Cu fiecare filă ruptă din calendarul lui 2021 a început și se întețește jocul de societate de a pretinde că știm ce se va întâmpla în următoarele 12 luni. Cu toate acestea, când vine vorba de 2022 (și dincolo), nu sunt sigur dacă merită măcar să mă prefac. Nu-mi amintesc o dată anterioară când au existat atât de multe semne mari de întrebare care să planeze asupra atâtor de multe probleme-cheie în economie.

Această incertitudine profundă este deosebit de intrigantă mai ales în ceea ce privește piețele financiare. În cazul în care oricare dintre evoluțiile ce sunt urmărite ia o întorsătură negativă, implicațiile pentru piețele financiare -aflate astăzi, la nivel ridicat- ar putea fi îngrozitoare.

Printre problemele cele mai urgente și de actualitate, altele decât COVID-19, se numără inflația. Creșterile de preț din acest an sunt trecătoare sau reprezintă ceva mai de rău augur? Răspunsul meu inutil este: „Nu știu”. Deși am sugerat la această perioadă anul trecut că inflația va deveni o problemă mai mare decât creșterea slabă a PIB-ului, acum, când privesc spre 2022, sunt mult mai puțin sigur.

O mare parte din presiunile inflaționiste de astăzi s-ar putea lega în continuare de viteza redresării în multe economii și, desigur, de întreruperi mari, încă persistente, de aprovizionare. Dar lipsa de aprovizionare în sine poate fi simptomul unor probleme mai mari, cum ar fi supra-stimularea economică, politicile monetare ineficiente sau creșterea slabă a productivității. Implicațiile pentru piețele financiare ar fi destul de diferite, în funcție de care dintre acești factori sunt activi și mai ales, în ce măsură.

Multe alte întrebări mari pentru 2022 sunt legate de asemenea de inflație. Care este scopul politicii monetare în economia actuală? Ar trebui să ne îngrijorăm în continuare cu privire la nivelul datoriilor guvernamentale sau am descoperit (din întâmplare) că nu trebuie să ne îngrijorăm niciodată? Sunt în general deschis la minte, dar am unele suspiciuni puternice în această dezbatere specială.

În ceea ce privește politica fiscală și ideea că datoria guvernamentală devine problematică la un anumit nivel, evenimentele din 2020-2021 au demonstrat că o mare parte din gândirea convențională a fost greșită. Mult mai important este motivul pentru care crește datoria. Datoria contractată pentru a preveni colapsul activității economice este destul de diferită de datoria contractată pur și simplu pentru a finanța agenda unui guvern prea ambițios.

În ceea ce privește politica monetară, era clar chiar înainte de pandemie că lumea de după 2008  a generozității nesfârșite a băncilor centrale și-a depășit utilitatea. De mult timp avem nevoie să revenim la o relație în care ratele dobânzilor ajustate în funcție de inflație se aseamănă cu ratele potențiale de creștere a PIB-ului.

Deși pot fi găsite scuze pentru o scurtă suspendare pentru a gestiona un șoc major precum COVID-19, pare deplasată persistența politicilor monetare super-relaxate. După cum susțin acoliții lui Milton Friedman, aceste politici pot fi chiar responsabile pentru recenta creștere a inflației. Este destul de convenabil ca, după ani de luptă dusă pentru a atinge rate mai mari ale inflației (aproape sau peste țintele lor declarate), băncile centrale au ales acum să considere inflația ca fiind temporară.

De fapt, bancherii centrali nu au nicio idee mai bună decât nici unul dintre noi despre cât anume va dura inflația. Dar chiar dacă inflația se dovedește a fi tranzitorie, justificarea unei politici monetare generoase este din ce în ce mai dubioasă. La urma urmei, prin crearea unor condiții financiare relaxate, băncile centrale contribuie la suspiciunea crescândă că roadele capitalismului modern sunt în primul rând pentru cei puțini, privilegiați, care dețin active.

Peste aceste probleme se profilează în liniște problema centrală a creșterii productivității, care a fost dezamăgitoare în majoritatea economiilor avansate de mulți ani. Schimbările comportamentale și inovațiile determinate de pandemie anunță revenirea mult așteptată a câștigurilor robuste de productivitate? Am un picior în tabăra optimistă, motiv pentru care nu văd că este nevoie de atât de mult stimulent monetar. Dar, având în vedere dezamăgirile persistente din ultimul deceniu, nu pot să pun cu încredere ambele picioare pe tărâmul optimist. Ca întotdeauna, factorii de decizie politică promovează intenția de a face mai mult pentru a crește productivitatea. Se speră că sunt mai serioși acum decât au fost în trecut.

De parcă aceste provocări și necunoscute nu ar fi destul de complicate, există și o listă lungă de probleme macro neconvenționale de luat în considerare. Rămâne de văzut dacă economia chineză din ce în ce mai importantă poate fi mai bine integrată în economia globală. Oricine poate presupune ce întorsături va avea pandemia. Va deveni rapid Omicron noua variantă dominantă sau va fi înlocuită de încă una?

Și cum rămâne cu alte amenințări majore, cum ar fi pandemia tăcută a rezistenței antimicrobiene,  sau riscurile asociate cu schimbările climatice? Așa cum stau lucrurile, pare puțin probabil ca alegătorii – în special cohortele mai în vârstă cu venituri limitate sau fixe – să tolereze creșteri repetate ale prețului energiei, chiar dacă acestea sunt o caracteristică necesară a tranziției către alternative mai curate. Așa cum am sugerat recent, factorii de decizie politică vor trebui să se gândească în mod creativ la modul de a face față acestei probleme.

O altă problemă majoră este sărăcia globală, care a început să crească din nou în ultimii doi ani. Eliminarea acestui flagel ar părea a fi o provocare și mai mare decât tranziția energetică.

În cele din urmă, există incertitudinea generalizată cu privire la guvernanța globală. Spre deosebire de perioada 2008-2010, când G20 sa dovedit atât de eficient, nu s-a înregistrat aproape niciun progres semnificativ în ceea ce privește cooperarea economică globală în 2020-21. Să sperăm că 2022 va aduce o îmbunătățire vastă pe acest front.

Jim O’Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al trezoreriei din Regatul Unit, este membru al Comisiei Pan-Europene pentru Sănătate și Dezvoltare Durabilă.

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic

De Jim O’Neill

LONDRA – Luna trecută, m-am lamentat că liderii țărilor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) par incapabili să convină asupra unor politici coordonate de care să beneficieze propriile economii și lumea întreagă. Acum, vreau să mă concentrez pe un exemplu concret care ajută la ilustrarea rolului BRICS – și în special al Chinei – în slăbirea guvernanței globale.

De un an de zile sunt comisar la Comisia independentă paneuropeană pentru sănătate și dezvoltare durabilă a Organizației Mondiale a Sănătății, care este prezidată de fostul prim-ministru italian Mario Monti. În raportul nostru final, publicat în Septembrie anul curent, una dintre recomandările noastre centrale și cele mai interesante a fost ca G20 să creeze un nou Comitet Global pentru Sănătate (GHB), urmând modelul de succes al Comitetului pentru stabilitate financiară (FSB), care a fost stabilit ca răspuns la criza financiară din 2008.

După ce a rămas în mare parte latent de la crearea sa în 1999, G20 a prins viață în 2008-09, dovedindu-se a fi organismul ideal pentru gestionarea crizei financiare globale. Deoarece a reunit toate „economiile emergente” importante, inclusiv BRICS, Argentina, Mexic, Arabia Saudită și Turcia, a fost cea mai semnificativă dezvoltare pozitivă a guvernanței globale până în prezent din acest secol.

La întâlnirea inițială a G20 din 2008, participanții au fost de acord să îl prezinte pe înaintașul FSB, un organism format în principal din bancheri centrali din G20 și miniștri de finanțe. Funcția principală a acestui nou organism ar fi să se asigure că sistemul financiar global a fost valorificat suficient pentru a împiedica să se repete ceva precum criza din 2008. În esență, aceasta însemna că rolul capitalului unei bănci ar trebui să fie acela de a-și sprijini clienții, nu banca însăși.

Important, înființarea FSB nu a necesitat nicio nouă organizație sau structură. Reprezentanții țărilor care erau deja la locul lor au fost pur și simplu folosiți mai eficient pentru a îndeplini o sarcină specifică, clar articulată. Și pentru că nu a fost creat doar pentru a satisface nevoile membrilor G20, FSB a ajuns în curând să includă reprezentanți din multe economii emergente non-G20.

Există asemănări directe cu actuala criză globală a sănătății. Este evident că lumea are nevoie de un sistem de supraveghere a sănătății mai eficient pentru a minimiza probabilitatea unei alte pandemii. Este la fel de evident că lumea are nevoie de un sistem de finanțare de urgență care să poată fi activat imediat ca răspuns la amenințările globale venite de la viruși sau alți agenți patogeni periculoși.

După ce am condus studiul independent realizat în Regatul Unit privind rezistența antimicrobiană – care a avertizat că AMR ar putea provoca zece milioane de decese pe an și pierderi cumulate de 100 trilioane de dolari până în 2050 – mi-a fost mult timp clar că instituțiile de sănătate publică și financiare existente nu sunt orientate către monitorizează riscurile la nivel mondial pentru sănătate. Înființarea unui GHB care să se concentreze în totalitate pe această problemă pare, așadar, o nebunie.

În cele din urmă, lumea ar putea avea nevoie chiar de un “Comitet Global al Bunurilor Publice”, a cărui misiune ar include nu doar amenințările pentru sănătatea publică, ci și probleme precum schimbările climatice. Deocamdată, însă, este urgent nevoie de un organism care să abordeze pierderile catastrofale de vieți și perturbările economice în curs provocate de COVID-19.

Ca și în cazul FSB, GHB nu ar necesita crearea unei organizații noi. Acesta ar fi format din oameni care sunt deja la locul de muncă și lucrează la problemele relevante din ministerele naționale de sănătate și finanțe. Acesta ar include, de asemenea, reprezentanți cheie din Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, OMS, Organizația ONU pentru Alimentație și Agricultură, Programul ONU pentru Mediu și, probabil, mai multe ONG-uri importante, cum ar fi Fondul Global.

Eu și co-participanții mei am fost încântați să văd propunerea noastră GHB susținută cu entuziasm de mulți membri ai G20, nu în ultimul rând Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Europeană și Japonia. Ideea a fost de asemenea acceptată provizoriu de OMS. (Într-adevăr, una dintre prerogativele GHB ar fi să contribuie la consolidarea OMS, eventual prin extinderea finanțării sale dincolo de contribuțiile voluntare.) Și, cel mai bine, înțeleg că Italia, actualul președinte al G20, va pune oficial propunerea pe ordinea de zi.

Cu toate acestea, în ciuda unui sprijin substanțial, BRICS se opune propunerii, începând cu China. În timp ce sensibilitățile Chinei la întrebări cu privire la originea coronavirusului sunt bine cunoscute și în timp ce guvernarea globală a țărilor cu structuri politice și economice foarte diferite nu este niciodată ușoară, este greu de înțeles de ce China s-ar opune unui GHB.

În spiritul de a nu lăsa o criză să se piardă, GHB ar putea pune lumea – în special economiile emergente – pe o bază mai bună. Dacă China vrea să fie tratată cu respectul pe care îl dorește, trebuie să fie mai deschisă dialogului constructiv cu privire la problemele care ne afectează pe toți cei 7,9 miliarde de cetățeni ai planetei. Cu cât se concentrează mai mult pe propriile preocupări înguste, cu atât mai rău va fi propriului său popor și legitimității liderilor săi.

Jim O’Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al trezoreriei din Marea Britanie, este membru al Comisiei paneuropene pentru sănătate și dezvoltare durabilă.

Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021.www.project-syndicate.org

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro

Traducere, editare și adaptare: Daniel Apostol

LONDRA – Începând cu luna martie, eu unul am fost mai deschis decât alți comentatori cu privire la o redresare economică „în formă de V” din criza provocată de pandemie (deși în mod constant am avertizat despre provocările structurale cu care se confruntă multe economii în deceniul următor). Oriunde am exprimat acest optimism, am fost întâmpinat cu respingere, având în vedere profunzimea și amploarea aparentă a crizei actuale. Și totuși, pe măsură ce înaintăm în luna iulie, multe indicații de vârf și pe termen scurt arată încă o recuperare în formă de V, precum cea realizată de economistul principal al Băncii Angliei, Andy Haldane.

În ciuda complicațiilor ridicate de COVID-19, aceiași indicatori săptămânali și lunari pe care m-am bazat mai demult rămân utili pentru separarea semnalelor corecte de zgomot. Încă din vremurile de debut ca economist-șef pentru Goldman Sachs, am ajutat la dezvoltarea unui index „Global Leading Indicator” (GLI), conceput să fie la fel de precis dar mai rapid decât indicele OCDE pe termen lung, precum și mai predictiv pentru comportamentul pieței financiare.

De acum șapte ani când am părăsit industria financiară, am continuat să monitorizez în fiecare lună componentele GLI disponibile publicului. Acestea includ indicii managerilor de achiziții (PMI) din SUA; noi comenzi în raport cu stocurile; SUA cereri săptămânale de șomaj; sondajul belgian de încredere în afaceri; și cifrele de export lunare din Coreea de Sud. Și pentru sugestii suplimentare despre starea economiei globale, se pot urmări, de asemenea, sondaje PMI binecunoscute din alte țări, precum și sondaje lunare cum este indexul german privind climatul de afaceri. În mod crucial, mulți indicatori similari sunt disponibili pentru China și sunt, în general, mult mai de încredere decât ar putea gândi criticii aceastei țări.

În plus față de acești indicatori pe termen scurt sunt cei care privesc mai larg condițiile financiare. De la sfârșitul lunii februarie până în martie, când COVID-19 a afectat Coreea de Sud și Italia, piețele financiare au reacționat la conștientizarea pe scară largă a faptului că criza va atinge proporții pandemice. Piețele de acțiuni au suferit o scădere accentuată, iar condițiile financiare globale s-au îngustat semnificativ.

Drept urmare, toți indicatorii de frecvență înaltă menționați anterior s-au prăbușit corespunzător. În martie și aprilie, exporturile din Coreea de Sud au scăzut brusc, indicatorii PMI au căzut peste tot, iar șomajul a atins cote alarmante în multe țări (fără excepție și în Statele Unite), în ciuda inițiativelor dramatice ale multor guverne de a domoli șocul. Aceste tendințe au urmat, în mod previzibil, răspândirii bruște a COVID-19 în lumea dezvoltată, unde ratele de infecție “au explodat” și economiile au fost închise.

De atunci, pandemia a făcut ravagii în economiile emergente și în curs de dezvoltare, precum și în multe părți din SUA. Scara absolută a situației de urgență pentru sănătatea publică, combinată cu experiența fără precedent a măsurilor de blocare la nivelul întregii economii, a oferit crizei o perspectivă dramatică și apocaliptică. Nu este surprinzător că mulți oameni pun la îndoială o perspectivă optimistă.

Cu toate acestea, indicatorii actuali de înaltă frecvență sugerează că o recuperare în formă de V rămâne totuși posibilă. La urma urmei, guvernele din întreaga lume au preparat un masiv răspuns de politici economice la scară largă, intervenind prin măsuri monetare și fiscale remarcabile. Deja, multe guverne au depășit cu mult scala de răspuns la criza financiară globală și recesiunea 2008-10.

Este adevărat, factorii de decizie au fost concentrați mai mult pe rezolvarea situațiilor imediate de sănătate și de criză economice punctuale decât pe stimuli; dar multe dintre cele mai importante inițiative de reacție la criză vor continua să aibă un efect de durată. De exemplu, schemele de subvenții finanțate pentru a susține veniturile gospodăriilor aflate în cele mai grave condiții de blocare au sporit, în multe cazuri, volumul economiilor personale, ceea ce se va traduce în viitor într-o creștere a cheltuielilor (acolo unde circumstanțele permit). Și acesta este doar unul dintre numeroasele motive pentru care indicii de pe piețele financiare au crescut brusc în ultimele săptămâni.

Astea poate nu sunt vremuri normale, dar, în mod obișnuit, o astfel tendință ar sugera o redresare economică. Mai mult, mulți dintre indicatorii cheie de înaltă frecvență se îmbunătățesc, de asemenea, iar unii în mod semnificativ. Două luni consecutive de date privind ocuparea forței de muncă în SUA și indicatori PMI lunari din SUA, Europa și Asia arată asta.

În special, în ciuda provocărilor continue din China, indicele PMI Caixin a ajuns în luna Iunie la maximul ultimilor zece ani (58,4). Iar pentru cei care se îndoiesc de validitatea datelor chineze, merită să ne amintim că același indice a scăzut la 26,5 în februarie. Mai mult decât atât, exporturile din Coreea de Sud au fost substanțial mai puternice decât în ​​lunile anterioare (deși erau cu 11% mai mici anul trecut).

Evident, toată această mișcare către o recuperare în formă de V este provizorie. Dacă economiile majore sunt obligate să se închidă din nou, indicatorii cheie de înaltă frecvență și condițiile financiare mai largi vor lua, fără îndoială, încă o dată curba negativă. Dar dacă blocajele rămân localizate și temporare, dacă sistemele de sănătate continuă să extindă testarea și mai ales dacă se dezvoltă un vaccin sau tratamente mai eficiente, perspectivele economice nu trebuie să fie la fel de sumbre pe cât de mulți cred asta.

Dacă se ajunge la o recuperare în formă de V, va fi important să ne îndreptăm atenția către alte probleme, cum ar fi calitatea creșterii viitoare. Nu trebuie să repetăm greșelile din 2009-10, când recuperarea a lăsat mult de dorit în ceea ce privește câștigul și incluziunea productivității. Creatorii de politici publice vor trebui să dovedească mult mai multă imaginație și să gândească mai radical decât au făcut-o în urmă cu un deceniu. Dar acesta este un subiect pentru un alt comentariu.

CASETĂ AUTOR:

Jim O´Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al Trezoreriei Regatului Unit, este președintele Chatham House.

Daniel Apostol, este jurnalist, Director Editorial Jurnalul, Economistul și ClubEconomic.ro

de Jim O’Neill

LONDRA – Încă de la începutul anilor 1990, când băncile centrale occidentale au început să fixeze inflația, unii analiști economici – în special Samuel Brittan de la Financial Times – au subliniat că ar fi mai bine să stabilească PIB-ul nominal. Ca valoare numerică a întregii producții sau cheltuielilor dintr-o economie, PIB-ul nominal combină producția economică reală a unei țări cu prețurile sau costurile sale asociate.

Susținătorii stabilirii PIB-ului nominal susțin că o țintă a prețurilor de consum precum inflația este prea restrânsă pentru a fi utilă societății pe care banca centrală o servește. Iar băncile centrale de la Reserve Bank of Australia până la Rezerva Federală a SUA completează regimul care vizează inflația cu o țintă suplimentară legată de economia reală. Fed, de exemplu, are un angajament declarat de a urmări „ocuparea întregii forţe de muncă”, alături de stabilitatea prețurilor.

Cu toate acestea, în rândul băncilor centrale cu un mandat formal de stabilire a inflației, stabilirea pe deplin a PIB-ului nominal a fost întotdeauna respinsă. Există două motive principale pentru aceasta. În primul rând, se credea că, în măsura în care politica monetară are un efect întârziat asupra economiei reale, fixarea PIB-ului nominal ar fi excesiv de sensibilă. Dacă nu se ține cont de perioada de decalaj, acest lucru ar putea permite inflației să scape de sub control. Dar aceste presupuneri reprezintă un artefact de la începutul anilor 90, când politica monetară, care respecta ortodoxia deceniilor precedente, a permis un decalaj de până la doi ani.

În al doilea rând, în trecut, valorile PIB erau publicate după săptămâni, dacă nu chiar după luni, de la perioada din care făceau parte, limitând utilizarea acestora. Dar chiar înainte de criza COVID-19, acest argument devenise, de asemenea, discutabil. În lumea de astăzi a unor analitice de date îmbunătățite dramatic, există țări produc estimări PIB lunare extrem de precise, iar prezicătorii profesioniști publică o gamă largă de alți indicatori de înaltă frecvență. În zilele noastre, nu ar fi prea dificil să calculăm PIB-ul nici măcar săptămânal.

Dar, mai mult decât atât, băncile centrale nu au reușit în mod repetat să își atingă obiectivele de inflație. În Japonia în ultimii 20 de ani și în majoritatea țărilor occidentale începând cu 2008, inflația persistent de scăzută, creșterea fără prea mult entuziasm și inegalitatea în creștere au subminat credibilitatea băncilor centrale și au ridicat întrebări cu privire la chestiunea potrivit căreia mai îndeplinesc o funcție utilă sau nu.

Odată cu sosirea COVID-19, aceste probleme extinse au ajuns în prim-plan. După ce au produs estimări inițiale referitor la PIB-ul pentru primul trimestru, multe țări raportează rezultate mai slabe decât era de așteptat, ridicând temerile că cifrele pentru trimestrul doi vor fi și mai catastrofale. După cum au observat mulți comentatori, scăderea activității economice ca urmare a măsurilor de izolare poate reprezenta cea mai gravă contracție economică din anii ’30 încoace. Din ce în ce mai mulți analiști de piață avertizează că, în cel mai bun caz, recuperarea din criză va fi imperceptibilă.

Astfel de griji sunt de înțeles, dar nu neapărat corecte. În întreaga lume, băncile centrale au scos deja toate opreliștile, oferind, aparent, fiecare răspuns politic imaginabil pentru a împiedica economia să se scufunde în prăpastie. Când vine vorba de redresarea pe termen lung,  va trebui, în mod inevitabil, să își revizuiască obiectivele politice. La urma urmei, este puțin probabil ca țintirea tradițională a inflației bazată pe indicele prețurilor de consum să nu servească niciunui scop pentru viitorul care poate fi prevăzut.

Dimpotrivă, stabilirea PIB-ului nominal ar fi în prezent deosebit de utilă, oferind avantaje suplimentare dincolo de cele îndelung trâmbițate de către susținătorii săi. Pentru început, în țări precum Regatul Unit, unde guvernul dictează ce ar trebui banca centrală să țintească, noile ținte bazate pe tendința nominală a PIB pentru 2021 și 2022 ar putea oferi un impuls direct redresării.

În vremurile „normale”, dacă potențialul anual de creștere pe termen lung al Regatului Unit este de 2%, o țintă de inflație de 2% și o țintă nominală pe termen lung a PIB de 4% ar putea fi corespunzătoare. Însă, într-o situație de redresare post-pandemie, Banca Angliei ar putea în schimb să stabilească o țintă a PIB-ului nominal de 14%, pentru a crește probabilitatea unei recesiuni în formă de V (în care redresarea este la fel de ascuțită ca cea a prăbușirii). Desigur, banca centrală nu ar putea garanta un astfel de rezultat. Dar ar fi creat condițiile pentru a face tot ce este necesar pentru a sprijini acest obiectiv în materie de politică, iar piețele și participanții economici la toate nivelurile ar fi acordat atenție acestui mesaj.

Mai mult, acum, după ce autoritățile fiscale au deschis robinetele (în mod corespunzător, după părerea mea), datoria guvernamentală explodează la niveluri pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina în urmă cu doar trei luni. Prin adoptarea unei țintiri a PIB-ului nominal, băncile centrale ar putea oferi un nou cadru prin care să gestioneze această datorie și ar putea influența deciziile bugetare viitoare cu privire la reducerile de cheltuieli și la creșterea impozitelor.

După cum am susținut recent, piețele de capital propriu ar putea să știe mai multe decât ceilalți dintre noi despre modul în care se va termina criza COVID-19. Dacă băncile centrale se vor orienta către stabilirea PIB-ului nominal, trendul relativ ascendent al investitorilor s-ar putea dovedi justificat.

Jim O’Neill

Pe măsură ce intrăm în ultimul trimestru al anului 2019 (și al deceniului), indicatorii ciclici indică o încetinire a economiei mondiale pe fondul unor provocări structurale cu extinderi multiple. Există o mulțime de probleme care să nu te lase să dormi noaptea, indiferent că este vorba despre schimbările climatice, rezistența antimicrobiană (AMR), îmbătrânirea societății, sisteme de pensii și sănătate încordate, niveluri masive ale datoriei și un război comercial continuu.

Dar conform vechii zicale, nu ar trebui să lăsăm niciodată o criză să se piardă. Printre țările care resimt cele mai grave efecte ale tensiunilor comerciale la nivel mondial se află Germania, unde factorii de decizie se trezesc în cele din urmă la nevoia țipător de evidentă de creștere a productivității, de stimuli fiscali bazați pe investiții. În mod similar, sub tot haosul cauzat de Brexit, și Regatul Unit privește la opțiunile sale de stimulare fiscală. La fel și China, deoarece caută măsuri care să-i reducă vulnerabilitatea în fața perturbării lanțurilor comerciale și de aprovizionare.

Factorii de decizie din întreaga lume își dau seama că nu este nici înțelept și nici fezabil să se bazeze constant pe băncile centrale pentru sprijinirea politicii economice. În mediul de astăzi al ratelor dobânzilor scăzute – și în unele cazuri negative –, varianta pentru trecerea sarcinii de la politica monetară la cea fiscală este mai evidentă.

La începutul acestei luni, Banca Centrală Europeană a decis să urmărească reduceri ale ratelor dobânzii și o altă rundă de relaxare cantitativă (QE) – o mișcare care a părut să accelereze o soldare a pieței de obligațiuni globale. Totuși, în anunțarea deciziei, președintele BCE, Mario Draghi, a determinat ca un număr din ce în ce mai mare de comentatori să solicite acum mai multe măsuri de politică fiscală.

Draghi a avut dreptate să facă acest lucru. Cu toate acestea, nu putem să nu ne gândim la beneficiile care se așteaptă de la continuarea relaxării, având în vedere că ratele dobânzii ultrascăzute nu au reușit încă să stimuleze investițiile sau cheltuielile consumatorilor. În ceea ce privește QE, revenirea la politicile monetare neconvenționale începute după criza din 2008 se va adăuga doar la problemele sociale și politice care afectează deja democrațiile occidentale. La urma urmei, este bine știut că beneficiile unor astfel de politici se datorează în mare parte gospodăriilor înstărite care au deja dețineri financiare semnificative.

Între timp, datele lunare din China oferă dovezi suplimentare ale unei încetiniri continue, cu o atenuare a exporturilor, ceea ce sugerează clar că războiul comercial cu Statele Unite are un efect negativ. Poate din acest motiv, factorii de decizie chinezi au lăsat-o mai moale cu politica de descurajare a influenței interne (prioritatea anului trecut), pentru a se concentra pe sprijinirea creșterii.

Încetinirea în Germania este la fel de evidentă. Datorită dependenței sale excesive de exporturi, economia germană flirtează cu recesiunea, în ciuda cererii interne ferme (conform standardelor scăzute ale Germaniei).

Am susținut de mult timp că economia Germaniei nu este atât de solidă pe cât pare din punct de vedere structural și că o schimbare în politica sa ar fi fost necesară cu mult timp în urmă. Timp de peste un deceniu, Germania a aderat la un cadru fiscal restrâns și s-a concentrat constant pe reducerea datoriilor guvernamentale. Acum, chiar și decidenții germani recunosc necesitatea unei schimbări. Randamentul obligațiunilor pe zece ani al țării este cu mult sub zero, raportul său datorie / PIB este sub 60%, excedentul contului curent este obscen de ridicat (aproape de 8% din PIB), iar infrastructura sa se deteriorează.

Din 2008, deficitul de cont curent al SUA a scăzut la jumătate, până la 3% din PIB, iar cel al Chinei a scăzut de la 10% din PIB la aproape zero. Cu toate acestea, dezechilibrul extern al Germaniei a continuat să crească, amenințând stabilitatea zonei euro în ansamblu. O expansiune fiscală majoră germană ar putea începe să inverseze această tendință. De asemenea, este probabil că va avea efecte multiplicatoare pozitive pentru investiții și consum privat, creând astfel oportunități de export pentru alți membri din zona euro aflați în dificultate. Mai mult, o schimbare în abordarea politicii fiscale a Germaniei ar putea deschide ușa pentru o destindere a normelor fiscale din zona euro. Guvernele europene trebuie să aibă opțiunea de a urmări un rol mai activ în economie, astfel încât să poată investi în sursele de creștere pe termen lung și să conducă procesul de decarbonizare.

Revenind la Marea Britanie, două probleme dincolo de Brexit merită atenție. În primul rând, Boris Johnson, primul-ministru instalat recent, a susținut deja discursuri majore în nordul Angliei, semnalându-și sprijinul pentru modelul „centru de forță nordică” de dezvoltare vizată din punct de vedere geografic. Cu siguranță, mulți văd în faptul că Johnson a îmbrățișatnordul ca un plan cinic pentru a-și consolida poziția înainte de următoarele alegeri. Dar cu siguranță Johnson și consilierii săi nu sunt atât de îndrăzneți încât să presupună că voturile pot fi cumpărate atât de ușor. În plus, rezolvarea provocărilor structurale pe termen lung ale nordului și stimularea productivității sale sunt chiar mai importante pentru economia Regatului Unit decât relația comercială cu UE – oricât de importantă ar fi aceasta.

În al doilea rând, recenta recenzie a cheltuielilor ministrului de finanțe,SajidJavid, anticipează o schimbare a politicii fiscale în Regatul Unit. Având în vedere ratele scăzute ale dobânzilor și reducerea accentuată a deficitului fiscal în ultimul deceniu, Javid consideră că este momentul să se înceapă rezolvarea nevoilor masive de infrastructură internă ale țării. El a sugerat o nouă regulă fiscală care să facă distincția între nivelurile datoriilor, cu excluderea cheltuielilor pentru investiții. Având în vedere circumstanțele de astăzi, o astfel de regulă ar avea mult sens nu doar pentru Regatul Unit, ci și pentru UE, Germania și multe alte țări.

Drepturi de autor: Project Syndicate, 2019.

www.project-syndicate.org

de Jim O’Neill

La începutul unei noi decade, mulți comentatori sunt pe bună dreptate concentrați pe bunăstarea economiei globale. Dezvoltarea PIB în această decadă va fi cel mai probabil mai mică decât în perioada anilor 2010, cu o îmbunătățire notabilă în productivitate în vest și în China sau o accelerare susținută în India și în cele mai mari economii din Africa.

Până ce vom primi datele pentru trimestrul al patrulea din 2019, nu vom putea calcula creșterea globală aPIBpentru decada 2010-2019. Totuși, este posibil să atingă 3,5% per an, ceea ce este similar curata de creștere pentru anii 2000 și mai mare decât creșterea cu 3,3% din anii 1980 și 1990. Acea creștere fină din ultimele două decade se datorează aproape în întregime Chinei, India jucând un rol modest în extindere.

Creșterea medie anuală de 3,5% pentru 2010-2019 înseamnă că multe țări nu și-au atins adevăratul potențial. În principiu, PIB-ul global ar fi putut să creascăcu peste 4%, judecând după doi factori cheie de dezvoltare: dimensiunea forței de muncă și a productivității. De fapt, anii 2010 ar fi putut fi decada cea mai puternică în prima jumătate a acestui secol. Dar lucrurile nu au fost așa. Uniunea Europeană a îndurat o perioadă dezamăgitoare de slăbiciune, iar Brazilia și Rusia s-au dezvoltat mult mai puțin decât în decada anterioară.

Perspectivele pentru următoarele decade nu sunt la fel de bune. Forța de muncă din China este acum în plină ascensiune și populația din Japonia, Germania, Italia și alte țări cheie este îmbătrânită și în declin. Este adevărat, unele țări și regiuni care nu s-au descurcat bine în perioada anilor 2010 ar putea să recupereze acum; dar multe vor depinde de realizarea mai multor obiective pozitive.

De exemplu, având în vedere aspectele demografice din UE, ar fi nevoie de o îmbunătățire semnificativă în productivitate pentru a spori ratadezvoltăriiPIB. Mai multe politici fiscale de expansiune în mai multe țări – inclusiv, posibil, Germania – pot produce o accelerare temporară în acest an și probabil până în 2021. Dar este greu de văzut cum o expansiune condusă de un stimul poate fi susținută mult după acest punct. Europenii pot vorbi cât au chef despre„reforma structurală”.Dar fără măsuri eficiente de creștere a productivității, potențialul de dezvoltare alUE va rămâne în declin.

În ceea ce privește Brazilia și Rusia, ar fi destul de dezamăgitor dacă ambele țări ar fi să înregistreze același nivel scăzut de dezvoltare al ultimei decade. Totuși, ca să ajungi de la aproape 1% creștere anuală la 3,5-4% creștere anuală ar fi nevoie probabil de un alt boom al prețurilor mărfurilor, în plus față de creșterea productivității majore. Având în vedere că ambele țăritind să evite reforma oricând prețurile mărfurilor explodează – un simptom clasic de „blestem al mărfurilor” – este destul de clar că niciuna nu își va atinge potențialul în această decadă (deși, dacă ar fisă pariem, Braziliaare șanse mai mari decât Rusia).

În China, este foarte posibilă o scădere a creșteriiPIB, datorită realităților demografice. Când am pus la dispoziție evaluarea mea anterioarăpentru BRICs (Brazilia, Rusia, India și China) la începutul acestui secol, era deja clar că până la finalul anilor 2010 China va simți efectele creșterii forței de muncă. În consecință, am estimat că (ajustată de inflație) creșterea reală anuală aPIBdin anii 2020 va fi în jurul a 4,5-5,5%. Pentru a atinge o creștere peste limită, va fi nevoie de o creștere semnificativă a productivității. În lumina investiției Chinei în tehnologie și a trecerii la un consum mai național, productivitatea se poate îmbunătăți cu siguranță. Dar dacă va fi suficient pentru China să depășească și celelalte provocări, asta rămâne de văzut.

Marea Britanie poate atinge o dezvoltare importantă în această decadă, dar poate suferi și o încetinire, în funcție de felul în care administreazăBrexitulși consecințele acesteia. În orice caz, influența acestei țări asupraPIB global nu va fi modestă.

Apoi vorbim despre Statele Unite, unde potențialul creșterii anuale pare a fi puțin peste 2%. Fără un stimul fiscal mai mare și o continuare nedeterminată a politicilor monetare ultraușoare, este dificil de văzut cum vor depăși SUAaceastă cotă. Mai mult, a trecut mai bine de un deceniu de când SUA au trecut prin recesiune. Pentru a se întâmpla asta în următoarele luni sau ani, SUA vor avea o șansă și mai micăsă atingă potențialul de creștere pentru 2020.

Nu în ultimul rând sunt economiile mai mici cu un potențial enorm de dezvoltare. În timp ce țări precum Indonezia (și probabil Mexic și Turcia) devin mult mai relevante în evaluareaPIB, India promite să aibă cea mai mare influențăîn anii 2020 și mai departe. Demografia țăriiva rămâne într-un punct economic bun timp de cel puțin încă zece ani.

Dacă guvernul indian va adoptaun mix de reforme ce pot ajuta la dezvoltare, ar putea atinge cu ușurință o creștere anualăde 8-10%. Și, deoarece India este deja aproape să ajungă a cincea cea mai mare economie din lume, acest lucru ar avea o influență semnificativă asupra dezvoltăriiPIB. Desigur, problema este guvernarea actuală, care nu dă niciun semn că va aplica reforme pozitive. Din contră, a lansat un nou război cultural epuizant.

Mai rămâne Africa. Așa cum stau lucrurile acum, nicio economie africană nu este suficient de marepentru a influențaPIB globalde una singură. Dar, ca regiune,PIB-ul din Africa este apropiat de cel al Indiei, ceea ce înseamnă că dacă suficient de multe din economiile sale majore pot atinge un nivel mai ridicat, efectele se vor simți în mai multe domenii. Dezvoltarea Africiipare atât dezirabilă cât și inevitabilă. Dacă continentul poate conduce la o creștereaPIB rămâne o întrebare cheie pentru următoarea decadă.

LONDRA – La începutul unei noi decade, mulți comentatori sunt pe bună dreptate concentrați pe bunăstarea economiei globale. Dezvoltarea GDP în această decadă va fi cel mai probabil mai mică decât în perioada adolescenței, cu o îmbunătățire notabilă în productivitate în vest și în China sau o accelerare susținută în India și în cele mai mari economii din Africa.

Până ce vom primi datele pentru trimestrul al patrulea din 2019, nu vom putea calcula creșterea globală a GDP pentru decada 2010-2019. Totuși, este posibil să atingă 3,5% per an, ceea ce este similar curata de creștere pentru anii 2000 și mai mare decât creșterea cu 3,3% din anii 1980 și 1990. Acea creștere fină din ultimele două decade se datorează aproape în întregime Chinei, India jucând un rol modest de extindere.

Creșterea medie anuală de 3,5% pentru 2010-2019 înseamnă că multe țări nu și-au atins adevăratul potențial. În principiu, GDP-ul global ar fi putut să creascăcu peste 4%, judecând după doi factori cheie de dezvoltare: dimensiunea forței de muncă și a productivității. De fapt, anii 2010 ar fi putut fi decada cea mai puternică în prima jumătate a acestui secol. Dar lucrurile nu au fost așa. Uniunea Europeană a îndurat o perioadă dezamăgitoare de slăbiciuneși Brazilia și Rusia și fiecare s-a dezvoltat mult mai puțin decât în decada anterioară.

Perspectivele pentru următoarele decade nu sunt la fel de bune. Forța de muncă din China este acum în plină ascensiune și populația din Japonia, Germania, Italia și alte țări cheie este îmbătrânită și în declin. Este adevărat, unele țări și regiuni care nu s-au descurcat bine în perioada adolescenței ar putea să recupereze acum; dar multe vor depinde de realizarea mai multor obiective pozitive.

De exemplu, având în vedere aspectele demografice din UE, ar fi nevoie de o îmbunătățire semnificativă în productivitate pentru a spori ratadezvoltării GDP. Mai multe politici fiscale de expansiune în mai multe țări – inclusiv, posibil, Germania – pot produce o accelerare temporară în acest an și probabil până în 2021. Dar este greu de văzut cum o expansiune condusă de un stimul poate fi susținută mult după acest punct. Europenii pot vorbi cât au chef despre “reforma structurală.” Dar fără măsuri eficiente de creștere a productivității, potențialul de dezvoltare alUE va rămâne în declin.

În ceea ce privește Brazilia și Rusia, ar fi destul de dezamăgitor dacă ambele țări ar fi să înregistreze același nivel scăzut de dezvoltare al ultimei decade. Totuși, să ajungi de la aproape 1% creștere anuală la 3,5-4% creștere anuală ar fi nevoie probabil de un alt boom al prețurilor mărfurilor, în plus față de creșterea productivității majore. Având în vedere că ambele țăritind să evite reforma oricând prețurile mărfurilor explodează – un simptom clasic de “blestem al mărfurilor” – este destul de clar că nici una nu își va atinge potențialul în această decadă (deși, dacă ar fisă pariem, Braziliaare o șansă mai mare decât Rusia).

În China, este foarte posibilă o scădere a creșterii GDP, datorită realităților demografice. Când am pus la dispoziție evaluarea mea anterioară BRICs (Brazilia, Rusia, India și China) la începutul acestui secol, era deja clar că până la finalul anilor 2010, China va simți efectele creșterii forței de muncă. În consecință, am estimat că (ajustată de inflație) creșterea reală anuală a GDP din anii 2020 va fi în jurul a 4,5-5,5%. Pentru a atinge o creștere peste limită, va fi nevoie de o creștere semnificativă a productivității. În lumina investiției Chinei în tehnologie și a trecerii la un consum mai național, productivitatea se poate îmbunătăți cu siguranță. Dar dacă va fi suficient pentru China să depășească și celelalte provocări, asta rămâne de văzut.

Marea Britanie poate atinge o dezvoltare importantă în această decadă, dar poate suferi și o încetinire, în funcție de felul în care administrează Brexit și consecințele acesteia. În orice caz, influența acestei țări asupra GDP global nu va fi modestă.

Apoi vorbim despre Statele Unite, unde potențialul creșterii anuale pare a fi puțin peste 2%. Fără un stimul fiscal mai mare și o continuare nedeterminată a politicilor monetare ultra-ușoare, este dificil de văzut cum SUA va depăși această cotă. Mai mult, a trecut mai bine de un deceniu de când SUA a trecut prin recesiune. Pentru a se întâmpla asta în următoarele luni sau ani, SUA va avea o șansă și mai micăsă atingă potențialul de creștere pentru 2020.

Nu în ultimul rând sunt economiile mai mici cu un potențial enorm de dezvoltare. În timp ce țări precum Indonezia (și probabil Mexic și Turcia) devin mult mai relevante în evaluarea GDP, India promite să aibă cea mai mare influențăîn anii 2020 și mai departe. Demografica țăriiva rămâne într-un punct economic bun timp de cel puțin încă zece ani.

Dacă guvernul indian va adoptaun mix de reforme ce pot ajuta la dezvoltare, ar putea atinge cu ușurință o creștere anualăcu 8-10%. Și, deoarece India este deja aproape să ajungă a cincea cea mai mare economie din lume, acest lucru ar avea o influență semnificativă asupra dezvoltării GDP. Desigur, problema este guvernarea actuală care nu dă nici un semn că va aplica reforme pozitive. Din contră, a lansat un nou război cultural epuizant.

Mai rămâne Africa. Așa cum stau lucrurile acum, nici o economie africană nu este suficient de mare pentru a influența GDP globalăde una singură. Dar, ca regiune, GDP-ul din Africa este apropiat de cel al Indiei, ceea ce înseamnă că dacă suficient din economiile sale majore pot atinge un nivel mai ridicat, efectele se vor simți în mai multe domenii. Dezvoltarea Africiipare atât dezirabilă cât și inevitabilă. Dacă continentul poate conduce la o creșterea GDP, rămâne o întrebare cheie pentru următoarea decadă.

infrastructura sa se deteriorează.

Din 2008, deficitul de cont curent al SUA a scăzut la jumătate, până la 3% din PIB, iar cel al Chinei a scăzut de la 10% din PIB la aproape zero. Cu toate acestea, dezechilibrul extern al Germaniei a continuat să crească, amenințând stabilitatea zonei euro în ansamblu. O expansiune fiscală majoră germană ar putea începe să inverseze această tendință. De asemenea, este probabil că va avea efecte multiplicatoare pozitive pentru investiții și consum privat, creând astfel oportunități de export pentru alți membri din zona euro aflați în dificultate. Mai mult, o schimbare în abordarea politicii fiscale a Germaniei ar putea deschide ușa pentru o destindere a normelor fiscale din zona euro. Guvernele europene trebuie să aibă opțiunea de a urmări un rol mai activ în economie, astfel încât să poată investi în sursele de creștere pe termen lung și să conducă procesul de decarbonizare.

Revenind la Marea Britanie, două probleme dincolo de Brexit merită atenție. În primul rând, Boris Johnson, primul-ministru instalat recent, a susținut deja discursuri majore în nordul Angliei, semnalându-și sprijinul pentru modelul „centru de forță nordică” de dezvoltare vizată din punct de vedere geografic. Cu siguranță, mulți văd în faptul că Johnson a îmbrățișat nordul ca un plan cinic pentru a-și consolida poziția înainte de următoarele alegeri. Dar cu siguranță Johnson și consilierii săi nu sunt atât de îndrăzneți încât să presupună că voturile pot fi cumpărate atât de ușor. În plus, rezolvarea provocărilor structurale pe termen lung ale nordului și stimularea productivității sale sunt chiar mai importante pentru economia Regatului Unit decât relația comercială cu UE – oricât de importantă ar fi aceasta.

În al doilea rând, recenta recenzie a cheltuielilor ministrului de finanțe, Sajid Javid, anticipează o schimbare a politicii fiscale în Regatul Unit. Având în vedere ratele scăzute ale dobânzilor și reducerea accentuată a deficitului fiscal în ultimul deceniu, Javid consideră că este momentul să se înceapă rezolvarea nevoilor masive de infrastructură internă ale țării. El a sugerat o nouă regulă fiscală care să facă distincția între nivelurile datoriilor, cu excluderea cheltuielilor pentru investiții. Având în vedere circumstanțele de astăzi, o astfel de regulă ar avea mult sens nu doar pentru Regatul Unit, ci și pentru UE, Germania și multe alte țări.

Drepturi de autor: Project Syndicate, 2019.

www.project-syndicate.org

Viitorul creșterii economice

Luna trecută, am scris despre decalajul tot mai mare dintre teoria economică și condițiile economice ale realității și am reamintit cititorilor faptul că economia este în continuare o știință socială, în ciuda tuturor obiectivelor ambițioase pe care practicanții săi le pot avea. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de întrebarea specifică despre ce conduce la creșterea economică pe termen lung, se pot oferi încă predicții riguroase concentrându-se pe doar două forțe.

Mai exact, dacă se știe cu cât va crește (sau va scădea) populația de vârstă activă a unei țări și cu cât va crește productivitatea acesteia, se poate prezice destul de precis creșterea sa în viitor. Prima variabilă este previzibilă în mod rezonabil deoarece rezultă din ratele de pensionare și de deces ale unei țări; a doua este mai incertă. Într-adevăr, scăderea raportată a productivității din economiile avansate din 2008 este considerată, în general, un mister economic.

Este totuși un mister? Luați în considerare tabelul următor, care prezintă creșterea PIB-ului începând cu anii 1980 pentru economiile mari, BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) și țările în curs de dezvoltare, cu cea mai mare populație, „Următoarele 11” (N-11).

În cea de-a patra coloană (2011-2020), care prezintă ceea ce colegii mei și cu mine am proiectat în 2001, când am inventat acronimul BRIC, se pot observa diferențe între ceea ce a fost prognozat și ceea ce s-a întâmplat în acest deceniu (2011-2017*). La nivel global, am prognozat o creștere de doar 4% în deceniul actual, ca urmare a progresuluiChinei și al celorlalte BRIC importante. Și tocmai din acest motiv, creșterea în perioada 2001-2010 a fost mai puternică decât în deceniile anterioare, când persistența unei creșteri anuale de 3,3% a determinat anumiți economiști să concluzioneze că economia globală și-a atins întregul potențial.

Acum, luați în considerare ceea ce s-a întâmplat, de fapt. Creșterea din Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, China și (potențial) India s-a apropiat de ceea ce am prezis. Dar nu se poate spune același lucru pentru zona euro, Brazilia și Rusia, ale căror performanțe slabe trebuie să reflecte productivitatea slabă, având în vedere că previziunile noastre au reflectat deja tendințele demografice.

Este de remarcat faptul că nicio țară sau regiune majoră nu a avut rezultate mai bune decât am anticipat în 2001. Tabelul prezintă faptul că există o asimetrie între creșterea reală și cea potențială și că astfel de divergențe nu sunt aleatorii. Dimpotrivă, zona euro, Brazilia și Rusia au, în mod clar, probleme esențiale care trebuie abordate.

Desigur, de asemenea, poate că am fost prea optimiști în privința potențialului pe termen lung al acestor economii, în primul rând. Aceasta este natura unei științe sociale. Dacă oricare dintre acestea poate atinge o creștere puternică a productivității, va depinde de o varietate de factori, nu în ultimul rând de politicile pe care le au în vigoare. În acest moment, ar fi o surpriză plăcută dacă oricare dintre ei ar fi atins nivelul de creștere pe care l-am prezis pentru anul 2021-2030.

De remarcat, de asemenea, că SUA și Regatul Unit au înregistrat o creștere apropiată de nivelul pe care l-am preconizat, în ciuda creșterii reduse a productivității, ca urmare a creșterii rapide a locurilor de muncă în ambele țări. Însă, odată cu scăderea ratei șomajului la niveluri apropiate de cele istorice și cu politica publică care se opune imigrației, va fi imposibil din punct de vedere matematic să atingem același nivel de creștere a ocupării forței de muncă în deceniulurmător. Pentru continuareacreșterii globale, productivitatea trebuie să se îmbunătățească.

Când vine vorba de următorul deceniu, o mare parte a atențieia fost acordată în ultimul timp Chinei, a cărei încetinire actuală pare să fi luat prin surprinderepiețele. Nu ar fi trebuit. Așa cum am anticipat acum aproape 20 de ani, China se va strădui să atingă o creștere de peste 5% în perioada 2021-2030, din simplul motiv că respectiva creștere a forței de muncă va fi atins punctul culminant. În timp ce pesimiștii vor găsi, fără îndoială, o validare în dezamăgirile viitoare ale chinezilor care vor veni, optimiștii pot indica faptul că o creștere anuală de 5% în China este echivalentă, nominal, cu o creștere de 15-20% în Germania. În acest stadiu al dezvoltării Chinei, o creștere mai rapidă ar fi chiar extraordinară.

Este la fel de previzibil ca India să înceapă să se dezvolte într-un ritm mult mai rapid decât China, pur și simplu pentru că forța sa de muncă încă mai are mult de crescut. Întrebarea reală este dacă India poate implementa reforme puternice de creștere a productivității. Dacă poate, ar putea fi una dintre acele economiiimportante care să depășească așteptările în următorul deceniu. Dar chiar și în caz contrar, India va depăși în curând Marea Britanie și Franța,devenind cea de-a cincea cea mai mare putere economică din lume; va depăși Germania la un moment dat în următorul deceniu, posibil până în 2025.

Între timp, cu excepția cazului în care Brazilia și Rusia își reduc dependența de ciclul prețurilor mărfurilor, acestea vor experimenta o creștere puternică doar în perioada de creștere a prețurilor. Cu sau fără reformă, Rusia se îndreaptă deja spre încă un deceniu dezamăgitor, ca urmare a demografiei sale. Brazilia, pe de altă parte, ar putea înregistra creșteri apropiate de ceea ce am anticipat inițial dacă ar putea pune în aplicare reforme sociale și de sănătate dificile. Dar acest aspect este un mare „dacă”.

În ceea ce privește zona euro, se pare că am fost prea optimiști, deși am preconizat o scădere a creșterii potențiale până la 1,5%. În prezent, cei mai mulți factori de prognoză au stabilit potențialul de creștere al regiunii la aproximativ 1%. Dacă Germania nu poate trece la un model de creștere mai mare pe baza cererii interne, această proiecție se va dovedi, probabil, corectă. Cu toate acestea, în timp ce cea mai mare parte a presei s-a concentrat asupra exporturilor în scădere ale Germaniei și industriei producătoare, sectorul serviciilor din țară rămâne puternic. Atât din motive proprii, cât și din punctul de vedere al Europei, Germania ar trebui să îmbrățișeze permanent această forță.

Printre sortimentul fragil al țărilor din N-11 – majoritatea din Asia și Africa – există anumiți producători rapizi, cum ar fi Vietnamul. Alții, în special Nigeria, au un potențial remarcabil având în vedere demografia lor, dar nu îl vor atinge niciodată, decât dacă vor întreprinde reforme semnificative. În acest sens, acestea au ceva în comun cu multe dintre economiile avansate.

Jim O’Neill, fost președinte al Goldman Sachs Asset Management și fost ministru al trezoreriei al Marii Britanii, în prezent președintele Casei Chatham.

Ori de câte ori Partidul Comunist Chinez organizează Congresul Național, cercetătorii se străduiesc să descopere care este dinamica politică din spatele scenei și care conduce către ceea ce este invariabil este un eveniment cu o coregrafie atent executată. Dar ar trebui să se concentreze cu adevărat asupra faptului dacă liderii Chinei vor semna continuitatea sau schimbarea în ceea ce privește politicile economice și comerciale ale țării. În această lună, presa internațională se concentrează în mod clar asupra celui de-al 19-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez, un eveniment cu o coregrafie elaborată cu grijă și care va dezvălui cine este „cu” și cine este „împotriva” președintelui chinez Xi Jinping. Dar, deși este important să știm cine sunt favoriții lui Xi, nu cred că teatrul și intriga din spatele scenei sunt la fel de interesante precum se încearcă să fie prezentate.
Este mult mai important dacă conducerea Chinei acționează în conformitate cu ceea ce a promis PCC celor 1,3 miliarde de locuitori ai Chinei. Chiar înaintea ultimului congres, în 2012, absența de două săptămâni a lui Xi din viața publică a ridicat semene de întrebare. În cazul mai puțin probabil, că același lucru s-ar fi întâmplat din nou în acest an, s-ar fi dat alarma. Mai mult, dacă agenda pe care Xi o prezintă pentru următorii cinci ani sugerează că el și ceilalți lideri ai PCC își pierd credibilitatea și se luptă să mențină contractul economic și social al partidului cu poporul, Congresul al 19-lea va fi foarte relevant.
Dar mă îndoiesc că ar trebui să ne îngrijorăm prea mult. Mai multe întrebări pertinente ies în evidență – în special două. În primul rând, va continua creșterea modestă a consumatorului chinez să alimenteze o creștere anuală de 6-7%? Și, în al doilea rând, va continua inițiativa Belt and Road (BRI), încă neclar definită, să fie o prioritate majoră pentru conducerea Chinei? În ceea ce privește prima întrebare, în ciuda tendinței de creștere mai lentă din acest an, China va adăuga aproximativ un trilion de dolari, sau mai mult la PIB-ul nominal, ajungând la un PIB de 12 trilioane de dolari până la sfârșitul acestui an – aproape dublu față de dimensiunea economiei în 2010. Bineînțeles că 12 trilioane de dolari reprezintă doar două treimi din dimensiunea economiei americane; dar un surplus de un trilion de dolari reprezintă mai mult decât creșterile însumate ale primelor 15 economii din lume. Este mai mare decât întregul PIB din Indonezia sau Turcia și aproape la fel de mare precum economia mexicană.
Dacă majorarea a consumului în China în același ritm modest de până acum, în 2020 va ajunge să reprezinte 41,5% din PIB, ceea ce ar însemna aproximativ 2.000 miliarde de dolari. Totuși, există păreri, conform cărora ritmul de creștere al consumului s-ar putea accelara mai rapid.
Deci, adevărata întrebare pe care și-o pun observatorii din întreaga lume este dacă ceea ce s-a petrecut la al 19-lea Congres va avea vreo influență asupra acestei tendințe. Dacă va continua să crească, sau chiar se va accelera, consumul chinez s-ar putea apropia de jumătate de cel din SUA, ceea ce ar reprezenta un semn extrem de încurajator că economia mondială ar putea să se aibă parte de o reechilibrare, atât necesară.
În ceea ce privește a doua întrebare, bănuiesc că China va menține cursul pe BRI, în special având în vedere preocupările din ce în ce mai mari legate de schimburile comerciale cu alte părți ale lumii. Deși nu cunoaștem încă dinamica exactă a acestui mare proiect, este corect să presupunem că o legătură între China și Europa, precum și a tuturor regiunilor prin care trece, prin intermediul unei infrastructuri mai bune, va avea un impact pozitiv și semnificativ asupra comerțului mondial
Pentru a fi clar, nu consider că BRI este la fel de important pentru economia mondiala precum consumul chinez. Dar din punct de vedere al comerțului, în special, impactul său ar putea fi enorm. BRI are un efect direct asupra a 65 de țări, inclusiv Rusia și India, care împreună cu China constituie trei din cele patru țări BRIC (cealaltă este Brazilia). Precum și nouă dintre cele 11 țări cele mai populate din lume, după China, se află în sfera geografică lărgită a BRI.
Cele mai multe dintre aceste state nu au reușit să ajungă la performanțele Chinei în încercările de a-și utiliza potențialul economic. Multe dintre aceste state își consumă resurse importante în luptele interne sau în conflicte internaționale în lșoc să le aloce pentru a-și crește participarea la comerțul internațional. Dar, cu BRI, comerțul transfrontalier ar putea crește, iar unele dintre aceste probleme ar putea să dispară, în beneficiul cetățenilor regiunii.
Într-adevăr, mult mai interesant decât proiectele de infrastructură ale BRI sunt implicațiile sale geopolitice. BRI ar putea îmbunătăți în mod subtil, dar semnificativ, relațiile dintre China și vecinii săi, cât și între vecinii înșiși.
Relația Chinei cu India și alte țări din subcontinentul indian este de o importanță deosebită. Când Xi a organizat o conferință regională pentru promovarea BRI în luna mai, premierul indian Narendra Modi nu a participat, spre neliniștea liderilor chinezi. Dar apoi, la summitul BRICS din septembrie, China și India păreau să realizeze o înțelegere diplomatică semnificativă în legătură cu o dispută teritorială. Dacă acest lucru se dovedește a fi începutul unei apropieri chino-indiene, chiar și limitate, și dacă alți rivali din regiune urmează exemplul, atunci BRI ar putea deveni într-adevăr o politică de urmat pentru statele din zonă.
Deci, când veți citi analiza celui de-al 19-lea Congres Național al PCC din ziarul dvs. favorit, nu vă lasați distrasă atenția de intrigile de curte. Cele două întrebări care contează cu adevărat sunt dacă creșterea economică bazată pe creșterea consumului din China se va opri; și dacă BRI va fi abandonată. Nici una dintre ele nu ar face bine economiei globale. Dar, din fericire, nici nu pare probabil să se petreacă aceste lucruri.

© Copyright: Project Syndicate 2017 – What’s Really at Stake at the CCP Congress?

Evoluțiile politice derutante din Statele Unite și Marea Britanie ar putea conduce la concluzia că o economie mondială supusă deja la grea încercare, se va zbate și mai mult în perioada următoare pentru a-și reveni. Dar pe măsură ce avansăm în anul 2017, dovezile ciclice sugerează de fapt contrariul.

Încă din perioada în care eram economist-șef la Goldman Sachs am urmărit cu atenție șase indicatori din întreaga lume care, luați împreună, oferă o imagine fiabilă a felului cum va arăta economia globală pentru următoarele șase luni. Chiar acum, toți cei șase indicatori sunt mai promițători decât au fost de ceva timp, și doar unul dintre ei a înregistrat o ușoară scădere față de o valoarea foarte mare înregistrată recent.

Primul indicator reprezintă șomajul săptămânal din Statele Unite, din care se poate deduce puterea de ansamblu a economiei americane.

Economiștii sunt pe bună dreptate învățați să trateze șomajul precum un indicator care se modifică întârziat în raport cu ceilalți indicatori, dar aceste date pot fi de asemenea utile pentru prognozele pe termen scurt. Cererile de șomaj din SUA sunt întotdeauna actualizate, iar dovezile statistice sugerează faptul că sunt un indicator important pentru cotațiile acțiunilor americane. Începând de săptămâna trecută, cererile de șomaj au rămas la un nivel destul de scăzut, așa cum au fost de ceva timp, ceea ce este de bun augur pentru piețe bursiere din SUA.

În mod similar, indicele calculat de Institutul pentru Asigurarea Managementului Industrial (Supply Management Institute) oferă o previzualizare destul de bună a economiei Statelor Unite pentru următoarele 3-6 luni, chiar dacă sectorul industrial deține un procentaj relativ mic din PIB. La fel ca cererile de intrare șomaj, cifrele ISM reprezintă în prezent un motiv de optimism.

Un al treilea indicator este o subcomponentă a aceluiași sondaj al ISM: comenzile noi din industrie și nivelul stocurilor de produse finite.

În prezent, comenzile noi din industrie sunt în creștere, iar stocurile sunt scăzute, ceea ce sugerează faptul că trebuie să se producă mai mult în lunile următoare pentru a satisface cererea.

Privind dincolo de SUA, un al patrulea indicator este raportul dintre vânzările cu amănuntul și producția industrială (ajustat cu inflația) din China. Aceste două cifre ne oferă o idee despre cele două tendințe ciclice și reorientarea economiei Chineze de la export spre consumul intern. Acesta va fi fără îndoială unul dintre cei mai importanți indicatori pentru China dar și pentru restul economiei mondiale în următorii ani.

Raportul dintre vânzările cu amănuntul din China și producția industrială, deși inconstant, a avut o tendință ușoară de creștere începând cu 2008 și se pare că recent ritmul s-a majorat sensibil. Acesta este motivul pentru care sunt mai puțin îngrijorat decât alți analiști față de riscurile amintite în mod frecvent cu care se confruntă economia Chinei. Cheltuielile de consum din China au rămas la un nivel ridicat în ciuda scăderii producției industriale și a investițiilor, precum și a eforturilor guvernului de a limita achizițiile de bunuri de lux.
Unii ar putea obiecta că nu se poate avea încredere în datele provenite din China. Dar eu nu văd de ce, pe de o parte datele privind vânzările să fie mai mult sau mai puțin de încredere față de nivelul producției industriale. De ce ar fi umblat oficialii chinezi la datele privind consumul, permițând în același timp ca cifrele producției industriale să înregistreze un declin. În orice caz, trebuie să lucrăm cu datele pe care le avem.

Un al cincilea indicator sunt datele comerciale ale Coreei de Sud, care sunt raportate constant în prima zi a fiecărei luni după ce au loc tranzacțiile bursiere – mai repede decât în orice altă țară. Coreea de Sud are o economie deschisă și parteneri comerciali din întreaga lume, inclusiv SUA, China, Japonia și Uniunea Europeană, astfel încât putem face o extrapolare a datelor sale comerciale pentru a trage concluzii cu privire la stadiul comerțului mondial.

După tendința de scădere din ultimii ani, din luna noiembrie, comerțul sud-coreean a arătat semne de revenire, în special în ceea ce privește creșterea exporturilor; iar în ianuarie a recuperat semnificativ. În mod sigur, această constatare intră în contradicție cu toate elogiile aduse globalizării pe care le auzim zilele astea, iar administrația Trump, incontestabil adeptă a protecționismului, ar putea trimite comerțul global într-o lungă perioadă de descreștere. Datele recente din Coreea de Sud sugerează însă faptul că globalizarea încă mai dă semne de viață și că are un start decent în 2017.

De fapt, cu excepția celui mai nefavorabil scenariu al președinției lui Trump, este probabil ca încetinirea comerțului mondial din ultimii ani să se dovedească a fi un fenomen temporar. Este posibil să fi fost doar un fenomen temporar, ce reflectă o varietate de factori, inclusiv criza euro; o continuă slăbiciune economică în multe țări europene; scăderea abruptă a prețurilor materiilor prime; încetiniri dramatice ale ritmului de dezvoltare din Brazilia, Rusia și alte economii emergente; și reglementări mai stricte pentru băncile internaționale, care ar fi putut împiedica finanțarea comerțului.

Ultimul indicator cheie este indicele lunar al climatului mediului de afaceri din Germania (Ifo), care conține date ciclice utile pentru Europa în ansamblu, ca urmare a poziției centrale a Germaniei în economia continentală. Sondajul Ifo a relevat rezultate pozitive în ultimele luni, cu toate că datele au fost mult mai promițătoare în decembrie decât în luna ianuarie.
Luați împreună, acești șase indicatori îmi sugerează faptul că economia globală ar putea avea acum un ritm de creștere mai mare de 4%. Aceasta este cea mai rapidă creștere multianuală din ultima perioadă – deși rata de creștere medie a ultimului deceniu de 3,3% a fost doar cu puțin mai mică decât rata deceniului precedent – și aproape de ritmul celor două decenii anterioare.

În același timp, cei șase indicatori nu ne pot spune nimic despre ce se va întâmpla peste câteva luni. Rămâne întrebarea dacă creșterea economică va continua să fie puternică, se va consolida și mai mult, sau va începe să slăbească.

A fost interesant să urmăresc ritmul de creștere accelerându-se în fața unor șocuri precum referendumul din Marea Britanie legat de Brexit și alegerea lui Trump. Și totuși, nu este clar de ce se întâmplă aceste lucruri. Unii ar putea spune că tendința este rezultatul deciziilor politice din SUA și Marea Britanie, însă mult mai mulți ar afirma probabil că aceste lucruri se întâmplă în ciuda luării acestor decizii. Din păcate, nu există indicatori care să ofere un răspuns la această întrebare – doar timpul va decide cine are dreptate.

Copyright: Project Syndicate 2017 – The Global Economy’s Surprising Resilience