Istoria proiectului nuclear iranian, de la Pahlavi la Rouhani

0
215
Istoria proiectului nuclear iranian, de la Pahlavi la Rouhani


Geneza controversatului program nuclear iranian este fără îndoială extrem de complexă, programul devenind în nenumărate rânduri subiectul unor discuții purtate la nivelul celui mai înalt eșafod politic mondial, iar problematica rămâne de actualitate, în ciuda aparentei soluționări creionate în vara anului trecut, la Viena.

Piatra de temelie a programului nuclear iranian își are originea la începutul anilor ’50, mai exact odată cu susținerea discursului intitulat ”Atoms for Peace”, din partea președintele american Dwight Eisenhower, din 8 decembrie 1953, purtat în fața adunării generale a ONU – discurs ce a prins rădăcini concrete în urma prezentării oficiale a programului pe 5 martie 1957. Acest program a reprezentat practic o invitație lansată la scară mondială, vizând un viitor nuclear pașnic, paradox ce l-a intrigat în mod evident pe cel din urmă Șah al Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, ce își propune să pună bazele unui stat iranian laic, îmbrățișând ideea unei accentuate modernizări statale și considerând întemeierea unui astfel de program nuclear – atributul specific unei mari puteri.

Intențiile inițiale ale ultimului rege persan rămân în continuare neclare, ipoteza predominant agreată referindu-se la caracterul pașnic al proiectului propus de șah, contestând intenția conceperii unui arsenal nuclear. Alte voci susțin faptul că șahul a cochetat totuși cu această idee, încercând să ridice Iranul la statutul de putere regională și chiar mondială, tocmai prin intermediul conceperii unei bombe atomice, printre susținătorii sonori ai acestei variante numărându-se și cea a lui Ashton Carter, fost profesor la Harvard University și expert în domeniul politicilor de securitate internațională. În 1967, la Teheran este înființat Centrul de Cercetare Nucleară Teheran (TNRC), care a fost dotat cu un reactor american alimentat în mod constant de către țara de proveniență cu uraniu îmbogățit (aspect extrem de relevant, luând în considerare faptul că Iranul și-a impus ca obiectiv – treptata dezvoltare tehnologică care să-i permită tocmai acest proces al îmbogățirii uraniului), centrul fiind condus de către Organizația Energiei Atomice a Iranului (AEOI).

Un alt eveniment extrem de important constă în semnarea din partea Iranului și al altor 187 de țări, a Tratatului de Neproliferare Nucleară (Non-proliferation Treaty / NPT), propus de Irlanda și trimis spre semnare pe 1 iulie 1968, fiind în cele din urmă ratificat pe 5 martie 1970 și devenind valabil pe o perioadă de timp nedefinită, în mai 1995. Tratatul a rămas nesemnat de către Pakistan, India (puteri nucleare nerecunoscute oficial cu acest statut, nefiind membre permanente ale consiliului de securitate al ONU) și Israel (putere nucleară neconfirmată), acesta nefiind semnat actualmente nici de către Sudanul de Sud sau Coreea de Nord, cea din urmă reprezentând la rândul său un caz excepțional, retrăgându-se din cadrul tratatului.

Tratatul era menit să garanteze pacea mondială, excluzând eventualitatea iscării unui război nuclear, cât și limitarea statelor dotate cu arsenal atomic. Astfel, prin semnarea acestui document, Iranul își asuma în mod oficial faptul că nu își va impune ca obiectiv dezvoltarea unui arsenal nuclear propriu, acceptând controalele și permanentul dialog cu Agenția Internațională a Energiei Atomice (IAEA) și recunoscând cele cinci puteri nucleare, membre permanente ale consiliului de securitate a ONU, drept puteri nucleare dominante. Tratatul de Neproliferare Nucleară încuraja folosirea tehnologiei nucleare strict în scopuri pașnice și stipula clar, în chiar primul său articol – interdicția răspândirii din partea puterilor nucleare, a tehnologiei care ar putea facilita conceperea armelor cu caracter nuclear, de către un nou stat, unul nerecunoscut prin tratat drept pertinent în acest sens.

Proiectul nuclear pe care șahul l-a propus, prevedea construirea a 23 de stații nucleare, bazându-se în principal pe sprijin american, stații ce urmau a fi finalizate până în jurul anului 2000. Companii americane, dar și germane sau franceze încercau să profite de pe urma acestui program îndrăzneț – firma germană Siemens semnând o serie de contracte cu adevărat colosale cu statul iranian, în vederea construirii unei centrale de apă presurizată, de pildă. Statele occidentale vedeau în Iran un partener de afaceri veritabil, piața iraniană prezentând un potențial semnificativ și făcând țări precum RFG-ul să-și îndrepte cu interes atenția către o astfel de țară aflată aparent pe drumul emancipării. Putem spune că și Iranul a investit strategic pe piața europeană, referindu-ne la investiția pe care a făcut-o șah-ul cu ocazia cumpărării a 10% din acțiunile consorțiului multinațional (dominat de Franța) EURODIF, care se pregătea să construiască o fabrică specializată în domeniul îmbogățirii uraniului.

Treptat însă, elemente precum; înclinația șah-ului spre o temeinică dezvoltare tehnologică, consolidarea relațiilor cu o serie întreagă de state vestice (cât și cu Israelul), dar nu în ultimul rând – scandalurile de corupție în care a fost angrenată familia regală – au stârnit antipatia populației iraniene, aflate într-un evident proces de islamizare (grupările profund conservatoare și chiar radicale din Iran cunoscând o perioadă de fulminantă extindere la finele anilor ’70 și începutul deceniului următor), făcând ca tronul lui Pahlavi să înceapă a se clătina. Încercările sale de a emoționa populația prin promisiuni ce vizau programul nuclear, subliniind aici beneficiile practice cât și sporirea prestigiului național, nu au mai avut efectul sperat. De altfel, un adevărat entuziasm popular cu privire la sporirea efortului nuclear și chiar conceperea unei astfel de bombe, s-a cristalizat abia după abdicarea regelui, ajungând în mod cert la apogeu în timpul primului mandat al președintelui Mahmud Ahmadinejad. Relațiile dintre țările vestice și Iran puteau fi considerate drept solide și roditoare până spre finele anilor ’70, însă această dezvoltare aparent armonioasă a fost realmente retezată de către revoluția din 1978/79, în urma căreia șahul Mohammad Reza Pahlavi a fost nevoit să părăsească țara. În consecință, toate lucrările ce priveau domeniul energiei nucleare au fost sistate pe termen nedefinit, iar alimentarea Iranului cu uraniu îmbogățit american, a fost oprită.

Nou-proclamata Republică Islamică Iran, a cărei caracter teocratic devenise în scurt timp evident pentru puterile vestice, a pierdut în mod dramatic încrederea foștilor parteneri, ce nu a mai putut fi pe deplin restabilită până în momentul de față, am putea spune. În plus, în contextul războiului irakiano-iranian, declanșat la scurt timp după abdicarea șahului, cea din urmă tabără a început să considere reluarea programului nuclear, în varianta sa agresivă, drept esențială. De asemenea, lipsa de reacție a occidentalilor în privința agresiunii irakiene, a generat un puternic val de adversitate în rândul populației iraniene, resentiment ce a persistat decenii de-a rândul, persistând într-o bună măsură și în ziua de azi. Această tensiune a atins noi cote atunci când reactoarele nucleare de la Busher au fost afectate în urma unui raid irakian, acuzele iraniene îndreptându-se și împotriva Franței de această dată, rachetele cu pricina fiind de origine franceză conform Teheranului, fapt ce, coroborat cu încetarea furnizării franceze de uraniu îmbogățit către Iran, au condus la asasinarea din noiembrie 1986, a managerului principal al EURODIF aflat la Paris, George Besse. Livrările au reînceput în mai 1988, însă suspiciunile mediului internațional și în special ale IAEA, au continuat a se acutiza.

La începutul anilor ’90, Iranul a legat în mod voalat un parteneriat strategic cu Rusia, punând bazele unei organizații comune de cercetare în domeniul nuclear numită ”Persepolis”. Astfel Iranul urma să beneficieze de expertiza unor specialiști ruși, a căror know-how a creat implicit o semnificativă neliniște la Washington. Autoritățile americane au reușit în schimb să convingă guvernul chinez (care la rândul său ajunsese să poarte discuții extrem de intense în acest sens cu Iranul), de faptul că cedarea iresponsabilă a informațiilor privitoare la prelucrarea uraniului poate conduce la o criză de securitate gravă, luând în considerare imprevizibilitatea regimului de la Teheran. De altfel, SUA au impus Iranului primele sancțiuni economice în 1995, acestea urmând treptat a fi accentuate, modelul fiind de altfel preluat de către alte state potente din punct de vedere economic, precum Germania. Astfel s-a ajuns ca la începutul mileniului actual, temerile mediului internațional privind Iranul și în special faptul că această țară ar putea fi tentată să încalce prevederile stipulate și asumate prin NPT, să fie semnificative. Consiliul director al IAEA considera că programul nuclear iranian ascunde o serie de activități ilegale desfășurate cu regularitate pe teritoriul iranian, activități în mod voit ocultate. Acest scenariu ținuse în șah scena politică internațională de aproximativ două decenii, iar tensiunile se aflau din păcate în continuare pe o pantă ascendentă.

În 2003, în urma unei îndelungate perioade de investigații, avertismente și chiar sancțiuni impuse Iranului, încununată cu o serie de dezvăluiri petrecute în anul anterior, oficiali și cercetători iranieni s-au simțit nevoiți să recunoască pentru prima dată faptul că au existat experimente pe teritoriul iranian, ce vizau îmbogățirea uraniului. Ei au permis experților IAEA, în frunte cu președintele organizației, Mohammed El Baradei, să examineze centralele de la Natanz (necunoscute mediului internațional) în februarie, urmând ca în august 2003, mostre de uraniu îmbogățit să fie descoperite în câteva centrifuge. Așadar, nesinceritatea Iranului a fost dovedită, iar mediul internațional a considerat momentul drept oportun pentru a demara o amplă rundă de negocieri diplomatice.

Pe 21 octombrie 2003, miniștrii de externe ai Germaniei, Franței și Marii Britanii s-au întrunit la Teheran și au purtat o serie de discuții cu reprezentanți ai diplomației iraniene, iar rezultatele acestor discuții au fost redactate într-o așa-zisă Declarație, prin care Iranul își asuma suspendarea proceselor de îmbogățire a uraniului și intensificarea colaborării cu experții IAEA. În ciuda unei noi întâlniri petrecută în aceași formulă, de această dată la Paris, o înțelegere definitivă nu a avut loc, pentru ca în februarie 2005 – oficialii iranieni să ajungă chiar a pune diferite presiuni diplomatice pe cei trei granzi europeni, în condițiile în care Teheranul promisese suspendarea totală a activităților de potențare a uraniului, pe întreaga perioadă a negocierilor, fapt ce nu se va confirma.

Între timp, proaspăt alesul președinte iranian Mahmud Ahmadinejad, în loc să caute calea unui dialog constructiv, a preferat sa agite spiritele în continuare. El a propus în fața Adunării Generale a ONU, pe 17 septembrie 2005, abordarea unui program iranian de îmbogățire a uraniului, supervizat de către un consorțiu internațional. Propunerea a căzut, iar din acel moment, atitudinea sa a devenit din ce în ce mai acidă la adresa mediului internațional, per-ansamblu. Nesupunerea Iranului a făcut ca pe 4 februarie 2006, consiliul director al IAEA să voteze raportarea Iranului la ONU, moment ce a declanșat emiterea unei serii de rezoluții ce avea să accentueze presiunea internațională aflată pe umerii Iranului de ceva vreme, precizând din nou atât cerințele mediului internațional, cât și sancțiunile ce urmau a intra în vigoare în eventualitatea nerespectării rezoluțiilor – scenariul având a se adeveri.

Reacțiile politice ale președintelui iranian nu au întârziat să apară, însă maniera abordată nu a putea face cinste unui stat cu adevărat responsabil, ce altminteri căuta recunoașterea statutului de mare putere regională sau mondială. Mahmud Ahmadinejad declară în aprilie 2006 faptul că Iranul a îmbogățit uraniu cu succes și că a devenit în consecință, una din țările ce dețin tehnologie nucleară, orice pas înapoi nefiind luat în considerare, ignorând astfel total rezoluția 1696 a ONU, emisă pe 31 iulie 2006, ce prevedea obligația Iranului de a suspenda procesiunilor de îmbogățire a uraniului și reînceperea colaborării transparente cu IAEA – rezoluția cu pricina fiind nicidecum ultima rezoluție încălcată de către tabăra iraniană. În plus, o serie de afirmații ale președintelui iranian trădau o antipatie profundă purtată statului evreu, Ahmadinejad negând chiar în câteva rânduri Holocaustul și generând implicit o stare de panică în regiune.

Un pas făcut în direcția concilierii, a avut loc cu adevărat abia cu ocazia Conferinței de la Geneva, organizată pe 1 ocombrie 2009 (repetată tot aici în octombrie 2013, în urma încheierii celui de-al al doilea mandat al lui M. Ahmadinejad), când după o pauză a negocierilor, ce s-a întins pe o perioadă de 15 luni, Iranul s-a arătat din nou dispus să negocieze, fiind vizibil impulsionat de către participarea Statelor Unite la masa negocierilor, conferința fiind de tipul P5 plus 1 (Germania) și în speță, Iranul. Oficialii iranieni s-au arătat din nou dispuși să reia dialogul cu IAEA, invitând experți la nou consolidata centrală de la Qom. S-a discutat în principiu posibilitatea ca uraniul slab îmbogățit să fie suplimentar potențat în alte țări și retrimis Teheranului, în scopul producerii de izotopi medicinali. Javier Soana, înaltul reprezentant al UE pe chestiuni de Politică Externă și Securitate Comună (PESC), a purtat discuții intense cu omologul său iranian Saeed Jalili, iar rezultatele acestora au fost descrise de Solana drept mulțumitoare, făcându-se ”pași înainte din ambele părți”.

Treptat, tensiunile dintre Iran și mediul internațional s-au diminuat, în special după momentul încheierii președinției lui M. Ahmadinejad din vara anului 2013 și preluarea puterii de către Hassan Rouhani, un jurist respectat și fost diplomat. Prin urmare, o nouă rundă de negocieri a putut debuta în februrie 2014 la Viena, rundă ce s-a dovedit a fi un nou pas în direcția potrivită, pentru ca pe 14 iulie 2015, să se ajungă la un stadiu considerat de mulți drept unul istoric, atunci când minștrii de externe ale P5 plus 1, înaltul reprezentant PESC al UE și ministrul de externe al Iranului, Mohammad Javad Zarif, au căzut de acord asupra a ceea ce s-a numit ”Joint Comprehensive Plan of Action”.

Prin asumarea acestui acord, Republica Islamică a Iranului atestă practic în mod oficial faptul că programul său nuclear va fi unul pașnic. Sunt precizate regulile de prelucrare a uraniului, pe care Iranul va fi nevoit să le respecte. Iranul precizează că nu va încerca să își procure armament nuclear și că va păstra raportul de colaborare la nivel instituțional cu experții IAEA, îndreptățiți a face verificări periodice. Totodată, reprezentanții P5 plus 1 și cei ai Iranului se vor întâlni la nivel ministerial din doi în doi ani în scopul analizării stării de fapt, aceste întâlniri putând fi urgentate în funcție de context. De asemenea, NPT-ul a fost reconfirmat, iar coaliția internațională își asumă să ridice gradual sancțiunile impuse Iranului de către Consiliul de Securitate al ONU și de către UE, acestea urmând a fi ridicate complet în momentul în care IAEA va confirma respectarea din partea Iranului a măsurilor prevăzute în acord.

Noi și noi discuții se nasc pe tema onestității autorităților de la Teheran privind domeniul energiei nucleare, însă noul trend perceput în rândurile electoratului iranian, cu precădere în rândul tinerilor alegători, îi prezintă pe conservatorii moderați (progresiști) pe o pantă ascendentă, fapt ce poate fi considerat pozitiv și oarecum liniștitor din perspectivă occidentală, această realitate politică fiind de altfel confirmată și de către actualele alegeri parlamentare din Iran, cu mare interes urmărite de către întreg mediul internațional.



LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here