Campioană de un deceniu la neîncasarea TVA, conform rapoartelor Comisiei Europene, România se află pe primul loc și la necolectarea impozitului pe profit, arată aceeași instituție într-o analiză publicată pentru prima dată în 11 decembrie 2025.

Noul raport estimează că România nu a încasat circa 35% din impozitul pe profit estimat pentru 2019 – anul analizat de raport -, având o rată de neîncasare de trei ori mai mare decât rata medie estimată la 10,9% a celor 23 de state membre UE incluse în analiză. Cele mai mari decalaje au fost înregistrate în România, Slovacia, Polonia și Italia, și cele mai reduse (sub 3%) în Danemarca, Olanda și Finlanda.

Conform raportului, în România, Slovacia, Polonia și Italia, decalajul de încasare a impozitului pe profit se datorează preponderent evaziunii fiscale. În alte țări, precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Austria și Franța, erodarea bazei fiscale și transferul profiturilor în alte jurisdicții reprezintă principala cauză care afectează veniturile bugetelor naționale.

”Situația fiscal-bugetară a României a devenit critică din cauza problemelor acumulate: lipsa de predictibilitate prin modificări legislative frecvente, cheltuieli publice nesustenabile și întârzieri în digitalizarea administrației fiscale. Efectele resimțite de contribuabili sunt inechitate fiscală și deficite greu de finanțat care atrag majorări de taxe. Sumele încasate de buget anul trecut au fost de 36  de miliarde lei din impozitul pe profit și 121 de miliarde lei din TVA, în timp ce deficitul bugetar a fost de peste 152 de miliarde lei. Este cert că o colectare mai bună ar fi avut un impact vizibil, de ordinul miliardelor pentru buget. Prin urmare, accelerarea utilizării tehnologiilor digitale și a Inteligenței Artificiale sunt direcții importante pentru a obține rezultate cu impact în colectare. Problemele bugetare nu se pot rezolva folosind doar pârghia de majorare a taxelor care conduce la costuri mai mari pentru mediul economic, reducerea investițiilor și, în cele din urmă, o creștere economică slabă cu impact inclusiv asupra veniturilor bugetare”, a declarat Ruxandra Târlescu, Partener coordonator servicii fiscale PwC România.

România continuă să fie prima în UE și la neîncasarea TVA

România se menține pe primul loc în Uniunea Europeană și la neîncasarea TVA, după ce a pierdut circa 30% din veniturile potențiale din TVA din cauza neconformării contribuabililor, față de o pierdere medie de 9,5% pentru toate cele 27 de state membre, conform raportului anual publicat de Comisia Europeană. Raportul estimează că decalajul reprezintă circa 9 miliarde de euro.

Conform rapoartelor Comisiei Europene, începând din 2015, România a ocupat primul loc, în fiecare an, între statele membre, având cel mai mare decalaj de TVA.

După România, cele mai ridicate decalaje de TVA au fost înregistrate în Malta (24,2%), Polonia (16%), Lituania (15,1%) și Italia (15%). La polul opus, Austria a raportat cel mai mic deficit de încasare a TVA, de 1%.

Articol publicat inițial pe jurnalul.ro

Atunci când trăiești la intersecția dintre Est și Vest, energia nu înseamnă doar curent electric sau gaze. În Republica Moldova, liniile de înaltă tensiune și conductele de transport au purtat mereu mai mult decât resurse de energie – au purtat un grad intens de geopolitică. Timp de decenii, această țară mică, aflată între România și Ucraina, a rămas captivă într-o rețea de vulnerabilități: dependentă de gazul rusesc, legată de infrastructura moștenită din epoca sovietică și conectată printr-un cordon ombilical la resursele provenite din regiunea separatistă Transnistria. De aceea, energia a fost mai degrabă un instrument de șantaj politic decât un serviciu public. Dar ceea ce părea cea mai mare slăbiciune s-a transformat într-un veritabil proiect de suveranitate – și, mai important, într-o punte către Europa.

Momentul critic a venit în octombrie 2021, când Gazprom a redus drastic livrările, prețurile au explodat, iar Chișinăul s-a trezit în fața unui abis energetic. Electricitatea venea aproape exclusiv de la centrala MGRES din Transnistria, aflată sub influența Kremlinului. În 2022, situația s-a agravat: gazele au fost oprite complet, MGRES a întrerupt livrările către malul drept al Nistrului, iar Moldova a fost la un pas de blackout.

Cu sprijinul coordonat al Uniunii Europene – care a ajutat țara să depășească crizele, să atenueze șocul prețurilor și a oferit sprijin suplimentar prin instrumente precum Planul de Creștere pentru Republica Moldova – situația a fost stabilizată. Sub o conducere pro-europeană unificată – președinta Maia Sandu, premierul Dorin Recean și ministrul energiei Dorin Junghietu – Moldova a ales reconstrucția și reinventarea sa. În 2023, a fost creat Ministerul Energiei, un motor al transformării.

Strategia a fost limpede: diversificarea surselor, integrarea în rețeaua europeană, liberalizarea pieței și accelerarea tranziției verzi. În câteva luni, Energocom – furnizorul național întărit prin lege – a început să procure gaze din peste zece surse europene prin coridorul trans-balcanic. Rezerve strategice au fost asigurate în România și Ucraina. Pentru prima dată, Moldova nu mai depindea de un singur furnizor.

În 2024, statul a aderat la Coridorul Vertical de Gaze care leagă Grecia, Bulgaria, România și Ucraina – un pas cu valoare practică și simbolică pentru integrarea în arterele energetice ale Europei. Pe partea de electricitate, sincronizarea cu ENTSO-E, rețeaua europeană, în martie 2022, a deschis calea importurilor directe din România. Linia Vulcănești–Chișinău, aflată în construcție, împreună cu interconectarea Bălți–Suceava, aflată în licitație, vor lega ireversibil Moldova de Europa. Din 2025, malul drept al Nistrului nu mai cumpără energie din Transnistria.

Progresele Moldovei nu ar fi fost posibile fără un „șoc legislativ”. Legea gazelor a fost rescrisă pentru a introduce obligația de stocare a 15% din consumul anual, garantarea serviciului public, deschiderea piețelor către competiție și protecția consumatorilor vulnerabili. În paralel, au fost adoptate reglementări europene privind transparența pieței angro și integritatea tranzacțiilor. Ritmul acestor reforme a fost remarcat de Secretariatul Comunității Energetice, care a desemnat Moldova „lider al implementării” în 2024.

Dar cea mai radicală decizie a fost politică: Moldova a devenit prima țară din Europa care a renunțat complet la resursele energetice rusești. Hotărârea de guvern a precizat limpede: „fondurile sunt destinate asigurării rezilienței și independenței energetice a Republicii Moldova, inclusiv eliminării totale a oricărei dependențe de resurse energetice din Federația Rusă.” Independența energetică a devenit coloana vertebrală a parcursului european al Moldovei. Prin transpunerea Pachetelor III și IV de energie ale UE, adoptarea Planului Național Integrat Energie-Climă și implicarea activă în platformele europene, cu sprijinul tehnic al Secretariatului Comunității Energetice, Chișinăul demonstrează că integrarea nu e doar un deziderat diplomatic, ci o realitate în curs de implementare.

Parteneriatul cu România a fost esențial: memorandumul energetic din 2023, proiectele de infrastructură comune și inițiativele de stocare și echilibrare transfrontalieră ancorează Moldova ferm în familia europeană. Pas cu pas, țara devine nu doar consumator, ci și partener credibil în piața energetică a UE.

Dar cea mai profundă transformare este, poate, culturală. Ministerul Energiei de la Chișinău a trecut de la rolul de „pompier de serviciu” la cel de instituție orientată spre viitor, care leagă realitățile pieței europene de nevoile cotidiene ale cetățenilor. Această maturitate instituțională este crucială pentru parcursul european al Moldovei: nu înseamnă doar armonizare legislativă, ci și consolidarea încrederii, credibilității și rezilienței. Energia a devenit “domeniul-vitrină” care arată că Moldova poate implementa regulile europene, poate inova și poate livra rezultate.

Într-o regiune marcată de instabilitate, Moldova începe să iasă în evidență ca model de reziliență. Reformele sale – de la sincronizarea cu ENTSO-E și participarea la Coridorul Vertical de Gaze, până la expansiunea regenerabilelor și digitalizare – sunt urmărite cu interes în tot Parteneriatul Estic. Energia a devenit catalizator pentru reforme mai largi: guvernanță, transparență, protecție socială și dezvoltare regională.

Ceea ce odinioară era armă întoarsă împotriva Moldovei a fost transformat în scut. Energia, multă vreme călcâiul lui Ahile al acestei țări fragile, a devenit vârful său de lance pentru efortul de integrare în  Europa.

Daniel Apostol este analist economic, prim-vicepreședinte al Asociației pentru Studii și Prognoze Economice și Sociale (ASPES).

Lumea se remodelează. Fenomenul de remodelare cu manifestare mondo-
globală a fost provocat, după cum deja se știe, de pandemia de COVID-19, iar acum este accelerat de conflictul, cu posibile grave consecințe mondiale, dintre Rusia și Ucraina.

Iar ambele, și pandemia, și conflictul Rusia-Ucraina, pun în mod vădit sub semnul întrebării dacă parcursul globalizării mai poate fi același. În opinia mea evident că NU.

Pandemia de COVID-19 a declanșat primele semnale că lanțurile de producție și aprovizionare la nivel global nu mai sunt viabile. Se conturează deja reașezări și relocări ale locurilor de producție, relocări ale multor activități investiționale, orientarea fiind spre creșterea ponderii producției de bunuri în spațiul național al fiecărei țări.

Din păcate este posibil însă ca întreg procesul de remodelare la scară mondială, dar și regională și națională să se desfășoare pe fondul unei grave crize economice.

Conflictul Rusia-Ucraina are deja ca efecte probleme majore în aprovizionarea cu materii prime de bază pentru marile companii industriale, dar și pentru economiile multor state, inclusiv state puternic industrializate. Mai mult, sunt deja blocaje îngrijorătoare pentru circulația internațională a materiilor prime, în special cele energetice și cele agricole, a bunurilor de consum atât industrial cât și casnic.

În afara blocajelor în circulația mărfurilor, apar consecințele cu efecte negative majore, cum ar fi creșterea necontrolată a prețurilor și atingerea unor niveluri greu de suportat privind inflația.

Se va ajunge oare la previziunea futurologului Alvin Toffler că „în următoarele patru decenii un număr tot mai mare de oameni își vor cultiva propriile legume și își vor produce singuri alimentele, pentru a depinde tot mai puțin de marii producători și distribuitori din industria alimentară”?

În aceste situații nou create este tot mai clar că asistăm, deocamdată la nivel de discuții, la punerea în dezbatere a diferitelor variante de reașezare profundă a modelului economic în Uniunea Europeană.

Cauza: acum, și mai ales în viitor, banii de investiții devin tot mai scumpi, inflația tot mai ridicată, prețurile la energie și produsele alimentare tot mai mari, iar circuitul economic și comercial internațional nu mai este funcțional.

Iată de ce acum este foarte oportun ca România, țară cu real potențial natural, mineral, uman și chiar financiar, dar cu o situație economică, socială, de educație și sănătate foarte slabă, să evalueze corect actuala evoluție internațională, să folosească situația grea ca pe o oportunitate și să-și contureze un MODEL ECONOMIC ROMÂNESC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, din perspectiva ROMÂNIA-ORIZONT 2040, adică să GÂNDIM DINCOLO DE AZI.

„Supercontinentul” Eurasia se vrea remodelat sub ochii noștri. Încă înainte de izbucnirea războiului din Ucraina mulți se întrebau de nu cumva europenii vor fi lăsați în urmă, iar Europa va rămâne doar o anexă la noul eșafodaj ruso-chinez. Dar – am mai scris – invadarea Ucrainei de către Rusia schimbă totul. Războiul lui Putin are consecințe profunde pentru securitatea și economia Europei și chiar și pentru modelul actual al Uniunii Europene. Vicepreședintele Comisiei Europene, Josep Borrell, menționa recent că, odată cu invazia din Ucraina, Vladimir Putin „ne obligă să regândim urgent multe elemente ale organizării noastre interne și ale viziunii noastre asupra lumii”.

UE este forțată acum să-și construiască o strategie proprie de apărare a securității și a valorilor care sunt însăși temelia blocului comunitar. UE va trebui să-și recalibreze atât structura, cât și principiile fundamentale. Odată ce Putin a readus războiul în Europa, europenii trebuie să se pregătească pentru o nouă lume, în care suveranitatea și securitatea lor sunt puse în joc. Revista „Time” publica încă din ianuarie ideea că deja nu mai trăim în vechea ordine liberală în care regulile trebuie aplicate, iar cei care le încalcă trebuie să fie pedepsiți. Ne regăsim trăind într-o nouă ordine în care puterea trebuie echilibrată cu altă putere. Autorul, Bruno Maçães (fost secretar de stat portughez pentru afaceri europene), sublinia că SUA trebuie să reflecteze dacă își pot permite să-și reducă prezența în Europa înainte ca la Bruxelles să fie creată o contrapondere adecvată pentru Rusia. Iar la Casa Albă, Biden se află în fața unei dileme: să ajungă la un „mare târg” cu Moscova, iar cele două mari puteri să își împartă între ele Europa, sau să sprijine dezvoltarea unui nou pol european capabil să echilibreze puterea rusă? Maçães spune că Europa trebuie să devină un actor suveran în politica externă și de securitate comunitară, și cu cât ezită mai mult să acționeze în acest sens, cu atât mai mult „va permite altora să-și asume rolul de reformatori și inovatori în spațiul european”.

Amenințată cu colapsul, UE trebuie să se relanseze sistemic: nu mai ajunge să fie doar o „simplă uniune economică și monetară”, spune Joschka Fischer – fost ministru german de externe – ci trebuie să se reconstruiască într-o uniune politică, de securitate și de apărare, în care candidații la aderare trebuie să parcurgă mai multe faze, prin îndeplinirea de standarde predeterminate referitoare la economie, stat de drept, securitate și alte domenii. La rândul său, fostul premier suedez Cald Bildt semnează un editorial în „Washington Post” în care susține că, implicațiile noii situații fiind fundamentale, viitorul Europei arată „mult diferit astăzi decât acum o săptămână”.

Așa că în timp ce la Bruxelles sunt decise noi și noi sancțiuni la adresa Rusiei, tot acolo fierbe mocnit o oală sub presiune: din ea va ieși noul model de funcționare a Uniunii Europene. Un model care ar trebui să se bizuie pe demonstrația de unitate făcută în contextul războiului din Ucraina. Un model care să facă „Super-Europa” și nu „Super-Eurasia” învingătoare.

Invadarea Ucrainei de către Rusia a schimbat totul, începând chiar cu simpla semnificație a termenului „invazie” și mergând până la prăbușirea unor economii naționale și la aruncarea cu 70 de ani în urmă a întregii Europe. Odată cu declanșarea atacurilor rusești asupra teritoriilor ucrainene s-a încheiat ordinea europeană și occidentală așa cum a fost ea consacrată în Actul Final de la Helsinki din 1975, act potrivit căruia principiul central al păcii europene este (era, până mai ieri) integritatea teritorială a fiecărui stat. Declarația asupra principiilor care acționează în relațiile dintre statele participante la Helsinki – cunoscută și sub denumirea de Decalogul – a enumerat următoarele 10 puncte: 1. Respectarea drepturilor inerente ale suveranității; 2. Nerecurgerea la amenințarea sau la folosirea forței; 3. Inviolabilitatea frontierelor; 4. Integritatea teritorială a statelor; 5. Reglementarea pașnică a diferendelor; 6. Neintervenția în afacerile interne; 7. Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; 8. Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; 9. Cooperarea între state; 10.Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.

Dar iată că, în pofida acordurilor semnate în 1975, începutul lui 2022 ne-a făcut să trăim printre cele mai întunecate zile pe care le-a traversat Europa după Al Doilea Război Mondial. Ordinea post-Război Rece este astăzi spulberată de Putin și putinism, iar revizionismul liderului de la Kremlin este direcția principală pe care mărșăluiește Moscova, cu și fără intervenții și rezultate militare în Ucraina sau în altă parte. Politologul Nina L. Hrușciova scria recent că Vladimir Putin pare să fi cedat obsesiei sale conduse de orgoliu de a restabili statutul Rusiei de mare putere cu propria sa sferă de influență clar definită.

Este deja evident că invadarea Ucrainei de către Rusia va avea consecințe profunde și de durată nu doar pentru cele două state intrate în conflict, ci și pentru stabilitatea regiunii, pentru viitorul securității europene și pentru economia globală. Ca să nu mai amintim aici imensa suferință umană și criza umanitară fără precedent pe care o trăiește acum Europa, în premieră de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Evaluând modul în care atacul militar asupra Ucrainei va schimba fundamental epoca post-Război Rece, mai mulți cercetători ai fundației Carnegie Europe au opinat că Vladimir Putin „tocmai a răsturnat statu-quo-ul european”.

Printre ei, redactorul-șef al „Strategic Europe”, Judt Dempsey, consideră că invadarea Ucrainei de către Rusia semnifică și sfârșitul amăgirii germane: „ostpolitik”, politica specială a Germaniei față de Rusia, s-a încheiat, convingerea că relația economică, comercială și politică de decenii a Germaniei cu Moscova va duce la modernizarea Rusiei a fost dezmințită. „Aceasta este o lovitură imensă pentru Berlin. Fiind cea mai mare economie a UE, Germania spera ca diplomația și arhitectura instituțiilor multilaterale să fie suficiente pentru a menține statutul perioadei post-Război Rece”,
apreciază Dempsey.

Un alt cercetător al institutului citat, Ștefan Lehne – expert pe politici externe ale Uniunii Europene – susține că „era dividendului păcii s-a încheiat cu siguranță” și cel puțin pentru moment UE și-a depășit diviziunile de lungă durată în abordarea sa față de Rusia. Potrivit lui Lehne, UE va necesita „un salt cuantic” către o mai mare unitate, solidaritate și determinare.

Iar înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene pentru o Europă mai puternică în lume, Josep Borrell, spune că „am asistat și la nașterea tardivă a unei Europe geopolitice. De ani de zile, europenii au dezbătut cum poate fi făcută UE mai solidă și mai conștientă de securitate, cu unitatea de scop și capabilități de a ne urmări obiectivele politice pe scena mondială. Acum, probabil, am mers mai mult pe această cale în ultima săptămână (prima săptămână de după atacul rusesc, n.a.) decât am făcut-o în deceniul precedent”. Iar sarcina de bază pentru „Europa geopolitică” – spune Borrell – este simplă: mai întâi să asigurăm o Ucraină liberă și apoi să restabilim pacea și securitatea pe continentul nostru.
Dar este prea devreme, aproape nepotrivit, să ne imaginăm cum va arăta viitorul Europei în timp ce prezentul este încă sub semnul atacului militar. Invazia Ucrainei de către Rusia marchează „o nouă eră a războiului economic cu risc ridicat”, iar acest lucru – consemna recent revista „The Economist” – ar putea scinda și mai mult economia mondială.

Potrivit directorului EIU pentru prognoză la nivel global, Agathe Demarais, impactul economic al conflictului va fi resimțit mai ales în Ucraina și Rusia, „ambele vor experimenta recesiuni puternice în acest an”. Dar pe frontul prețurilor mari se vor regăsi deopotrivă și țările din estul Europei care sunt cel mai expuse comerțului cu Rusia (Lituania și Letonia, de exemplu), în timp ce întreaga Uniune Europeană se pregătește să traverseze „un șoc energetic, al lanțului de aprovizionare și al comerțului”. Într-o analiză a modului în care invazia Ucrainei de către Rusia a șocat piețele de mărfuri, agenția de știri Bloomberg trage o concluzie pesimistă: în criza care se profilează, probabil că foarte mulți oameni vor fi afectați de foamete.
Războiul pornit de Rusia în Ucraina zguduie lumea și ivește la orizont un nou front: frontul prețurilor insuportabil de mari.

„Nu ceea ce nu știi te bagă în necazuri, ci ceea ce știi sigur că nu e așa”, subliniază un citat atribuit scriitorului american Mark Twain, iar istoria ne arată că cele mai mari riscuri pe care le avem de întâmpinat sunt ascunse la vedere, iar singura certitudine a începutului de an este că economia globală e plină de incertitudini.

Reuniți (virtual) și anul acesta la Davos, cu scopul să identifice amenințările și să convină asupra soluțiilor, la ce anume ne îndeamnă liderii lumii să fim atenți? În plan sanitar și economic, umanitatea va traversa încă un an de dezechilibre în campania de vaccinare, iar în plan economic și social lumea face eforturi de revenire, după ce COVID-19 a dat-o înapoi, adâncind dramatic nivelul de sărăcie globală. Guvernele derulează unul dintre cele mai mari programe de cheltuieli sociale văzute vreodată, dar inegalitatea alocării vaccinurilor și inflația – în special creșterea prețurilor la alimente și energie – amenință să mărească și mai mult decalajele. Dacă în ianuarie 2020 liderii încercau să ne liniștească ignorând atunci ideea unei pandemii cu puternic impact sanitar și economic, iată că doi ani mai târziu lumea întreagă este copleșită de un nou val (și deloc ultimul) de infectare cu COVID-19 (varianta Omicron). După ce a trăit pe pielea ei faptul că riscul pandemic – aparent obscur în ianuarie 2020 – a devenit realitate, lumea e forțată al treilea an la rând să suporte consecințele gestionării deficiente a percepțiilor publice asupra riscului.

Raportul Global Risk 2022 este dominat de riscurile de mediu (eșecul acțiunii climatice, evenimentele meteorologice extreme și pierderea biodiversității și colapsul ecosistemului fiind considerate primele trei dintre primele 10 riscuri globale după gravitate în următorii 10 ani), dar dincolo de preocupările de mediu, celelalte riscuri majore includ crizele mijloacelor de subzistență, erodarea coeziunii sociale și o redresare neuniformă a economiei. Raportul avertizează că riscurile de creștere a decalajelor sociale vor continua să fie exacerbate de pandemie, iar experții avertizează că redresarea economică globală va fi inegală și potențial volatilă în următorii ani. În plus, dependența tot mai mare de internet și inteligență artificială – care s-a intensificat în ultimii doi ani – a sporit riscurile prezentate de amenințările digitale sau de securitate cibernetică. Printre riscurile lui 2022, câteva sunt identificate ca fiind de impact major: trecerea de la lipsuri (blocaje în aprovizionare) la exces de consum poate fi rapidă și cu efecte negative în unele industrii și sectoare; ratele de creștere economică se dovedesc mai lente decât se aștepta; valurile de COVID nu sunt asemenea celor deja traversate; și deloc în ultimul rând, surprizele geopolitice (vezi tensiunile majore din răsăritul Europei, de exemplu).
De altfel, în raportul Global Risk 2022 interconexiunea riscurilor – de la amenințările climatice la amenințările cibernetice – este subliniată ca fiind „mai reală în lumina crizelor paralele” provocate de pandemie. O redresare economică divergentă și plină de inegalități riscă să adâncească diviziunile globale într-un moment în care comunitatea internațională trebuie să colaboreze urgent pentru a ieși din criza COVID-19, a-i vindeca cicatricile și a aborda riscurile globale agravante. În timp ce statele bogate iau viteză pe calea redresării din pandemie, multe economii slăbite sunt și mai mult împovărate pentru ani de zile de lupta de a găsi surse de recuperare și creștere economică.

„Țările în curs de dezvoltare se confruntă cu probleme grave pe termen lung legate de ratele mai scăzute de vaccinare, politicile macro globale și povara datoriei”, declara recent președintele Băncii Mondiale, David Malpass, invocând inversări îngrijorătoare ale datelor privind sărăcia, nutriția și sănătatea și impactul permanent al închiderii școlilor. Și, odată cu iterarea conceptului de „adâncire a prăpastiei” (de agravare a diferențelor dintre statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare), mai apare în discursul public – din nou – și conceptul de „aterizare forțată”. Dacă în urmă cu circa 4-5 ani Uniunea Europeană avertiza România că, după o creștere economică spectaculoasă (era atunci „Tigrul Europei”), ar putea „ateriza forțat” odată cu scăderea bruscă a consumului, iată că astăzi vedem cum Banca Mondială transmite același tip de avertisment către toate economiile în curs de dezvoltare, pândite de asemenea de riscul în creștere al unei „aterizări forțate”, având în vedere opțiunile limitate ale acestor țări de a oferi sprijinul fiscal necesar, la care se adaugă presiunile inflaționiste persistente și vulnerabilitățile financiare crescute.

COVID-19 a provocat peste 300 de milioane de infecții raportate în întreaga lume și peste 5,8 milioane de decese, potrivit datelor compilate de Reuters. În timp ce 59% din populația lumii a primit cel puțin o doză de vaccin COVID-19, doar 8,9% dintre persoanele din țările cu venituri mici au primit cel puțin o doză, potrivit site-ului Our World in Data. Iar felul în care țările au reacționat la COVID-19 (campanii de vaccinare, injecții financiare în redresare economică) se vede în felul în care economiile acestora se comportă în prezent: cei săraci și nevaccinați au și cel mai mult de suferit economic și financiar, iar „prăpastia” în care sunt aruncați devine pe zi ce trece mai adâncă. Banca Mondială (BM) și-a redus previziunile privind creșterea economică în Statele Unite, zona euro și China și a avertizat că nivelurile ridicate ale datoriei, creșterea inegalității veniturilor și noile variante de coronavirus amenință redresarea economiilor în curs de dezvoltare. Potrivit BM, creșterea globală va scădea „în mod semnificativ” la 4,1% în 2022, de la 5,5% anul trecut, și va scădea în continuare la 3,2% în 2023, pe măsură ce cererea se disipează și guvernele retrag sprijinul fiscal și monetar masiv oferit la începutul pandemiei.

În același timp, raportul PwC Global Economic Watch 2022 arată că economia globală va avansa cu 4,5%, în 2022, doar dacă impactul variantei Omicron va fi limitat, iar măsurile implementate vor asigura o protecție adecvată împotriva îmbolnăvirilor grave. Scenariul de bază al raportului pornește de la premisa că acest an va fi mai puțin imprevizibil decât anul trecut. Dar noua variantă de SARS-CoV-2 continuă să imprime multă incertitudine, de aceea un scenariu mai pesimist arată că, pe fondul unei suprasolicitări a sistemelor de sănătate, activitatea economică ar încetini semnificativ și chiar ar suferi o contracție în emisfera nordică, în primul trimestru. În aceste condiții, estimarea este că PIB-ul global s-ar reduce cu circa 0,5 puncte procentuale față de scenariul inițial. Previziunile avertizează că vor urma condiții financiare mai stricte, deoarece băncile centrale din economiile avansate își vor majora ratele de politică monetară și își vor reduce programele de relaxare cantitativă.

Și perspectivele economice globale pentru trimestrul I al anului 2022 elaborate de agenția de rating S&P subliniază că economia globală se află în mijlocul unei redresări neuniforme, deși ar putea fi „robustă”, cererea depășind ritmul de creștere a ofertei și inflația ridicată fiind prezentă aproape peste tot. Și analiștii companiei Euler Hermes văd că incertitudinea legată de Omicron reduce creșterea PIB-ului în economiile avansate cu 0,3 puncte procentuale în primul trimestru al acestui an și va majora perturbările în ceea ce privește forța de muncă și comerțul global. Economiile avansate vor continua să genereze mai mult de jumătate din creșterea PIB-ului global (cu +2,2 pp în 2022 și +1,6 pp în 2023), în timp ce piețele emergente vor rămâne în urmă – pentru prima dată de la criza financiară globală. Potrivit Euler Hermes, redresarea postcriză ar rămâne totuși „robustă”, dar continuă să fie inegală din cauza discrepanțelor tot mai mari între economiile avansate și cele emergente.

Pe deasupra tuturor previziunilor, inflația aruncă o problemă grea pe masa tuturor băncilor centrale și, din această cauză, incertitudinea cu privire la perspectivele economice este acum probabil cea mai mare de la începutul pandemiei. Iar dezbaterea este acum dacă inflația este tranzitorie și se va atenua treptat, sau dacă este persistentă și necesită un răspuns politic mai devreme decât era planificat. Starea confuză este acum singura certitudine a începutului de an ce va demonstra – spun unii analiști – o combinație unică de evenimente, toate guvernate de incertitudine: repornirea economiei, noile tulpini de virus, inflația și presiunea pe băncile centrale și – deloc în ultimul rând – recuperarea lanțurilor de aprovizionare.

Așadar, începem 2022 cu speranțe mari, dar încă navigând prin confuzie. Iar conducătorii trebuie să ne arate cum vor reuși să evite blocarea – dacă nu chiar inversarea – acțiunilor reunite împotriva amenințărilor comune pe care lumea nu își poate permite să le ignore.

Pe la începutul anului, cotidianul economic Wall Street Journal (WSJ) consemna ideea că, deși globalizarea trebuia să prevină războiul, Rusia ar putea să vină acum să demonstreze tocmai contrariul. Potrivit autorilor WSJ, liderul rus Vladimir Putin ar paria pe faptul că aliații occidentali nu ar fi dispuși să plătească prețul economic pentru a preveni o mișcare a Rusiei asupra Ucrainei într-o lume din ce în ce mai interconectată. Unul dintre stâlpii de construcție ai globalizării economice este principiul potrivit căruia legăturile economice ar contribui la asigurarea păcii. Interdependența economică de pe tot globul ne face pe toți să fim mai legați din punct de vedere economic ca niciodată, toată lumea ar suferi de un conflict extins la scară largă, de aceea globalizarea trebuia să facă războaiele mai greu de pornit.

O analiză CNN arată că, dacă judecăm măcar și simplist impactul unui conflict fierbinte asupra aprovizionării cu alimente, invazia rusă va duce la o întrerupere a producției agricole a Ucrainei, iar acest fapt va avea un impact global, țara fiind unul dintre cei patru mari exportatori de cereale din lume, în timp ce Rusia este cel mai mare producător de grâu din lume. Producția mare de orz, porumb, floarea soarelui și rapiță ar putea fi, de asemenea, afectată. Prețurile de pe piețele internaționale la cereale și la alte produse alimentare ar fi, la rândul lor, aruncate în aer odată cu exploziile de pe frontul ucrainean.

Dar discuția mai complexă, mai întortocheată și mai plină de conotații și interese geo-strategice este legată de impactul potențial mai consistent asupra aprovizionării cu energie a Europei și de consecințele sancțiunilor dure ce ar fi impuse de Occident asupra Rusiei, după o invazie în Ucraina. Rusia furnizează aproximativ 30% din petrolul Europei și 35% din gazele sale naturale, livrările rusești jucând un rol vital în piața de energie și în încălzirea locuințelor în Europa Centrală și de Est. Închiderea robinetului rus de gaze naturale ca răspuns la sancțiunile ce vor penaliza la rândul lor invazia în Ucraina ar conduce la o puternică sub-aprovizionare cu energie a Europei, exacerbând problemele furnizării globale și ale prețurilor deja mari din piața energiei.

Iar sancțiunile impuse de occidentali vor avea impact indirect și asupra celor ce le impun. Analiștii se așteaptă, în general, la un pachet larg de sancțiuni care ar putea afecta marile bănci rusești, sectorul țițeiului și gazelor și importurile de tehnologie. Efectele asupra Europei și a restului lumii ar fi resimțite, de asemenea, iar analiștii avertizează că riscurile de război și chiar costurile unei „păci neplăcute” sunt subestimate. Criza economică produsă de pandemia COVID -19 și de persistența acesteia a împins deja în sus prețurile petrolului și gazelor, precum și prețurile principalelor metale folosite în producția a orice, de la fabricarea de mașini și electronice până la ustensile de bucătărie și construcții. Potrivit unor date citate de ABC, cota Rusiei din exporturile globale de nichel este estimată la aproximativ 49%, paladiu 42%, aluminiu 26%, platină 13%, oțel 7% și cuprul 4%. Lanțurile de aprovizionare a producției industriale nu vor fi, de asemenea, deloc imune la conflictul armat sau la sancțiunile aplicate Rusiei.

Războiul fierbinte Rusia-Ucraina declanșează o nouă creștere masivă a prețurilor petrolului și gazelor, în special în Europa dar și cu impact global, iar impactul inflaționist ar putea fi chiar și mai sever dacă toate țările ar opri achizițiile de energie rusească, ca sancțiune de evitare a conflictului. Dar, așa cum consemna un reportaj ABC, este puțin probabil ca toate țările să se conformeze: China e mai probabil să susțină Rusia prin achiziții mari și chiar și UE este puțin probabil să renunțe chiar în totalitate la energia rusă. Dar dacă o face, acest lucru ar putea însemna prețuri și mai mari în țările care aplică sancțiunile și prețuri ceva mai mici pentru cei încă dispuși sau forțați să cumpere petrol și gaze rusești.

Din perspectiva piețelor financiare, am putea asista la un salt semnificativ al prețurilor obligațiunilor și la o cădere a ratelor dobânzilor. Potrivit unei analize Rabobank, aceasta ar putea fi o contrapondere convingătoare a tendinței actuale de creștere a ratelor dobânzilor în multe economii avansate, iar piețele financiare ar fi și mai complicate din cauza inflației și mai mari determinată de potențialele deficite de mărfuri prezentate mai sus. Într-o analiză a evoluției la început de an a piețelor financiare nebancare, Autoritatea de Supraveghere Financiară a consemnat că riscurile macroeconomice la nivel global au o tendință de creștere, ceea ce a generat un climat economic ușor instabil, în timp ce inflația a înregistrat o tendință de creștere peste așteptări. Ca urmare a tensiunilor politice dintre Rusia și Ucraina, luna februarie a consemnat o deteriorare a evoluțiilor piețelor bursiere internaționale, iar la București, volatilitățile indicilor BVB s-au redus, regimul păstrându-se la un nivel mediu spre scăzut. Pe fondul răspândirii tulpinii Omicron, al îngrijorărilor referitoare la înăsprirea politicii monetare a Rezervei Federale și al creșterii gradului de instabilitate geo-politică în Estul Europei, evoluțiile piețelor bursiere internaționale s-au deteriorat. Astfel, riscurile macroeconomice pe termen lung au depășit un prag critic de 50%, ceea ce a condus la creșterea randamentelor obligațiunilor pe termen lung.

Analiza contagiunii indică faptul că piața de capital din România este sensibilă la factorii de risc care influențează piețele de capital învecinate (Polonia, Austria, Ungaria), iar scăderile de pe principalele burse europene sunt o reacție clară pe fondul agravării conflictului din Ucraina, care a determinat o presiune pe vânzare pe piețele internaționale.

În plan strategic și politic, fostul ministrul de externe și vice-cancelar al Germaniei din 1998 până în 2005, Joschka Fischer consideră că un conflict militar izbucnit între Rusia și Ucraina, are “consecințele profunde pentru Europa”, punând în discuție ordinea europeană și principiile – renunțarea la violență, autodeterminare, inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială – pe care se bazează de la sfârșitul Război rece. Fischer crede că Europa ar fi din nou împărțită în două sfere: o „Europa rusească” în est și Europa Uniunii Europene și NATO în părțile de vest și centrală ale continentului.

Cert este că un conflict doar aparent local – ruso-ucrainean – va agrava crizele costului vieții în mult mai multe țări europene, și probabil chiar la scară mondială. Consecințele economice ale unui gest extrem vor avea astfel dimensiuni ce vor fi calculate la nivel mondial. Într-o economie globală, când se mișcă trupele locale, se cutremură finanțele globale

Omicron. Covid-19 Omicron. Asta e noua pandemie. În Europa apar din ce în ce mai multe focare de Omicron și, odată cu acestea, din ce în ce mai multe porniri de revoltă publică se răspândesc în tot continentul, pe măsură ce guvernele revin la măsuri stricte pentru a combate noul val de infectare cu noua tulpină de coronavirus. Cu o pandemie departe de a fi învinsă – deși vaccinul este deja o armă de luptă aflată la îndemână, dar încă prea puțin acceptată a fi folosită – lumea aproape că nici nu mai are curajul să se întrebe acum cum anume va arăta după ce va ieși din starea de urgență sanitară care a avut efecte majore la nivel social și impact devastator la nivel economic.

Într-un provocator demers de cercetare socială, decanul școlii de studii globale din cadrul Universității din Boston, Adil Najam, a chestionat 99 de intelectuali ai lumii în încercarea de a înțelege cum va arăta lumea postpandemică. Rețin aici doar una dintre concluziile cercetării: aceea care enunță tranșant că „politica va deveni mai tulbure”. Mă încearcă sentimentul amar că în România am luat-o deja repede înaintea lumii postpandemice, politica băștinașă fiind cu adevărat din ce în ce mai tulbure. Norii care se adună deasupra economiei nu sunt deloc de bun augur, dar poartă aceeași negură care-i acoperă și pe liderii politici autohtoni. Parcă niciodată în ultimele trei decade nu am traversat o perioadă în care, așa cum zice politologul Francis Fukuyama, „gradul de incertitudine cu privire la cum va arăta lumea din punct de vedere politic să fie mai mare decât este astăzi”.

O privire mai atentă asupra economiei autohtone scoate la iveală putreziciunea eșafodajului unui prognozat salt al PIB-ului în 2022, prognoză ce stă la baza elaborării bugetului pe anul viitor. Pandemia de COVID-19 și mai ales felul în care statul a ales să o combată au pus în discuție tocmai competența statului în a sprijini economia reală lovită de șocul pandemic, au dat apă la moară naționalismului populist, au aruncat la coșul de gunoi știința și expertiza reală, ridicând adesea la gradul de axiomă simple enunțuri profane perorate de fitecine în agora contemporană excesiv de mediatizată.

„Pandemia va lăsa o amprentă durabilă asupra inegalității, a sărăciei și a finanțelor guvernamentale”, sugerează patru experți ai FMI (Vitor Gaspar, Sandra Lizarazo, Paulo Medas și Roberto Piazza) într-o recentă analiză în care semnalau creșterea datoriei globale la nivelul record de 226 de trilioane (226.000 de miliarde) de dolari americani. Odată cu creșterea pandemiei, a crescut datoria globală, a crescut și datoria autohtonă și a crescut și presiunea pe reforme fiscale. În economiile avansate, politica fiscală rămâne în sprijinul activității economice și al ocupării forței de muncă. În aceste țări, se trece deja la investiții publice pentru a facilita o transformare ecologică și digitală. Dar pe piețele emergente și în țările în curs de dezvoltare cu venituri mici, criza se așteaptă să aibă efecte negative de lungă durată, se așteaptă să conducă la o scădere substanțială a veniturilor comparativ cu nivelurile prepandemice.

În România, o mare parte din populație rămâne încă nevaccinată, iar amenințarea Omicron dublează riscul pandemic. Guvernul pregătește bugetul pe anul 2022, dând asigurări că politica fiscală nu va aduce nici majorări și nici noi taxe și impozite și că bugetul va fi „echilibrat și responsabil”. Dar cele mai recente estimări ale Comisiei Națională de Strategie și Prognoză (CNSP) scot în evidență adâncirea unor dezechilibre macroeconomice, ceea ce va pune presiune nu doar pe construcția bugetară, dar, probabil, și pe următoarea politică fiscală. În raportul CNSP se observă adâncirea deficitului de cont curent până la 6,3% din produsul intern brut (PIB) pentru anul în curs și la 6,1% în 2022, un salt negativ semnificativ de la estimarea de la jumătatea anului, de doar 5% pentru 2022.

Deficitul de cont curent exprimă de fapt – așa cum sublinia CursdeGuvernare.ro – nota de plată externă a țării, iar accentuarea sa vine ca rezultat al deficitului comercial în continuă creștere (estimat recent de CNSP la 9,7% din PIB pe 2021 față de prognoza din vară de 8,7% și la 9,9% din PIB pentru 2022). În același timp, datoria publică a României a ajuns la o valoare record, bătând pragul de 50% din PIB, analiștii economici fiind de părere că este crucial ca România să se angajeze în reforme fiscale. Totodată, BNR arăta că este nevoie de predictibilitatea cadrului fiscal și de reforme care să sporească colectarea veniturilor și să disciplineze cheltuielile bugetare, „în corelație cu evoluția veniturilor bugetare”.

Datoriile mari și nevoile de finanțare guvernamentale sunt, astfel, surse de vulnerabilitate macroeconomică. România se împrumută constant, iar costurile împrumuturilor sunt deja în creștere, în timp ce băncile centrale din piețele emergente cresc ratele dobânzii pentru a preveni inflația – un alt factor care amenință economia. „Pe măsură ce datoria publică crește la niveluri record, țările trebuie să calibreze politicile fiscale în funcție de circumstanțele lor unice”, subliniază, în loc de concluzie, un paragraf din Monitorul Fiscal elaborat de FMI. Rămâne de văzut ce anume poate însemna pentru România „calibrarea politicilor fiscale”.

România se regăsește astfel (din nou) în vârful clasamentelor negative (vaccinare scăzută, mortalitate ridicată, dezechilibre macroeconomice, instabilitate politică). Și – tot din nou – România e aici din cauza politicii interne de foarte joasă calitate. Pandemia ne-a procopsit cu telemunca, cu teleșcoala, cu telemedicina, dar nu am făcut astfel încât să ne procopsească și cu teleguvernarea, în timp ce guvernarea a decăzut constant până la a ajunge doar un grotesc subiect de televiziune.

Traversăm o perioadă cu întrebări legate de stabilitatea coaliției de guvernare și cu multe riscuri de instabilitate economică și socială, mai ales din cauza valului ucigaș de noi infecții cu COVID-19.

Noam Chomsky, unul dintre cei mai importanți gânditori ai timpurilor noastre, spunea că „trebuie să ne întrebăm: ce lume va ieși din asta? Care este lumea în care vrem să trăim?”, fără a avea nici el îndrăzneala de a croi un răspuns total corect și complet.

Cum facem să privim dincolo de pandemie, când pandemia încă își face de cap? Guvernarea României este mai curând o fantezie a micilor caractere ale „marilor” oameni de stat care fac zilnic țărâna praf.

Sunt îngrozit de decrepitudinea societății și de prăbușirea calității vieții care are loc în România. Sunt îngrozit de lipsa de zbucium și de totala detașare cu care cei care sunt de fapt statul tratează necazurile, tragediile și crizele prin care trec zilnic milioane de români. Sunt revoltat de seninătatea cu care președintele anunța în urma tragediei de la Spitalul de Boli Infecțioase de la Constanța (incendiul în care și-au pierdut viața mai mulți pacienți) că statul a eșuat în a-și proteja cetățenii, uitând că este chiar șeful acestui stat eșuat. O critică obiectivă a prestațiilor statului trebuie să înceapă chiar în fața oglinzii. Sintagma „Statul sunt eu” nu poate fi șoptită tainic doar undeva, în spatele cortinei prezidențiale, fără nicio asumare publică de răspundere și fără a avea de altfel nimic din strălucirea Regelui Soare.

Națiunea română decade sub un stat ce se degradează și niciun lider politic nu-și recunoaște vina. Este vizibilă incapacitatea statului român de a furniza servicii publice ca datorie obligatorie a statului către cetățenii săi, răsplătindu-i astfel firesc pentru taxele și impozitele plătite de aceștia. Este la fel de vizibilă până și incapacitatea statului de a-și colecta aceste venituri fiscale. Este chiar dureros de vizibilă incapacitatea statului de a administra dezvoltarea societății și e de ajuns să privim la colapsul sistemului sanitar, la prăbușirea educației naționale și la decrepitudinea întregii infrastructuri pe care mai stă sprijinit statul: infrastructura de transport terestru, de transport feroviar, de transport naval, de transport de energie electrică, de transport de  gaze naturale.

Statul român se bâlbâie printre decizii într-o încercare nereușită de a administra deopotrivă starea de urgență sanitară și procesul de educație națională, sacrificând viitorul a sute de mii de elevi pentru care „România educată” rămâne o mare necunoscută menționată doar în titlul mapei prezidențiale. Pentru autoritățile române interesele personale sau de partid au greutate mai mare decât interesul națiunii de a-și forma, crește și educa generația viitoare.

Deși valul IV al pandemiei de COVID-19 lovește năprasnic România, bâlbâiala guvernamentală continuă să demonstreze lipsa de competență a conducătorilor în administrarea unor situații de criză. Soarta educației rămâne sub semnul întrebării, iar „școala în pandemie este ping-pongul guvernanților”. Cu prea mulți cetățeni care-și fac veacul prin birturi și nu sunt duși la școală, România a ajuns o țară săracă și vulnerabilă, guvernată de un stat compus din instituții slabe și pline de defecte, populate de funcționari la fel de neduși la vreo școală precum concetățenii lor: administrația publică de orice nivel, poliția, sistemul judiciar, fiscul, sistemul de sănătate, protecția socială, învățământul și educația sunt aservite toate unor decizii exclusiv politice, bramburite și cel mai adesea învăluite de corupție. În comentariul său despre „Statul eşuat şi responsabilităţile politice”, profesorul de drept constituţional Ioan Stanomir arăta că „guvernarea pe care o patronează preşedintele Republicii devine, cu fiecare zi care trece, un exemplu aproape ideal de improvizaţie şi de mediocritate crasă”. Statul român este un stat eșuat mai ales pentru că educația națională este un proces eșuat, alături de modernizarea sistemului sanitar, în colaps în prezent. Vom trece pandemia cu spitalele prăbușite, cu școlile închise, dar cu birturile deschise.

Potrivit revistei britanice „The Economist”, „statul eșuat” este acel termen „alunecos” ce e probabil cel mai puțin râvnit premiu în geopolitică. Dar iată ironia sorții: este un premiu pe care președintele Klaus Iohannis și l-a adjudecat singur cu doar o zi înainte de ziua în care, la Aachen, președintele Consiliului European, Charles Michel, îi atârna la gât premiul Carol cel Mare. Potrivit organizatorilor, distincția a fost acordată „pentru promovarea valorilor europene, a libertății și democrației, protecția minorităților și diversitatea culturală” și pentru că „a prestat un serviciu semnificativ în interesul statului de drept și al independenței sistemului judiciar”.

Pentru Europa civilizată și dezvoltată acestea sunt vorbe pline de sens. Dar pentru România „statului eșuat”, sunt doar vorbe goale, enunțuri care nu au sens pentru niciunul dintre cetățenii disperați, care văd că statul și șeful său și-au întors spatele către ei.

Guvernarea României este mai curând o fantezie a micilor caractere ale „marilor” oameni de stat care fac zilnic țărâna praf.

Cei ce trăiesc pentru voturi dau din ce în ce mai des semne că habar nu au ce trebuie să facă pentru cei de la care pretind voturile. Bâlbâiala deciziilor politice și economice demonstrează nu numai neștiința, adesea scoate la iveală deopotrivă și prostia și chiar și nemernicia. Totodată, șirul lung de erori, ezitări, confuzii, reveniri, amânări, anulări și contraziceri ce caracterizează politica românească mai scoate la iveală și diferențele majore ce există între agenda politică și agenda economică a țării. În general, în lume circulă zicala că „economia bate politica”, dar în România celor 30 de ani de post comunism cel mai adesea ni s-a arătat cum „logica politică bate logica economică”, așa cum semnala cu ceva ani în urmă un fost președinte al Consiliului Fiscal. Politicul continuă să se țină cu îndârjire, dar și cu orice preț de scaun. Chiar dacă scaunul e în cădere liberă. Iar acel „orice ce preț” se transpune cel mai adesea în povară pe buzunarul omului simplu, care se uită nevinovat la bâlciul politic televizat, privește îngrijorat cum explodează toate prețurile, apoi aruncă o privire disperată către portofelul din ce în ce mai subțire și se întreabă: „cine mai conduce țara cât se ceartă ăștia?”

Omul de rând s-a trezit aruncat cu brutalitate în gheara unei crize economice venite de niciunde și în același timp de peste tot. Un mizerabil de virus a făcut praf siguranța sanitară a tuturor cetățenilor lumii dar a și ridicat ziduri în calea dezvoltării economice, spulberând locuri de muncă, lanțuri de aprovizionare, economii personale și inițiative antreprenoriale. Frica de pandemie s-a transformat curând în frica de adâncire în sărăcie, pentru foarte mulți oameni criza economică provocată de Covid venind mult prea curând după cealaltă criză, izbucnită în septembrie 2008. De data asta, lumea a cerut statului să-și exercite atribuția fundamentală a sa: protejarea cetățeanului. Însă omul de rând vede cum, ducând pandemia în spate, trăiește amenințat nu numai de impactul negativ al acesteia în economie, ci trăiește și amenințat de o continuă degradare a politicului ce-l guvernează și de o gravă disoluție a statului însuși. Administrația de stat este formată din ce în ce mai mult din politicieni mult prea liberi la gură în a face răsunătoare promisiuni de viață mai bună și mult prea strânși la pungă în a le și respecta.

Teama omului simplu este că truda sa zilnică și banii din buzunare sunt  spulberate de criza adusă de nenorocitul virus, dar și de prețurile care o iau razna și de guvernul care va colecta în fel și chip din ce în ce mai mulți bani din buzunarul său. Redresarea economiei are prețul ei, iar marile corporații, firmele mici și mijlocii și oamenii simpli au cerut și așteaptă intervenția și ajutorul statelor în acoperirea acestui preț; dar guvernele rămân doar hrăpărețe în colectarea taxelor, deși trebuie acum să se dovedească generoase. Cei puțini ce se identifică cu statul dau buzna în fața camerelor de televiziune să-i convingă pe cei mulți că-și fac treaba bine, într-o țară „a lucrului bine făcut”. Doar că nu le prea iese, iar televizorul nu poate să ne mai arate nimic altceva decât un talmeș-balmeș politic pe care omul simplu îl consideră, pe bună dreptate, fără noimă. Ciorba politică e iar și iar reîncălzită, iar politicienii uită că ciorba reîncălzită nu mai are savoare, își pierde gustul. Iar oamenii își pierd nădejdea. Încrederea lor în cei ce-și dispută puterea este în cădere liberă.

Din ce în ce mai multe voci anunță o nouă paradigmă economică europeană. Noul model va fi musai digital, va fi musai ecologist și că se dorește să fie musai și un model de economie unită. Este, de altfel, principala concluzie a ediției din această vară a Forumului Economic de la Bruxelles, în deschiderea căruia comisarul european pentru economie Paolo Gentiloni a spus că nu crede că aceste noi paradigme economice se creează „ex ante” (înainte de eveniment, prospectiv), dar că se întâmplă deja luând în considerare provocările economice și sociale post-COVID. Lecțiile învățate odată cu șocul economic produs de pandemia de COVID-19 ar putea promova un rol mai puternic pentru UE însăși, iar după ce va mai curge ceva apă pe Dunăre și pe Rin, va deveni clar că se întâmplă „lucruri noi, importante”, rezultate ale efortului UE de redresare după o criză de sănătate ce a fost aproape paralizantă pentru economie.

Paolo Gentiloni a explicat că achiziția comună de vaccinuri anti-COVID din UE are o semnificație importantă și anume aceea că „fiecare cetățean european știe acum că trebuie să ne consolidăm uniunea în domeniul sănătății”. De altfel, criza sănătății cu puternic impact economic demonstrează o noutate în reacția comunitară: UE pare să fi învățat din greșelile comise în timpul crizei financiare din 2008 și 2009, când reacția a fost prea mică și prea târzie, accentuând decalaje economice și producând adevărate divergențe. Acesta este și motivul pentru care unul dintre principalele obiective ale NextGenerationEU este de a aborda riscul unor diferențe uriașe între statele membre: un pachet de recuperare de peste 800 de miliarde de euro conceput pentru a ajuta tocmai la repararea daunelor economice și sociale cauzate de pandemia de COVID-19. Pachetul se angajează să sprijine cele 27 de state membre ale UE în construirea unei societăți digitale mai ecologice. Iar decalajele dintre țări ar trebui abordate de NextGenerationEU, pentru că există inegalități reale adâncite chiar de criza pandemică.

Problema sustenabilității a devenit copleșitoare în pandemie, iar transferul în online și telemunca s-au dovedit o foarte bună oportunitate pentru accelerarea procesului de digitalizare. În viitorul apropiat Uniunea Europeană ar putea ajunge să definească acest moment drept „noua paradigmă economică”.

André Sapir, profesor la Institutul de Studii Europene din Bruxelles, consideră că „pachetul de recuperare este un aspect important” al soluționării acestor „disparități”. Profesorul Sapir reamintește că „vaccinarea este, de asemenea, inegală” între diferite regiuni și grupuri, unii cetățeni, în general cei cu o educație și venituri mai bune, fiind mai predispuși să fie vaccinați. Potrivit lui Sapir, aceasta este, de asemenea, o oportunitate pentru o abordare mai coordonată pentru a aduce beneficii comunitare.

Europenii (mai ales ei și mai puțin restul) sunt provocați așadar să pună umărul la construcția unei noi economii comunitare: una verde, digitală și pe cât posibil și una care să continue să rămână unită. Rămâne de văzut cum anume se va racorda România la această agendă europeană.