anarho-capitalismul urmărește transparența, de asemenea, „autorizează simultan utilizarea pe scară largă, dar opacă a datelor, Internetul ascuns și fabricarea de informații”.

Pentru a preveni această cădere în haos, observă Malabou, politicile urmează din ce în ce mai mult o cale de „evoluție fascistă… cu securitatea excesivă și consolidarea militară care vin la pachet. Astfel de fenomene nu contrazic un impuls spre anarhism. Mai degrabă, ele indică tocmai dispariția statului, care, odată înlăturată funcția sa socială, exprimă decrepitudinea forței sale prin folosirea violenței. Ultra-naționalismul semnalează astfel agonia de moarte a autorității naționale.”

Privită în acești termeni, situația din Ucraina nu este cea în care un stat național atacă un alt stat național. Mai degrabă, Ucraina este atacată ca o entitate a cărei identitate etnică este negată de agresor. Invazia este justificată din punct de vedere al sferelor geopolitice de influență (care se extind adesea cu mult dincolo de sferele etnice, ca în cazul Siriei). Rusia refuză să folosească cuvântul „război” pentru „operația sa militară specială”, nu doar pentru a minimiza brutalitatea intervenției sale, dar mai ales pentru a clarifica faptul că nu se aplică războiul în vechiul sens al unui conflict armat între statele naționale.

Kremlinul vrea să credem că doar asigură „pacea” în ceea ce consideră sfera sa de influență geopolitică. Într-adevăr, intervine deja prin intermediul proxy-urilor săi în Bosnia și Kosovo. Pe 17 martie, ambasadorul Rusiei în Bosnia, Igor Kalabukhov, a explicat că, „Dacă [Bosnia] decide să fie membru al oricărei alianțe [cum ar fi NATO], aceasta este o chestiune internă. Răspunsul nostru este o altă chestiune. Exemplul Ucrainei arată la ce ne așteptăm. Dacă există vreo amenințare, vom răspunde.”

Mai mult, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a mers atât de departe încât a sugerat că singura soluție cuprinzătoare ar fi demilitarizarea întregii Europe, Rusia cu armata sa menținând pacea prin intervenții umanitare ocazionale. Idei similare abundă în presa rusă. După cum explică comentatorul politic Dmitri Evstafiev într-un interviu recent acordat unei publicații croate: „S-a născut o nouă Rusie care te face să știi clar că nu te percepe pe tine, Europa, ca partener. Rusia are trei parteneri: SUA, China și India. Sunteți pentru noi un trofeu care va fi împărțit între noi și americani. Încă nu ați înțeles asta, deși ne apropiem de asta.”

Dugin, filozoful curții lui Putin, fundamentează poziția Kremlinului într-o versiune ciudată a relativismului istoricist. În 2016, el a spus:

„Postmodernitatea arată că orice așa-zis adevăr este o chestiune de a crede. Deci credem în ceea ce facem, credem în ceea ce spunem. Și acesta este singurul mod de a defini adevărul. Deci avem adevărul nostru special rusesc pe care trebuie să-l acceptați… Dacă Statele Unite nu vor să înceapă un război, ar trebui să recunoașteți că Statele Unite nu mai sunt un maestru unic. Și [cu] situația din Siria și Ucraina, Rusia spune: „Nu, nu mai ești șeful.” Aceasta este întrebarea cine conduce lumea. Numai războiul ar putea decide cu adevărat.”

Acest lucru ridică o întrebare evidentă: ce rămâne cu oamenii din Siria și Ucraina? Nu pot ei să-și aleagă și adevărul și credința, sau sunt doar un loc de joacă – sau un câmp de luptă – al marilor „șefi”? Kremlinul ar spune că nu contează în marea diviziune a puterii. În cele patru sfere de influență există doar intervenții de menținere a păcii. Războiul propriu-zis are loc numai atunci când cei patru mari șefi nu pot conveni asupra granițelor sferelor lor – ca în cazul pretențiilor Chinei asupra Taiwanului și Marea Chinei de Sud.

O nouă nealiniere

Dar dacă putem fi mobilizați doar de amenințarea războiului, nu de amenințarea mediului nostru, s-ar putea să nu merite să avem libertatea pe care o vom obține dacă partea noastră câștigă. Ne confruntăm cu o alegere imposibilă: dacă facem compromisuri pentru menținerea păcii, hrănim expansionismul rus, pe care doar o „demilitarizare” a întregii Europe îl va satisface. Dar dacă susținem o confruntare deplină, riscăm să declanșăm un nou război mondial. Singura soluție reală este schimbarea lentilei prin care percepem situația.

În timp ce ordinea globală liberal-capitalistă se apropie în mod evident de o criză la mai multe niveluri, războiul din Ucraina este simplificat fals și periculos. Problemele globale, cum ar fi schimbările climatice, nu joacă niciun rol în narațiunea zdrobită a ciocnirii dintre țările barbare-totalitare și Occidentul civilizat și liber. Și totuși noile războaie și conflictele marilor puteri sunt, de asemenea, reacții la astfel de probleme. Dacă problema este supraviețuirea pe o planetă aflată în necaz, atunci fiecare ar trebui să-și asigure o poziție mai puternică decât a celorlalți. Departe de a fi momentul clarificării adevărului și când antagonismul de bază este scos la iveală, criza actuală este un moment de profundă înșelăciune.

Deși ar trebui să stăm ferm în spatele Ucrainei, trebuie să evităm fascinația pentru război care a captat în mod clar imaginația celor care fac eforturi pentru o confruntare deschisă cu Rusia. Este nevoie de ceva asemănător unei noi mișcări nealiniate, nu în sensul că țările ar trebui să fie neutre în războiul aflat în desfășurare, ci în sensul că ar trebui să punem la îndoială întreaga noțiune de „ciocnire a civilizațiilor”.

Potrivit lui Samuel Huntington, cel care a inventat termenul, scena pentru o ciocnire a civilizațiilor a fost pregătită la sfârșitul Războiului Rece, când „cortina de fier a ideologiei” a fost înlocuită cu „cortina de catifea a culturii”. La prima vedere, această viziune întunecată poate părea a fi chiar opusul tezei de sfârșit de istorie avansată de Francis Fukuyama ca răspuns la prăbușirea comunismului în Europa. Ce ar putea fi mai diferit de ideea pseudo-hegeliană a lui Fukuyama, potrivit căreia cea mai bună ordine socială posibilă pe care omenirea ar putea-o concepe s-a dovedit în cele din urmă a fi democrația liberală capitalistă?

Putem vedea acum că cele două viziuni sunt pe deplin compatibile: „ciocnirea civilizațiilor” este politica care vine la „sfârșitul istoriei”. Conflictele etnice și religioase sunt forma de luptă care se potrivește cu capitalismul global. Într-o epocă a „post-politicii” – când politica propriu-zisă este înlocuită treptat de administrarea socială expertă– singurele surse legitime de conflict rămase sunt culturale (etnice, religioase). Creșterea violenței „iraționale” rezultă din depolitizarea societăților noastre.

În acest orizont limitat, este adevărat că singura alternativă la război este o coexistență pașnică a civilizațiilor (a diferite „adevăruri”, după cum a spus Dugin, sau, pentru a folosi un termen mai popular astăzi, a diferitelor „moduri de viață”). Implicația este că homofobia, căsătoriile forțate sau violul femeilor care îndrăznesc să iasă singure în public sunt tolerabile dacă se întâmplă în altă țară, atât timp cât acea țară este pe deplin integrată pe piața globală.

Noua nealiniere trebuie să lărgească orizontul prin recunoașterea faptului că lupta noastră ar trebui să fie globală – și prin consiliere împotriva rusofobiei cu orice preț. Ar trebui să oferim sprijinul nostru celor din Rusia care protestează împotriva invaziei. Nu sunt un grup abstract de internaționaliști; ei sunt adevărații patrioți ruși – oamenii care își iubesc cu adevărat țara și s-au rușinat profund de ea din 24 februarie. Nu există o zicală mai respingătoare din punct de vedere moral și mai periculoasă din punct de vedere politic decât „Țara mea, bună sau rea”. Din păcate, prima victimă a războiului din Ucraina a fost universalitatea.

Autorul:

Slavoj Žižek, profesor de filozofie la European Graduate School, este director internațional al Institutului Birkbeck pentru Științe Umaniste de la Universitatea din Londra și autor, cel mai recent, a cărții “Heaven in Disorder” (OR Books, 2021).

Drepturi de autor: Project Syndicate

Traducerea, adaptare și editarea: Daniel Apostol, ClubEconomic

Preluare din ClubEconomic.ro

Pe 21 martie, Ziua Mondială a Sindromului Down, Asociația HANSEN LIFECARE își reînnoiește misiunea de a susține tinerii pacienți prin facilitarea tratamentelor stomatologice. Pe 21 martie, Asociația HANSEN LIFECARE marchează Ziua Mondială a Sindromului Down și își propune să ajute în continuare pacienții cu această afecțiune să-și mențină sănătatea orală pentru o integrare socială cât mai facilă.

În cei 5 ani de la înființare, Asociația HANSEN LIFECARE a desfășurat proiecte destinate copiilor cu Sindrom Down, dar și cu alte nevoi speciale; scopul acestor acțiuni este prevenția și tratarea afecțiunilor stomatologice a tinerilor pacienți, dar și educarea acestora și a părinților în privința cerințele specifice de îngrijire orală. Prin grația unor sponsori, Asociația HANSEN LIFECARE a sprijinit pacienți cu Sindrom Down prin diminuarea costurilor sau chiar acordarea unor tratamente gratuite.

Sindromul Down – probleme stomatologice care afectează starea generală a pacienților

Aceste demersuri sunt cu atât mai necesare cu cât Sindromul Down prezintă o componentă stomatologică importantă, cu impact ridicat asupra sănătății, dar care de multe ori este trecută cu vederea. Printre problemele stomatologice cele mai întâlnite la acești copii, amintim erupția întârziată a dinților, carii dentare cauzate de medicația specifică afecțiunii, parodontoza, incluzia dinților permanenți.

În rândul adulților cu această afecțiune, s-a constatat un procentaj foarte mare de pacienți ((90-96%) care suferă de parodontoză în diferite faze. Această boală, împreună cu cariile, sunt aspectele medicale ce trebuie luate în considerare de timpuriu, din copilărie, pentru a evita problemele mai grave de la maturitate.

Componenta umană – un factor important în succesul tratamentelor

Atât educația tinerilor pacienți, cât și tratamentele se dovedesc mai eficiente atunci când este luat în calcul și aspectul psiho-afectiv al relației cu micuții. De aceea, din echipele implicate propriu-zis în proiectele Asociației HANSEN LIFECARE, fac parte atât medici, cât și psihologi, precum și specialiști din ramuri medicale conexe. Dacă tratamentele stomatologice efective pot fi realizate în cabinete cu o utilare obișnuită, în schimb, experiența medicilor și interesul cultivat către astfel de cazuri conduc la crearea încrederii, facilitează comunicarea cu micii pacienți și reduc gradul de stres al acestora. Astfel, copiii devin mai cooperanți și mai dornici să participe la actul medical.

Un caz special, apropiat de inima echipei noastre, este micuța Ines, pe care o puteți vedea aici: https://youtu.be/s1yyXzU1Wdw.

Astfel de cazuri, de mici pacienți deveniți mari prieteni, ne încurajează să ne menținem misiunea, aceea de a oferi complexele și minuțioasele tratamente necesare pacienților cu Sindrom Down, dar și de a ajuta la conștientizarea nevoii acestor persoane de a fi integrate și de a-i susține în străduințele lor meritorii.

Despre Asociația HANSEN LIFECARE

Asociația HANSEN LIFECARE, înființată în 2017, desfășoară activități ce au drept scop sprijinirea copiilor cu dizabilități și nevoi speciale, prin acțiuni educative și tratamente stomatologice de specialitate. Asociația HANSEN LIFECARE vizează acordarea de asistență medicală stomatologică pentru copiii cu Sindrom Down și alte afecțiuni, pentru ca micii pacienți să se bucure de o stare de sănătate mai bună, o calitate a vieții mai ridicată și o integrare cât mai ușoară.

Mai multe despre activitatea noastră aici: https://youtu.be/MxMkGC0GS6g

De-a lungul anilor, s-au alăturat asociației următorii sponsori și parteneri: Clinicile 3D Dental, Euromellis (sucurile Melissimo), 247 Production, EM360 Group și C.N. Loteria Română SA.

Contact:

office@hansenlifecare.ro

www.hansenlifecare.ro

De Raghuram G. Rajan

CHICAGO – Războiul este îngrozitor, indiferent cum este purtat. Cu atât mai mult, atacul neprovocat al Rusiei asupra Ucrainei, cu scenele sale cu civili ucraineni uciși sau alungați din casele lor, trebuie să fie respins fără îndoială. Pe lângă furnizarea Ucrainei cu arme militare, guvernele din întreaga lume au desfășurat arme economice împotriva Rusiei. Rusia, un pitic economic în raport cu puterea sa militară, ar putea încă ataca prin extinderea gamei de arme militare pe care le folosește și a teritoriilor pe care le vizează, iar acesta este un risc pe care lumea a trebuit să și-l asume.

În comparație cu bombardamentele fără discernământ ale Rusiei, armele economice nu vor ucide oameni la fel de repede, nu vor crea la fel de multă distrugere vizibilă sau nu vor inspira la fel de multă frică. Cu toate acestea, armele economice fără precedent care au fost desfășurate împotriva Rusiei vor fi fără îndoială dureroase.

Restricțiile asupra băncii centrale a Rusiei au contribuit deja la prăbușirea rublei, iar noile limitări ale plăților și finanțării transfrontaliere au avut un impact imediat, slăbind încrederea în băncile rusești. Deși sancțiunile comerciale (restrângerea exporturilor de produse cheie, cum ar fi piese de avioane în Rusia, precum și achizițiile din Rusia) și exodul corporațiilor multinaționale din Rusia vor avea un efect mai puțin imediat, ele vor reduce creșterea economică și, în timp, vor crește semnificativ șomajul. Dacă aceste măsuri nu sunt inversate, ele se vor traduce în cele din urmă în standarde de trai mai scăzute, sănătate mai precară și mai multe decese în Rusia.

Faptul că am ajuns în acest punct reflectă o defalcare politică larg răspândită. Prea multe țări puternice sunt acum conduse de conducători autoritari a căror dependență de naționalism le face mai puțin dispuse să facă compromisuri la nivel internațional și care se confruntă cu puține constrângeri interne în ceea ce privește comportamentul lor. Dacă agresiunea președintelui rus Vladimir Putin ar rămâne nepedepsită, ar deveni inevitabile mai multe provocări internaționale precum războiul său din Ucraina.

La fel de problematică este ruperea ordinii internaționale. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite nu poate acționa în mod legitim împotriva oricăruia dintre membrii săi cu drept de veto permanent (China, Franța, Rusia, Regatul Unit și Statele Unite). Impotența organizației se traduce prin impunitate pentru oamenii puternici care încalcă normele internaționale. Mai mult, chiar dacă ONU ar putea aproba un răspuns militar, probabil că ar lipsi voința de a se confrunta militar cu o putere nucleară hotărâtă.

Armele economice, posibile prin integrarea globală, oferă o modalitate de a ocoli un sistem de guvernanță global paralizat. Ele permit altor puteri o modalitate eficientă (adică dureroasă) dar civilizată de a răspunde la agresiune și barbarie.

Dar riscurile pe care le pot crea aceste arme nu trebuie subestimate. Când sunt pe deplin dezlănțuite, și sancțiunile sunt arme de distrugere în masă. S-ar putea să nu răstoarne clădiri sau să prăbușească poduri, dar distrug firme, instituții financiare, mijloace de existență și chiar vieți. Asemenea armelor militare de distrugere în masă, ele provoacă durere fără discernământ, lovind atât pe cei vinovați, cât și pe cei nevinovați. Și dacă sunt folosite prea larg, ar putea inversa procesul de globalizare care a permis lumii moderne să prospere.

Există mai multe preocupări legate aici. Pentru început, natura aparent lipsită de sânge a armelor economice și lipsa de norme care le guvernează ar putea duce la utilizarea excesivă a acestora. Acest lucru nu este doar speculativ. SUA mențin în continuare sancțiuni dure împotriva Cubei, deși există regimuri mult mai rele în lume; iar China a sancționat recent exporturile australiene, aparent ca răzbunare pentru cererea Australiei de efectuare a unei anchete completă cu privire la originile COVID-19.

La fel de îngrijorătoare este presiunea publică în creștere asupra corporațiilor pentru a înceta să mai facă afaceri în anumite țări. Aceste cereri pot duce la extinderea sancțiunilor dincolo de ceea ce intenționează factorii de decizie. Nu este imposibil să ne imaginăm că o țară este supusă unui război economic din cauza poziției guvernului său cu privire, de exemplu, la avort sau la schimbări climatice.

O teamă larg răspândită de sancțiuni nediscriminatorii ar duce la un comportament mai defensiv. În urma acțiunilor întreprinse împotriva băncii centrale a Rusiei, China, India și multe alte țări își vor face griji că propriile dețineri în valută (de datorie a economiei avansate) s-ar putea dovedi inutilizabile dacă câteva țări decid să-și înghețe activele. Cu puține alte active care dețin lichiditatea rezervelor în dolari sau euro, țările vor începe să limiteze activitățile care necesită deținerea de rezerve, cum ar fi împrumuturile corporative transfrontaliere.

De asemenea, mai multe țări ar putea începe să exploreze alternative colective la rețeaua de mesagerie financiară SWIFT, ceea ce ar putea duce la fragmentarea sistemului global de plăți. Și firmele private ar putea deveni și mai precaute în ceea ce privește medierea investițiilor sau a comerțului între țări care nu împărtășesc valori politice și sociale.

Ar putea exista, de asemenea, mai mult comportament strategic cu sumă zero, țările dezvoltând noi contra-măsuri pentru armele economice. De exemplu, o țară ar putea invita băncile străine să intre pe piața sa cu scopul ascuns de a reține într-o zi activele și capitalul ostatic. În schimb, țările pot limita locurile în care băncile lor pot opera, pentru a-și reduce vulnerabilitatea la astfel de amenințări. Inevitabil, interacțiunile economice dintre țări se vor restrânge.

În timp ce armele economice au ajutat lumea să ocolească un sistem de guvernanță global paralizat ca răspuns la războiul de agresiune al Rusiei, ele subliniază, de asemenea, necesitatea unor noi garanții în viitor. Altfel, riscăm să creăm o lume mai săracă și “balcanizată” economică.

În special, deoarece armele economice sunt prea puternice pentru a fi lăsate în mâinile oricărei țări, utilizarea lor ar trebui să fie supusă unei cerințe minime de consens. În măsura în care sancțiunile sunt mai eficiente atunci când participă mai multe țări, este posibil ca acest mecanism să fie deja încorporat. Cu toate acestea, amenințarea cu sancțiuni secundare poate forța țările care altfel nu ar dori să coopereze. Prin urmare, cerința ar trebui să se bazeze pe consens voluntar – și cu cât arma economică este mai distructivă, cu atât mai larg ar trebui să fie consensul necesar.

De asemenea, ar trebui să existe o scară graduală a utilizării armelor. Mișcările împotriva activelor elitelor țărilor agresoare ar trebui să aibă cea mai mare prioritate și cele mai mici cerințe de consens. Economiile avansate ar trebui să faciliteze acest lucru, fără a mai închide ochii la veniturile evaziunii fiscale, corupției și furtului din alte părți care sunt parcate în jurisdicțiile lor. Dimpotrivă, deoarece mișcările de a degrada moneda unui agresor sau de a submina sistemul financiar al acestuia îi pot transforma pe liberalii și reformatorii din clasa de mijloc în naționaliști furioși, acestea ar trebui luate cu mai multă deliberare și cu un consens maxim.

Economiile avansate vor fi, de înțeles, reticente în a pune constrângeri propriilor puteri nou descoperite. Dar ar trebui să recunoască faptul că o economie globală sărăcită ar răni pe toată lumea. Mai mult, desfășurarea discuțiilor despre „controlul economic al armelor” ar putea fi un prim pas către remedierea ordinii globale rupte. Coexistența pașnică este întotdeauna mai bună decât războiul, indiferent de modul în care este purtat.

Autor:

Raghuram G. Rajan, fost guvernator al Reserve Bank of India, este profesor de finanțe la Universitatea din Chicago Booth School of Business și autor, cel mai recent, al cărții The Third Pillar: How Markets and the Leave the Community Behind (Penguin, 2020)

© Project Syndicate 2022

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic

De Nancy Qian

CHICAGO – Pe 5 martie, China anunța o țintă de creștere a PIB-ului pentru acest an de aproximativ 5,5%, cea mai scăzută țintă din 1991. Dar asta nu ar trebui să fie o surpriză. În 2013, economiștii Băncii Mondiale și Consiliul de Stat chinez au estimat că rata anuală de creștere a Chinei va scădea la 5% până în 2030. Aceasta poate fi încă o supraestimare, având în vedere că ratele de creștere în perioada 2010-2016 s-au dovedit a fi umflate cu 1,8 puncte procentuale iar creșterea medie în economiile OCDE este de aproximativ 3%.

Pe atunci, economiștii și factorii de decizie politică au prezis, de asemenea cu exactitate, principalele provocări pentru creșterea pe termen lung în China, inclusiv creșterea inegalității, corupția, îmbătrânirea populației, ineficiența companiilor mari și adesea deținute de stat și poluarea. Dar nimeni nu ar fi putut prevedea incertitudinea economică semnificativă suplimentară care decurge din pandemia COVID-19 și acum din invazia Ucrainei de către Rusia.

Pandemia a perturbat grav lanțurile de aprovizionare și a crescut prețurile peste tot. China este deosebit de îngrijorată de creșterea prețurilor la alimente, deoarece țara este un importator net de alimente, factura totalizând 133 de miliarde de dolari în 2019. Problemele de aprovizionare și vremea nefavorabilă au făcut ca prețul legumelor din orașele chineze să crească cu 30,6% în Noiembrie 2021 față de Noiembrie 2020. Prețul ouălor, o sursă majoră de proteine ​​pentru clasa de mijloc, a crescut cu 20,1% în aceeași perioadă.

Cealaltă preocupare principală a Chinei este costul energiei, deoarece este, de asemenea, un importator net de cărbune, gaze naturale și țiței. Creșterea cererii din partea fabricilor chineze care au reluat producția în timpul redresării economice post-pandemie a contribuit la scumpirea în continuare a mărfurilor energetice. Autoritățile de reglementare chineze au răspuns prin ridicarea plafonului la prețurile subvenționate la electricitate. Dar acest lucru a fost insuficient pentru a compensa pierderile aduse producătorilor de electricitate, deoarece prețurile cărbunelui și cererea internă au continuat să crească. În consecință, centralele electrice din mai multe provincii din nord-est s-au închis în septembrie 2021, ducând la întreruperi bruște de curent în masă și la o cascadă de perturbări economice și sociale.

Guvernul chinez a crescut și mai mult plafonul de preț și a stimulat producția internă de cărbune, folosind rezervele sale mari. Dar rezervele Chinei de alte surse de energie sunt limitate, iar cererea de energie este probabil să continue să crească.

Aceste preocupări economice, împreună cu dorința de a prezenta un front comun împotriva Statelor Unite, ajută la explicarea angajamentului Chinei față de relația „fără limite” cu Rusia pe care președintele Xi Jinping și președintele rus Vladimir Putin au proclamat-o la începutul lunii februarie. Energia este piesa economică centrală a relațiilor chino-ruse. În 2019, combustibilul a reprezentat aproximativ 17%, sau 344 de miliarde de dolari, din importurile totale ale Chinei, de 2,1 trilioane de dolari. Rusia este cel mai mare exportator de țiței în China din 2016 și este furnizorul său de gaze naturale cu cea mai rapidă creștere. Douăsprezece la sută din toate importurile de petrol și gaze din China provin acum din Rusia.

Pentru a satisface cererea internă de energie și pentru a-și modera emisiile de gaze cu efect de seră, China intenționează să crească ponderea gazelor naturale în consumul său de energie primară la 15% până în 2030. Rusia deține aproape un sfert din rezervele de gaze ale lumii și este cel mai mare exportator. Prin urmare, cele două țări au convenit luna trecută asupra unui contract pe termen lung în baza căruia exporturile de gaze rusești către China vor crește la 48 de miliarde de metri cubi, sau aproape 10% din consumul de gaz estimat al Chinei, de 526 de miliarde de metri cubi, până în 2025.

Invazia Ucrainei de către Rusia și sancțiunile economice și financiare ulterioare impuse Rusiei de către Occident, au aruncat brusc o umbră de incertitudine asupra acestor planuri. Pe lângă exacerbarea întreruperilor existente în lanțul de aprovizionare, sancțiunile ample au făcut dificilă operarea firmelor chineze în Rusia. Cel mai important, războiul implică doi dintre cei mai mari exportatori mondiali de alimente și energie.

Ucraina și Rusia reprezintă împreună 28% din exporturile mondiale de cereale, iar contractele futures pe grâu la Chicago Mercantile Exchange au crescut cu peste 50% de la invazie. În mod similar, prețurile petrolului, gazelor și cărbunelui au crescut din cauza întreruperilor de aprovizionare și a sancțiunilor împotriva Rusiei. Aceste presiuni inflaționiste ar putea avea efecte potențial devastatoare asupra populației chineze, precum și asupra producătorilor din țară.

Dar poziția politică neutră a guvernului chinez față de războiul Rusia-Ucraina poate avea, de asemenea, beneficii economice dacă China devine mai importantă pentru Rusia, fără a jigni excesiv partenerii comerciali importanți occidentali, cum ar fi SUA și Australia. Exporturile de alimente rusești în 2021 au totalizat 38 de miliarde de dolari, dintre care 4,7 miliarde de dolari au fost către Uniunea Europeană. Așadar, inflația chineză a prețurilor la alimente ar putea fi moderată dacă sancțiunile UE vor determina Rusia să redirecționeze o parte din exporturile sale de alimente către China în condiții favorabile.

În mod similar, China va câștiga probabil condiții mai favorabile pentru importurile sale de energie pe măsură ce războiul continuă și alte țări își reduc achizițiile de petrol și gaze rusești. SUA au interzis importurile de petrol rusesc, iar alte țări vor urma probabil exemplul. La fel, UE intenționează să-și reducă dependența de gazul natural rusesc cu două treimi în acest an și să caute furnizori alternativi și surse de energie pentru a compensa.

În timp ce tranziția de la gaz va lua mai mult timp, pare inevitabil că Rusia va trebui să caute alți cumpărători în curând. Având în vedere că petrolul și gazele au reprezentat 60% din exporturile Rusiei și au generat 39% din veniturile bugetului federal în 2019, China va fi într-o poziție puternică de negociere.

În cele din urmă, impactul războiului Rusia-Ucraina asupra economiei chineze va depinde de durata conflictului și de amploarea devastării pe care le provoacă în Ucraina și Rusia, precum și în alte părți ale economiei globale. Va depinde, de asemenea, de câtă bunăvoință rămâne între China și aliații occidentali ai Ucrainei atunci când luptele se vor opri.

În mod clar, 2022 va fi un an de incertitudine în care China are un control limitat asupra ritmului său de creștere economică. Noile riscuri care decurg din războiul din Europa de Est au agravat provocările anticipate de factorii de decizie din cauza redresării lente și inegale post-pandemie. În acest moment, nimeni nu știe să spună cum anume se vor descurca în lunile următoare China și restul economiei globale.

Autor:

Nancy Qian, profesor de economie managerială și științe decizionale la Kellogg School of Management de la Northwestern University, este director fondator al China Econ Lab și al Northwestern’s China Lab.

© Project Syndicate 2022

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic

De Shang-Jin Wei

NEW YORK – Acum că puterile occidentale au impus sancțiuni economice și financiare drastice Rusiei în urma invaziei Ucrainei, mulți se întreabă dacă neparticiparea Chinei le va submina eficacitatea. De asemenea, ar trebui să ne întrebăm dacă țările bogate pot face mai mult pentru oamenii săraci din multe țări în curs de dezvoltare, care sunt pagubele colaterale ale războiului și ale sancțiunilor.

Pe baza datelor din 2019 (ultimul an complet înainte de pandemie), China este cel mai mare partener comercial al Rusiei, reprezentând aproximativ 14% din exporturile Rusiei și 19% din importurile acesteia. Acest lucru pare să sugereze că participarea Chinei la sancțiuni ar putea face o mare diferență. Dar două considerații suplimentare califică această concluzie în mod semnificativ.

În primul rând, peste 60% din exporturile rusești către China sunt țiței și petrol rafinat, care – cel puțin pentru moment – ​​sunt scutite de sancțiunile Uniunii Europene. Deci, o decizie a Chinei de a adera la regimul de sancțiuni ar bloca mai puțin de 40% din exporturile Rusiei către țară sau mai puțin de 6% din totalul exporturilor rusești.

În al doilea rând, comerțul Rusiei cu Europa în ansamblu este de multe ori mai mare decât comerțul său cu China. De exemplu, exporturile combinate (pre-sancțiuni) ale Rusiei către Țările de Jos și Germania au depășit doar exporturile sale către China. Și asta sugerează că nu ar trebui să supraestimăm contribuția potențială a Chinei la eficacitatea generală a regimului de sancțiuni.

Rusia nu-și poate redirecționa cu ușurință exporturile europene către China. Principalele sale exporturi, petrol și gaze, s-ar confrunta cu constrângeri atât în ​​ceea ce privește capacitatea conductelor, cât și capacitatea de rafinare a Chinei. Deprecierea bruscă a rublei ar putea ajuta la promovarea exporturilor rusești non-energetice către China, dar baza de producție mult mai puternică a Chinei îi limitează nevoia de astfel de importuri.

Susținătorii unor sancțiuni și mai stricte trebuie să ia în considerare, de asemenea, posibilele consecințe economice secundare. Dacă Occidentul ar decide să vizeze sectorul energetic al Rusiei, iar China și-ar înlocui importurile de energie din Rusia cu importuri din Orientul Mijlociu sau din alte regiuni, prețurile la gaz și electricitate în Statele Unite, Europa și în alte părți probabil ar crește și mai mult.

În timp ce China ar putea refuza să participe la sancțiunile occidentale împotriva Rusiei din motive geopolitice, considerentele economice pot juca, de asemenea, un rol important. Întrucât comerțul său înainte de pandemie cu Rusia era de trei ori mai mare decât cel dintre SUA și Rusia și de aproape șapte ori mai mare decât cel dintre Regatul Unit și Rusia, costurile economice ale sancțiunilor cuprinzătoare, inclusiv cele energetice, ar fi substanțial mai mari pentru China (și Germania) decât pentru SUA sau Marea Britanie. Aceste costuri suplimentare ar putea pune în pericol ținta de creștere a PIB-ului guvernului chinez (aproximativ 5,5% în 2022) într-un moment în care forțele demografice interne, reglementările mai stricte și tensiunile geopolitice cu Occidentul exercită deja o presiune uriașă în scădere asupra creșterii.

O modalitate de a încuraja China să participe la sancțiuni (și de a convinge alte țări, cum ar fi Germania, să nu mai importe energie rusească) este ca SUA să ofere compensații financiare parțiale țărilor care ar suporta o parte disproporționată din povara economică rezultată. Dar acest lucru nu pare fezabil din punct de vedere politic în America.

Un alt potențial mic impuls pentru China ar fi o rezoluție a Adunării Generale a Națiunilor Unite care să ceară în mod explicit sancțiuni economice cu drepturi depline împotriva Rusiei. Adunarea Generală a adoptat astfel de rezoluții în trecut, iar membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU (inclusiv Rusia și China) nu le pot bloca prin veto. În acest sens, recenta rezoluție a Adunării Generale, elaborată de SUA, care condamna invazia rusă a ratat o oportunitate neincluzând o recomandare ca țările membre să impună sancțiuni economice Rusiei. Asta ar fi plasat actualele sancțiuni occidentale sub un steag ONU.

Adevărat, țările mari pot ignora rezoluțiile ONU. De exemplu, în fiecare an, Adunarea Generală votează, adesea cu o majoritate covârșitoare, să ceară SUA să pună capăt embargoului său economic împotriva Cubei. SUA ignoră aceste voturi și nimeni altcineva nu poate face nimic pentru a schimba situația.

Poate că astfel de rezoluții ale ONU sunt cele care au determinat SUA să nu se refere la sancțiunile economice în recenta sa rezoluție privind invadarea Ucrainei de către Rusia. Dar alte țări precum Canada sau Australia ar putea face acest lucru. Având în vedere insistența Chinei că sprijină o ordine mondială centrată pe ONU, mai degrabă decât una centrată pe SUA, aceasta ar putea juca cel puțin un rol în influențarea cetățenilor chinezi.

Consecințele distribuționale ale sancțiunilor complete ar putea fi și ele semnificative. Un lucru este o blocadă economică de maximă presiune care să ducă la schimbarea regimului în Rusia sau să oprească războiul din Ucraina. Sancțiunile care nu reușesc să atingă aceste obiective și totuși distrug mijloacele de trai ale rușilor obișnuiți, dintre care mulți se opun războiului, sunt cu totul altceva. Rușii cu venituri mici sunt probabil mai puțin capabili decât oligarhii ruși în a gestiona povara sancțiunilor. Prin creșterea costurilor cu gazele și utilitățile și prețurile altor mărfuri, sancțiunile ar impune, de asemenea, greutăți oamenilor din multe alte țări în curs de dezvoltare, care încă nu și-au revenit pe deplin din pierderile de venit induse de pandemie.

Pe măsură ce scenele sfâșietoare din Ucraina continuă să se desfășoare, apelurile tot mai mari de a înăspri blocada economică împotriva Rusiei sunt de înțeles. Neparticiparea Chinei nu va face o diferență uriașă în cele din urmă. Dar consecințele nefavorabile distribuționale atât ale războiului, cât și ale sancțiunilor pentru oamenii săraci din țările în curs de dezvoltare sunt reale. Țările bogate ar trebui să ia în considerare acordarea de ajutor financiar acelor oameni din țările în curs de dezvoltare care au mai puține mijloace pentru a face față dificultăților suplimentare.

Shang-Jin Wei, fost economist șef la Banca Asiatică de Dezvoltare, este profesor de finanțe și economie la Columbia Business School și la Columbia University’s School of International and Public Affairs.

© Project Syndicate 2022

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic

De Lucrezia Reichlin

LONDRA – Uniunea Europeană a arătat o unitate politică remarcabilă – și, pentru mulți oameni, surprinzătoare chiar – în răspunsul la invazia Rusiei asupra Ucrainei. De la suspendarea gazoductului Nord Stream 2, la excluderea unor bănci rusești din sistemul de mesagerie financiară SWIFT pentru plățile bancare internaționale și până la revocarea statutului comercial al Rusiei de „națiune cea mai favorizată”, membrii UE au luat măsuri decisive pentru a constrânge Rusia din punct de vedere economic. Dar Europa nu a luat încă măsuri adecvate pentru a-și proteja propria economie de consecințele războiului președintelui rus Vladimir Putin.

La o recentă întâlnire informală la Versailles, președintele francez Emmanuel Macron i-a îndemnat pe colegii săi lideri din UE să se concentreze mai întâi pe ceea ce trebuie să facă și să amâne pentru mai târziu discuțiile despre cum anume să o facă. A fost o sugestie înțeleaptă din partea unui lider care înțelege că noile instrumente de politică, care pot implica o mai mare împărțire a sarcinilor între statele membre, tind mai mult să dividă decât să unească.

Așadar, liderii UE și-au exprimat angajamentul „hotărât” de a susține investițiile în capacitățile de apărare. Germania, de exemplu, va aloca încă 100 de miliarde de euro (111 de miliarde de dolari) pentru apărare în acest an. Și UE a dezvăluit un plan pentru reducerea cu două treimi în acest an a importurilor de gaz rusesc și pentru a pune capăt dependenței sale de combustibilii fosili ruși până în 2030 – un proces care va cere o tranziție verde accelerată.

Însă liderii UE nu au conștientizat pe deplin efortul comun care va fi necesar pentru a-și atinge obiectivele, mai ales într-un moment în care se strâng cu rapiditate potrivnice vânturi economice. De fapt, factorii de decizie europeni par să subestimeze în mare măsură provocările economice care urmează.

Europa, în negare

Este uluitoare tăcerea liderilor europeni cu privire la sarcinile care urmează, când e atât de evident cât de mult transformă războiul din Ucraina peisajul macroeconomic global. În UE, mai mult decât oriunde altundeva în lume, guvernele naționale vor trebui să mărească semnificativ cheltuielile publice, pe măsură ce încearcă să-și consolideze capacitățile de apărare, să construiască o nouă infrastructură energetică, să sprijine gospodăriile și întreprinderile care se confruntă cu costuri în creștere ale energiei și să facă față unei mari -criza refugiaților. Pentru a satisface aceste nevoi, guvernele se vor îndatora mai mult și o vor face într-un moment în care bilanțurile lor sunt deja împovărate de datoriile contractate după criza financiară din 2008 și în timpul pandemiei.

Creșterea inflației va agrava problema. Războiul exacerbează și prelungește creșterile prețurilor mărfurilor și blocajele aprovizionării care au alimentat inflația în ultimii doi ani. Rezultatul va fi poveri mai mari ale datoriei publice, presiunea ascendentă asupra ratei dobânzii reale de echilibru, volatilitatea creșterii producției și o probabilă creștere a primelor de risc în unele țări, ceea ce ar putea duce la fragmentarea financiară.

Până acum, Comisia Europeană face puțin pentru a atenua aceste riscuri. S-a discutat despre un pachet economic cu trei piloni: reutilizarea împrumuturilor acordate în cadrul fondului de redresare din pandemie (Next Generation), noua datorie pentru a strânge bani pentru împrumuturi în cazul creșterii prețurilor la energie și noi orientări privind aprobarea rapidă de subventii de stat. Dar după întâlnirea de la Versailles, se pare că doar a treia măsură va primi sprijin. Nici măcar nu este clar dacă liderii UE vor fi de acord să amâne reintroducerea regulilor fiscale ale Uniunii, care fuseseră suspendate în timpul pandemiei de COVID-19.

La fel de alarmant este felul în care se complace Banca Centrală Europeană. Pe 10 martie, a anunțat calendarul pentru anularea achizițiilor de active și a publicat proiecții macroeconomice remarcabil de optimiste pentru zona euro.

BCE se așteaptă la o creștere medie a PIB real de 3,7% în acest an, cu doar 0,5 puncte procentuale mai mică decât evaluarea sa din decembrie 2021. În 2023, proiectează o rată de creștere încă robustă de 2,8%, reflectând o revizuire în scădere de doar 0,1 puncte procentuale. Între timp, factorii de decizie se așteaptă ca inflația să ajungă la 5,1% în acest an, apoi să scadă la 2,1% în 2023. În mod clar, BCE nu anticipează un compromis abrupt între inflație și producție în viitorul apropiat, cu atât mai puțin ca zona euro să fie cuprinsă de stagflatie (coexistența stagnării, inflației și șomajului, n. trad.).

Previziunile BCE sunt însă cel puțin optimiste. Luați în considerare proiecția conform căreia inflația va scădea brusc anul viitor, care se bazează pe o analiză a ratelor dobânzilor de pe piață și presupune că nu există nicio modificare a politicii. În consecință, scăderea proiectată a BCE este determinată în întregime de o prognoză a evoluției prețurilor la energie bazată pe prețurile futures la petrol. Dar, la orizont de un an, piața futures pe petrol este foarte fragilă și, prin urmare, este un ghid la fel de nesigur. Mai mult, se poate pune întrebarea de ce BCE își înăsprește politica monetară dacă se preconizează că inflația vie va reduce din cauza scăderii exogene a prețurilor petrolului.

“Trezirea din beție”

Piețele financiare cu siguranță nu sunt convinse de evaluarea BCE. Piața inflației-swap-urilor implică o așteptare ca Indicele armonizat al Prețurilor de Consum – indicele pe care BCE îl folosește pentru a ținti inflația din zona euro – va ajunge la 4% în februarie 2024.

Astfel de previziuni par mult mai plauzibile decât predicțiile BCE. Companiile europene se confruntă deja cu deficitele de aprovizionare și cu creșterea prețurilor mărfurilor. Deși economia reală nu dă încă semne clare de încetinire, toate semnele indică un șoc masiv al ofertei care va duce la costuri de producție semnificativ mai mari.

Merită să ne amintim că, în perioada de după 1945, majoritatea recesiunilor economice au fost precedate de un șoc petrolier asociat cu un război. Dacă prețul petrolului ar ajunge la 200 de dolari pe baril, lumea s-ar confrunta probabil cu o recesiune la fel de severă ca cea din 1979. În timp ce inflația din anii 1970 a fost în cele din urmă controlată, datorită fostului președinte al Rezervei Federale din SUA, Paul Volcker, creșterea a suferit considerabil pe parcurs.

Este posibil ca BCE să nu se aștepte la un compromis ascuțit între creștere și inflație, dar în curând, această alegere sumbră ar putea deveni inevitabilă. Va lua BCE măsuri dure împotriva inflației, chiar dacă zona euro se află în recesiune? Și va face acest lucru chiar dacă autoritățile fiscale vor crește cheltuielile publice cu aproximativ 1,5-2% din PIB, cel mai probabil finanțate din datoria națională? Nu este greu de observat că asocierea dintre relaxarea fiscală și înăsprirea monetară ar pune sub presiune atât finanțele publice, cât și performanța economică.

O nouă realitate economică

Provocarea cu care se confruntă UE astăzi este excepțională. Soluțiile extrase din același vechi manual, axate pe țintirea inflației și pe regulile fiscale, nu vor funcționa. Iar măsurile asupra cărora blocul a convenit – inclusiv relaxarea temporară a regulilor privind ajutorul de stat (pentru ca guvernele să poată ajuta companiile care se confruntă cu probleme de lichiditate rezultate din sancțiunile impuse Rusiei) și eforturile de reducere a dependenței de energia rusă – nu sunt suficiente. Cu cât liderii Europei recunosc mai devreme acest lucru, cu atât mai bine.

Vestea bună este că UE a demonstrat că poate face față unei provocări excepționale, implementând instrumente noi și acceptând nevoia de a împărți riscul. Când a început pandemia, blocul a conceput și a convenit rapid asupra Next Generation EU, care, finanțată prin emiterea de datorii comune pentru prima dată, a canalizat peste 800 de miliarde de euro către redresarea economică și reconstrucție. Schema, susținută de programul de achiziții de urgență pentru pandemie (PEPP) de 750 de miliarde EUR al BCE, a permis o combinație puternică de sprijin fiscal și monetar.

Dar UE nu este o federație, iar capacitatea sa de a furniza o politică unificată într-o criză este supusă limitărilor politice și legale. Acest lucru ar putea împiedica acțiunea de care este nevoie astăzi. La mai puțin de doi ani de la răspunsul excepțional la COVID-19, mulți europeni ar putea considera suspect un apel pentru încă și mai multe măsuri speciale. Excepțional sau nu, ceea ce se repetă, în opinia lor, ar putea deveni permanent.

Măsurile de care UE are nevoie pentru a face față războiului din Ucraina au într-adevăr multe în comun cu cele implementate ca răspuns la pandemie. UE are nevoie de o nouă facilitate pentru a finanța cheltuielile de urgență care vor fi necesare, împreună cu angajamentul BCE de a introduce un program asemănător PEPP, dacă este necesar, pentru a furniza lichidități pieței și a combate fragmentarea financiară. În astfel de circumstanțe incerte, BCE ar trebui să ia în considerare flexibilitatea în distribuția geografică a achizițiilor de active și să manifeste multă prudență în retragerea sprijinului monetar.

Mai presus de toate, autoritățile monetare și fiscale ale UE trebuie să coordoneze și să calibreze instrumentele pe care le folosesc pentru a răspunde la criză. Instrumentele fiscale sunt mai bine echipate pentru a face față unui compromis între inflație și producție, deoarece pot fi vizate mai precis decât politica monetară. Și politica monetară este necesară pentru a sprijini funcționarea pieței și pentru a preveni ca riscurile de țară eterogene să conducă la fragmentarea financiară în zona euro.

Înregistrările istorice indică în mod clar că dezvoltarea capacității de a conduce o politică externă și de apărare comună, așa cum s-au angajat să facă liderii UE, va necesita construirea unei capacități economice comune. UE trebuie acum să-și adapteze guvernanța economică la acest imperativ. După un deceniu în care singura certitudine a fost volatilitatea sporită, UE trebuie să fie capabilă să implementeze măsurile de care are nevoie – indiferent cât de „excepționale” ar putea părea – într-un mod oportun și coerent.

Autorul:

Lucrezia Reichlin, fost director de cercetare la Banca Centrală Europeană, este profesor de economie la London Business School.

© Project Syndicate 2022

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic