Uniunea Europeană ar putea permite statelor candidate să participe treptat la mai multe politici, programe și structuri europene înainte de aderarea deplină, dacă îndeplinesc reformele necesare, potrivit unui policy brief publicat de Centre for European Policy Studies. Michael Emerson și Tinatin Akhvlediani analizează mai multe propuneri oficiale și informale venite din statele membre și formulează trei recomandări pentru schimbarea procesului de extindere, într-un moment în care liderii UE se pregătesc să discute extinderea și reformele Uniunii la Consiliul European din 15–16 octombrie.

Policy brief-ul apare într-un moment în care procesul de extindere este însoțit de o dezbatere tot mai amplă despre modul în care trebuie să funcționeze o Uniune cu mai multe state membre. Consiliul European a programat pentru 15–16 octombrie o discuție privind extinderea și reformele, iar Comisia pregătește evaluări pre-aderare asupra efectelor extinderii asupra politicilor și funcționării UE. Dezbaterea nu privește astfel numai pregătirea statelor candidate, ci și capacitatea instituțiilor europene de a funcționa după următorul val de aderări. Consilium

Emerson și Akhvlediani pornesc de la existența mai multor propuneri formulate de state membre în 2026. Unele urmăresc accelerarea procedurilor clasice de aderare, altele propun oferirea mai devreme a unor avantaje ale apartenenței la UE, iar o a treia categorie încearcă să adapteze tratatele de aderare și instituțiile europene pentru a preveni blocajele într-o Uniune mai mare. Autorii tratează aceste inițiative ca părți ale aceleiași dezbateri, chiar dacă nu toate statele susțin aceleași soluții.

Una dintre ideile analizate este deschiderea mai rapidă a clusterelor de negociere și reducerea folosirii unanimității pentru deciziile intermediare. În prezent, un stat membru poate bloca diferite etape ale procesului, iar CEPS argumentează că deciziile tehnice privind progresul unui candidat ar putea fi adoptate prin majoritate calificată atunci când criteriile relevante sunt îndeplinite. Unanimitatea ar fi păstrată pentru momentul decisiv al admiterii unui nou stat și pentru ratificarea tratatului de aderare, conform cerințelor actuale ale tratatelor.

Autorii leagă această propunere de problema disputelor bilaterale. Cazul Macedoniei de Nord este folosit pentru a arăta cum probleme legate de nume, istorie, limbă sau identitate pot interveni în negocieri chiar dacă nu fac parte din criteriile europene de aderare. Policy brief-ul propune ca asemenea dispute să fie transferate către mecanisme distincte de mediere sau soluționare, astfel încât evaluarea reformelor unei țări candidate să rămână centrată pe criteriile de la Copenhaga și pe preluarea acquis-ului european.

Prima recomandare majoră a CEPS combină această reducere a blocajelor cu garanții mai puternice după aderare. Autorii susțin că viitoarele tratate de aderare ar putea conține mecanisme mai operaționale pentru situațiile în care un nou stat membru se îndepărtează ulterior de standardele privind statul de drept și valorile Uniunii. Printre opțiunile discutate se numără monitorizarea pentru o perioadă definită după aderare, criterii clare și posibilitatea suspendării mai rapide a unor fonduri sau beneficii în cazul unui regres.

Aceste instrumente nu ar înlocui mecanismele existente, precum articolul 7 sau condiționalitatea bugetară. CEPS propune ca ele să funcționeze complementar și să fie înscrise în condițiile specifice ale viitoarelor aderări. Este o recomandare a autorilor, nu o propunere legislativă adoptată de instituțiile UE.

A doua recomandare privește integrarea graduală, concept deja folosit de UE pentru a permite statelor candidate să beneficieze de anumite politici înainte de momentul aderării. Exemplele existente includ integrarea în unele componente ale pieței unice, reducerea tarifelor de roaming, participarea la Zona unică de plăți în euro și, în cazul Ucrainei și Republicii Moldova, integrarea în anumite rețele și programe europene.

CEPS susține că această practică ar trebui transformată într-un traseu mult mai clar. Pentru fiecare etapă ar putea fi stabilite reformele necesare, domeniile care devin accesibile și drepturile sau avantajele obținute după atingerea criteriilor. În acest model, integrarea înainte de aderare nu ar mai depinde de o succesiune de inițiative separate, iar statele candidate ar putea vedea mai direct ce beneficii rezultă din fiecare etapă a reformelor.

Integrarea economică ar putea fi însoțită și de o apropiere instituțională. Autorii discută participarea progresivă a statelor candidate la anumite agenții, programe și reuniuni în domeniile în care legislația lor este deja aliniată la acquis. O astfel de participare ar putea include prezență și contribuții la formarea politicilor, dar nu drept formal de vot înainte de aderare.

Mai multe state membre au avansat în 2026 variante ale acestei idei. O propunere franco-germană discută accelerarea extinderii, iar Austria, Cehia, Italia, Slovacia și Slovenia au susținut o integrare sectorială mai sistematică în piața unică, inclusiv în domenii precum energia, transporturile, logistica, piața digitală și materiile prime critice. Alte propuneri au analizat forme de participare instituțională fără drept de vot.

Pentru Ucraina, dezbaterea a mers mai departe, incluzând ideea unui statut intermediar înaintea aderării formale. Policy brief-ul discută propuneri prin care o țară care a avansat foarte mult în proces ar putea participa la politicile și instituțiile Uniunii fără drept de vot până la încheierea formală a ratificării. Autorii folosesc și conceptul de „Nominated Member State” pentru situația în care un candidat a îndeplinit cerințele, dar aderarea sa este blocată politic într-o etapă finală.

CEPS avertizează însă că integrarea graduală poate produce și un rezultat nedorit dacă devine un substitut permanent pentru aderare. Cu cât statele candidate primesc mai multe dintre avantajele apartenenței fără a deveni membre cu drepturi depline, cu atât poate apărea o zonă de „aproape aderare” în care participarea economică și instituțională crește, dar momentul intrării propriu-zise în Uniune este amânat.

De aceea, autorii cer ca integrarea graduală să fie legată explicit de aderarea finală. Fiecare etapă ar trebui să reducă distanța până la statutul de membru, nu să creeze un model alternativ în care un stat rămâne pe termen nedefinit integrat în anumite politici, dar în afara procesului decizional complet.

A treia recomandare schimbă modul în care extinderea ar fi încadrată în politicile europene. CEPS consideră că aceasta nu mai poate fi tratată în primul rând ca o politică de vecinătate și trebuie legată explicit de securitate, apărare, competitivitate, energie, conectivitate și politica industrială. Argumentul autorilor este că viitoarele aderări pot modifica nu numai granițele politice ale Uniunii, ci și capacitățile sale economice, militare, energetice și tehnologice.

Această abordare este deja vizibilă în agenda instituțională europeană, unde extinderea este discutată din ce în ce mai mult împreună cu reformele interne ale UE. Comisia spune că evaluările pre-aderare trebuie să examineze efectele unei Uniuni mai mari asupra statului de drept, pieței unice, securității alimentare, apărării, climei, energiei și migrației, iar miniștrii de externe vor discuta pe 12 octombrie efectele extinderii asupra securității și apărării europene.

Policy brief-ul nu reprezintă o poziție a Comisiei Europene, a Consiliului sau a CEPS ca instituție. CEPS precizează că opiniile aparțin autorilor. Cele trei recomandări oferă însă o imagine a alegerilor care apar în dezbaterea europeană înaintea următoarelor decizii politice: cum poate fi accelerată aderarea fără reducerea criteriilor, cât de departe poate merge integrarea înainte de statutul de membru și ce modificări trebuie făcute în interiorul Uniunii pentru ca extinderea să nu ducă la noi blocaje.

Interdicția remunerării unor forme de bani digitali din Uniunea Europeană ar trebui reconsiderată pe măsură ce tehnologia face tot mai simplă mutarea fondurilor între instrumentele de plată și activele purtătoare de dobândă, susține economistul Ulrich Bindseil într-un nou working paper publicat de Bruegel. Autorul argumentează că euro digital ar putea utiliza un sistem de remunerare diferențiată în locul unei combinații dintre dobândă zero și limite de deținere, iar restricțiile aplicabile monedei electronice și anumitor stablecoins ar trebui revizuite.

Punctul de plecare al analizei este diferența dintre numerar și formele electronice de bani. Bancnotele nu pot genera tehnic o dobândă pentru persoana care le păstrează în portofel, dar în cazul banilor digitali plata unei dobânzi poate fi realizată automat și cu costuri administrative foarte mici. În același timp, numeroase sisteme financiare permit remunerarea depozitelor bancare, în timp ce alte mijloace de plată rămân în mod deliberat fără dobândă.

Bindseil contestă ideea că această diferență ar fi o caracteristică economică necesară a banilor. În interpretarea sa, nu există o teorie economică generală care să impună ca un mijloc de plată digital să aibă dobândă zero doar pentru că îndeplinește o funcție monetară. Atunci când ratele dobânzilor din economie cresc, persoana care păstrează bani într-un instrument neremunerat renunță la venitul pe care l-ar putea obține mutând aceeași sumă într-un depozit sau într-un alt activ apropiat.

Autorul descrie această pierdere drept o taxă implicită asupra deținerii banilor. Dimensiunea sa crește odată cu nivelul ratelor nominale ale dobânzilor, deoarece diferența dintre un instrument remunerat și unul care nu produce niciun randament devine mai mare. Bindseil susține și că efectul poate fi regresiv dacă persoanele cu venituri și active mai mari au acces mai ușor la instrumente financiare alternative, în timp ce gospodăriile cu resurse mai reduse păstrează o proporție mai mare din fonduri în mijloace de plată neremunerate.

Aceasta este o concluzie economică formulată de autor, nu o constatare oficială a BCE asupra distribuției veniturilor. Working paper-ul pledează pentru reconsiderarea motivelor care justifică interdicțiile existente și nu stabilește că fiecare utilizator de monedă electronică sau viitor euro digital ar suferi aceeași pierdere.

Problema devine mai importantă, potrivit studiului, deoarece costul mutării banilor între diferite instrumente financiare continuă să scadă. Serviciile bancare digitale, open banking, automatizarea, contractele inteligente și noile sisteme bazate pe inteligență artificială pot permite transferul rapid al fondurilor dintr-un mijloc de plată fără dobândă către un produs care oferă randament și invers.

Dacă aceste transferuri devin aproape automate, o interdicție formală asupra remunerării unui instrument nu împiedică neapărat utilizatorul să obțină randament. Fondurile pot fi mutate către un activ vecin atunci când nu sunt necesare pentru plăți și readuse imediat când trebuie utilizate. Bindseil argumentează că această posibilitate reduce eficiența interdicțiilor și poate produce fluxuri mai mari de bani între instrumente pe parcursul ciclului ratelor dobânzilor.

În opinia autorului, asemenea mișcări pot crea chiar problema pe care interdicția remunerației încearcă să o evite. Unul dintre argumentele pentru menținerea banilor digitali fără dobândă este protejarea depozitelor bancare și evitarea transferurilor rapide ale economiilor către noi forme de bani, însă Bindseil consideră că utilizatorii care încearcă să evite costul oportunității al dobânzii zero pot genera propriile fluxuri între diferite active.

Cadrul european actual conține mai multe asemenea restricții, dar ele provin din acte juridice și proiecte diferite. Directiva privind moneda electronică prevede că statele membre trebuie să interzică acordarea dobânzii sau a unui alt beneficiu legat de perioada în care utilizatorul păstrează moneda electronică. Regula există de mai mulți ani și nu a fost introdusă odată cu dezbaterea despre euro digital.

Regulamentul privind piețele criptoactivelor, MiCA, conține propriile interdicții. Emitenții de tokenuri raportate la active nu pot acorda dobândă pentru aceste tokenuri, iar aceeași regulă este aplicată furnizorilor de servicii cripto atunci când oferă servicii legate de ele. Regulamentul tratează drept dobândă inclusiv anumite remunerații sau avantaje care depind de durata deținerii tokenului.

MiCA aplică o regulă similară tokenurilor de monedă electronică. Emitenții și furnizorii de servicii cripto nu pot plăti dobândă legată de perioada în care utilizatorul deține tokenul, iar beneficiile economice echivalente pot fi de asemenea tratate drept remunerare în sensul regulamentului.

Euro digital se află într-o situație diferită deoarece este conceput ca monedă a băncii centrale, nu ca monedă electronică emisă de o companie privată sau ca stablecoin. Designul susținut în prezent de BCE și pozițiile legislative dezvoltate în instituțiile UE prevăd totuși același principiu de bază, respectiv că deținerile în euro digital nu ar genera dobândă.

Motivația oficială este legată în principal de funcția euro digital. BCE îl descrie drept un instrument destinat plăților cotidiene și nu un produs de investiții sau de economisire. Dobânda zero, limitele asupra sumelor deținute și legătura cu conturile bancare sunt concepute pentru a reduce riscul ca volume mari de depozite comerciale să fie transferate către banii emiși direct de banca centrală, mai ales în perioade de stres financiar.

Bindseil propune o alternativă bazată pe remunerare diferențiată. Într-un asemenea sistem, anumite niveluri ale deținerilor în euro digital ar putea fi remunerate diferit, în loc ca toate sumele să primească în mod automat dobândă zero. Parametrii concreți ai unui asemenea sistem nu sunt stabiliți prin actuala legislație și propunerea din working paper nu reprezintă designul adoptat de BCE.

O structură pe niveluri ar permite, în argumentația autorului, păstrarea unor instrumente de protecție a stabilității financiare fără a transforma neremunerarea într-o caracteristică permanentă și absolută a euro digital. În principiu, nivelul dobânzii ar putea fi configurat astfel încât utilizarea pentru plăți să rămână atractivă, fără a transforma moneda digitală a băncii centrale într-un substitut nelimitat pentru depozitele bancare.

Abordarea diferă de direcția actuală a proiectului. BCE afirmă că euro digital nu ar plăti dobândă și că limitele de deținere vor reprezenta una dintre garanțiile împotriva retragerii excesive a depozitelor din sistemul bancar. Analizele tehnice ale Eurosistemului au testat inclusiv scenarii ipotetice cu limite de până la 3.000 EUR pe persoană, fără ca această sumă să reprezinte automat nivelul final care va fi aplicat.

Pentru stablecoins, recomandarea working paper-ului este mai prudentă decât o eliminare imediată a tuturor restricțiilor. Bindseil susține că interdicția remunerării ar trebui cel puțin reformulată drept măsură tranzitorie, justificată doar atât timp cât autoritățile nu dispun de instrumente mai eficiente pentru gestionarea riscurilor financiare.

În cazul monedei electronice, autorul merge mai departe și recomandă eliminarea interdicției de remunerare. Argumentul său este unul de concurență, deoarece furnizorii de monedă electronică sunt împiedicați să ofere utilizatorilor un avantaj economic pe care depozitele bancare îl pot oferi, deși ambele instrumente pot fi utilizate pentru plăți digitale.

Aceste trei recomandări trebuie păstrate distincte. Euro digital este o formă propusă de monedă a băncii centrale, moneda electronică este o categorie juridică existentă de fonduri emise de instituții autorizate, iar tokenurile reglementate prin MiCA aparțin cadrului pentru criptoactive. Faptul că studiul discută toate aceste instrumente împreună nu înseamnă că ele sunt identice juridic sau economic.

Working paper-ul deschide astfel o dezbatere asupra unei ipoteze care stă la baza unei părți importante a arhitecturii monetare digitale europene. Întrebarea nu este dacă toate formele de bani digitali ar trebui să plătească automat aceeași dobândă, ci dacă dobânda zero trebuie impusă prin lege sau design ca regulă permanentă atunci când tehnologia permite transferuri aproape instantanee către instrumente remunerate.

Pentru moment, regulile europene rămân neschimbate. MiCA continuă să interzică remunerarea categoriilor relevante de tokenuri, interdicția privind moneda electronică rămâne în legislația UE, iar proiectul euro digital este construit în jurul unei monede care nu generează dobândă. Propunerile lui Bindseil reprezintă o contribuție la dezbaterea economică și legislativă, nu o schimbare a acestor reguli.

Accidentele de muncă au provocat moartea a 3.367 de persoane în Uniunea Europeană în 2024, potrivit datelor publicate de Eurostat. Numărul deceselor a crescut cu 1,4% față de 2023, ceea ce înseamnă 45 de accidente mortale suplimentare într-un singur an. În aceeași perioadă au fost înregistrate aproximativ 2,78 milioane de accidente de muncă nemortale, cu 43.742 mai puține decât în anul precedent, echivalentul unei scăderi de 1,5%.

Construcțiile au rămas sectorul cu cel mai mare număr de accidente de muncă mortale din UE, cu 776 de decese în 2024. Numărul a fost mai mic decât cele 802 decese înregistrate în 2023, când sectorul atinsese cel mai ridicat nivel al accidentelor mortale din ultimul deceniu, dar construcțiile au continuat să se distingă clar de celelalte activități economice prin volumul de accidente cu consecințe fatale.

Transportul și depozitarea s-au situat pe locul al doilea, cu 537 de accidente mortale, iar industria prelucrătoare a înregistrat 466. Aceste trei sectoare concentrează o parte importantă a deceselor produse la locul de muncă, însă numerele absolute nu permit singure compararea nivelului de risc pentru un angajat. Un sector cu mai mulți lucrători și mai multe ore lucrate poate înregistra un număr mai mare de accidente chiar dacă rata raportată la populația ocupată este diferită.

Imaginea se modifică atunci când sunt analizate accidentele nemortale. Industria prelucrătoare a înregistrat 509.851 de asemenea accidente în 2024, cel mai mare număr dintre sectoarele economice analizate de Eurostat. Nivelul a fost totuși unul dintre cele mai scăzute ale sectorului din ultimul deceniu, singura valoare mai mică fiind cea din 2020, când activitatea economică fusese afectată puternic de pandemie.

Construcțiile au urmat cu 352.520 de accidente nemortale, iar comerțul cu ridicata și cu amănuntul, împreună cu repararea autovehiculelor și motocicletelor, a înregistrat 345.282. Distribuția arată că sectoarele cu cele mai multe accidente mortale nu se suprapun perfect cu cele care au cele mai mari volume de incidente nemortale, iar evaluarea siguranței la locul de muncă trebuie să distingă între severitatea și frecvența accidentelor.

Metodologia Eurostat definește accidentul de muncă drept un eveniment produs în cursul activității profesionale care provoacă un prejudiciu fizic sau psihic. Un accident este clasificat drept mortal atunci când victima moare în cel mult un an de la producerea sa, iar categoria accidentelor nemortale utilizată în aceste statistici include incidentele care determină cel puțin patru zile calendaristice complete de absență de la muncă.

Această definiție înseamnă că statisticile nu includ automat orice incident minor produs la locul de muncă. Accidentele care nu duc la perioada minimă de absență necesară nu intră în indicatorul privind accidentele nemortale prezentat aici, iar numărul total al incidentelor profesionale raportate prin alte sisteme poate fi, prin urmare, mai mare.

Datele trebuie interpretate cu atenție și atunci când sunt comparate sectoarele. Eurostat publică în acest caz numărul absolut de accidente, ceea ce permite observarea volumului și distribuției incidentelor, dar nu reprezintă o rată de incidență ajustată la numărul de persoane angajate. Pentru a determina unde un lucrător are statistic un risc mai mare este necesară raportarea accidentelor la dimensiunea forței de muncă și la alte caracteristici ale fiecărui sector.

Seria pentru 2024 indică două evoluții diferite la nivelul UE. Accidentele nemortale au scăzut față de anul precedent, în timp ce numărul accidentelor mortale a crescut. Cele 45 de decese suplimentare reprezintă o majorare de 1,4%, chiar dacă numărul total al accidentelor grave care nu au provocat moartea victimei s-a redus cu aproape 44.000.

Datele provin din statisticile europene armonizate privind accidentele de muncă, prin care Eurostat colectează informații comparabile privind incidentele profesionale din statele membre. Pentru anumite componente ale administrației publice, apărării și sistemelor obligatorii de securitate socială, furnizarea informațiilor poate depinde de regulile naționale de confidențialitate, aspect care trebuie avut în vedere atunci când sunt analizate în detaliu diferențele dintre activități și state.

Aproape jumătate dintre persoanele de cel puțin 16 ani din Uniunea Europeană consumau alcool cel puțin o dată pe lună în 2025, potrivit noilor date Eurostat. Consumul zilnic era raportat de 4,8% din populație, 19,2% consumau alcool săptămânal și 21,8% lunar. Împreună, aceste trei categorii reprezintă 45,8% din populația analizată, în timp ce majoritatea declara un consum mai rar sau niciun consum în anul precedent.

Eurostat împarte populația în cinci categorii după frecvența consumului. Pe lângă cei 45,8% care consumau alcool zilnic, săptămânal sau lunar, 20,7% declarau un consum mai rar de o dată pe lună. Alte 33,5% dintre persoanele intervievate fie nu consumaseră niciodată alcool, fie nu consumaseră deloc în anul anterior colectării datelor.

Statistica descrie astfel frecvența cu care este consumat alcoolul, nu volumul consumat. O persoană care declară că bea o dată pe săptămână poate consuma cantități foarte diferite față de o altă persoană din aceeași categorie, iar indicatorul nu permite stabilirea numărului de unități de alcool, a cantității consumate într-o anumită zi sau a existenței episoadelor de consum excesiv.

Diferențele dintre bărbați și femei sunt vizibile pe ansamblul frecvențelor. În 2025, 56,5% dintre bărbații din UE declarau că beau alcool cel puțin o dată pe lună, comparativ cu 35,9% dintre femei. Eurostat arată că formele de consum zilnic, săptămânal și lunar erau toate mai frecvente în rândul bărbaților, astfel încât diferența nu se limitează la categoria celor care consumă în fiecare zi.

Vârsta modifică la rândul său modelul de consum. Doar 0,8% dintre persoanele cu vârste între 16 și 24 de ani declarau consum zilnic, în timp ce proporția ajungea la 8,9% în grupa de cel puțin 65 de ani. Creșterea odată cu vârsta a consumului zilnic nu înseamnă însă că persoanele vârstnice consumă alcool în general mai frecvent decât toate celelalte grupe.

Datele arată un model mai complex în rândul persoanelor de cel puțin 65 de ani. Această grupă avea cea mai mare proporție de consumatori zilnici, dar și o proporție ridicată a persoanelor care nu consumaseră alcool deloc în anul precedent sau nu consumaseră niciodată. Această categorie reprezenta 40,9% dintre persoanele de cel puțin 65 de ani.

Cea mai mare proporție a persoanelor care nu consumaseră alcool în anul precedent sau nu consumaseră niciodată se găsea însă în grupa cea mai tânără. În rândul celor de 16–24 de ani, ponderea era de 44,4%, în timp ce pentru grupele cu vârste între 25 și 64 de ani se situa între 28,0% și 28,9%.

Situația economică este asociată și ea cu diferențe importante de consum. Dintre persoanele aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială, 47,5% declarau că nu consumaseră alcool în anul precedent sau nu consumaseră niciodată. Pentru persoanele care nu se aflau în risc de sărăcie sau excluziune socială, proporția corespunzătoare era de 29,9%.

Această diferență nu permite însă concluzia că venitul determină direct consumul de alcool. Datele arată o asociere între situația socială și frecvența declarată, dar nu stabilesc cauzele acesteia și nici nu izolează factori precum vârsta, educația, cultura, sănătatea sau structura gospodăriei.

Rezultatele provin din statisticile europene privind veniturile și condițiile de viață, EU-SILC, iar indicatorul include populația de cel puțin 16 ani. Datele sunt utilizate de Eurostat în ediția 2026 a publicației privind principalele caracteristici ale condițiilor de viață din Europa, unde consumul de alcool este analizat împreună cu alți indicatori de sănătate, bunăstare și vulnerabilitate socială.

Cifrele trebuie citite și separat de indicatorii medicali privind efectele alcoolului asupra sănătății. Statistica nu măsoară dependența, intoxicațiile, mortalitatea asociată alcoolului sau consumul peste anumite praguri recomandate. Ea răspunde unei întrebări mai limitate, referitoare la cât de des declară populația că a consumat alcool.

În acest sens, cifra de 4,8% pentru consumul zilnic nu înseamnă că restul populației nu consumă alcool. Aproape o cincime declară consum săptămânal și peste o cincime consum lunar, astfel încât imaginea completă este aceea a unei populații împărțite între consum regulat, consum ocazional și o categorie numeroasă care nu a consumat deloc în perioada de referință.

Agenția Uniunii Europene pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei, ACER, a preluat decizia asupra unei propuneri de modificare a metodologiei prin care operatorii de transport calculează capacitatea disponibilă pentru tranzacțiile intrazilnice de electricitate în regiunea Core. Autoritățile naționale de reglementare au trimis dosarul agenției pe 6 septembrie, după ce nu au finalizat singure decizia coordonată, iar ACER intenționează să încheie procedura până la sfârșitul lui 2026.

Dosarul privește piața intrazilnică, adică etapa în care participanții își pot ajusta pozițiile de cumpărare și vânzare după închiderea pieței pentru ziua următoare și mai aproape de momentul efectiv al livrării energiei. Pentru ca energia să poată fi tranzacționată între zone de ofertare diferite, operatorii de transport trebuie să stabilească permanent câtă capacitate a rețelei poate fi utilizată fără a pune în pericol siguranța sistemului.

Calculul nu este realizat separat de fiecare frontieră națională. În regiunea Core, rețelele și fluxurile electrice sunt suficient de interdependente încât modificarea producției sau a schimburilor într-o zonă poate afecta elemente ale rețelei aflate în alte state. Din acest motiv, capacitatea transfrontalieră este calculată printr-o metodologie coordonată la nivel regional.

Core este cea mai mare regiune de calcul al capacității din UE și acoperă 19 frontiere între zone de ofertare, 16 operatori de transport și 13 state membre. Austria, Belgia, Croația, Cehia, Franța, Germania, Ungaria, Luxemburg, Țările de Jos, Polonia, România, Slovacia și Slovenia fac parte din această structură regională.

Pentru România, includerea în Core înseamnă că metodologia nu este o problemă limitată la rețelele vest-europene. Calculul regional include și sistemul românesc și schimburile sale relevante cu celelalte zone ale pieței integrate. Totuși, notificarea deschisă acum de ACER nu precizează ce modificări ar afecta în mod particular România și nici nu identifică un impact separat asupra capacității disponibile la frontierele românești.

Metodologia actuală își are baza în Regulamentul european privind alocarea capacităților și gestionarea congestiilor, cunoscut drept CACM. Acest cadru obligă operatorii din regiunile de calcul al capacității să coordoneze modul în care stabilesc limitele schimburilor transfrontaliere, ținând cont de restricțiile rețelei și de necesitatea menținerii siguranței operaționale.

ACER a aprobat în 2019 designul regional al metodologiilor comune pentru calculul capacității atât pe piața pentru ziua următoare, cât și pe piața intrazilnică din Core. De atunci, metodologia poate fi revizuită atunci când operatorii și autoritățile de reglementare consideră că regulile tehnice trebuie adaptate la evoluția sistemului și a pieței.

Procedura actuală a început înainte ca dosarul să ajungă la ACER. Operatorii de transport din Core au pregătit o propunere de amendare a metodologiei, iar autoritățile naționale de reglementare trebuiau să ajungă la o decizie coordonată asupra acesteia.

În iulie, reglementatorii au cerut ACER o prelungire cu trei luni a termenului pentru finalizarea propriei decizii, până la 19 octombrie, motivând că aveau nevoie de timp suplimentar pentru coordonare. Evoluția ulterioară a schimbat însă traseul dosarului, iar pe 6 septembrie propunerea operatorilor a fost transmisă agenției europene pentru decizie.

Regulamentul care guvernează ACER permite agenției să intervină în astfel de metodologii regionale atunci când problema este transmisă de autoritățile naționale competente sau când acestea nu ajung la o decizie în condițiile prevăzute de cadrul european. ACER devine astfel autoritatea care trebuie să adopte soluția aplicabilă la nivelul întregii regiuni.

Această procedură nu înseamnă că agenția a adoptat deja modificările propuse. Notificarea din 30 septembrie anunță deschiderea formală a dosarului și precizează că ACER intenționează să emită decizia până la finalul anului. Conținutul deciziei poate fi stabilit numai după evaluarea propunerii și parcurgerea procedurii agenției.

Documentul publicat de ACER nu conține textul amendamentelor pe care operatorii doresc să le introducă. Nu sunt indicate modificări ale formulelor de calcul, noi parametri, schimbări privind elementele de rețea luate în considerare sau o estimare a cantității suplimentare de capacitate care ar putea deveni disponibilă pentru piață.

Din același motiv, procedura nu poate fi prezentată în acest moment drept o măsură care va reduce prețurile energiei. Capacitatea transfrontalieră poate influența funcționarea pieței și posibilitatea energiei de a circula între zone, dar efectul unei modificări metodologice depinde de conținutul tehnic al regulilor adoptate, de starea rețelei și de condițiile de piață din fiecare moment.

Nici existența unei capacități mai mari nu garantează automat o scădere a prețului într-un anumit stat. Piața energiei depinde simultan de producție, consum, disponibilitatea centralelor și a surselor regenerabile, congestii, schimburile cu alte zone și numeroși alți factori. Notificarea ACER nu oferă date care să permită cuantificarea unui efect asupra prețurilor din România.

Importanța dosarului este în primul rând una de funcționare a pieței integrate de electricitate. Pe măsură ce producția eoliană și solară devine mai importantă, estimările privind producția și consumul se modifică frecvent între piața pentru ziua următoare și momentul livrării. Piața intrazilnică permite participanților să corecteze aceste diferențe, iar capacitatea transfrontalieră disponibilă stabilește cât de mult poate fi folosită rețeaua pentru a face aceste ajustări între zone.

Calculul capacității trebuie să găsească în același timp un echilibru între utilizarea cât mai eficientă a infrastructurii existente și păstrarea unor marje suficiente pentru funcționarea sigură a rețelei. Tocmai această combinație face ca metodologiile regionale să fie foarte tehnice și ca modificările lor să fie coordonate între operatori și reglementatori din mai multe state.

Pentru piața din România, momentul relevant va fi publicarea deciziei ACER și a anexei cu metodologia aprobată. Abia atunci se va putea stabili ce reguli sunt modificate, ce obligații primesc operatorii, când trebuie implementate schimbările și dacă există consecințe cuantificabile pentru capacitatea disponibilă la schimburile cu celelalte piețe din regiunea Core.

România a înregistrat în 2025 cea mai mare rată a supraaglomerării locuințelor în rândul tinerilor din Uniunea Europeană. Datele Eurostat arată că 60,4% dintre persoanele cu vârste între 15 și 29 de ani locuiau în gospodării considerate supraaglomerate, față de o medie europeană de 26,9%. Diferența este importantă și în interiorul României, unde rata pentru întreaga populație era de 40,4%, cu 20 de puncte procentuale sub cea observată în rândul tinerilor.

La nivelul Uniunii, 26,9% dintre persoanele cu vârste între 15 și 29 de ani locuiau în 2025 într-o gospodărie supraaglomerată. Proporția era cu 10,1 puncte procentuale mai mare decât rata de 16,8% înregistrată pentru populația totală, ceea ce arată că problema spațiului locativ afectează disproporționat generațiile tinere. Eurostat arată că în fiecare stat membru rata de supraaglomerare era mai ridicată pentru tineri decât pentru populație în ansamblu.

Situația diferă însă puternic între state. România se află la extremitatea clasamentului, cu 60,4% dintre tineri în locuințe supraaglomerate, urmată de Letonia cu 54,9% și Bulgaria cu 52,8%. La celălalt capăt se află Cipru, unde rata este de 3,5%, Irlanda cu 7,4% și Malta cu 7,7%, diferențele indicând modele foarte diferite de locuire, structuri ale gospodăriilor și acces la spațiu locativ în interiorul Uniunii.

România se remarcă și prin distanța dintre situația tinerilor și cea a populației în ansamblu. Rata națională de supraaglomerare era de 40,4% în 2025, comparativ cu 60,4% pentru grupa 15–29 de ani. Diferențe de cel puțin 20 de puncte procentuale între tineri și întreaga populație au mai fost înregistrate în Bulgaria, unde valorile au fost de 52,8% și 32,5%, și în Grecia, cu 48,4% pentru tineri și 28,3% pentru populația totală.

Noile date indică și o creștere față de anul anterior. În 2024, rata de supraaglomerare în rândul tinerilor din România fusese de 58,3%, ceea ce înseamnă o creștere de 2,1 puncte procentuale într-un an. La nivelul UE, evoluția a fost mai redusă, de la 26,5% în 2024 la 26,9% în 2025.

Vârsta contează semnificativ pentru modul în care este distribuită problema. În întreaga UE, 30,1% dintre tinerii între 15 și 19 ani locuiau în condiții de supraaglomerare, iar proporția rămânea ridicată, la 28,7%, pentru grupa 20–24 de ani. Pentru persoanele între 25 și 29 de ani, rata cobora la 21,8%, ceea ce arată o diminuare pe măsură ce o parte dintre tineri își schimbă situația locativă.

Indicatorul Eurostat nu măsoară simplu numărul de persoane care locuiesc într-o gospodărie și nici nu clasifică automat familiile numeroase drept supraaglomerate. Calculul ține cont de numărul de camere disponibil și de componența gospodăriei, inclusiv vârsta, sexul și relațiile dintre persoanele care locuiesc împreună.

Pentru ca o gospodărie să nu fie clasificată drept supraaglomerată, metodologia cere cel puțin o cameră pentru gospodărie, câte o cameră pentru fiecare cuplu și câte o cameră pentru fiecare persoană singură de cel puțin 18 ani. Pentru adolescenții între 12 și 17 ani sunt aplicate reguli distincte în funcție de sex și de posibilitatea împărțirii unei camere, iar pentru copiii sub 12 ani este prevăzută câte o cameră pentru fiecare pereche de copii.

Indicatorul descrie astfel spațiul disponibil în raport cu nevoile gospodăriei și nu trebuie interpretat automat ca o măsură a sărăciei. O persoană poate locui într-o gospodărie clasificată drept supraaglomerată fără ca aceasta să se afle sub pragul de sărăcie, la fel cum o gospodărie care nu este supraaglomerată poate avea dificultăți serioase în suportarea costurilor locuinței.

Eurostat măsoară separat presiunea financiară produsă de costurile locuirii. În 2025, 9,1% dintre tinerii din UE locuiau în gospodării în care costurile locuinței reprezentau cel puțin 40% din venitul disponibil, comparativ cu 7,7% pentru populația totală. Cele două statistici descriu probleme diferite, una privind spațiul efectiv disponibil și cealaltă povara financiară a locuinței.

Datele privind România arată, prin urmare, o vulnerabilitate locativă deosebit de ridicată pentru generația 15–29 de ani, fără ca statistica să indice singură cauzele acesteia. Eurostat măsoară rezultatul în termeni de spațiu disponibil, dar nu atribuie în această publicare diferențele dintre state unor factori precum prețurile locuințelor, veniturile, oferta de locuințe, vârsta la care tinerii părăsesc casa părinților sau structura familiilor. Pentru asemenea explicații sunt necesare seturi de date suplimentare.

Conferința ONU privind schimbările climatice COP31, programată la Antalya între 9 și 20 noiembrie, va prelua mai multe dintre dosarele asupra cărora statele nu au reușit să ajungă la un acord în precedentele runde de negocieri. Finanțarea climatică, adaptarea la efectele schimbărilor climatice, o eventuală foaie de parcurs privind tranziția de la combustibilii fosili, regulile piețelor internaționale de carbon și finanțarea pierderilor și daunelor sunt printre temele urmărite într-un briefing pregătit pentru Comisia pentru mediu a Parlamentului European. Documentul este o analiză pregătitoare destinată activității parlamentare și nu reprezintă mandatul oficial al Parlamentului European pentru COP31.

Conferința de la Antalya va fi condusă de Türkiye, prin Murat Kurum, ministrul mediului, urbanizării și schimbărilor climatice, desemnat președinte al COP31. Chris Bowen, ministrul australian pentru schimbări climatice și energie, va conduce negocierile în cadrul parteneriatului dintre Türkiye și Australia. Formula de conducere este neobișnuită, dar cele două părți au prezentat-o ca pe un mecanism comun pentru organizarea unei conferințe orientate spre implementarea angajamentelor deja asumate.

Una dintre principalele probleme va fi finanțarea climatică pentru țările în curs de dezvoltare. La COP29 de la Baku, statele au convenit asupra unui obiectiv prin care finanțarea pentru aceste țări ar trebui să ajungă la cel puțin 300 de miliarde USD anual până în 2035, cu statele dezvoltate în rol principal. În paralel, procesul Baku-Belém urmărește mobilizarea a cel puțin 1.300 de miliarde USD anual până în 2035 dintr-un ansamblu mai larg de surse publice și private. Cele două cifre descriu mecanisme și sfere de finanțare diferite și nu trebuie adunate sau prezentate ca o singură obligație financiară.

COP30 de la Belém a mutat o parte importantă a discuției de la stabilirea obiectivelor către implementarea lor, dar nu a închis cele mai dificile dosare. Conferința a consolidat cadrul pentru indicatorii de adaptare, a continuat procesul privind tranziția justă și a finalizat foaia de parcurs Baku-Belém pentru mobilizarea celor 1.300 de miliarde USD. Au rămas însă nerezolvate detaliile privind finanțarea adaptării, modul de contabilizare a fluxurilor financiare și o eventuală foaie de parcurs concretă pentru reducerea dependenței de combustibilii fosili.

Blocajul a continuat la reuniunile tehnice ONU de la Bonn din iunie. Negocierile asupra Obiectivului global privind adaptarea nu au produs un text convenit, iar statele au rămas împărțite atât asupra finanțării, cât și asupra modului în care trebuie definite și administrate mecanismele de evaluare. În lipsa consensului, dosarul a fost transferat către COP31, ceea ce înseamnă că negocierile de la Antalya vor trebui să reia probleme care nu au putut fi soluționate tehnic în cursul verii.

Una dintre divergențe privește tocmai natura finanțării. Țările în curs de dezvoltare au insistat asupra rolului finanțării publice furnizate direct de statele dezvoltate, în timp ce alte părți au pus un accent mai mare pe mobilizarea tuturor surselor de capital, inclusiv investiții private. Diferența este importantă deoarece un dolar oferit sub formă de grant public și un dolar de investiție privată atras printr-o garanție sau politică publică au efecte diferite asupra bugetelor și nivelului de îndatorare al statelor beneficiare.

Adaptarea reprezintă o parte centrală a acestei dispute. Statele vulnerabile solicită resurse pentru infrastructură, agricultură, sisteme de apă, protecția coastelor și alte măsuri care reduc efectele schimbărilor climatice deja resimțite. Briefingul pregătit pentru ENVI arată că dificultatea nu mai constă numai în stabilirea unor obiective globale, ci în transformarea lor în indicatori, mecanisme de acces la bani și fluxuri financiare care pot fi urmărite.

Combustibilii fosili formează un al doilea dosar important. COP30 nu a produs o foaie de parcurs concretă pentru tranziția de la cărbune, petrol și gaze, iar discuția a continuat în aprilie la prima Conferință privind tranziția de la combustibilii fosili de la Santa Marta, organizată de Columbia și Țările de Jos. Procesul a generat un cadru voluntar de cooperare și mai multe direcții de lucru, dar nu a creat obligații juridice și nu poate fi tratat ca un acord global pentru eliminarea combustibililor fosili.

Rezultatele de la Santa Marta urmează să alimenteze discuțiile politice de la Antalya, însă negocierea formală rămâne în sistemul ONU. Această diferență este relevantă deoarece inițiativele voluntare permit unui grup de state să avanseze fără consensul tuturor participanților la UNFCCC, dar nu pot obliga țările care nu participă. COP31 va arăta dacă această activitate paralelă poate fi transformată într-un compromis acceptat de un număr mult mai mare de state.

Piețele internaționale de carbon sunt într-o etapă diferită. Mecanismele construite în baza articolului 6 din Acordul de la Paris au continuat să avanseze chiar și atunci când negocierile privind adaptarea au rămas blocate, iar primele credite ale mecanismului central al Acordului de la Paris au fost emise în 2026. Pentru Antalya rămân însă de clarificat elemente privind finanțarea infrastructurii necesare, integritatea sistemelor, contribuția lor la finanțarea adaptării și modul în care tranzacțiile sunt contabilizate fără dubla numărare a reducerilor de emisii.

Fondul pentru pierderi și daune va reprezenta un alt test al trecerii de la arhitectură instituțională la finanțare efectivă. Acest mecanism este destinat statelor vulnerabile care suportă efecte ale schimbărilor climatice ce nu mai pot fi evitate prin reducerea emisiilor sau adaptare. Briefingul parlamentar indică o diferență importantă între volumul proiectelor care caută finanțare și resursele disponibile, ceea ce mută atenția COP31 asupra mobilizării unor fonduri pe termen lung și asupra capacității statelor vulnerabile de a le accesa.

Pentru Uniunea Europeană, discuția climatică se intersectează tot mai mult cu politica comercială. La reuniunile de la Bonn, unele state în curs de dezvoltare au ridicat problema măsurilor climatice aplicate la frontieră, într-un context în care mecanismul european de ajustare la frontieră în funcție de carbon devine tot mai vizibil în relațiile comerciale ale UE. Briefingul ENVI consideră că această legătură dintre climă și comerț poate deveni una dintre zonele în care Uniunea va trebui să explice cum își aliniază politica internă cu poziția pe care o susține în negocierile internaționale.

COP31 va marca și începutul fazei de colectare a informațiilor pentru al doilea Global Stocktake al Acordului de la Paris. Acest proces evaluează periodic progresul colectiv al statelor în raport cu obiectivele acordului și va pregăti următoarea evaluare globală a distanței dintre angajamente și rezultatele efective. Miza pentru Antalya va fi astfel mai largă decât închiderea câtorva texte de negociere, deoarece conferința trebuie să lege noile angajamente climatice de mecanismele prin care implementarea lor poate fi măsurată și finanțată.

Briefingul pregătit pentru ENVI nu oferă un rezultat anticipat al conferinței și nu reprezintă poziția negociatoare a Uniunii Europene sau a Parlamentului. El identifică dosarele în care diferențele dintre state sunt încă suficient de mari pentru a pune sub semnul întrebării capacitatea COP31 de a trece de la declarații la implementare. Ceea ce va putea fi evaluat după Antalya este dacă statele au reușit să transforme obiectivele deja stabilite pentru finanțare, adaptare și tranziție energetică în reguli și mecanisme care pot fi efectiv aplicate.

Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European recomandă refuzarea descărcării de gestiune pentru modul în care a fost executat în 2024 bugetul Consiliului European și al Consiliului. Proiectul de decizie a primit 19 voturi pentru, unul împotrivă și o abținere, în timp ce rezoluția care îl însoțește a fost adoptată separat cu 16 voturi pentru, cinci împotrivă și o abținere. Decizia finală aparține plenului Parlamentului European, după ce eurodeputații au amânat în aprilie hotărârea asupra acestei secțiuni a bugetului.

Descărcarea de gestiune este procedura prin care Parlamentul verifică anual modul în care a fost executat bugetul Uniunii. Analiza se bazează pe conturile anuale, rapoartele Comisiei Europene, constatările Curții de Conturi Europene și informațiile transmise de instituția controlată. Comisia pentru control bugetar formulează apoi o recomandare pentru plen, iar în cazul exercițiului financiar 2024 dosarul privește Secțiunea II a bugetului general al UE, aferentă Consiliului European și Consiliului.

Parlamentul nu a încheiat acest dosar odată cu prima rundă a descărcărilor de gestiune din primăvară. La 29 aprilie, eurodeputații au decis să amâne hotărârea privind acordarea descărcării secretarului general al Consiliului pentru execuția bugetului Consiliului European și al Consiliului în 2024. Dosarul a rămas astfel deschis pentru o nouă evaluare, în timp ce procedurile privind celelalte instituții și organisme analizate în aceeași etapă au fost finalizate.

Noua recomandare schimbă poziția CONT de la amânarea deciziei la propunerea explicită de refuz. Proiectul de decizie privind descărcarea și rezoluția care îl însoțește sunt două documente distincte, ceea ce explică rezultatele diferite ale voturilor. Primul stabilește recomandarea privind acordarea sau refuzarea descărcării, iar cel de-al doilea formulează observațiile politice și instituționale care explică poziția comisiei și solicitările sale.

Problema centrală invocată de CONT este cooperarea dintre instituții. Potrivit Parlamentului, Consiliul nu participă la procedura de descărcare în forma în care aceasta este organizată de legislativul european și nu furnizează toate informațiile pe care eurodeputații le consideră necesare pentru o evaluare completă a execuției propriei secțiuni bugetare. Comisia parlamentară susține că această situație împiedică luarea unei decizii pe baza unui control suficient de aprofundat.

Disputa depășește exercițiul financiar 2024. Parlamentul afirmă că refuză descărcarea Consiliului pentru fiecare exercițiu financiar începând cu 2009, pe fondul unei divergențe persistente asupra modului în care trebuie realizat controlul parlamentar al acestei secțiuni bugetare. Conflictul este astfel unul instituțional și procedural, repetat anual, iar recomandarea actuală trebuie înțeleasă în acest context mai larg.

Poziția Parlamentului este că fiecare instituție care execută propria secțiune a bugetului trebuie să poată fi verificată individual pentru a garanta transparența și răspunderea privind utilizarea fondurilor europene. Consiliul a contestat de-a lungul timpului modul în care Parlamentul aplică această procedură propriei sale secțiuni bugetare. CONT cere acum o cooperare mai bună în limitele tratatelor existente și propune ca o eventuală revizuire viitoare a tratatelor să precizeze explicit competența Parlamentului de a acorda individual descărcarea tuturor instituțiilor UE.

Refuzul descărcării de gestiune nu trebuie confundat cu o constatare de fraudă sau de ilegalitate. Procedura evaluează răspunderea pentru execuția bugetară și posibilitatea Parlamentului de a exercita controlul democratic necesar. În cazul actual, argumentul central al CONT este că lipsa cooperării împiedică un control considerat suficient. Un eventual refuz poate conduce la solicitări de măsuri corective, controale mai stricte sau consecințe politice, dar nu anulează automat cheltuielile deja efectuate și nu suspendă funcționarea bugetară a Consiliului.

Curtea de Conturi Europeană are un rol distinct în această arhitectură. Ea auditează conturile Uniunii și verifică legalitatea și regularitatea operațiunilor bugetare, furnizând informații utilizate ulterior de Parlament în procedura de descărcare. Decizia politică privind acordarea, amânarea sau refuzarea descărcării aparține însă Parlamentului European. Recomandarea CONT este, prin urmare, o etapă a controlului parlamentar și nu un verdict judiciar sau o constatare a existenței unor fapte ilegale.

Dosarul pentru exercițiul financiar 2024 va reveni acum în plen, unde eurodeputații vor decide dacă urmează recomandarea Comisiei pentru control bugetar. Comunicatul Parlamentului nu indică data exactă a votului. Până când plenul adoptă decizia, trebuie păstrată distincția dintre recomandarea CONT și poziția definitivă a Parlamentului European.

Comisia pentru dezvoltare regională a Parlamentului European cere un tratament financiar distinct pentru regiunile de la frontiera estică a Uniunii în viitorul buget european pentru 2028–2034, inclusiv posibilitatea rezervării a până la 10% din bugetele unor instrumente UE relevante. Rezoluția a fost adoptată în REGI cu 23 de voturi pentru, două împotrivă și șase abțineri și urmează să ajungă în plen în noiembrie. România se numără printre cele nouă state membre acoperite de abordarea europeană pentru regiunile estice, alături de Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria și Bulgaria.

Propunerea REGI încearcă să schimbe modul în care viitorul buget european tratează regiunile aflate la frontiera estică. În loc ca acestea să depindă exclusiv de liniile naționale și regionale obișnuite, eurodeputații cer ca nevoile lor să fie reflectate în mai multe instrumente financiare ale cadrului 2028–2034 și ca o parte din resurse să fie rezervată explicit. Plafonul de 10% se referă la bugetele instrumentelor considerate relevante pentru aceste regiuni, nu la 10% din întregul cadru financiar multianual, iar propunerea nu reprezintă în acest moment o alocare adoptată.

Cererea Parlamentului vine după ce Comisia Europeană a adoptat în februarie o strategie pentru regiunile estice din nouă state membre, inclusiv România. Strategia răspunde unei combinații de probleme de securitate, perturbări comerciale, scădere a investițiilor, depopulare, deficit de forță de muncă și presiune asupra serviciilor locale, amplificate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei și de schimbarea mediului de securitate. Cele cinci direcții stabilite sunt securitatea și reziliența, creșterea și prosperitatea regională, valorificarea avantajelor locale, conectivitatea și măsurile dedicate populației și comunităților.

România intră în acest cadru prin frontiera cu Ucraina și prin poziția sa la Marea Neagră. Documentarea Serviciului de Cercetare al Parlamentului European arată că abordarea nu este limitată la apărare, deoarece infrastructura, accesul la servicii, investițiile private, piața muncii și declinul demografic sunt tratate drept componente ale aceleiași probleme regionale. Regiunile aflate în apropierea frontierelor estice trebuie să poată răspunde riscurilor de securitate fără ca investițiile necesare să lase în plan secund dezvoltarea economică, serviciile publice și capacitatea comunităților de a-și păstra populația.

Actualul răspuns european include deja resurse financiare, dar acestea sunt distincte de propunerile adoptate acum de REGI. Briefingul EPRS indică o reorientare de 34,6 miliarde EUR din politica de coeziune către cinci priorități ale revizuirii actualului cadru, respectiv competitivitate, apărare, locuințe accesibile, gestionarea apei și infrastructură energetică. Din acest total, 5,6 miliarde EUR sunt orientate către regiunile estice. Aceste resurse aparțin arhitecturii financiare 2021–2027 și nu reprezintă finanțarea suplimentară solicitată acum pentru perioada de după 2027.

Actualele reguli de coeziune oferă și condiții financiare mai favorabile anumitor programe care acoperă regiuni NUTS 2 de la frontiera cu Rusia, Belarus sau Ucraina. În anumite condiții, programele respective pot beneficia de o prefinanțare suplimentară de 9,5%, precum și de alte flexibilități atunci când resursele sunt reorientate către prioritățile stabilite la revizuirea intermediară. Aceste mecanisme trebuie diferențiate de propunerea actuală a REGI privind rate de cofinanțare de până la 95% sau 100%, deoarece se referă la perioade bugetare și reguli diferite.

O altă componentă este EastInvest, platformă concepută pentru a facilita accesul companiilor și autorităților locale din regiunile estice la finanțare și consultanță. Instituțiile financiare participante urmăresc mobilizarea a până la 28 de miliarde EUR până la sfârșitul anului 2027 pentru proiecte publice și private în infrastructură, energie regenerabilă, inovare și conectivitate regională. Banca Europeană de Investiții, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, Nordic Investment Bank și băncile naționale de promovare fac parte din arhitectura prevăzută. EastInvest nu este însă un grant de 28 de miliarde EUR împărțit între cele nouă state și suma nu poate fi prezentată ca fiind deja plătită.

Rezoluția REGI merge mai departe pentru viitorul cadru financiar și cere o alocare suplimentară pentru regiunile care suportă costuri legate de război, presiuni hibride, probleme demografice și deteriorarea condițiilor economice. Eurodeputații solicită și un mecanism separat de cofinanțare pentru proiectele realizate în zone expuse unor costuri geopolitice deosebite, proceduri mai simple pentru modificarea programelor, reguli de eligibilitate adaptate și termene de implementare mai flexibile. Comisia parlamentară cere și adaptarea regulilor privind ajutoarele de stat astfel încât investițiile necesare acestor regiuni să poată fi realizate mai ușor.

Cooperarea transfrontalieră reprezintă un dosar separat. REGI estimează că suspendarea programelor cu Rusia și Belarus a produs o pierdere netă de aproximativ 150 de milioane EUR pentru regiunile estice și solicită ca viitoarele programe Interreg să conțină cel puțin o sumă echivalentă. Cei 150 de milioane EUR reprezintă o cerere pentru viitorul buget european și nu o compensație deja aprobată sau transferată regiunilor afectate.

Pentru proiectele realizate în aceste regiuni, eurodeputații propun o rată de cofinanțare europeană de până la 95%, care ar putea ajunge la 100% atunci când proiectul are o importanță deosebită pentru securitate, reziliență sau infrastructură critică. O asemenea formulă ar reduce contribuția financiară pe care autoritățile naționale sau regionale trebuie să o asigure din resurse proprii și ar putea facilita proiectele în zone cu o capacitate fiscală mai redusă. Procentele fac însă parte din solicitările adoptate de REGI și nu sunt încă reguli aplicabile ale bugetului 2028–2034.

Investițiile avute în vedere depășesc infrastructura militară. REGI menționează sănătatea, drumurile, energia, infrastructura maritimă și digitală, conectivitatea, pregătirea civilă, reziliența și infrastructura cu utilizare duală, iar strategia Comisiei include competențele, menținerea tinerilor în regiune, serviciile sociale și reziliența în fața dezinformării. Politica de coeziune este astfel privită ca instrument pentru reducerea vulnerabilităților de securitate, dar și pentru menținerea activității economice și a comunităților locale.

Rezoluția insistă asupra faptului că finanțarea securității și apărării nu ar trebui să reducă investițiile tradiționale în dezvoltarea economică și socială. În evaluarea comisiei parlamentare, diminuarea acestora ar putea accentua depopularea, declinul economic și deficitul structural de forță de muncă exact în regiunile pe care UE încearcă să le facă mai reziliente. Aceasta este în prezent poziția REGI și trebuie confirmată sau modificată de plen înainte de a deveni poziția Parlamentului European.

Pentru România, documentarea EPRS oferă și un exemplu al priorităților formulate la nivel local. Biroul pentru Cooperare Transfrontalieră Suceava, organizație neguvernamentală care lucrează pe relația România–Ucraina, a indicat în consultarea Comisiei necesitatea unei reziliențe cibernetice mai mari, a unei conectivități transfrontaliere mai bune, a coordonării pentru situații de urgență și a îmbunătățirii accesului refugiaților la ocuparea forței de muncă. Contribuția nu reprezintă poziția Guvernului României, dar arată diversitatea problemelor pe care actorii regionali încearcă să le includă în noua strategie europeană.

Documentele analizate nu stabilesc o sumă care ar reveni României din viitorul cadru financiar. Rezervarea de până la 10%, alocarea suplimentară solicitată de REGI și ratele de cofinanțare sunt propuneri privind arhitectura bugetului european, iar distribuția concretă va depinde de negocierile asupra cadrului financiar 2028–2034 și de programele care vor fi aprobate ulterior. În actuala construcție nu există un fond separat rezervat exclusiv acestor regiuni.

Votul REGI reprezintă astfel o etapă în construirea poziției Parlamentului, nu o decizie de finanțare. Rezoluția urmează să ajungă în plen în noiembrie, iar cadrul financiar multianual pentru 2028–2034 va necesita negocieri instituționale separate înainte ca nivelurile și condițiile finale ale finanțării să fie stabilite. Pentru România, impactul financiar concret va putea fi determinat abia după definirea instrumentelor, criteriilor teritoriale și programelor eligibile.

Instituțiile Uniunii Europene ar trebui să păstreze controlul uman asupra utilizării inteligenței artificiale, iar Parlamentul European ar trebui să evalueze sistematic efectele AI asupra alegerilor, dezinformării și funcționării democrației, potrivit unui raport adoptat de Comisia pentru afaceri constituționale. Documentul merge dincolo de regulile tehnice pentru sistemele AI și propune inclusiv un acord internațional asupra riscurilor de securitate și societale, noi protecții fundamentale și crearea unui observator AI în interiorul Parlamentului.

Raportul, pregătit de eurodeputatul Manolis Kefalogiannis din PPE, Grecia, pornește de la ideea că dezvoltarea inteligenței artificiale a devenit și o problemă constituțională. Utilizarea sistemelor AI poate afecta modul în care sunt luate deciziile publice, modul în care cetățenii primesc informații și chiar raportul dintre instituții, administrație și controlul democratic.

AFCO cere ca instituțiile europene să aplice ele însele standardele pe care Uniunea le promovează pentru utilizarea responsabilă a inteligenței artificiale. Sistemele folosite în administrația europeană ar trebui să rămână sub supraveghere umană și să respecte protecția datelor cu caracter personal și celelalte valori fundamentale ale UE.

Raportul pledează în același timp pentru acordarea unei priorități instrumentelor AI europene în instituțiile Uniunii și pentru investiții coordonate care să permită dezvoltarea capacităților tehnologice proprii. Obiectivul este legat de ceea ce eurodeputații descriu drept autonomie digitală strategică.

Această abordare nu înseamnă eliminarea tehnologiilor dezvoltate în afara UE prin efectul raportului. Documentul formulează o orientare politică pentru utilizarea și achiziționarea tehnologiei de către instituțiile europene, nu o interdicție generală asupra sistemelor AI din afara Uniunii.

O parte importantă a raportului privește democrația electorală. AFCO cere Parlamentului să evalueze în mod sistematic atât riscurile, cât și oportunitățile produse de AI pentru procesele democratice.

Printre riscurile enumerate se află dezinformarea, manipularea informațională, ingerințele străine, încălcarea vieții private și utilizarea conținutului sintetic pentru influențarea alegătorilor. Deepfake-urile sunt tratate drept un exemplu al modului în care tehnologia poate face mai dificilă distincția dintre materiale autentice și conținut generat artificial.

Raportul nu prezintă însă AI exclusiv ca amenințare. Eurodeputații consideră că sistemele utilizate transparent și cu mecanisme de responsabilitate pot îmbunătăți participarea cetățenilor și pot ajuta administrațiile și legislatorii să gestioneze volume mari de informații.

AFCO consideră că actualul cadru electoral european este din ce în ce mai greu de aplicat unor riscuri care se dezvoltă odată cu inteligența artificială. Este una dintre explicațiile pentru care raportul tratează problema dincolo de actualul AI Act.

Regulamentul european privind inteligența artificială este deja cadrul general pentru introducerea pe piață și utilizarea sistemelor AI în Uniune. Raportul AFCO nu îl înlocuiește și nu modifică prin el însuși regulile sale. El se concentrează asupra unor aspecte instituționale și democratice pe care comisia parlamentară consideră că actualul cadru nu le acoperă suficient.

Una dintre cele mai ample propuneri este inițierea unei discuții privind noi protecții în Carta drepturilor fundamentale a UE. Documentul menționează protecția identității și imaginii personale, transparența algoritmică, autodeterminarea digitală, protecția împotriva discriminării algoritmice și principiul răspunderii pentru prejudiciile produse.

Aceste formulări nu reprezintă drepturi noi introduse deja în Cartă. Votul AFCO exprimă solicitarea politică de a modifica sau completa cadrul existent. Carta rămâne în forma sa juridică actuală până la o eventuală procedură distinctă de modificare.

Dimensiunea internațională este una dintre cele mai neobișnuite componente ale raportului. Eurodeputații cer UE să promoveze un acord internațional pentru tehnologiile AI care pot genera riscuri majore de securitate sau efecte societale.

Comisia parlamentară folosește regimul de neproliferare nucleară drept sursă de inspirație pentru ideea unei arhitecturi internaționale de control. Comparația privește necesitatea cooperării între state pentru gestionarea unei tehnologii cu efecte transfrontaliere și nu echivalează riscurile inteligenței artificiale cu cele ale armelor nucleare.

Raportul nu anunță existența unui tratat aflat deja în negociere și nici nu mandatează Comisia Europeană să semneze un asemenea acord. Este o solicitare politică adresată UE de a încerca să joace un rol de lider în construirea unor reguli globale.

AFCO cere simultan ca eventualele garanții să nu blocheze inutil inovarea sau competitivitatea. Documentul încearcă astfel să combine cererea pentru reguli și responsabilitate democratică cu preocuparea pentru capacitatea companiilor europene de a dezvolta tehnologie competitivă.

La nivelul Parlamentului, raportul propune crearea unui observator AI propriu. Structura ar urma să utilizeze expertiza deja disponibilă și să funcționeze fără resurse bugetare suplimentare.

Observatorul nu ar fi o autoritate de reglementare și nu ar primi competențe pentru autorizarea sau sancționarea sistemelor AI. Rolul său ar fi de sprijin pentru activitatea comisiilor parlamentare.

Printre atribuțiile sugerate se numără evaluarea după adoptare a legislației, monitorizarea practicilor instituțiilor europene și analiza efectelor AI asupra echilibrului instituțional și proceselor democratice.

Observatorul ar putea identifica și suprapuneri, lacune sau contradicții între diferitele acte europene care reglementează direct sau indirect utilizarea inteligenței artificiale. O altă funcție ar fi dezvoltarea competențelor tehnice ale Parlamentului, astfel încât eurodeputații să poată exercita un control mai informat asupra politicilor AI.

Raportul vede și un rol direct pentru inteligența artificială în procesul legislativ. Instrumentele AI ar putea fi folosite pentru identificarea inconsistențelor dintre acte, a obligațiilor suprapuse, a fragmentării juridice sau a situațiilor în care legislația națională adaugă cerințe peste standardul european.

AI ar putea contribui și la analiza probelor, evaluarea legislației existente și identificarea domeniilor în care simplificarea este posibilă. Raportul stabilește însă o limită politică explicită: asemenea instrumente trebuie să asiste procesul decizional, nu să îl preia.

Deciziile politice nu ar trebui luate exclusiv automat, iar responsabilitatea pentru ele trebuie să rămână la reprezentanții și instituțiile care au primit competența de a decide.

Manolis Kefalogiannis a sintetizat abordarea afirmând că obiectivul este ca AI „să rămână un instrument în serviciul oamenilor, democrațiilor și valorilor noastre”.

Adoptarea din AFCO nu transformă aceste propuneri în poziție definitivă a Parlamentului. Raportul urmează să ajungă în plen în sesiunea din 19–22 octombrie, unde eurodeputații pot confirma, modifica sau respinge textul.

Autorități din zece țări, inclusiv România, au participat la operațiunea internațională KillSwitch împotriva infrastructurii asociate grupării cibernetice KillSec, investigată pentru circa 1.000 de atacuri suspectate în întreaga lume. La 30 septembrie, autoritățile au preluat controlul site-ului folosit pentru publicarea datelor furate, au securizat cel puțin 110 TB de informații și au efectuat opt percheziții în Grecia, România, Spania și Regatul Unit. Trei suspecți au fost arestați provizoriu.

KillSec este investigată pentru atacuri desfășurate începând aproximativ din 2024 împotriva unor organizații ale căror date interne ar fi fost copiate și transferate către infrastructura controlată de grupare. Victimele erau ulterior amenințate cu publicarea informațiilor dacă nu plăteau o răscumpărare, potrivit Europol și Eurojust.

În cazul în care plata nu era făcută, datele puteau fi publicate pentru descărcare pe site-ul operat de grupare. Pentru a demonstra victimelor că dețineau informațiile, membrii KillSec ar fi transmis în unele cazuri mostre ale fișierelor sustrase.

Operațiunea internațională a culminat la 30 septembrie cu preluarea site-ului pe care gruparea îl utiliza pentru aceste amenințări. Vizitatorii domeniilor controlate anterior de KillSec au fost redirecționați către un mesaj al autorităților.

Europol precizează că cel puțin 110 TB de date au fost securizați împotriva accesului neautorizat ulterior. Volumul nu reprezintă cantitatea de date furată într-un singur atac și nici numărul total definitiv al informațiilor compromise în toate cazurile investigate.

Pe parcursul anchetei, autoritățile au preluat și cinci servere centrale asociate KillSec. Acestea erau utilizate pentru administrarea activităților grupării și pentru stocarea datelor provenite de la victime.

Cele cinci servere nu au fost toate confiscate în timpul acțiunii din 30 septembrie. Comunicatele Europol și Eurojust precizează că ele au fost preluate pe parcursul investigației, în timp ce operațiunea coordonată a vizat suplimentar locuințe, dispozitive, active și infrastructură online.

Bilanțul actual al investigației face de asemenea distincție între atacurile suspectate și cele confirmate până acum de anchetatori. Operațiunea privește circa 1.000 de atacuri suspectate la nivel mondial, însă Europol spune că aproximativ 500 au fost identificate deocamdată ca fiind reușite.

Această cifră se poate modifica pe măsură ce sunt analizate dispozitivele și informațiile confiscate. Autoritățile speră ca datele recuperate să permită identificarea altor victime, a unor atacuri care nu fuseseră încă asociate grupării și a altor persoane care ar putea fi implicate.

Ancheta este condusă de Landeskriminalamt Hamburg și Parchetul din Hamburg. Europol enumeră participarea autorităților din Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Țările de Jos, România, Spania, Elveția, Regatul Unit și Statele Unite.

Eurojust a coordonat autorități judiciare din nouă țări și a organizat un centru de coordonare pentru desfășurarea simultană a măsurilor. Diferența dintre cele două liste provine din rolurile operaționale și judiciare descrise de cele două agenții și nu indică în sine o contradicție între comunicate.

România a avut un rol direct în cooperarea judiciară. Eurojust menționează că a fost constituită o echipă comună de anchetă între Belgia, Germania, Grecia și România.

Pentru partea română, comunicatul Eurojust identifică Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală, și Direcția de Combatere a Criminalității Organizate din Poliția Română.

România se numără și printre cele patru state în care au fost efectuate percheziții în cadrul acțiunii coordonate, alături de Grecia, Spania și Regatul Unit. Sursele consultate nu precizează însă câte dintre cele opt percheziții au avut loc în România și nici dacă vreuna dintre cele trei arestări provizorii a fost efectuată pe teritoriul românesc.

Documentele nu indică nici naționalitatea suspecților. Aceste informații nu trebuie deduse din țările în care au avut loc perchezițiile sau din autoritățile implicate.

Un element neobișnuit al anchetei este vârsta unor persoane suspectate că ar fi avut roluri importante în grupare. Potrivit autorităților, presupusul administrator și principal operator al KillSec are 16 ani.

Un alt suspect, descris ca dezvoltator, a împlinit 18 ani în august 2026 și era minor în perioada în care ar fi fost comise unele dintre faptele investigate. Anchetatorii au identificat și persoane suspectate că au avut roluri de negociator și afiliat.

Identitatea minorilor nu este publicată în documentele consultate, iar descrierea rolurilor reprezintă acuzațiile și evaluările investigatorilor. Persoanele vizate sunt suspecte și beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Europol descrie metoda KillSec ca fiind bazată în principal pe exploatarea unor vulnerabilități și a unor puncte de acces insuficient protejate, inclusiv în sisteme de stocare cloud. Odată obținut accesul, datele interne ar fi fost copiate pe infrastructura controlată de grupare.

Comunicatul Europol afirmă și că investigatorii au identificat utilizarea inteligenței artificiale pentru construirea și întreținerea infrastructurii ransomware și pentru identificarea unor potențiale victime. Sursa nu oferă suficiente detalii tehnice pentru a stabili ce sisteme de inteligență artificială au fost utilizate sau ce proporție a operațiunilor KillSec depindea de acestea.

Prin urmare, utilizarea AI reprezintă un element al anchetei, dar nu justifică afirmația că atacurile ar fi fost realizate automat sau că inteligența artificială ar fi fost principalul instrument al grupării.

Pe lângă infrastructură, anchetatorii urmăresc și veniturile presupus obținute din răscumpărări. Europol a furnizat asistență specializată pentru urmărirea criptomonedelor și analiza probelor digitale, iar investigația continuă asupra fluxurilor financiare.

Agenția a colaborat și cu companiile de securitate cibernetică Bitdefender și Group-IB, care au oferit sprijin investigației. Joint Cybercrime Action Taskforce găzduit de Europol a contribuit la coordonarea și schimbul de informații între autorități.

Operațiunea din 30 septembrie nu închide ancheta. Dispozitivele, datele și informațiile financiare confiscate sunt încă analizate, iar autoritățile spun că probele pot conduce la identificarea unor noi victime, atacuri și suspecți.

Comisia Europeană și Ucraina au anunțat că au identificat mijloacele pentru acoperirea nevoilor bugetare și de apărare ale Ucrainei în 2026 și au convenit să avanseze rapid cu alocarea a 45 de miliarde EUR pentru 2027 prin Ukraine Support Loan. Suma pentru anul viitor este condiționată de regulile instrumentului și nu reprezintă o plată deja efectuată, iar părțile spun că vor continua separat evaluarea eventualelor nevoi suplimentare ale Ucrainei.

Declarația comună din 1 octombrie marchează trecerea discuției de la implementarea finanțării pentru 2026 către pregătirea celei de-a doua jumătăți a împrumutului european pentru Ucraina. Documentul nu indică o nouă sumă pentru anul în curs, afirmând că mijloacele necesare pentru acoperirea nevoilor bugetare și de apărare din 2026 au fost deja identificate.

Această formulare trebuie citită în contextul deciziilor luate în cursul anului. Regulamentul european adoptat în februarie a creat Ukraine Support Loan pentru 2026 și 2027, cu o valoare maximă de 90 de miliarde EUR.

Instrumentul urmărește două obiective principale. Primul este susținerea stabilității macrofinanciare și a funcționării statului ucrainean, inclusiv a serviciilor publice esențiale. Al doilea este sprijinirea capacităților de apărare și a bazei industriale de apărare a Ucrainei.

Structura generală prevăzută de Comisie împarte cele 90 de miliarde EUR în aproximativ 30 de miliarde pentru sprijin bugetar și 60 de miliarde pentru apărare în perioada 2026–2027.

Pentru primul an, Ucraina a transmis în martie strategia sa de finanțare, în care și-a prezentat necesitățile financiare și de apărare. Consiliul a stabilit ulterior, printr-o decizie din 23 aprilie, că până la 45 de miliarde EUR pot fi puse la dispoziția Ucrainei în 2026.

Din această sumă, 16,7 miliarde EUR sunt destinate sprijinului bugetar. Jumătate, până la 8,35 miliarde EUR, este furnizată prin Ukraine Facility, iar cealaltă jumătate printr-o operațiune de asistență macrofinanciară.

Componenta de apărare pentru 2026 ajunge la 28,3 miliarde EUR. Ea este destinată consolidării capacităților industriale de apărare ale Ucrainei și finanțării achizițiilor aprobate în cadrul instrumentului.

Acești bani nu au fost transferați integral într-o singură tranșă. Ukraine Support Loan funcționează prin alocări, aprobări și plăți succesive, iar eliberarea fondurilor depinde de îndeplinirea condițiilor prevăzute pentru fiecare componentă.

În cazul sprijinului bugetar, condițiile includ elemente privind statul de drept, combaterea corupției, reziliența economică și sustenabilitatea finanțelor publice. Unele dintre aceste angajamente sunt detaliate într-un memorandum de înțelegere între Uniunea Europeană și Ucraina.

Pentru finanțarea apărării, Ucraina trebuie să prezinte documentația necesară pentru achizițiile planificate, iar Comisia verifică respectarea criteriilor instrumentului înaintea plăților. Regulamentul permite și anumite derogări de la regulile obișnuite de eligibilitate atunci când acestea sunt justificate de nevoile militare urgente.

În cursul verii și al începutului toamnei au avut deja loc mai multe plăți din componenta de apărare. Acestea au inclus finanțarea achiziției de drone, rachete și alte produse necesare apărării Ucrainei.

La 18 septembrie, Comisia a anunțat o plată de 3,3 miliarde EUR pentru achiziții de drone și rachete și spunea că, după această tranșă, aproape 15 miliarde EUR fuseseră plătite Ucrainei în cursul anului prin Ukraine Support Loan, incluzând sprijinul pentru apărare și alte forme de asistență.

Finanțarea pentru 2027 reprezintă a doua parte a arhitecturii prevăzute prin instrument. Declarația din 1 octombrie spune că părțile au convenit să avanseze rapid cu alocarea a 45 de miliarde EUR.

Această sumă nu trebuie adunată la cele 90 de miliarde EUR. Cele 45 de miliarde pentru 2027 fac parte din plafonul general al Ukraine Support Loan, după ce până la 45 de miliarde EUR au fost prevăzute pentru 2026.

Nici formularea privind „alocarea” nu înseamnă că 45 de miliarde EUR au fost transferate deja Ucrainei. Pentru anul 2027 trebuie parcurse etapele prevăzute de regulament, inclusiv stabilirea necesităților, împărțirea între componente și îndeplinirea condițiilor pentru efectuarea plăților.

Regulamentul prevede că nivelul asistenței trebuie stabilit în funcție de necesitățile de finanțare ale Ucrainei prezentate în strategia sa de finanțare. Deciziile sunt astfel legate de evoluția situației economice, bugetare și de securitate.

Instrumentul este disponibil până la 31 decembrie 2027, iar tranșele aferente pot fi plătite până la sfârșitul lui 2028. Această diferență permite ca angajamentele luate în perioada de disponibilitate a împrumutului să fie efectiv plătite într-un calendar mai lung.

Ukraine Support Loan nu este un grant. Regulamentul îl definește drept un împrumut acordat Ucrainei, construit în cadrul unei cooperări consolidate între statele membre participante și conceput pentru a fi rambursat prin reparațiile datorate de Rusia.

Regulamentul include în același timp condiții politice și instituționale pentru accesul la sprijin. Ucraina trebuie să continue să respecte mecanisme democratice efective, sistemul parlamentar multipartid, statul de drept și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților.

Respectarea statului de drept include în cadrul instrumentului și combaterea corupției. Condițiile sunt relevante atât pentru implementarea finanțării, cât și pentru evaluarea plăților succesive.

Declarația comună anunță și că evaluarea necesităților pentru 2027 nu se oprește la cele 45 de miliarde EUR. Comisia și Ucraina vor începe să identifice eventualele necesități bugetare și de apărare suplimentare pentru anul viitor.

Documentul nu indică însă valoarea unui asemenea necesar suplimentar și nici sursa eventualei finanțări. Prin urmare, cele 45 de miliarde EUR sunt singura sumă concretă anunțată pentru 2027 în declarația comună.

Comisia și Ucraina solicită și celorlalți parteneri internaționali să își îndeplinească angajamentele financiare și să își intensifice contribuțiile. Declarația nu precizează statele vizate și nici cuantumul pe care acestea ar trebui să îl furnizeze.

Pentru coordonarea următoarelor etape, părțile au convenit organizarea unor reuniuni lunare. Acestea ar urma să urmărească eliberarea finanțării existente, pregătirea alocării pentru 2027 și identificarea unor eventuale necesități suplimentare.