de Nina L. Khrushcheva

De-a lungul anului trecut, predicțiile legate de sforțările președintelui rus, Vladimir Putin – sau chiar de decăderea sa politică –,au fost tot mai frecvente. Un articol recent publicat în„The Economist”, „O săptămână groaznică pentru Vladimir Putin”,este doar un exemplu. Dar evaluările biografului lui Putin și ale corespondentului„New York Times” Steven Lee Myerssunt cele mai ilustratoare: „Putin”,Myersmi-a tot repetat, „câștigă întotdeauna.”

Poate„întotdeauna” nu este întocmai adevărat. Economia Rusiei poate crește doar cu 1% în acest an, ca urmare întârzierilor din exportul diversificat, exodului de capital la scară largă și nivelurilor scăzute de investiții străine directe legate de sancțiunile vestice impuse după ce a anexat Crimeea în 2014. Drept rezultat, rata de aprobare a lui Putin a scăzut cumva de la această anexare cu 83% în iulie 2014.

Dar 61% dintre ruși cred că evoluția lui Putin este una pozitivă. Majoritatea liderilor democrați pot doar să viseze la un astfel de favor din partea publicului. Mai puțin de 43% dintre americani îl aprobă pe președintele Donald Trump, de exemplu. De fapt, aceleași politici incoerente și combative ale SUAfață de Europa, China, Turcia și față de alții care au contribuit la scăderea popularității luiTrump au contribuit la creșterea popularității lui Putin, oferindu-i o serie de victorii tactice.

De exemplu, lipsa unui angajament din partea SUA în Siria a împins Turcia în brațele Rusiei. În special, în octombrie 2015, Statele Unite și-au retras rachetele Patriot din sud-estul Turciei, instalate după ce țara a făcut apel la aliații NATO să îi păzească de amenințările cu rachete din Siria. În 2017, SUA s-au oferit să vândă Turciei rachete Patriot, dar fără tehnologia de bază.

Drept urmare, Turcia în schimb a încheiat cu Rusia un acord de mai multe miliarde cu arme, în ciuda indignării partenerilor NATO. (Pe lângă rata de aprobare primită de Putin, maestrul autoproclamat de deal-uri al Americii,Trump,ar trebui să invidieze abilitățile de negociere ale Rusiei.) Drept răzbunare pentru decizia Turciei de a achiziționa sisteme de rachete S-400 rusești, SUA a amenințat cu sancțiuni și a blocat Turcia să obțină avioane de luptă nedetectabile F-35, suspendând participarea țării la un program de construire a acestora.

Dar Turcia știe că Rusia și nu SUA e cea care configurează conflictul din Siria și va juca rolul principal în efortul potențial lucrativ de reconstrucție al țării, fiind un partener mult mai dorit în acest caz. Întărind și mai mult relația bilaterală, Putin și președintele turc, Recep TayyipErdoğan,sunt pe punctul de a inaugura conducta de gazeTurkStreamce leagă cele două țări.

Rusia a mai lansat un proiect masiv cu conducte de gaz împreună cu China, în valoare de 400 miliarde de dolari, pentru mai mult de 30 de ani și negociază încă unul. Și aici, acțiunile administrațieiTrump– în specialrăzboiul comercial amar (și dăunător sieși) împotriva Chinei, ce poate continua foarte bine, în ciuda acordului recent dintre cele două țări în„faza unu” – au creat o deschidere lucrativă pe care Putin s-a grăbit să o oprească.

Proiectul conductei, conformspuselor lui Putin, conduce„cooperarea strategică în energie la un nou nivel calitativ” bilateral și sprijină progresul spre obiectiv, setat cu președintele chinez,XiJinping, „de a conducte comerțul bilateral la suma de200 miliarde de dolari până în 2024” – anul în care se termină mandatul luiPutin. Probabil speră ca fructele acestui angajament să îi întărească poziția suficient pentru a-i permite să rămână la putere, ca președinte sau în altă poziție, ca director de securitate, cu puteri superioare.

Putin a mai ales un proiect câștigător în materie de gaze cu Ucraina, a cărei companie națională de gaze și petrolNaftogaztocmai ce a primit o plată de 2,9 miliarde de dolari de la compania rusă Gazprompentru a soluționa o decizie a curții de arbitraj de la Stockholm din 2017. Decizia financiară a făcut parte dintr-o afacere mai mare dintre cele două companii: un plan pe cinci ani, ce începe la data de 1 ianuarie, de a livra gaz din Rusia către Europaprin conductele din Ucraina. Naftogaza mai fost de acord să renunțe la un proces împotrivaGazprom.

Deși temerile de a se afla sub papucul lui Putin au alimentat protestele ce l-au dat afară pe președintele ucrainean pro-Rusia, Viktor Ianukovici, în 2014 – conducând direct la anexareaCrimeei de către Rusia și susținerea separatiștilor pentru a prelua estul Ucrainei – frica de a confrunta Rusia de unul singur este și mai mare. Și, cu Ucraina în centrul acuzațiilor aduse de Trump prin Camera Reprezentanților și viitorul proces din Senat, SUA nu pot fi considerate un partener de încredere.

Asta nu înseamnă că președintele ucrainian,VolodimirZelenski,va ceda în fața Rusiei. Acesta a căzut de acord cu Kremlinulpentru un schimb de 200 de prizonieriîn războiul din estul Ucrainei – al doilea schimb de prizonieri din acest an. Afacerea recentă cu conducta poate fi de asemenea considerată un câștig pentru Ucraina: Gazproma insistat anterior pentru o afacere pentru o perioadă de un an, deoarece deține deja conducta Nord Stream-1, ce parcurge Marea Balticăspre Germania,și în curând va completa cu Nord Stream-2.

Dar negocierile cu Rusia i-au ușurat poziția, probabil parțial în speranța slăbirii rezistenței în proiectul Nord Stream. Acea rezistență include sancțiuni, incluse în bugetul de apărareal SUA pentru 2020, pentru companiile ce lucrează pentru Nord Stream-2, despre care SUA susține că i-ar oferi Rusiei un avantaj prea mare asupra aliaților americanilor din Europa, cât și față de cei ce lucrează laTurkStream.

Nu doar Rusia își dorește ca Nord Streamsă funcționeze. Germania, principalul destinatar al gazelor rusești, declară că politica sa de energietrebuie decisă în Europa, și nu în SUA. Atunci când un contractor din Elveția a suspendat obedient (dar reticent) activitatea ca un răspuns la sancțiuni, nemții au sugerat imediat că vor găsi o altă modalitate de a finaliza lucrările cât mai repede posibil.

Oficialii ruși au reacționat imediat, observând căGazpromare deja în stand-by companii pregătite să preia activitatea. Nu „trebuie să vă faceți griji”,a declarat prim-ministrul DmitriMedvedev, în special ținând cont de aranjamentul pentru tranzitul de gazecu Ucraina. La fel ca în Orientul Mijlociu și în China, Putin știe că momentul în care relațiile dintre Europa și America sunt afectate este momentul ideal să își întărească poziția vizavide vecinul său.

Este posibil ca Putin să nu dețină o strategie de succes pe termen lung pentru a salva economia Rusiei, dar aceste discuții despre conductă au condus la o serie de victorii impresionante pentru politicile străine. Această abordare îi poate conferi suficient prestigiu pentru a-și continua șirul de acțiuni de succes.

MOSCOVA – De-a lungul anului trecut, predicțiile legate de sforțările Președintelui rus Vladimir Putin – sau chiar de decăderea sa politică – au fost tot mai frecvente. Un articol recent publicat în The Economist, “O săptămână groaznică pentru Vladimir Putin”,este doar un exemplu. Dar evaluările biografului lui Putin și ale corespondentului New York Times, Steven Lee Myers,sunt cele mai ilustratoare: “Putin”,Myersmi-a tot repetat, “câștigă întotdeauna”.

Poate “întotdeauna” nu este întocmai adevărat. Economia Rusiei poate crește doar cu 1% în acest an, datorită întârzierilor din exportul diversificat, exodului de capital la scară largă și nivelelor scăzute de investiții străine directe legate de sancțiunile vestice impuse după ce a anexat Crimeea în 2014. Drept rezultat, rata de aprobare a lui Putin a scăzut cumva de la această anexare cu 83% în iulie 2014.

Dar 61% dintre ruși cred că evoluția lui Putin este una pozitivă. Majoritatea liderilor democrați pot doar să viseze la un astfel de favor din partea publicului. Mai puțin de 43% dintre americani îl aprobă pe Președintele Donald Trump, de exemplu. De fapt, aceleași politici incoerente și combative ale SUAfață de Europa, China, Turcia și față de alții care au contribuit la scăderea popularității luiTrump, au contribuit la creșterea popularității lui Putin, oferindu-i o serie de victorii tactice.

De exemplu, lipsa unui angajament din partea SUA în Siria a împins Turcia în brațele Rusiei. În special, în octombrie 2015, Statele Unite și-au retras rachetele Patriot din sud-estul Turciei, instalate după ce țara a făcut apel la aliații NATO să îi păzească de amenințările cu rachete din Siria. În 2017, SUA s-a oferit să vândă Turciei rachete Patriot, dar fără tehnologia de bază.

Drept urmare, Turcia în schimb a încheiat cu Rusia un acord de mai multe miliarde cu arme, în ciuda indignării partenerilor NATO. (Pe lângă rata de aprobare primită de Putin, maestrul auto-proclamat de deal-uri al Americii,Trump,ar trebui să invidieze abilitățile de negociere ale Rusiei).Drept răzbunare pentru decizia Turciei de a achiziționa sisteme de rachete S-400 rusești, SUA a amenințat cu sancțiuni și a blocat Turcia să obțină avioane de luptă nedetectabile F-35, suspendând participarea țării la un program de construire a acestora.

Dar Turcia știe că Rusia și nu SUA e cea care configurează conflictul din Siria și va juca rolul principal în efortul potențial lucrativ de reconstrucție al țării, fiind un partener mult mai dorit în acest caz. Întărind și mai mult relația bilaterală, Putin și Președintele turc Recep TayyipErdoğansunt pe punctul de a inaugura conducta de gazeTurkStreamce leagă cele două țări.

Rusia a mai lansat un proiect masiv cu conducte de gaz împreună cu China, în valoare de $400 miliarde, pentru mai mult de 30 de ani și negociază încă unul. Și aici, acțiunile administrațieiTrump– în special, războiul comercial amar (și dăunător sieși) împotriva Chinei, ce poate continua foarte bine, în ciuda acordului recent dintre cele două țări în “faza unu” – au creat o deschidere lucrativă pe care Putin s-a grăbit să o oprească.

Proiectul conductei, conformspuselor lui Putin, conduce “cooperarea strategică în energie la un nou nivel calitativ” bilateral și sprijină progresul spre obiectiv, setat cu Președintele chinezXiJinping, “de a conducte comerțul bilateral la suma de $200 miliarde până în 2024” – anul în care se termină mandatul luiPutin. Probabil speră ca fructele acestui angajament să îi întărească poziția suficient pentru a-i permite să rămână la putere, ca președinte sau în altă poziție, ca director de securitate, cu puteri superioare.

Putin a mai ales un proiect câștigător în materie de gaze cu Ucraina, a cărei companie națională de gaze și petrolNaftogaztocmai ce a primit o plată de $2,9 miliarde de la compania rusă Gazprompentru a soluționa o decizie a curții de arbitraj de la Stockholm din 2017. Decizia financiară a făcut parte dintr-o afacere mai mare dintre cele două companii: un plan pe cinci ani, ce începe la data de 1 ianuarie, de a livra gaz din Rusia către Europaprin conductele din Ucraina. Naftogaza mai fost de acord să renunțe la un proces împotrivaGazprom.

Deși temerile de a se afla sub papucul lui Putin au alimentat protestele ce l-au dat afară pe președintele ucrainian pro-Rusia, Viktor Yanukovych, în 2014 – conducând direct la anexareaCrimeii de către Rusia și susținerea separatiștilor pentru a prelua estul Ucrainei – frica de a confrunta Rusia de unul singur este și mai mare. Și, cu Ucraina în centrul acuzațiilor aduse de Trump prin Camera Reprezentanților și viitorul proces din Senat, SUA nu poate fi considerată un partener de încredere.

Asta nu înseamnă că Președintele ucrainianVolodymyrZelenskyva ceda în fața Rusiei. Acesta a căzut de acord cu Kremlinulpentru un schimb de 200 de prizonieriîn războiul din estul Ucrainei – al doilea schimb de prizonieri din acest an. Afacerea recentă cu conducta poate fi de asemenea considerată un câștig pentru Ucraina: Gazproma insistat anterior pentru o afacere pentru o perioadă de un an, deoarece deține deja conducta Nord Stream-1, ce parcurge Marea Balticăspre Germaniași în curând va completa cu Nord Stream-2.

Dar negocierile cu Rusia i-au ușurat poziția, probabil parțial în speranța slăbirii rezistenței în proiectul Nord Stream. Acea rezistență include sancțiuni, incluse în bugetul de apărare SUA pentru 2020, pentru companiile ce lucrează pentru Nord Stream-2, despre care SUA susține că i-ar oferi Rusiei un avantaj prea mare asupra aliaților americanilor din Europa, cât și față de cei ce lucrează laTurkStream.

Nu doar Rusia își dorește ca Nord Streamsă funcționeze. Germania, principalul destinatar al gazelor rusești declară că politica sa de energietrebuie decisă în Europa, și în SUA. Atunci când un contractor din Elveția a suspendat obedient (dar reticent) activitatea ca un răspuns la sancțiuni, nemții au sugerat imediat că vor găsi o altă modalitate de a finaliza lucrările cât mai repede posibil.

Oficialii ruși au reacționat imediat, observând căGazpromare deja în stand-by companii pregătite să preia activitatea. Nu ”trebuie să vă faceți griji,” a declarat Prim-Ministrul DmitryMedvedev, în special ținând cont de aranjamentul pentru tranzitul de gazecu Ucraina. La fel ca în Orientul Mijlociu și în China, Putin știe că momentul în care relațiile dintre Europa și America sunt afectate atunci este momentul ideal să își întărească poziția vis-à-vis de vecinul său.

Este posibil ca Putin să nu dețină o strategie de succes pe termen lung pentru a salva economia Rusiei, dar aceste discuții despre conductă au condus la o serie de victorii impresionante pentru politicile străine. Această abordare îi poate conferi suficient prestigiu pentru a-și continua șirul de acțiuni de succes.

Liderii republicani au de ales: pot continua fie să colaboreze cu președintele Donald Trump, ceea ce duce astfel la dezastru, fie să renunțe la el, punând în cele din urmă democrația țării lor înaintea loialității față de partidul lor. Ei nu sunt primii politicieni care se confruntă cu o astfel de decizie.

După nouă luni de președinție a lui Donald Trump, conducătorii Partidului Republican par să se trezească în cele din urmă la realitatea dură că țara lor se află pe marginea prăpastiei. Ei au acum posibilitatea de a alege: pot continua să colaboreze cu Trump, susținând astfel conducerea distructivă și care va duce la haos, sau pot să renunțe la el, punând în cele din urmă democrația țării lor înaintea loialității față de partid.

Declarațiile recente ale unui senator republican din Tennessee, Bob Corker, sugerează că lucrurile se întorc împotriva lui Trump. Corker a explicat că acum „Casa Albă a devenit un centru de îngrijire pentru adulți”, înainte de a avertiza că amenințările din partea lui Trump pot pune SUA pe calea celui de-al treilea război mondial”. În mod similar, senatorul John McCain a avertizat asupra amenințării reprezentate de „naționalismul fals și prost conceput”.

Dar adevărata onoare politică cere mai mult decât condamnări voalate (McCain nu a menționat numele lui Trump în discursul său) sau pur și simplu renunțarea, așa cum fac Corker și congresmanul republican Pat Tiberi din Ohio. Mai degrabă, el solicită schimbarea culorii politice, așa cum a făcut Winston Churchill (fără îndoială un erou când vine vorba de astfel de lucruri), când a trecut de la Partidul Liberal la Partidul Conservator.

Așa cum a demonstrat Churchill, nu există nicio rușine în schimbarea alianțelor politice. Există, totuși, rușine în loialitatea față de o parte sau de o cauză dezgustătoare sau deplorabilă. Și toți republicanii care cred că pot întârzia să o rupă definitiv cu Trump, fără a-și deteriora ireversibil propria lor reputație, ar trebui să-și amintească soarta altora – în Uniunea Sovietică în 1917, în Germania în 1932 și în Rusia și Turcia astăzi – care ar putea să înfrâneze apariția un monstru.

Luați-l în considerare pe Nikolai Buhharin, un favorit al lui Vladimir Lenin și editorul publicației rusești Pravda. Timp de mai bine de un deceniu după revoluția bolșevică, Buharin a încercat să-și reconcilieze înțelegerea sa academică a conceptului de „dictatură a proletariatului” cu implementarea acestuia în lumea reală. Acest lucru nu a fost atât de dificil cât timp Lenin era la conducere: în ciuda vărsării de sânge pe care a făcut-o noul regim, crima în masă nu era principalul său scop sau sursă de energie.

Aceasta s-a schimbat odată cu venirea la putere a lui Iosif Stalin, pentru care teroarea a fost atât un mijloc, cât și un scop. Cu toate acestea, Buhharin s-a aliat cu Stalin pentru a-i lichida pe Leon Troțki și pe alți bolșevici care încercau să adere mai îndeaproape la ordinele lui Lenin (și testamentul său împotriva lui Stalin). Buhharin a motivat că metodele lui Stalin au permis dezvoltarea rapidă a Uniunii Sovietice într-o putere industrială, iar viitorul comunismului a fost mult mai important decât pierderea a câteva mii de vieți – sau chiar câteva milioane.

Buhharin avea să regrete în curând raționamentul. Odată ce Troțki a ieșit din peisaj, Stalin s-a întors împotriva tuturor celorlaltor bolșevici, numindu-i „dușmani ai poporului” – o frază pe care susținătorii populiști ai echipei Trump, cum ar fi cei care susțin Brexitul din Marea Britanie, au reînviat-o pentru a denunța pe oricine îndrăznește să pună la îndoială codul lor „de sânge și pământ”. Buhharin a fost executat în 1938.

Franz von Papen a pariat, de asemenea, că ar putea îmblânzi un demagog dictatorial. Pentru a-și susține propriile scopuri politice, Papen l-a convins pe președintele german Paul von Hindenburg să îl numească pe Adolf Hitler în funcția de cancelar în 1933. Un politician î autocratic, Papen a crezut că, odată ce Hitler era la putere, el putea controla liderul nazist.

În schimb, în „Noaptea cuțitelor lungi”, naziștii au vânat și i-au executat pe asociații de încredere ai lui Papen, Herbert von Bose și Erich Klausener, și au preluat controlul asupra guvernului. Succesul lui Papen a fost mai mare decât cel al lui Bukharin, deși Hitler l-a trimis să servească drept ambasador în Austria și apoi în Turcia. După al doilea război mondial, Papen a fost achitat la procesele de la Nürnberg.

Boris Berezovski, omul de încredere al oligarhului Boris Elțîn, cu propria reputație ciudată, a subestimat în mod similar un autocrat în devenire. Berezovski care l-a adus pe Vladimir Putin în atenția lui Elțin, anticipând că ofițerul ex-KGB ar fi candidatul ideal pentru a proteja bogățiile familiei Elțîn – și bogăția lui Berezovski – odată ce Elțin s-ar fi retras. Cu toate acestea, imediat după ce Putin a ajuns la putere, Berezovski și-a pierdut imperiul de afaceri și a fost forțat să emigreze în Anglia, unde a murit în cele din urmă în circumstanțe suspecte.

Și în sfârșit, în Turcia, președintele Recep TayyipErdoğan și predecesorul său Abdullah Gül au lucrat împreună pentru a crea Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), care a dominat politica turcă din 2002. Dar, deoarece Erdoğan și-a concentrat puterea în propriile sale mâini, l-a redus la tăcere pe Gül. De asemenea, fostul prim-ministru și liderul AKP, Ahmet Davutoğlu, care l-a susținut mult timp pe Erdoğan, până când dezacordurile adânci – uneori înrădăcinate în disprețul lui Erdoğan pentru chiar poziția prim-ministrului – l-au forțat pe Davutoğlu să renunțe la putere anul trecut.

Desigur, democrația Americii este mai puternică decât cea a Turciei sau a Rusiei. Dar, cu minciunile lui nerușinate și atacurile neobosite asupra celor care nu sunt de acord cu el – și sugestia sa recentă că ar fi potrivit să „contestăm” licențele de funcționare pentru rețelele de știri din SUA – Trump a arătat că nu este interesat să adere la normele democratice.

O democrație slăbită este un preț extrem de ridicat pentru a fi plătit de dătre SUA – și pentru ce? La început, republicanii au vrut să se folosească de Trump pentru a îi ajuta să adopte o legislație, cum ar fi o abrogare a Legii cu privire la Affordable Care Act („Obamacare”) din 2010 și a reformei fiscale. Dar, după 10 luni de control a președinției și a ambelor camere ale Congresului, republicanii nu au realizat aproape nimic legislativ. În acest moment, se pare că pur și simplu doresc putere de dragul puterii – și asta înseamnă a îi învinge, nu a coopera cu democrații.

Dar asta se poate schimba. Republicanii din Congres s-au alăturat deja democraților pentru a impune sancțiuni împotriva Rusiei, iar în ultima perioadă s-au făcut eforturi în vederea cooperării pentru menținerea subvențiilor de care depinde Obamacare (după ce Trump le-a tăiat prin ordin executiv).

Aceștia sunt pașii în direcția cea bună. Dar, cu comportamentul lui Trump devenind tot mai capricios și periculos, nu este și suficient. Republicanii care vor să ajungă de partea corectă a istoriei nu mai pot rămâne de partea lui Trump.

Copyright: Project Syndicate 2017 – Trump’s Republican Collaborators

În 1940, când Marea Britanie rezista singură împotriva Germaniei naziste, o scurtă carte intitulată „Guilty Men” (Oameni vinovați) a fost publicată sub pseudonimul „Cato”. Autorii ei erau viitorul lider al Partidului Laburist, Michael Foot, jurnalistul liberal Frank Owen, și jurnalistul conservator Peter Howard. „Guitly Men” a fost o „jeremiadă” care cerea să li se ceară socoteală oamenilor – inclusiv Neville Chamberlain și Lord Halifax, pe atunci membri ai cabinetului lui Winston Churchill – a căror politică împăciuitoare față de Adolf Hitler a contribuit la aducerea Regatului Unit la un pas de anihilare.

Astăzi, este din nou momentul să spunem nume, și nu numai în Marea Britanie, unde democrația se zvârcolește-n febra Brexitului. În Statele Unite, a pus stăpânire o paranoia fetidă, cu agresiunile supremațiștilor albi din Charlottesville, Virginia, în weekendul din 12 august – unde un contra-manifestant pașnic a fost omorât și mulți alții au fost răniți – și care este doar cea mai recentă recentă manifestare.

Președintele Donald Trump, nu este nicio surpriză, nu vrea să spună nume. I-a luat două zile să condamne grupurile rasiste care au provocat haos în Charlottesville. Iar apoi și-a retras rapid afirmația, punând semnul egal între Klansmen și extremiști „alt-right” care purtau svastici și cântau sloganuri naziste și cei care s-au dovedit a fi împotriva lor. De fapt, Trump își datorează președinția de furia și resentimentele exprimate în Charlottesville.

Dar dacă Trump s-a bucurat de ațâțarea urii în SUA, nu el a fost cel care a aprins-o, la fel cum nu au făcut-o nici adepții Brexit în UK. Trebuie să privim dincolo de aceste lucruri pentru a determina cine este cu adevărat responsabil de stimularea unui climat politic în care minciunile flagrante, rasismul explicit și bigotismul au intrat în discursul public. Numai atunci când identificăm sursele virusului odios care afectează acum democrațiile noastre, putem lua măsuri practice pentru a le pune în carantină.

Să începem cu „pacientul zero” în această ciumă politică: Rupert Murdoch.

Timp de decenii, acest impresar al aripii de dreapta a complexului politico-divertisment a zdrobit politica în Marea Britanie și în Statele Unite – să nu mai vorbim de Australia, țara sa nativă – de dragul profitului și al influenței politice. Ziarele și rețelele de televiziune ale lui Murdoch au putut, la fel de bine, să patenteze rețeta pentru politica înșelătoare, politici cu mesaje codate care au alimentat creșterea lui Trump și votul pentru Brexit.

De ce anume este Murdoch vinovat? Să lăsăm la o parte lista lungă ce cuprinde acuzații de hărțuire sexuală și plângeri de agresiune aduse împotriva canalului său Fox News Channel. Acestea au fost atât de numeroase și de șocante încât chiar și fondatorul rețelei, Roger Ailes, și cel care aducea cei mai mulți bani, Bill O’Reilly, au trebuit să fie în cele din urmă (fără tragere de inimă) concediați. Să lăsăm deoparte și scandalalul intreceptărilor convorbilor telefonice ale unor persoane private din Marea Britanie, care a culminat cu închiderea forțată a mult iubitului tabloid al lui Murdoch „The News of the World”, în 2011.

Pentru a stabili vinovăția lui Murdoch, este sufficient să ne concentrăm atenția doar pe înregistrarea recentă a minciunilor și înșelăciunilor din mass-media deținută de Murdoch. Au fost, spre exemplu, repetatele încercări ale Fox News de a insinua că uciderea lui Seth Rich, un tânăr membru al Comitetului Național Democrat, a fost orchestrate de echipa lui Hillary Clinton care se ocupa de campania prezidențială a acesteia pentru a ascunde presupusul rol al lui Rich în scurgerea e-mailurilor interne de la DNC. De fapt, un plângere penală recentă acuză Fox News că a lucrat cu Casa Albă pentru a promova această poveste falsă.

Nici de departe aceasta nu este singura invenție a rețelei anti-Clinton. Moderatorul Fox News, Sean Hannity, și comentatorul obișnuit al Fox, Newt Gingrich, au făcut propagandă deșănțată uneia dintre cele mai bizare teorii ale conspirației ale timpului nostru: faptul că Hillary Clinton și cohorta ei conduceau o rețea care se ocupa de pedolifie într-o pizzerie din Washington, DC. Această poveste cu adevărat nebună a făcut ca un om înarmat să intre în acea pizzerie să tragă câteva focuri de armă.

Însă acel incident nu i-a determinat pe cei de la Fox News să ia vreo pauză, precum nici pe proprietarul postului. În schimb, rețeaua de televiziune a continuat să perpetueze minciuna gogobată că agenția britanică de strângere de  informații, departamentul de comunicații al Guvernului SUA (cunoscut sub numele de GCHQ), au fost însărcinate de către Obama să îl spioneze pe Trump în timpul campaniei. Și a mai promovat fără dovezi povestea cum că fostul director al FBI, James Comey, pe care Trump l-a concediat pe fondul investigației asupra potențialelor legături dintre campania sa electorală și Rusia, ar fi lăsat să se scurgă în presă ingformații clasificate.

Desigur, păcatele mass-mediei lui Murdoch nu se limitează la SUA. Pentru a numi un exemplu britanic, Sunday Times deținut de către Murdoch a publicat recent un editorial al unui irlandez care neagă Holocaustul repetând aceeași vechea calomnie rasistă, cum că evreii iubesc doar banii, în timp ce minimalizând rolul femeilor care lucrează la BBC pentru salarii mai mici – se prespune că ar fi rezultatul eșecului de a se afirma ei însiși.

În orice organizație de presă responsabilă, publicarea sau difuzarea chiar a unuia dintre aceste exemple autentice de știri false ar fi fost motive pentru concedierea editorilor responsabili – nu în ultimul rând din cauza indignării investitorilor. Cu toate acestea, Murdoch a continuat să producă profituri suficiente pentru a reduce la tăcere acționarii instituționali, cum ar fi Vanguard Group, Fidelity Investments, și Franklin Templeton Investments.

La fel și investitorii individuali se complac în această situație. Luați-l în considerare în acest caz pe prințul saudit Al-Waleed Bin Talal, cel de-al doilea cel mai mare acționar al societății-mamă a Fox News. Se pare că este mai intereat să câștige bani decât să împiedice, spre exemplu, propagarea de către canalul media a informațiilor incendiare despre musulmani, inclusiv faptul că încearcă să impună Sharia în SUA.

Dacă piețele nu pot induce un comportament mai bun lui Murdoch, s-ar putea să fie nevoie ca guvernele să intervină. Dacă Murdoch caută să achiziționeze controlul deplin asupra Sky Television, reglementatorii britanici au o oportunitate critică de a preveni apariția unei clone a Fox News pe ecranele televizoarelor britanice – dacă au curajul să o facă, fapt pe care autoritățile de reglementare britanice nu l-au arătat până acum.

Anterior, Murdoch și fiii săi erau considerați cumva proprietari „potriviți și corecți” ai unei licențe de televiziune în Regatul Unit. Dar, după cum a demonstrat portofoliul de minciuni pe care Fox l-a promovat în primele șase luni de la președinția lui Trump, nu există nici un om mai nepotrivit pentru a-și asuma proprietatea asupra postului media într-o democrație decât Rupert Murdoch.

Ca fost cetățean a unei țări – Uniunea Sovietică – care era coruptă din punct de vedere moral și politic de propagandă, sunt foarte conștientă de daunele pe care le pot cauza „știrile” alarmiste. Murdoch este unul dintre oamenii cu adevărat vinovați din timpurile noastre, și trebuie oprit.

© Copyright: https://www.project-syndicate.org/commentary/rupert-murdoch-stokes-racist-incitement-by-nina-l–khrushcheva-2017-08

Atacul chimic de săptămâna trecută asupra orașul sirian Khan Sheikhoun aflat sub ocupația rebelilor sirieni l-a obligat pe președintele Statelor Unite Donald Trump să intervină direct pentru prima dată împotriva trupelor președintelui sirian Bashar al-Assad. Odată cu bombardarea unei baze aeriene din vestul Siriei, administrația Trump a intrat într-un tot mai mare vid de putere în Orientul Mijlociu. Care va fi însă următoarea mutare a lui Trump?
După șase ani de război civil, în care circa 400.000 de civili sirieni au fost uciși și milioane au fost relocați, intervenția neașteptată a lui Trump a fost lăudată de majoritatea politicienilor americani, deși a fost făcută fără aprobarea Congresului. Grupurile rebele siriene și aliații internaționali ai Americii (inclusiv cei de la reuniunea G7 care abia a avut loc în Italia) au salutat atacul Statelor Unite asupra forțelor guvernamentale siriene.
Cu cele 59 de rachete Tomahawk, Trump a trimis un mesaj regimului Assad și susținătorilor săi, în special Rusia și Iran, că el, spre deosebire de predecesorul său Barack Obama, este decis să întărească „liniile roșii”. Deloc surprinzător, Kremlinul a condamnat atacul american, susținând că violează legile internaționale – o chestiune discutabilă, dat fiind faptul că Siria este semnatarul tratatului internațional privind interzicerea armelor chimice.
Dar oricare ar fi luările de poziție în urma deciziei luate de Trump, acestea par destinate să se piardă în incoerența strategiei administrației președintelui american. În timp ce, Nikki Haley, ambasadorul american la ONU, a suerat că înlăturarea lui Assad este acum o prioritate, secretarul de stat Rex Tillerson a insistat că înfrângerea Statului Islamic (ISIS) este în continuare pe agenda SUA. Mai rău, se spune că decizia lui Trump de a interveni militar ar fi fost fi luată sub influența fiicei sale, Ivanka, care a susținut că a fost „puternic afectată și indignată” de imaginile victimelor atacului chimic.
Acțiunile impulsive luate sub imperiul emoțiilor de moment nu reprezintă un substitut la politica externă pe termen lung. De fapt, este o lipsă de abordare clară și comprehensivă care în primul rând a permis Rusiei să se implice în conflictul sirian. Din perspectiva lui Putin, reticența lui Obama de a interveni în Siria i-a oferit acestuia oportunitatea de a-și păstra ușa deschisă în Orientul Mijlociu.
Scopul lui Putin în regiune nu este acela de a avea o influență pozitivă sau pe termen lung. Mai degrabă, el vrea ca Rusia să acționeze ca o pană între diferiți actori ce nu au politici coerente unul față de celălalt, crescând astfel puterea și prestigiul Rusiei. Ca oricare bun agent KGB, Putin joacă la două capete, pentru a-și promova propria agendă. Și deja un nou fel de Tratat de la Varșovia începe să se contureze.
Ca parte a propriului joc strategic, Rusia și-a intensificat influența asupra celui mai apropiat aliat al Americii, Israel. Numai în ultimul an, Putin a avut cinci întâlniri cu premierul Binuamin Netanyahu și și-a întărit legăturile bilaterale. Constrâns de sancțiunile impuse Rusiei după anexarea Crimeei, Putin vizează sectorul tehnologic israelian pentru a obține ceea ce Occidentul nu îi mai oferă. Israel, la rândul său, speră ca Rusia să-l ajute să țină sub control Iranul. În ciuda unor luări de poziții publice ale lui Netanyahu, Israelul nu se opune intervenție rusești în Siria și crede că Assad este un rău mai mic decât haosul dispariției statului, așa cum s-a întâmplat în Libia după înlăturarea de la putere a colonelului Gaddafi în 2011.
De asemenea, Putin face progrese în Irak. Anul trecut, Kremlinul a trimis cea mai mare delegație din ultimii ani – peste 100 de oficiali – la Bagdad pentru a-și întări relațiile comerciale și de securitate. Rezultatul schimburilor s-au centrat în cea mai mare parte pe asistența militară, deși Putin l-a curtat pe noul ambasador irakian la Moscova, Haidar Mansour Hadi, pentru a obține cooperarea în sectorul energetic.
Apoi, este și Afganistanul, unde Rusia a căutat să-și creeze o relație viabilă cu talibanii, după modelul american din anii 1980. În încercarea de a-și-i apropia pe talibani, Putin contribuie la destabilizarea guvernului deja slăbit de la Kabul – și se face indispensabil pentru orice strategie a americanilor de a pune capăt celui mai lung război din istoria statului.
În Egipt, Rusia încearcă de asemenea să-și recapete influența din timpul perioadei sovietice. Și a avut ceva succese cu președintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi, un adept devotat al modelului de guvernare al lui Putin, care are și un mare interes în reconstrucția industriei turismului din Egipt – un efort la care Rusia poate contribui.
Înainte ca teroriștii să doboare un avion la bordul căruia se aflau turiști ruși, în timp ce survola peninsula Sinai în 2015, rușii reprezentau 30% din totalul turiștilor străini din Egipt. În timp ce Rusia a reluat recent zborurile comerciale către această țară, atacurile sinucigașe de la două biserici copte în Duminica Floriilor au pus sub semnul întrebării promisiunea lui Sisi de asigura securitatea în regiune.
Eforturile Egiptului îi oferă lui Putin oportunități de a-i acorda ajutor. Deja, Rusia a primit aprobarea pentru extinderea zonei industriale speciale în Port Said, iar guvernul a semnat recent contracte de miliarde de dolari pentru achiziția de echipament militar rusesc, inclusiv sisteme de rachetă. Mai mult, Egiptul i-a acordat Rusiei acces la bazele aeriene pentru a trimite forțe speciale în Libia în sprijinul lui Khalifa Haftar, conducătorul militar pe care îl susține Putin.
Politica externă a lui Putin nu se bazează pe utilizarea puterii rusești, ci pe avantajele obținute din exploatarea slăbiciunilor celorlalți. Câștigarea loialității unor regimuri eșuate, prin luarea de angajamente de susținere pare a fi o strategie de succes, dar construcția pe care o ridică Putin este făcută din cărți de joc. Rusia nu are nici fondurile, nici puterea militară pentru a susține regimurile slăbite până la infinit. Putin trebuie să știe asta. Tillerson cu siguranță știe.
În timpul vizitei sale la Moscova, Tillerson a spus clar că dacă Putin continuă să mai facă probleme în Orientul Mijlociu, relațiile ruso-americane se vor deteriora în continuare. Pentru că Putin respectă puterea, și vrea să fie tratat de SUA ca de la egal la egal, ar putea fi convins la fel de bine să contribuie la rezolvarea problemelor.
Având în vedere nivelul atât de scăzut al relației bilaterale, este într-un fel promițător faptul că ambele părți au căzut de acord în timpul vizitei lui Tillerson să stabilească echipe de lucru pentru îmbunătățirea acestei relații. Dar încercarea de a-l convinge pe Putin să treacă de partea „bună” în Siria necesită pe termen lung din partea administrației Trump elaborarea unei soluții reale – pe care până acum SUA nu a demonstrat că o posedă.

Copyright: Project Syndicate 2017 – Trump Stumbles into Putin’s Syrian Backyard
Tweet

Care este legătura între „America first” a președintelui Donald Trump, maestrul păpușar politic  Jarosław Kaczyński, și președintele rus Vladimir Putin? Trump și Kaczyński, cu piepturile umflate de atâta naționalism, ar trebui să condamne spiritul revanșard al liderului rus pentru politica sa expansionistă din țările ex-sovietice precum Gerogia și Ucraina. Cu toate acestea, Trump îl laudă cu căldură pe Putin, în timp ce Kaczyński își etalează din ce în ce mai mult metodele sale autocratice. Și toți trei par să fie predispuși nu doar să creadă în conspirații excentrice, dar, de asemenea, să utilizeze aceste credințe pentru a modela politica și să manipuleze publicul.

Putin vede comploturi clandestine oriunde pentru a submina măreția Rusiei, cele mai multe inițiate de maeștrii spionajului, Statele Unite și Marea Britanie. Teoriile la care de multe ori el subscrie, deseori nu au nicio bază în realitate, dar cineva poate cel puțin să înțeleagă de ce el le-ar putea crede: un fost agent KGB, el însuși un maestru al spionajului, are un grad sporit de suspiciune și dacă lucrurile nu sunt așa cum ar părea ar fi, asta nu reprezintă nimic șocant.

Susceptibilitatea lui Trump – chiar entuziasmul – pentru teorii ale conspirației radicale este mai greu de explicat. Trump este departe de a fi un maestru al intrigilor, cu excepția cazului în care lumea criminală a pieței imobiliare din New York este chiar mai mult încălecată de Mafie decât își pot imagina cei din afară.

Este evident că strategul-șef al lui Trump, Stephen Bannon, un fabulator anti-liberal de-a lungul întregii sale vieți, îi întărește șefului său viziunea de lumpen asupra lumii. Dar nici măcar influența lui Bannon nu poate explica mesajele exaltate de pe Twitter, trimise sâmbătă dimineața, în care îl acuza pe fostul președinte Barack Obama că Trump Tower a fost „cablat” înainte de alegeri.

În lipsa oricăror dovezi care să-i susțină acuzațiile, Trump a cerut o anchetă, la fel cum a cerut o investigație pentru fraudarea alegerilor pe scară largă (în favoarea adversarului său, Hillary Clinton) și care nu a mai avut loc. Atât de ciudată și neplauzibilă a fost această ultimă tiradă a sa – extremă chiar și pentru un președinte ce urmărește canale de știri confuze, dependent de Twitter – că cineva nu poate decât să se întrebe (și sunt mulți) dacă Trump nu se confruntă cu un soi de tulburări psihice.

Kaczyńskiîși are propriile teorii paranoice. El crede că președintele Consiliului European, Donald Tusk, fost premier polonez, a conspirat cu Putin ca să-l asasineze pe fratele său geamăn, președintele Poloniei Lech Kaczyński. Accidentul aviatic de lângă Smolensk din 2010, în care și-au pierdut viața 92 de demnitari polonezi, inclusiv Lech Kaczyński, a fost investigat în detaliu – și niciuna dintre dovezile găsite la fața locului nu susține afirmațiile lui Kaczynski. Și totuși, pe baza delirului său morbid, Kaczyński s-a implicat într-un complot invizibil, la Bruxelles, pentru a-l înlocui pe Tusk.

Ceea ce istoricul Richard Hofstadter a numit „stilul paranoic“ a atins cele mai înalte cercuri ale puterii politice din SUA și Polonia.

Întrebarea care se pune este cum de aceste două democrații au căzut sub vraja unor lideri care amintesc mai degrabă de Putin decât de lideri occidentali convenționali. Analiza politică obișnuită – și chiar psihologia – nu sunt capabile să ofere un răspuns.

Scriitoarea Joan Didion este poate mai aproape de a identifica traseul urmat de politicile lui Trump și Kaczyński. În eseul său „Note despre politica din vis”, Didion descrie oameni care se mișcă prin lumea „copacilor care se prăbușesc pentru totdeauna într-un fel de pustiu interior”. Ei sunt „pionerii secreți care merg direct în ganglionul unui fantastic puls electronic”, care caracterizează viața modernă, și „continuă să primească informația numai prin lanțurile cele mai subtile de zvonuri, din auzite, scurgeri haotice”. Sunt „alfabetizați aparent” și „iau parte la anxietățile de pe plan național doar printr-o fereastră întunecată”.

Este destul de înfricoșător că președintele american refuză de cele mai multe ori informările zilnice ale profesioniștilor de la Departamentul de Stat și ale serviciilor militare secrete și de informații. Faptul că în schimb el se bazează pe Fox News, bloguri de dreapta rasiste și emisiuni radio pline de furie patologică este cu adevărat terifiant. Liderul lumii libere trăiește la marginea maniacă a discursului politic al Statelor Unite.

Sub Kaczyński, Polonia pare să se fi împotmolit în aceeași cavernă a informațiilor de pe Internet și emisiuni de radio. Într-adevăr, un post de radio al bisericii catolice, Radio Maria, se află printre cele cu cea mai mare notorietate în rândul „oamenilor de frontieră”.

Dar, după cum a demonstrat conducerea lui Putin, stilul paranoic nu este doar o slăbiciune personală. În cartea sa „Istoriile Voodoo: Rolul teoriei conspirației în modelarea istoriei moderne”, jurnalistul britanic David Aaronovitch a descris această paranoia politică ca un fel de voodoo al epocii social media în care trăim. Alegerea cuvintelor este importantă. Așa după cum doctorul Voodoo François „Papa Doc“ Duvalier a arătat în timpul dictaturii sale de 15 ani din Haiti, în cazul în care nu există o bază pentru legitimitatea politică, că paranoia conducătorului trebuie să fie neobosită.

Papa Doc a transformat frica în formă de magie neagră politică. Orice haitian care punea sub semnul întrebării regimul dictatorial se putea aștepta să fie executat – de multe ori în public și într-un mod violent, teatral – de temutul Tonton Macoute, subordonatul lui Papa Doc. Criticii străini își aveau reputația aruncată la gunoi. Graham Greene, care a disecat regimul lui Papa Doc în romanul său „Comedianții”, a fost caracterizat ca dependent de Benzedrină – și chiar mai rău – de către propagandiștii sistemului. La rândul său, Putin nu este străin de astfel de tactici.

În prezent, Occidentul se confruntă cu ceva similar. Președintele SUA, George H.W. Bush, a devenit faimos pentru că a avertizat asupra pericolului „economiei voodoo”. Astăzi, ne confruntăm cu o formă de politică voodoo: un regim bazat pe „adevăruri alternative” și teorii fără fundament și instabile care îi vrăjesc pe cetățenii care se chinuie să înțeleagă o economie și o lume globalizată de care se simt îngroziți.

Trump, Kaczyński, și Putin îmbrățișează această abordare, pentru că funcționează. Indiferent dacă, sau în ce măsură, ei cred în ceea ce afirmă, sunt siguri că pentru mulți dintre susținătorii lor, magia nu va dispărea, indiferent cât de rău ar greși sau cât de mult ar minți.

Copyright: Project Syndicate 2017 – When Obama Is Always Listening