Mădălina Mitan, partner, Alexandra Huza-Boeangiu, senior attorney at law, și Geanina Pelin, attorney at law, avocați specializați în domeniul imobiliar și construcții în cadrul Schoenherr și Asociații SCA

Ce trebuie să știți:

1. Atacul ransomware din 14 iulie 2026 a blocat integral platforma e-Terra a ANCPI, oprind autentificările notariale, creditele ipotecare, recepțiile cadastrale și autorizațiile de construire;
2. Pentru piața imobiliară (nu pentru ANCPI), atacul întrunește, în opinia noastră, condițiile forței majore din Codul Civil — deși imprevizibilitatea rămâne cel mai ușor de contestat. Forța majoră exonerează de răspundere contractuală, dar nu prelungește automat termenele legale sau administrative;
3. Legea nr. 161/2026 (în vigoare din 7 august 2026) prelungește până la 30 septembrie 2026 termenul de livrare a locuințelor cu cota redusă de TVA de 9%, recunoscând implicit imposibilitatea obiectivă generată de blocajul ANCPI.

1. Situația de fapt

Pe 14 iulie 2026, un atac ransomware a compromis integral sistemele informatice ale Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară („ANCPI”). Platforma e-Terra a devenit nefuncțională, iar consecințele sunt fără precedent: notarii nu pot autentifica acte, băncile nu pot acorda credite ipotecare, dezvoltatorii nu pot finaliza recepții cadastrale, iar mii de tranzacții rămân suspendate.

Întrebarea centrală: poate fi calificat acest atac cibernetic drept forță majoră, în sensul art. 1351 Cod Civil? Răspunsul contează în practică: de el depinde dacă participanții la piață scapă de penalități, dacă dezvoltatorii pot invoca imposibilitatea obiectivă de a respecta termenele de autorizare și dacă lanțul tranzacțional poate fi deblocat fără pierderi financiare majore.

2. Ce este blocat, concret

Tranzacții imobiliare: autentificare, opozabilitate și finanțare blocate

• Autentificarea actelor este suspendată de facto: fără acces la e-Terra, notarul nu poate verifica situația juridică a imobilului și nu poate autentifica niciun act privind drepturi reale imobiliare;
• Finanțarea ipotecară este integral blocată: băncile nu pot verifica și înscrie garanțiile, dosarele de credit sunt suspendate nedeterminat, iar dezvoltatorii rămân fără încasarea creditelor;
• Dezvoltările imobiliare sunt blocate: apartamentări, recepții cadastrale și deschiderea cărților funciare individuale presupun interacțiune directă cu sistemul ANCPI.

Autorizații de construire și certificate de urbanism: termene care nu așteaptă

Termenele de valabilitate ale autorizațiilor de construire, certificatelor de urbanism și avizelor curg imperativ, indiferent de funcționarea sistemelor ANCPI. Legea nr. 50/1991 condiționează emiterea autorizației de depunerea extrasului de carte funciară actualizat și a extrasului de plan cadastral. Rezultă un cerc vicios: investitorul care trebuie să solicite obținerea/prelungirea autorizației nu poate obține documentația cadastrală necesară, iar expirarea certificatului de urbanism și a avizelor sau, după caz, a autorizației impune reluarea integrală a procedurii. Consecința: pierderea ireversibilă a unor drepturi administrative, din cauza unui eveniment pe care investitorul nu l-a provocat.

O soluție pragmatică: depunerea dosarului de autorizare pe baza ultimului extras de carte funciară disponibil, însoțită de o declarație pe proprie răspundere că situația juridică nu s-a schimbat, cu completare ulterioară — Legea nr. 50/1991 permite completarea dosarului în maximum 3 luni de la notificarea autorității. Salutăm, în acest sens, inițiativa Colegiului Geodezilor din România de a solicita oficial prelungirea termenelor administrative afectate de incident.

Blocajul afectează și alte zone sensibile ale pieței: În energia regenerabilă (fotovoltaice, eoliene, BESS), termenele de racordare nu au mecanisme de suspendare corelate cu indisponibilitatea sistemelor statului, iar depășirea lor înseamnă pierderea ireversibilă a capacității alocate, cu expuneri financiare de milioane de euro.

3. Impactul fiscal și intervenția legislativă

Anterior atacului, termenul-limită pentru livrarea locuințelor cu cota redusă de TVA de 9% (locuințe de maximum 600.000 lei, exclusiv TVA, suprafață utilă de maximum 120 mp) era fixat la 31 iulie 2026. Diferența financiară: până la 72.000 lei per tranzacție.

Prin Legea nr. 161/2026 (în vigoare din 7 august 2026), termenul de livrare a fost prelungit până la 30 septembrie 2026, în anumite condiții specifice. Intervenția este binevenită, însă impactul pozitiv depinde foarte mult de repornirea sistemelor ANCPI în timp util.

Prin această prelungire, legiuitorul a recunoscut implicit că blocajul ANCPI generează o imposibilitate obiectivă de finalizare a tranzacțiilor imobiliare. Aceeași rațiune se aplică și dezvoltatorilor care depășesc fără culpa lor termenele din autorizații, investitorilor aflați în imposibilitatea îndeplinirii condițiilor suspensive și operatorilor din energia regenerabilă care nu pot respecta termenele de racordare.

4. Testul forței majore: aplicabil, cu o rezervă

Invocarea forței majore implică patru condiții cumulative: eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Din perspectiva participanților la piață (nu a ANCPI), trei condiții sunt îndeplinite fără echivoc: atacul este integral extern, publicitatea imobiliară este un monopol de stat fără alternativă, iar măsurile de mitigare întreprinse de ANCPI (izolarea infrastructurii, colaborare cu DNSC, migrare în cloud guvernamental, fără termen ferm de repunere în funcțiune) confirmă inevitabilitatea. Imprevizibilitatea rămâne însă cea mai vulnerabilă condiție: un profesionist imobiliar nu putea anticipa compromiterea integrală a unui sistem de importanță națională, dar atacurile cibernetice asupra instituțiilor publice nu mai sunt fără precedent în România — iar precedente similare din străinătate (Cadastrul Slovaciei, 2025; Oiltanking și Mabanaft, Germania, 2022) confirmă direcția, fără o soluție unitară.

5. Ce trebuie să facă piața acum

Forța majoră, chiar constatată, exonerează de răspundere, dar rămâne strict la atât: termenele contractuale, legale sau administrative își păstrează cursul. Participanții la piață au, așadar, o cauză exoneratoare, dar prelungirea termenelor depinde exclusiv de demersuri active.

Recomandăm: notificarea formală a cocontractanților și instituțiilor finanțatoare, cu atașarea comunicatelor oficiale ANCPI; solicitarea unor avize de forță majoră de la Camera de Comerț și Industrie din România, utile ca probă și instrument de negociere; și invocarea art. 1634 și art. 1557 Cod Civil (suspendarea obligației, respectiv excepția de neexecutare), completată cu acte adiționale de prelungire a termenelor contractuale pentru certitudine.

Atenție însă: aceste articole din Codul Civil nu se aplică termenelor de drept public (autorizații, certificate de urbanism, avize) — acestea nu pot fi prelungite automat prin invocarea forței majore, fiind necesară o intervenție legislativă similară celei din starea de urgență din timpul pandemiei COVID-19 (2020).

6. Concluzie

În opinia noastră, atacul cibernetic asupra ANCPI întrunește condițiile pentru calificarea drept forță majoră, cu rezerva că imprevizibilitatea rămâne condiția cea mai expusă contestării. E-Terra este infrastructura critică de care depinde întregul circuit imobiliar din România. Evaluarea juridică individualizată și măsurile prompte de protecție rămân esențiale până la repunerea în funcțiune a sistemului.

Există o ipocrizie elegantă — aproape invizibilă — în felul în care vorbim despre energie astăzi. Nu este zgomotoasă, nu se declară ideologică și nu se prezintă niciodată drept manipulare. Tocmai de aceea este atât de eficientă.

Pentru că nu se bazează neapărat pe cifre false, ci pe selecția convenabilă a cifrelor, ce alegem să măsurăm, ce costuri eliminăm din calcul și, mai ales, în ce moment privim sistemul energetic.

Ni se spune că viitorul aparține energiei curate. Este o direcție greu de contestat într-o lume confruntată cu schimbările climatice. Dar consensul asupra direcției a devenit, paradoxal, o scuză pentru superficialitate. Odată ce scopul este declarat „moralmente corect”, mijloacele nu mai sunt supuse aceleiași rigori.

Aici începe marea impostură a comparațiilor dintre cărbune/gaze și regenerabile.

Comparăm produse diferite și pretindem că sunt identice

În orice domeniu serios, comparațiile se fac între produse care oferă același serviciu. Nu compari prețul unei mașini fără motor cu prețul uneia cu motor capabile să te ducă la destinație și apoi declari că prima este mai ieftină. Nu compari o pensiune deschisă doar când este vreme bună cu un hotel care trebuie să funcționeze 24 de ore din 24. Nu compari o umbrelă cu un acoperiș doar pentru că ambele te pot apăra, uneori, de ploaie.

În energie, exact asta facem.

Comparăm un MWh produs de un parc fotovoltaic la prânz, atunci când soarele strălucește și uneori există deja prea multă energie în piață, cu un MWh produs de o centrală pe gaze sau pe cărbune la ora 20:00, când consumul este ridicat, soarele a dispărut, iar sistemul are nevoie disperată de putere.

Pe hârtie, ambii sunt „un MWh”. În realitatea sistemului energetic, valoarea lor este complet diferită. Unul apare când îi permite vremea. Celălalt trebuie să apară când îl cere consumatorul.

MW instalați nu înseamnă MW disponibili

O altă confuzie întreținută deliberat este amestecarea puterii instalate cu puterea sigur disponibilă. O mie de megawați fotovoltaici, o mie de megawați eolieni și o mie de megawați într-o centrală pe gaze nu reprezintă aceeași capacitate pentru sistem.

Panourile pot produce zero noaptea. Eolienele pot ajunge la producții foarte mici în perioade fără vânt. Centrala pe gaze poate produce atunci când este solicitată, în limita disponibilității tehnice și a alimentării cu combustibil.

Cu toate acestea, în discursul public, se adună triumfal mii de megawați regenerabili și se susține că aceștia au „înlocuit” capacitățile convenționale închise. Le-au înlocuit în statistica puterii instalate. Nu neapărat și în siguranța alimentării.

Diferența se vede seara, iarna, în perioadele de secetă, în zilele fără vânt și în orele în care importurile devin insuficiente sau foarte scumpe.

Cărbunele și gazul nu trebuie idealizate, dar nici judecate prin fraudă contabilă

Cărbunele este poluant când funcționează. Gazul produce emisii și creează dependență de combustibil. Centralele convenționale necesită investiții, mentenanță și costuri permanente. Aceste realități nu trebuie ascunse. Dar nici rolul lor sistemic nu poate fi eliminat din analiză doar pentru că încurcă povestea convenabilă a energiei „aproape gratuite”.

Nu este nevoie să iubim cărbunele pentru a recunoaște că o centrală capabilă să livreze energie la comandă oferă un serviciu diferit de un parc fotovoltaic dependent de soare. Nu trebuie să transformăm gazul într-o soluție eternă pentru a admite că el poate asigura flexibilitatea necesară într-un sistem cu producție regenerabilă variabilă.

Și nu trebuie să respingem regenerabilele pentru a cere ca acestea să fie evaluate împreună cu toate costurile pe care le provoacă sau le transferă către restul sistemului.

Adevărul nu este nici „cărbunele salvează totul”, nici „regenerabilele rezolvă totul”. Adevărul este că fiecare tehnologie oferă un produs diferit, cu avantaje, limite și costuri diferite.

Comparația corectă

Dacă vrem onestitate, trebuie să comparăm sisteme capabile să ofere același rezultat. Nu „cât costă un MWh fotovoltaic la ieșirea din parc?”, ci cât costă livrarea continuă către consumator a unui MWh bazat pe fotovoltaic, inclusiv stocare, rezervă, rețele și echilibrare. Nu „cât costă energia eoliană atunci când bate vântul?”, ci cât costă asigurarea consumului și atunci când vântul nu bate.

Nu „cât costă un MWh produs din cărbune sau gaze?”, ci cât valorează și serviciul de putere fermă, flexibilitate și siguranță pe care aceste capacități îl furnizează sistemului.

Abia după ce toate tehnologiile sunt obligate să livreze același produs — energie sigură, disponibilă la cerere și cu impactul total calculat — putem spune care este cu adevărat mai ieftină.

Până atunci, comparația dintre cărbune/gaze și regenerabile rămâne o comparație aiurea, construită pentru a produce un câștigător stabilit dinainte.

Nu regenerabilele sunt problema. Minciuna comparației este problema

România are nevoie de energie solară, eoliană, hidro, nucleară, gaze, stocare, rețele și capacități de rezervă. Tranziția energetică este necesară, dar nu poate fi construită pe sloganuri și contabilitate selectivă.

O tranziție bazată pe cifre cosmetizate nu va produce energie ieftină și sigură. Va produce capacități care arată spectaculos în comunicate și importuri scumpe în orele critice.

Marea minciună nu este că regenerabilele ar fi inutile. Dimpotrivă, ele sunt esențiale. Marea minciună este că un MWh produs când permite vremea ar fi identic, ca valoare și cost pentru sistem, cu un MWh livrat atunci când îl cere consumatorul.

Tranziția energetică nu trebuie abandonată. Trebuie maturizată.

Am avut o tranziție construită pe comparații incomplete a produs în România, investiții greșite, costuri ascunse și vulnerabilități energetice. Tranziția a instalat capacități nominale impresionante, dar nu neapărat capacități disponibile în orele critice. A închis centralele înainte ca înlocuitorii lor funcționali să existe și a descoperit prea târziu că puterea instalată nu ilumineaza casele dacă nu este disponibilă atunci când avem nevoie de ea.

Soluția nu este revenirea necondiționată la cărbune. Soluția este un mix în care fiecare tehnologie este evaluată după același criteriu, cantitatea de energie efectiv livrată, continuitatea furnizării, emisiile pe întreg ciclul de viață, necesarul de materii prime, costul infrastructurii și contribuția reală la securitatea energetică.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

Duminică intră în vigoare legea prezentată drept marele sprijin acordat șoferilor din România. După aplicarea sa, prețul motorinei ar putea coborî la aproximativ 10–10,20 lei/litru.

Numai că acesta nu este un preț mic. Nu este nici măcar un preț rezultat dintr-o reducere reală. Este nivelul la care motorina ar fi trebuit să se afle în mod normal, dacă înaintea intrării în vigoare a legii nu s-ar fi tras atât de tare pentru majorarea prețurilor.

România asistă astfel la un veritabil Black Friday-ul sau Black Sandy-ul al motorinei, mai întâi prețul a fost împins în sus, apoi este redus până la nivelul de la care n-ar fi trebuit să plece, iar întreaga operațiune este prezentată populației drept un mare succes al statului.

Este trucul comercial pe care românii îl cunosc deja foarte bine, înainte de Black Friday, produsul este scumpit de la 100 la 130 de lei, pentru ca apoi să fie „redus” la 105 lei. Pe etichetă apare o reducere spectaculoasă. În buzunarul cumpărătorului nu apare însă niciun câștig.

În cazul motorinei, această farsă este mult mai gravă. Nu vorbim despre un televizor, o pereche de pantofi sau un telefon pe care poți decide să nu le cumperi. Motorina este sângele economiei, pune în mișcare camioanele, tractoarele, utilajele, transportul public, distribuția mărfurilor și o mare parte a activității industriale. Fiecare ban adăugat nejustificat la pompă se multiplică apoi în prețul alimentelor, al materialelor de construcții, al serviciilor și al tuturor produselor transportate.

Mai întâi s-a încasat scumpirea

Înainte ca legea să producă efecte, prețul motorinei crescut. Șoferii au plătit. Transportatorii au plătit. Agricultorii au plătit. Companiile au plătit. Iar aceste costuri au început deja să fie transferate către populație.

Statul a câștigat din taxele încasate la fiecare litru vândut mai scump. Comercianții au vândut la prețurile majorate. Consumatorul a fost singurul care nu a câștigat nimic.

Acum, după ce nota de plată a fost deja încasată, ni se anunță „sprijinul”. Prețul ar urma să coboare la 10–10,20 lei/litru, adică aproximativ nivelul la care estimările economice arătau că ar fi trebuit să se afle motorina chiar și fără acest spectacol al scumpirii și al ieftinirii.

Unde este atunci ajutorul?

Dacă motorina trebuia să coste 10,2 lei, prețul ajunge la 10,84 lei și apoi este „redusă” la 10,35 lei, consumatorul nu a primit 34 de bani. A pierdut 15 bani față de prețul justificat și a plătit în plus în toată perioada în care motorina a fost la un preț peste 10,20 lei.

Aceasta este matematica reală a „sprijinului”.

Statul își pune costumul de pompier după ce a privit incendiul

Autoritățile vor prezenta scăderea drept dovada că au intervenit în folosul populației. Dar un stat care intervine abia după ce prețul a fost împins în sus nu este un salvator. Este un spectator care își pune costumul de pompier după ce incendiul a produs deja pagubele.

AEI solicită răspunsuri:

• De ce a fost permisă această cursă a scumpirilor?
• Ce justificări economice concrete au existat pentru fiecare majorare?
• Cât din creștere a provenit efectiv din cotațiile internaționale, cât din fiscalitate, cât din cursul valutar și cât din marjele comerciale?
• De ce mecanismele de supraveghere ale statului reacționează întotdeauna după ce românii au plătit deja?
• Și, mai ales, cine răspunde dacă se constată că prețurile au fost majorate anticipat tocmai pentru a absorbi efectul viitoarei reduceri?

Într-o economie normală, instituțiile ar trebui să ofere aceste răspunsuri înainte să se înceapă festivitatea politică a ieftinirii. În România, probabil vom primi comunicate triumfaliste despre câți bani „economisesc” șoferii, fără să ni se spună câți bani au pierdut prin scumpirile anterioare.

Statul câștigă, șoferul primește fotografia unei reduceri

La un preț mai mare, statul încasează mai mult din taxele calculate în funcție de valoarea produsului. Politicienii își construiesc imaginea de salvatori atunci când prețul coboară.

Toți găsesc un avantaj. Mai puțin șoferul.

Șoferului i se cere să plătească scumpirea, să suporte efectele ei în prețurile celorlalte produse și apoi să mulțumească atunci când motorina revine aproape de nivelul normal.

Este mecanismul perfect al cinismului economic: consumatorul finanțează problema, consumatorul plătește aparenta soluție, iar la final tot consumatorului i se explică cât de mult a fost ajutat. Nu este nevoie să afirmăm existența unei înțelegeri pentru a observa că rezultatul seamănă izbitor cu unul convenabil tuturor celor implicați, cu excepția populației. Statul a beneficiat de încasări mai mari. Tot statul va beneficia de imaginea reducerii. Șoferii rămân cu bonurile plătite și cu o ieftinire care îi readuce aproximativ de unde n-ar fi trebuit să plece.

Reducerile se aplică repede la panou și încet în economie

Scumpirea motorinei se transmite aproape imediat în economie. Transportatorii își actualizează costurile, distribuitorii își refac calculele, agricultorii își includ cheltuielile suplimentare, iar statul beneficiază taxele mai mari ca urmare a prețurilor.

Când motorina se ieftinește, procesul devine brusc mult mai lent. Prețurile alimentelor nu scad a doua zi. Tarifele de transport nu revin automat. Produsele deja scumpite rămân, de regulă, scumpe.

Așadar, chiar dacă litrul va coborî la 10,35 lei, după această intervenție a statuluipaguba produsă de creșterea anterioară nu dispare. Ea rămâne în costurile companiilor, în facturile populației și în inflație.

Scumpirea se împrăștie în întreaga economie. Ieftinirea rămâne, de multe ori, doar pe panoul benzinăriei.

Nu ni se oferă o reducere. Ni se returnează o parte dintr-o scumpire

Duminică, autoritățile vor putea spune că legea funcționează și că prețul motorinei a scăzut. Este posibil ca benzinăriile să afișeze valori mai mici și ca politicienii să se fotografieze lângă efectele propriilor măsuri.

Dar șoferii trebuie să privească dincolo de această regie. Dacă motorina ajunge la 10–10,20 lei/litru, nu înseamnă că a devenit ieftină. Înseamnă că a fost readusă aproximativ la nivelul la care ar fi trebuit să se afle înainte de scumpirea accelerată.

Este recuperarea parțială a unei pierderi pe care șoferii nu ar fi trebuit să o suporte. Românii nu vor cumpăra motorină ieftinită. Vor cumpăra motorină readusă la prețul pe care ar fi trebuit să îl aibă înaintea acestui „Black Sanday”.

Iar dacă statul dorește cu adevărat să demonstreze că apără consumatorul, nu trebuie să se laude cu reducerea de Duminică. Trebuie să explice public, în cifre, de ce motorina s-a scumpit atât de mult înainte de intrarea în vigoare a legii, cine a câștigat din această creștere și de ce instituțiile au asistat pasiv la ea.

Până atunci, marea ieftinire rămâne ceea ce pare: un spectacol comercial și politic executat pe banii șoferilor.

A crescut prețul, s-a încasat diferența, iar acum ne returnează o parte din ea și ne cer să aplaudăm. Acesta este Black Sanday -ul motorinei din România.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

În ultimele șapte zile, prețul mediu al motorinei la pompă a crescut în România cu 7,5%, cea mai mare creștere dintre țările europene analizate. Mai mult decât în Croația, unde creșterea a fost de 7,4%, decât în Spania, cu 4,7%, Polonia, cu 3,9%, sau Bulgaria, cu numai 2,3%.

Explicația simplă ar fi că motorina s-a scumpit pe piețele internaționale. Într-adevăr, cotația motorinei mediteraneene a crescut cu 11,86% într-o singură săptămână. Numai că această explicație nu este suficientă.

Sursa Prețuri carburanți în Europa — Benzină și motorină (2026)

Dacă toate statele europene cumpără petrol și produse petroliere de pe aceeași piață regională, de ce România a transferat creșterea la pompă mai repede și mai puternic decât aproape toate celelalte țări?

Mai ales că România are o structură de aprovizionare care, teoretic, ar trebui să-i ofere o protecție mai bună. Dintre țările analizate, România are cea mai mare contribuție a țițeiului extras intern. Ungaria ajunge la 12%, Croația la 8%, Italia la 7%, iar Polonia și Germania la numai 2%. Multe state nu mai extrag practic deloc țiței.

Cu toate acestea, motorina s-a scumpit în România mai mult decât în țări dependente aproape integral de importuri.

Irlanda, care își acoperă aproximativ 91% din consum prin import direct de motorină, a înregistrat chiar o scădere de 0,2%. Estonia și Letonia, dependente practic integral de motorina importată, au avut creșteri de numai 2,5%, respectiv 2,1%. În Germania, unde dependența externă totală este de aproximativ 98%, prețul a crescut cu numai 1%.

Ungaria, care are o structură de aprovizionare relativ apropiată de România — 12% țiței intern, 66% motorină produsă din țiței importat și 22% import direct — nu a înregistrat nicio creștere a prețului mediu la pompă.

Așadar, nu dependența de import explică recordul României.

Când crește cotația, motorina din rezervoare devine instantaneu „motorină scumpă”

Brentul a scăzut în ultimele șapte zile cu aproximativ 0,5%. În schimb, motorina mediteraneeană a crescut cu 11,86%, pe fondul deficitului regional, al problemelor logistice și al tensiunilor din piața produselor rafinate.

Se spune că prețul motorinei nu este determinat de costul istoric al țițeiului, ci de costul de înlocuire al produsului, cât ar costa motorina dacă ar trebui cumpărată astăzi. Această regulă poate fi justificată comercial, dar devine profund discutabilă atunci când este aplicată într-un singur sens.

Motorina aflată astăzi în rafinării, depozite și benzinării nu a fost produsă din țiței cumpărat la prețul de astăzi. O parte provine din țiței achiziționat cu săptămâni în urmă, la cotații mai mici.

Motorina la 10,65 lei/l, coincidență mare de interese între stat și benzinari?

Dacă, potrivit evoluției cotațiilor internaționale, cursului valutar, taxelor și costurilor logistice, un nivel maximal justificabil ar fi de aproximativ 10,20 lei/l, conform calculelor AEI, apare o diferență de circa 0,45 lei/l care trebuie explicată. Această diferență poate proveni din:

• modul in care se transmit mai rapid scumpirile și se întârzie ieftinirile;
• anticiparea unor noi intervenții ale statului, a se vedea reducerea accizei;
• menținerea deliberată a prețului într-o zonă care avantajează simultan companiile și bugetul public.

Ultima ipoteză – existența unui interes comun între stat și benzinari – este posibilă teoretic. Ceea ce poate fi demonstrat este însă o evidentă coincidență de interese pe termen scurt.

Cu toate acestea, creșterea cotației internaționale este introdusă aproape imediat în prețul la pompă.

Când cotațiile scad, ni se explică faptul că există stocuri cumpărate scump, întârzieri logistice și un ciclu de rafinare care durează. Când cotațiile cresc, stocurile vechi, ciclul de rafinare și întârzierile dispar brusc din explicații.

Scumpirea circulă cu viteza internetului. Ieftinirea vine cu viteza cisternei. 

Cât câștigă statul din cei 30 de bani suplimentari

La un TVA de 21%, partea de TVA inclusă în diferența de 0,45 lei/l este:

Prin urmare, statul încasează suplimentar 7,8 bani TVA pentru fiecare litru de motorină vândut, respectiv cca 186 mil lei/lună dacă se păstrează prețul de azi.

Explicația fiscală este totuși contraproductivă pe termen mediu pentru Guvern

Chiar dacă statul câștigă 7,8 bani suplimentar din TVA pentru fiecare litru, scumpirea motorinei:

• mărește costul transportului;
• se transmite în prețul alimentelor și al bunurilor;
• alimentează inflația;
• crește cheltuielile instituțiilor publice;
• reduce profitabilitatea companiilor;
• frânează consumul și investițiile;
• poate diminua încasările din alte taxe.

Statul poate câștiga câteva zeci de milioane de lei din TVA-ul carburanților, dar poate pierde mult mai mult prin încetinirea economiei și prin creșterea generală a prețurilor.

Dar daca Guvernul este  preocupat doar de termenul scurt lucrurile se schimbă total

Din perspectiva preocupărilor pe termen scurt, un preț mai mare al motorinei poate părea convenabil:

1. TVA-ul se încasează imediat. Fiecare scumpire produce automat venituri bugetare, fără introducerea oficială a unei taxe noi.
2. Costul politic este transferat benzinăriilor. Guvernul poate susține că prețurile sunt stabilite de piață, în timp ce bugetul beneficiază de pe urma lor.
3. Se evită reducerea imediată a taxelor. O scădere a TVA sau a accizei ar produce un efect negativ direct și vizibil asupra veniturilor bugetare.
4. Se pot anunța ulterior măsuri de „sprijin”. Statul încasează mai mult în perioada de scumpire, după care poate returna o parte limitată sub forma reducerii accizei sau a ajutoarelor pentru anumite categorii, obținând și un avantaj de imagine.
5. Deficitul este cosmetizat marginal. Veniturile suplimentare din TVA ajută execuția bugetară pe termen foarte scurt, chiar dacă nu rezolvă problema structurală.

Acesta poate deveni un mecanism politic foarte convenabil, statul tolerează prețul ridicat, încasează mai mult, iar ulterior prezintă restituirea unei părți din banii suplimentari drept măsură de protejare a populației.

Piață europeană la scumpire, piață românească la ieftinire

Creșterea cu 11,86% a motorinei mediteraneene explică existența unei presiuni asupra prețurilor. Nu explică însă de ce România a ajuns la o creștere de 7,5%, în timp ce Ungaria a rămas la 0%, Germania la 1%, Bulgaria la 2,3%, iar Italia a înregistrat o scădere de 4%.

Cifrele arată că România nu este cea mai expusă țară la importul direct de motorină. Dimpotrivă, are producție internă de țiței, rafinării importante și o pondere relativ redusă a importului net de produs finit.

Și totuși, România a devenit campioana scumpirii.

Aceasta este adevărata problemă, în România, orice creștere internațională este tratată imediat ca o obligație de majorare a prețului, iar orice scădere este prezentată ca o posibilitate care trebuie analizată.

Avem țiței românesc, rafinării în România și cca.  22% import direct net de motorină la pompă. Dar plătim de parcă fiecare litru ar fi adus în ultima clipă, cu cisterna, de la cea mai scumpă sursă din lume.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

De Cosmin Marinescu, Viceguvernator al Băncii  Naționale a României

Persistența dezechilibrelor externe crește dependența de fluxurile străine de capital și afectează sustenabilitatea financiară. În privința României, dezechilibrele externe au cauze de ordin structural: cererea depășește producția internă, deci consumăm mai mult decât producem, iar exporturile rămân în urmă față de ritmul importurilor.

Reducerea sustenabilă a dezechilibrelor externe nu se poate obține doar prin câștiguri de preț și productivitate, ci și prin lărgirea bazei firmelor exportatoare și diversificarea geografică a piețelor. În noua configurație a comerțului global, instrumentele de diplomație comercială devin esențiale pentru facilitarea exporturilor și accesul la noi piețe.

Volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, include un capitol dedicat dezechilibrelor externe. Amploarea și persistența deficitelor comerciale și de cont curent generează riscuri și presiuni asupra stabilității macroeconomice și asupra finanțării externe.

Într-o economie cu un conținut ridicat de importuri, așa cum este economia României, stimularea puternică a cererii interne poate accentua rapid deficitele externe, după cum arată și studiul recent al Comisiei Europene, intitulat Romania’s Growth Drivers and Macroeconomic Policy. Astfel, în anul 2024, pe fondul politicii bugetare puternic expansioniste, deficitele gemene – adică deficitul bugetar și deficitul de cont curent, au înregistrat creșteri severe, de unde și riscurile majore la adresa sustenabilității financiare.

Însă procesul de consolidare a finanțelor publice, inițiat în anul 2025, a contribuit la ajustarea importantă a deficitului bugetar, așa cum arată datele execuției bugetare pentru primul semestru al anului curent. Cu toate acestea, în planul dezechilibrelor externe, ajustarea bugetară nu a fost însoțită, cel puțin deocamdată, de o corecție pe măsură a deficitului de cont curent, care ar putea rămâne la peste 7% din PIB și în anul 2026.

Din această perspectivă, concluziile celui mai recent Raport al FMI privind sectorul extern (External Sector Report) sunt relevante și pentru România: dezechilibrele externe persistente nu pot fi corectate sustenabil prin comprimarea conjuncturală a importurilor sau prin măsuri comerciale. De aceea sunt necesare politici economice care susțin producția națională și competitivitatea exporturilor. Este esențială diversificarea geografică a exporturilor mai ales în condițiile actuale de reconfigurare strategică a comerțului global, care ar putea crește dependența de importuri, în special de importurile energetice.

Un exemplu relevant privind competitivitatea exporturilor este sectorul agroalimentar. România este printre principalii exportatori de cereale din Uniunea Europeană. În perioada iulie 2025 – mai 2026, volumele au depășit 10,3 milioane de tone, cu doar 2 milioane de tone sub nivelul Franței și dublu față de Germania sau Polonia. În grupa cerealelor, România a înregistrat un surplus mediu de 0,8% din PIB în ultimii cinci ani.

Această performanță ascunde însă vulnerabilități structurale importante. Exportăm preponderent materii prime agricole, dar importăm produse alimentare procesate, a căror valoare adăugată este mult mai ridicată. În cazul alimentelor procesate, deficitul comercial a fost de aproximativ 1,8% din PIB, de peste două ori mai mare decât surplusul obținut la cereale în medie, în perioada 2021-2025. Așadar, nu contează doar volumul exporturilor, ci și calitatea acestora, prin poziția economiei în lanțurile de producție și de valoare.

Comparația cu Polonia este una ilustrativă. Prin integrarea unei părți mai mari a lanțului agroalimentar în economia locală, Polonia a reușit să obțină excedente comerciale importante pe segmentul alimentar. Această diferență arată că avantajele competitive nu depind doar de abilitatea de a vinde pe piețele externe, ci și de capacitatea de a capta în economie o parte cât mai mare din cadrul lanțurilor valorice de producție.

În asemenea contexte, marcate de persistența dezechilibrelor externe, structura fluxurilor de capital devine la fel de relevantă precum dimensiunea lor. Dacă în urmă cu două decenii fluxurile de tipul investițiilor străine directe erau preponderente, în ultimii ani au câștigat teren investițiile de portofoliu și împrumuturile externe, la care se adaugă riscuri și costuri.

Această evoluție este relevantă deoarece finanțarea prin datorie poate acoperi deficitele pe termen scurt, dar crește expunerea la costuri mai ridicate de finanțare și la schimbări ale apetitului pentru risc pe piețele financiare. Cu toate acestea, pentru România, lichiditatea externă rămâne adecvată, fiind susținută de rezervele internaționale și de un serviciu al datoriei redus în raport cu exporturile. Însă această marjă de siguranță nu înlocuiește nevoia de ajustare structurală a dezechilibrelor macro cu care ne confruntăm în ultimii ani.

Astfel, dezechilibrele externe evidențiază limitele modelului de creștere bazat pe consum, în care cererea internă avansează mai rapid decât capacitatea economiei de a genera ofertă competitivă, excedentul de cerere fiind acoperit prin importuri.

Când mare parte din cererea internă este satisfăcută din importuri, consecința este cât se poate de directă: importurile românești generează producție și locuri de muncă în străinătate, iar dependența de finanțarea externă se accentuează, cu riscurile aferente.

Fluxurile externe bazate preponderent pe instrumente de capital pot atenua riscurile asociate dezechilibrelor externe, dar nu pot înlătura cauzele structurale ale acestora.  Reducerea durabilă a vulnerabilităților externe necesită politici axate pe susținerea producției naționale, precum și o mai bună integrare în lanțurile de valoare globale și europene, astfel încât exporturile românești să devină cât mai competitive și reziliente.

Creșterea exporturilor depinde însă și de accesul firmelor la piețele externe atractive și de diversificarea geografică a destinațiilor de export. În acest sens, diplomația comercială pe calea politicii externe este un vector important de competitivitate.

Post Scriptum: Reconfirmarea de către agenția Fitch a ratingului de țară al României este pe deplin justificată de mai multe argumente tehnice esențiale pentru parcursul nostru economic din perioada actuală: reducerea deficitului bugetar în prima jumătate a anului curent cu 1,65 puncte procentuale din PIB, comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior; estimările privind coborârea consistentă a ratei inflației, cu circa 2 puncte procentuale lunar, atât în iulie cât și în august, ca urmare a unor efecte de bază;  perspectivele clare de revigorare a creșterii economice în 2027, date fiind prognozele de creștere economică de peste 2% conform estimărilor macroeconomice ale Fondului Monetar Internațional și Comisiei Europene; nivelul rezervelor internaționale de aproape 75 miliarde de euro, care asigură acoperirea integrală a datoriei externe pe termen scurt, calculată la scadență reziduală; nu în ultimul rând, soliditatea sectorului bancar, care își menține principalii indicatori prudențiali peste media europeană.

România a declarat stare de alertă energetică. Sună grav. Sună a mobilizare. Sună a stat care știe ce are de făcut.

În realitate, pentru reducerea consumului în orele de vârf, statul vine deocamdată cu un apel: „Fiți responsabili și opriți-vă voluntar!”

Adică Guvernul cere companiilor să își întrerupă producția, să nu își realizeze marfa, să nu își încaseze profitul, să își plătească în continuare salariații și să suporte penalitățile pentru comenzile nelivrate. Asta în condițiile în care în România se plătește energia electrică este foarte scumpă (a doua cea mai scumpă energie electrică din PZU în primele 6 luni ale anului 2026). Toate acestea pentru un eventual mulțumesc. Nu se pot compensa consumatorii în stare de alertă în care oprirea consumului de energie electrică se face voluntar.

Voluntariatul nu poate acoperi un deficit de 1.700–2.500 MW

România importa deja aproximativ 1.700 MW în orele de seară. Dacă s-ar opri și a doua unitate de la Cernavodă, necesarul de import ar putea depăși 2.500 MW, potrivit declarațiilor premierului. Dacă crește consumul pe fondul caniculei mai sunt necesari 700 MWh. În același timp, seceta afectează și statele vecine, deci nimeni nu poate garanta că energia necesară va exista la frontieră exact în orele critice.

În fața unui asemenea deficit, Guvernul mizează pe reducerea voluntară a consumului de către instituții, populație și companii. Dar voluntariatul energetic are o limită foarte clară – factura economică.

O fabrică nu este un bec pe care îl stingi la ora 20:00 și îl aprinzi la ora 23:00. În industrie există cicluri tehnologice, temperaturi care trebuie menținute, materii prime aflate în proces, instalații care nu pot fi oprite instantaneu și contracte cu termene ferme de livrare.

Cine plătește marfa neprodusă? Cine plătește rebuturile? Cine acoperă salariile, repornirea instalațiilor și penalitățile comerciale?

Răspunsul actual este simplu – compania care acceptă să ajute sistemul.

Stare de alertă fără bani și fără putere. Guvernul va cere astăzi industriei să se sacrifice gratis

Într-un sistem energetic bine organizat, reducerea consumului nu se face prin rugăminți televizate. Se contractează din timp.

Compania primește bani pentru capacitatea pe care se obligă să o reducă și o plată separată pentru energia efectiv neconsumată. În schimb, își asumă contractual obligația de a răspunde atunci când sistemul are nevoie.

România încearcă să obțină acum același serviciu fără să îl plătească.

Este ca și cum statul ar cere unei centrale să producă energie gratuit, din patriotism. Sau unei firme de transport să livreze combustibil fără să factureze. Când însă este vorba despre consumatori, autoritățile par să creadă că pierderea economică poate fi acoperită din „responsabilitate”. Responsabilitatea nu plătește salariile și penalitățile.

Responsabilitate de la alții, în condițiile în care avem atâta iresponsabilitate de 25 ani în domeniul energetic din România.

150 MW din voluntariat pentru o problemă de 2.500 MW

Realist, reducerea voluntară care poate fi obținută în următoarele zile este probabil de numai 100–200 MW, cu o valoare centrală de aproximativ 150 MW:

Chiar și acceptând unele suprapuneri și variații, vorbim despre numai 5–10% dintr-un posibil deficit de seară de 1.500–2.500 MW.

Ajută? Da.

Rezolvă problema? Categoric nu.

Primii 150–300 MW pot fi obținuți prin reducerea climatizării, iluminatului ornamental, încărcării vehiculelor electrice, pompelor programabile și unor activități comerciale. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat în industrie.

Iar acolo factura poate depăși un milion de euro pentru fiecare oră de reducere, la care se adaugă riscurile tehnologice și comerciale.

Nu poți opri industria în ordinea numerelor de telefon

Codul tehnic al rețelei prevede un Plan de apărare a SEN, inclusiv proceduri de deconectare manuală sau „de sacrificiu” a consumatorilor.

Ordinea corectă ar fi trebuit stabilită și contractată înainte de criză:

1. consumuri complet amânabile;
2. procese industriale discontinue;
3. linii de producție care pot încheia controlat ciclul în curs;
4. procese electrointensive și continue;
5. consumatori casnici, numai în ultimă instanță și prin întreruperi rotative.

Spitalele, alimentarea cu apă, telecomunicațiile, metroul, aeroporturile, structurile de ordine publică și instalațiile energetice critice trebuie protejate aproape integral.

Ordinea economică recomandată pentru obținerea rapidă a 1.000 MW

Într-o criză severă de energie electrică, întreruperile ar trebui făcute etapizat, astfel încât să fie protejate serviciile esențiale și să fie reduse mai întâi consumurile care pot fi amânate.

* Costul pe oră reprezintă pierderea economică brută estimată: producție nerealizată, personal și utilități menținute, dezechilibre, rebuturi și costuri de repornire repartizate pe durata opririi. Nu este același lucru cu despăgubirea care ar trebui plătită printr-un contract de flexibilitate.

Penalitățile nu ar trebui tratate ca amenzi automate

Într-un mecanism corect de flexibilitate:

• compania primește o plată pentru disponibilitatea rezervată, exprimată în lei/MWh;
• primește separat o compensație pentru energia efectiv redusă, în lei/MWh;
• suportă penalități numai dacă a acceptat contractual reducerea și nu o livrează;
• în cazul unei deconectări forțate fără contract, problema principală este despăgubirea pentru prejudiciul produs, nu amendarea consumatorului.

România pregătea încă din 2025 un mecanism ANRE de servicii de flexibilitate prin care consumatorii sau agregatorii să fie plătiți pentru reducerea temporară a consumului. Codul tehnic al rețelei prevede existența Planului de apărare a SEN împotriva perturbațiilor majore, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că fiecare companie din tabel are în prezent un contract de întreruptibilitate.

Primii 200 MW pot fi obținuți relativ repede, următorii 300 MW pot fi obținuți cu eforturi și cu costuri acceptabile, fără oprirea instalațiilor tehnologice critice. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat însă în industrie, iar costul economic poate crește la peste 1 milion de euro pentru fiecare oră de reducere.

Starea de alertă nu poate fi doar o umbrelă pentru neputință

Starea de alertă ar fi trebuit să aducă simultan:

• contractarea urgentă a flexibilității;
• plăți pentru disponibilitatea de reducere;
• compensații pentru energia efectiv neconsumată;
• notificarea directă și etapizată a marilor consumatori;
• protejarea contractuală față de penalitățile de nelivrare;
• publicarea puterii agregate care poate fi redusă în fiecare etapă;
• criterii clare pentru trecerea de la voluntariat la măsuri obligatorii.

În lipsa acestora, statul spune industriei: „Oprește-te tu, ca să nu se vadă că noi nu ne-am pregătit.”

România nu a ajuns aici pentru că populația pornește mașina de spălat la ora 20:00 și nici pentru că o fabrică refuză să-și sacrifice producția gratuit. A ajuns aici după ani în care s-au închis capacități securitare, s-au construit capacități nesecuritare fără stocare, s-a ignorat flexibilitatea consumului și s-a sperat că importul va exista întotdeauna.

Acum, când importul devine scump și nesigur, Guvernul descoperă solidaritatea. Dar solidaritatea cerută numai unora, în timp ce pierderile rămân exclusiv la ei, nu mai este solidaritate.

Este naționalizarea responsabilității și privatizarea pagubelor.

Prof.dr.ing. Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

În ultimele zile, piața carburanților din România a fost alimentată cu un nou mesaj, avertismentul asupra unor întârzieri la livrarea motorinei către clienții, invocând contextul internațional actual faptul că vânzările au depășit capacitatea logistică a depozitelor.

Întrebarea este simplă, vorbim despre o problemă reală a întregii piețe sau despre o situație punctuală, care riscă să creeze impresia unei penurii generale?

Dacă România s-ar confrunta cu un deficit real de motorină, ar fi firesc ca același mesaj să fie transmis de toți marii operatori. Însă nu vedem acest lucru.

Rompetrol, compania statului kazah care a fost blocată o săptămână să primească țiței, nu a emis avertismente similare privind imposibilitatea onorării comenzilor. Dimpotrivă, în ultimele săptămâni compania a comunicat funcționarea normală a rafinăriei și nu a anunțat restricții comerciale generalizate.

Nici în Bulgaria, unde Rompetrol este un jucător important, nu există avertizări publice privind întârzieri la livrările de motorină sau limitarea aprovizionării. Din contră, activitatea comercială continuă normal, inclusiv prin campanii de stimulare a vânzărilor.

OMV Petrom își produce întreaga cantitate de benzină și cca. 35% din motorina vândută în România din producția internă

Atunci care ”context internațional” influențează întârzieri la livrarea motorinei către clienții en-gros?

Mai mult, Guvernul României a transmis recent că nu estimează apariția unei penurii de carburanți, iar măsurile adoptate urmăresc fluidizarea transporturilor și a distribuției, nu raționalizarea consumului.

În aceste condiții, apar câteva întrebări la care piața merită răspunsuri:

• Este vorba despre o problemă logistică proprie unui operator sau despre un deficit real de motorină?
• Dacă este doar o dificultate logistică, de ce mesajul este transmis ca un semnal privind întreaga piață?
• De ce ceilalți mari producători și distribuitori nu raportează aceeași situație?
• De ce în statele vecine, alimentate din aceleași fluxuri regionale, nu apar avertismente similare?

Experiența ultimelor săptămâni arată că simpla apariție a unor informații privind posibile probleme de aprovizionare poate genera reacții emoționale: cumpărări preventive, creșterea comenzilor și, implicit, presiune suplimentară asupra lanțului logistic. În astfel de situații, percepția poate deveni aproape la fel de importantă ca realitatea.

Iar atunci când consumatorii sunt convinși că urmează o penurie sau că prețurile vor continua să crească, piața acceptă mult mai ușor noi scumpiri.

De aceea este esențial ca autoritățile și companiile să comunice transparent și unitar. Diferența dintre o problemă logistică punctuală și o criză reală de aprovizionare trebuie explicată clar, pentru că altfel orice mesaj poate alimenta speculațiile și poate contribui la justificarea unor prețuri tot mai mari.

Consumatorii au nevoie de certitudini, nu de mesaje contradictorii.

De aceea autoritățile au obligația să răspundă public imediat la câteva întrebări simple:

• Există sau nu un deficit fizic de combustibil în România?
• Ce nivel au stocurile comerciale și cele de siguranță?
• De ce mesajele diferă atât de mult între principalii operatori?
• De ce nu vedem avertismente similare în alte state din regiune?

În lipsa unor răspunsuri clare, consumatorii rămân cu impresia că fiecare nou mesaj privind întârzieri, probleme logistice sau cerere excepțională pregătește terenul pentru acceptarea unor prețuri tot mai mari.

Piața are nevoie de transparență, nu de percepții.

Pentru că atunci când percepția devine mai puternică decât realitatea, cel care plătește nota de plată este întotdeauna șoferul.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

• monitorizează și diagnostichează starea rețelei;
• coordonează aplicarea Planului de apărare a SEN;
• transmite ordine obligatorii producătorilor și operatorilor de distribuție;
• coordonează acțiunile cu operatorii sistemelor vecine;
• stabilește prioritățile de alimentare;
• decide dacă anumite activități ale pieței trebuie suspendate.

• creșterea sau reducerea producției centralelor;
• pornirea rapidă a grupurilor disponibile;
• folosirea rezervelor de sistem;
• modificarea schimburilor comerciale;
• descărcarea sistemelor de stocare;
• reducerea producției regenerabile dacă există excedent sau congestii;
• modificarea topologiei rețelei;
• limitarea unor consumuri.

• transmiterea ofertelor pe piața de echilibrare;
• modificarea programelor de producție și consum;
• anumite operațiuni pe piața intrazilnică;
• alocarea capacităților de interconectare;
• unele schimburi comerciale transfrontaliere;
• obligația participanților de a-și menține individual poziția echilibrată.

• SEN s-a separat în mai multe zone;
• se aplică deconectări automate sau manuale de consum;
• abaterea frecvenței ajunge la ±220 mHz;
• există deficit de putere și au fost epuizate rezervele;
• continuarea activităților comerciale ar îngreuna salvarea sistemului.

• activarea rezervelor;
• creșterea importurilor;
• pornirea tuturor capacităților disponibile;
• solicitarea reducerii voluntare a consumului;
• reducerea consumurilor industriale comandabile;
• aplicarea contractelor de întreruptibilitate;
• deconectarea unor consumatori mari prevăzuți în normative;
• reducerea controlată a consumului pe anumite zone.

• spitale și servicii medicale critice;
• servicii de urgență;
• comunicații și centre de comandă;
• alimentarea cu apă și canalizarea;
• infrastructura de transport esențială;
• instalațiile necesare funcționării și restaurării SEN;
• obiective de siguranță și securitate națională;
• centrale care au nevoie de alimentare pentru servicii proprii;
• anumite procese industriale unde întreruperea necontrolată poate produce accidente.

• selective – un număr limitat de mari consumatori;
• zonale – anumite stații sau rețele;
• temporare – întreruperi pentru intervale determinate;
• rotative – zonele sunt întrerupte pe rând pentru a distribui deficitul;
• automate – dacă frecvența scade foarte repede și protecțiile trebuie să acționeze înaintea intervenției umane.

• prețul nu mai este singurul criteriu de selectare;
• dispoziția tehnică a DEN prevalează;
• energia comandată este înregistrată și decontată ulterior;
• se pot aplica prețuri și mecanisme speciale de restabilire;
• costurile suplimentare ale Transelectrica pot fi recunoscute ulterior prin tariful pentru serviciile de sistem.

• să suspende drepturi constituționale;
• să limiteze circulația persoanelor;
• să rechiziționeze orice bun sau companie;
• să stabilească administrativ orice preț;
• să anuleze contractele comerciale;
• să instituie măsuri generale specifice unei stări de urgență naționale.

• starea tehnică de urgență a SEN, gestionată operativ de Transelectrica;
• criza de energie electrică, gestionată instituțional potrivit legislației naționale și europene;
• starea de urgență pe teritoriul României, care presupune decret prezidențial și încuviințarea Parlamentului.

România reușește o performanță greu de explicat consumatorului: are cea mai ieftină benzină înainte de aplicarea taxelor la vedere, dar cea mai scumpă benzină la pompă dintre statele analizate din Europa Centrală și de Est.

La 31 iulie 2026, benzina costa în România 1,785 euro/litru, față de 1,540 euro în Bulgaria, 1,666 euro în Ungaria și 1,667 euro în Polonia. Motorina ajunsese la 1,984 euro/litru, fiind, de asemenea, cea mai scumpă din grupul regional.

Prețuri medii la pompa la 31 iulie 2026

Aceasta este fotografia de la pompă. Dar adevărata explicație apare când desfacem prețul.

Înainte de accize, TVA și celelalte taxe fiscale vizibile, benzina costa în România numai 0,890 euro/litru. Este mai ieftină decât în Ungaria, unde pretul este de 0,916 euro/litru, decât în Bulgaria, cu 0,920 euro/litru, și decât în Polonia, cu 0,934 euro/litru.

Structura estimată a prețului la Benzină in 31 iulie

Calculul pornește de la prețurile zilnice de mai sus, TVA-ul fiecărui stat și accizele raportate în ultimul buletin european.

Cu alte cuvinte, rafinarea, aprovizionarea, biocomponentul, transportul, depozitarea, distribuția și marjele comerciale conduceau în România la cel mai mic preț înainte de taxarea directă dintre țările comparate.

După aceea venea statul.

Statul transformă avantajul într-un dezavantaj

Peste cei 0,890 euro/litru se adăugau în România 0,895 euro taxe la vedere (accize si TVA), depășind chiar valoarea comercială a benzinei.

Din prețul final de 1,785 euro/litru, statul lua puțin mai mult decât întregul lanț care producea, importa, transporta pe mare, rafina, transporta în țară, depozita și vindea carburantul.

În Bulgaria, taxele însumau aproximativ 0,620 euro/litru. În Ungaria, 0,750 euro, iar în Polonia, 0,733 euro.

Față de Bulgaria, România pornea cu un avantaj: benzina fără taxele la vedere era mai ieftină cu aproximativ 3 eurocenți/litru. Dar fiscalitatea românească era mai mare cu circa 27,5 eurocenți. Avantajul comercial era șters, iar la pompă apărea un dezavantaj de 24,5 eurocenți/litru.

Pentru un rezervor de 50 de litri, românul plătea cu 12,25 euro mai mult decât bulgarul. Nu pentru că benzina românească era mai scumpă înainte de taxare. Dimpotrivă, era mai ieftină. Diferența era încasată aproape integral de stat.

La prețul de 9,36 lei/litru din România, benzina fără taxele la vedere valorează aproximativ 4,67 lei. Accizele și celelalte taxe fixe adăugau 3,07 lei, iar TVA încă 1,62 lei.

Rezultatul dintr-un litru de benzină, aproximativ 4,69 lei reprezentau taxele la vedere. La un plin de 50 de litri, românul plătea 468 de lei, dintre care aproximativ 234,5 lei ajung la stat.

Jumătate din rezervor era carburant. Cealaltă jumătate era fiscalitate.

Taxăm inclusiv taxele

Există și un mecanism fiscal despre care se vorbește prea puțin: TVA se aplică inclusiv peste acciză.

Statul introduce acciza în preț, apoi aplică TVA și asupra acesteia. Românul nu achită doar o taxă, ci plătește o taxă aplicată peste altă taxă.

De aceea, orice majorare a accizei produce două efecte:

• crește direct prețul carburantului;
• crește și suma încasată ulterior din TVA.

Cu cât acciza este mai mare, cu atât statul colectează mai mult TVA. Iar atunci când carburantul se scumpește, statul devine principalul beneficiar ai scumpirii.

Adevărul pe care consumatorul trebuie să-l vadă

Ni se spune mereu că benzina și motorina sunt scumpe din cauza petrolului, a cotațiilor Platts, a războaielor, a cursului valutar sau a rafinăriilor. Toate acestea contează. Dar cifrele din 31 iulie arată că nu reprezintă întreaga explicație.

România avea cea mai ieftină benzină înainte de taxele fiscale vizibile și, simultan, cea mai scumpă benzină la pompă din regiunea analizată. Această contradicție nu poate fi pusă pe seama petrolului internațional, a rafinăriilor sau a comercianților. Este rezultatul unei decizii fiscale.

România nu are o problemă de competitivitate la benzină înainte de taxare. Statul ia cel mai ieftin produs din grupul analizat și îl transformă, prin accize și TVA, în cel mai scump.

Românii nu plătesc mult pentru că benzina lor este scumpă. Plătesc mult pentru că benzina ieftină este taxată scump.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Oprirea ambelor unități de la Cernavodă scoate din sistem aproximativ 1.400 MW capacități de producție continuă și predictibilă. România poate evita întreruperile de alimentare, însă ajunge să depindă aproape integral de disponibilitatea vecinilor exact când aceștia se confruntă cu aceeași secetă, caniculă și reducere a producției nucleare și hidroelectrice. Estimarea AEI este ca România să fie nevoită să se descurce fără aceste capacități în următoarele cca. 3 săptămâni.

Problema nu este numai dacă liniile de interconexiune pot transporta 3.000 MW. Problema decisivă este dacă Bulgaria, Ungaria și Serbia vor avea simultan 3.000 MW disponibili pentru vânzare.

1. Balanța probabilă a României

Transelectrica estimează pentru această perioadă un consum maxim de aproximativ 7.300 MWh/h, față de circa 8.000 MWh/h în perioadele caniculare precedente. Apreciem că până în următoarele 7 zile cererea va fi de 7.300 MWh/h, urmând ca în perioada de caniculă 4 – 9 august 2026 aceasta să atingă 8.000 MWh/h.

După oprirea ambelor unități, balanța de seară poate arăta astfel:

Într-o seară fără vânt, cu producție hidro redusă, deficitul poate depăși capacitatea comercială normală de import.

2. Cât poate importa fizic România

Capacitatea tehnică agregată de import a României se situează în jurul valorii de 3.300 MW, dar valoarea disponibilă comercial într-o anumită oră poate fi mai mică, în funcție de fluxurile regionale și de siguranța rețelei.

Transelectrica trebuie să păstreze rezerve de siguranță, iar unele fluxuri care intră printr-o frontieră pot traversa România și ieși prin alta.

3. De unde ar putea veni energia

Bulgaria – cea mai importantă sursă

Bulgaria are în prezent aproape 2.000 MW nucleari la Kozlodui. Dacă ambele unități rămân în funcțiune, Bulgaria poate susține exporturi către România, mai ales noaptea.

Dar Bulgaria exportă și către Grecia, Serbia, Macedonia de Nord și Turcia. România nu are rezervată întreaga capacitate bulgară.

Export probabil către România: 500–900 MW.

Dacă se reduce Kozlodui, disponibilitatea poate coborî sub 400 MW. Dacă se oprește o unitate, Bulgaria poate înceta exporturile în orele de vârf. Dacă se opresc ambele, Bulgaria devine probabil importator.

Ungaria – capacitate de transport, dar energie insuficientă

Ungaria este bine interconectată cu România, însă Paks a pierdut deja o unitate, iar alta funcționează la putere redusă. Producția nucleară ungară a scăzut cu aproximativ 700–750 MW.

Ungaria poate transfera către România energie provenită din Austria, Slovacia sau Cehia, dar va concura pentru aceeași energie și cu propriul consum.

Import posibil din direcția Ungaria: 700–1.200 MW, însă o parte poate fi energie de tranzit, nu surplus ungar.

Dacă se mai oprește un reactor la Paks, fluxul disponibil poate scădea cu 300–500 MW. Dacă Paks pierde încă două unități, Ungaria devine un mare importator și nu mai poate fi considerată o sursă sigură pentru România.

Serbia – sursă foarte vulnerabilă

Producția hidro de la Djerdap/Porțile de Fier a coborât la aproximativ o treime din nivelul normal. Problemele de apă afectează și centralele pe cărbune de la Kostolac, iar transporturile de combustibil pe Dunăre se desfășoară la 30–40% din capacitatea normală.

Serbia poate furniza punctual 200–400 MW, dar nu trebuie tratată ca sursă permanentă.

4. Prețul PZU va exploda

Prețul energiei PZU astăzi la ora 12 va fi 63,3 lei/MWh si la ora 20 un preț de 25 de ori mai mare – 1604 lei/MWh.

Pentru 31 iulie, aș considera realistă o medie PZU de aproximativ 1.200 lei/MWh și un vârf de 3.000 lei/MWh.

În următoarele săptămâni, dacă Bulgaria limitează exporturile sau Ungaria mai pierde 400–500 MW nucleari înainte de închiderea pieței, media poate urca spre 1.400–1.600 lei/MWh, iar orele de seară pot depăși 5.000 lei/MWh, .

Concluzie

România poate acoperi prin import oprirea ambelor reactoare de la Cernavodă numai dacă:

• Bulgaria păstrează în funcțiune Kozlodui;
• Ungaria nu mai pierde mai mult de încă un reactor;
• consumul rămâne în jurul a 7.000–7.300 MWh;
• există minimum 4.000 MWh/h producție internă la vârful de seară;
• capacitățile pe gaze, cărbune, hidro și bateriile sunt folosite la maxim.

Importul de aproximativ 3.300 MWh este posibil tehnic, dar nu este garantat comercial. România nu se află încă într-un scenariu inevitabil de întreruperi, însă a ajuns într-o situație în care pierderea a încă 500–1.000 MW de producție în Bulgaria sau Ungaria poate transforma o problemă de preț într-o problemă de adecvanță și securitate energetică.

DDTop of Form

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

de Oana Ijdelea

Un paradox definește noua politică energetică europeană. Cu cât Uniunea Europeană avansează mai hotărât spre neutralitatea climatică, cu atât descoperă că prima condiție a unei tranziții reușite nu este viteza decarbonizării, ci securitatea aprovizionării. În absența acesteia, obiectivele climatice, competitivitatea industrială și stabilitatea socială devin vulnerabile în fața unei realități pe care geopolitica o reamintește constant: energia nu circulă doar prin piețe, ci și prin geografie, infrastructură și raporturi de putere.

Crizele ultimilor ani au schimbat fundamental această perspectivă. Invazia din Ucraina a scos la suprafață costurile strategice ale dependenței energetice, iar tensiunile recurente din Orientul Mijlociu și riscurile asociate unor puncte maritime critice, precum Strâmtoarea Ormuz sau Marea Roșie, au arătat cât de fragilă poate deveni securitatea aprovizionării într-o lume în care comerțul cu energie este expus conflictelor geopolitice. În acest context, gazul natural și infrastructura LNG nu mai sunt evaluate exclusiv prin prisma emisiilor de carbon, ci și prin contribuția lor la reziliența economică și la securitatea națională.

Această schimbare nu reprezintă o abatere de la dreptul european al energiei, ci dimpotrivă, o întoarcere la fundamentele sale. Articolul 194 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stabilește patru obiective majore ale politicii energetice europene: buna funcționare a pieței interne, securitatea aprovizionării, promovarea eficienței energetice și dezvoltarea surselor regenerabile, precum și interconectarea rețelelor energetice. Este esențial de observat că tratatul nu instituie o ierarhie între aceste obiective. Din punct de vedere juridic, securitatea aprovizionării are aceeași valoare normativă ca decarbonizarea sau promovarea energiilor regenerabile. Această interpretare capătă astăzi o relevanță practică fără precedent.

Planul REPowerEU nu urmărește eliminarea gazului natural din economia europeană, ci eliminarea dependenței strategice de importurile de energie din Rusia. Diferența este fundamentală. Politica europeană nu abandonează gazul ca resursă de tranziție, ci schimbă originea, diversifică furnizorii și consolidează infrastructura necesară pentru a reduce vulnerabilitățile geopolitice. Foaia de parcurs prezentată de Comisia Europeană pentru eliminarea completă a importurilor de energie din Rusia până la sfârșitul anului 2027 confirmă această abordare: accentul este pus pe diversificarea surselor, dezvoltarea infrastructurii și planuri naționale obligatorii de implementare, nu pe eliminarea imediată a gazului din mixul energetic. Această diferență de nuanță este, în realitate, o diferență de doctrină.

În paralel, limbajul documentelor strategice europene s-a modificat vizibil. Dacă primul val al Pactului Verde era dominat aproape exclusiv de obiective climatice, documente recente precum Raportul Draghi privind competitivitatea europeană sau “Competitiveness Compass” (Busola competitivității) introduc constant concepte precum reziliență, autonomie strategică, infrastructură critică și securitate economică. Ordinea priorităților începe să reflecte noua realitate: competitivitatea și securitatea aprovizionării nu sunt obstacole în calea tranziției energetice, ci condițiile care o fac posibilă.

Această schimbare explică și noul val de investiții observat în sectorul gazelor naturale și al LNG. Terminalele de regazificare sunt instalații industriale unde gazul natural lichefiat (GNL/LNG) este transformat înapoi în gaz pentru a putea fi introdus în rețelele de transport și distribuție. Sunt infrastructuri-cheie pentru țările care importă gaz pe mare, sub formă lichefiată, în locul conductelor. Ei bine, terminalele de regazificare, unitățile plutitoare de stocare și regazificare (FSRU), depozitele subterane de gaze, conductele reversibile, interconectările transfrontaliere și infrastructura midstream,  nu mai sunt percepute ca simple active comerciale destinate maximizării profitului. Ele sunt tratate tot mai mult ca infrastructură critică, comparabilă cu rețelele electrice, porturile maritime sau sistemele de transport strategic. În același timp, piața fuziunilor și achizițiilor reflectă această schimbare de percepție: consolidările în segmentul midstream, investițiile în terminale LNG și contractele pe termen lung nu mai urmăresc doar optimizarea costurilor, ci achiziționarea unei resurse infinit mai valoroase într-o lume fragmentată – securitatea.

Aceasta este, probabil, cea mai importantă transformare conceptuală a ultimilor ani. Investitorii nu cumpără doar molecule de gaz; cumpără capacitate de răspuns la crize, flexibilitate operațională și continuitatea aprovizionării.

Din perspectivă juridică, implicațiile sunt profunde. Dreptul energiei nu mai poate fi analizat exclusiv prin prisma normelor privind concurența, protecția mediului sau funcționarea pieței interne. El se intersectează tot mai frecvent cu dreptul internațional public, cu regimul sancțiunilor economice, cu dreptul mării, cu protecția infrastructurilor critice și cu mecanismele de protejare a investițiilor strategice. Gazoductele, terminalele LNG și depozitele de gaze devin componente ale arhitecturii de securitate europeană, iar deciziile privind dezvoltarea lor nu mai pot fi evaluate exclusiv prin indicatori financiari sau climatici.

Acesta este și motivul pentru care realismul geopolitic începe să înlocuiască idealismul energetic. Tranziția către o economie cu emisii reduse nu poate fi construită pe premise care ignoră riscurile sistemice ale aprovizionării. O industrie care nu dispune de energie predictibilă și accesibilă, își pierde competitivitatea. O economie expusă unor șocuri repetate de aprovizionare, își reduce atractivitatea investițională. Iar o societate care transformă securitatea energetică într-o variabilă secundară, riscă să descopere că obiectivele climatice nu pot fi susținute în condițiile unui declin industrial accelerat.

Sustenabilitatea nu poate fi redusă la contabilizarea emisiilor de carbon. Ea presupune și capacitatea unui stat de a-și menține economia funcțională în condiții de criză, de a-și proteja cetățenii și de a garanta continuitatea serviciilor esențiale. Cu alte cuvinte, securitatea aprovizionării nu este alternativa sustenabilității, ci una dintre componentele sale fundamentale.

Pentru România, această schimbare de paradigmă reprezintă o oportunitate strategică. Punerea în producție a zăcământului Neptun Deep, dezvoltarea Coridorului Vertical, interconectările regionale, capacitățile importante de înmagazinare și poziția geografică privilegiată la Marea Neagră, creează premisele transformării României într-un furnizor de securitate energetică pentru Europa Centrală și de Sud-Est. Dar această oportunitate nu poate fi valorificată dacă gazul natural continuă să fie privit exclusiv ca sursă de venituri bugetare sau ca o etapă tranzitorie fără relevanță strategică. El trebuie integrat într-o viziune națională privind reziliența economică, competitivitatea industrială și securitatea regională.

În fond, adevărata lecție a ultimilor ani este una juridică înainte de a fi una energetică. Dreptul european nu a abandonat obiectivele climatice. Le-a așezat însă într-un cadru mai larg, în care securitatea aprovizionării, autonomia strategică și competitivitatea industrială sunt recunoscute ca interese publice de aceeași importanță.

În această nouă arhitectură normativă, gazul natural și LNG nu mai reprezintă o concesie temporară făcută economiei tradiționale, ci instrumente legitime ale securității energetice europene. Tranziția energetică rămâne ireversibilă. Dar ea nu poate fi construită prin vulnerabilizarea economiilor europene sau prin acceptarea riscului unor șocuri repetate de aprovizionare.

În definitiv, securitatea nu este negociabilă. Iar sustenabilitatea autentică începe acolo unde există certitudinea că energia va fi disponibilă atunci când societatea și economia au cea mai mare nevoie de ea.

Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 20 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPCE Casa Speranței.

Din perspectiva mai largă a obiectivelor politicilor economice și sociale, sustenabilitatea financiară trebuie să asigure, într-un context caracterizat în prezent de multiple riscuri și incertitudini, premisele continuării procesului de dezvoltare durabilă și de integrare economică și monetară a României în structurile Uniunii Europene.

Creșterea datoriei publice la nivel global a redevenit o problemă îngrijorătoare, într-un context cu schimbări profunde

• Accentuarea incertitudinii globale și schimbările de paradigmă privind natura și traseul politicilor publice remodelează semnificativ perspectivele economice, într-o lume în care finanțele publice sunt deja intens solicitate. Poziții financiare precare determină schimbări de direcție geostrategice mondiale, cu implicații la scală decenală.
• La nivel global, datoria guvernamentală brută se apropie de borna de 100% din PIB. S-au îndatorat și continuă să o facă nu doar statele emergente și cele în curs de dezvoltare, în special China, dar și țările dezvoltate, SUA având o pondere globală de circa o treime, iar Japonia remarcându-se prin datoria ce depășește dublul PIB-ului.
• Pe un trend similar, Uniunea Europeană a înregistrat, în ultimii douăzeci de ani, creșterea datoriei publice la peste 80% din PIB, iar traiectoria preconizată este tot crescătoare, mai ales în condițiile nevoilor de securitate și recâștigare a competitivității economice.
• Acum, prioritățile geopolitice globale par să se schimbe profund, de la dezvoltare la apărare, de la economie la securitate, cu riscuri în creștere în privința tensiunilor geopolitice și de securitate, dar și a amânării nedefinite în adresarea vulnerabilităților pe termen lung, inclusiv climatice, cu care se confruntă omenirea în etapa actuală.

România se remarcă recent prin accelerarea datoriei publice, pe fondul deficitelor bugetare ridicate

• În acest cadru, România se remarcă atât în regiune, cât și între statele europene, prin accelerarea recentă a creșterii datoriei, cu un ritm mediu anual de aproximativ 4 puncte procentuale din PIB în perioada 2020-2025, triplu față de anii pre-pandemie 2005-2019.
• Astfel, datoria guvernamentală brută a României a ajuns la 60% din PIB, acesta fiind pragul stipulat în setul de criterii Maastricht privind convergența nominală. O evoluție ascendentă se notează și în alte state peers, în particular în Polonia și Ungaria, în cea din urmă chiar la peste 70%, dar cu ritmuri mult mai temperate.
• Creșterea notabilă a datoriei publice a României din ultimii ani reflectă în mare măsură înclinația politicii fiscale către stimularea consumului și (doar recent) a investițiilor. Deficitele bugetare mari au fost rezultatul accelerării cheltuielilor, mai ales a celor rigide, dar și a celor cu dobânzile, într-un ritm superior creșterii veniturilor.
• Corecțiile pot interveni brusc mai ales atunci când autoritățile consideră că dezvoltarea economică trebuie stimulată facil, prin deficite bugetare persistente, până când afectează sustenabilitatea financiară, iar investitorii își regândesc expunerile investiționale, căutând cu predilecție angajamente pe termene mai scurte.

Crizele suprapuse devin un turbion de șocuri și riscuri, iar autoritățile se confruntă cu testul sustenabilității

• De regulă, autoritățile sunt nevoite să caute un compromis între atenuarea ascensiunii datoriei și identificarea de resurse pentru adresarea unor nevoi și riscuri amplificate, în condițiile în care economia înregistrează un avans modest, iar costurile de finanțare sunt semnificative. O creștere economică robustă va contribui la eficiența eforturilor de consolidare a finanțelor publice.
• Creșterea datoriei publice poate fi mai ușor de gestionat atunci când economiile nu se confruntă cu șocuri majore, precum marea criză financiară ce a favorizat acutizarea datoriilor pentru statele din zona euro (Grecia, Irlanda, Italia, Portugalia, Spania).
• Crizele suprapuse din ultimii ani au acționat asemenea unui turbion de șocuri și riscuri economice semnificative, iar autoritățile statale au din nou în față testul sustenabilității financiare. Acesta nu poate fi abordat decât prin consecvență, coerență decizională, credibilitate și profesionalism în implementarea măsurilor asumate.
• Însănătoșirea finanțelor publice presupune un efort societal multianual, iar contribuțiile educației și ale digitalizării sunt majore, conferind reziliență și durabilitate transformărilor ce decurg din implementarea politicilor publice, în rezonanță cu etosul social.

Progresele semnificative post-aderare ale României nu au fost neutrale din perspectiva dezechilibrelor

• Pe parcursul evoluției post-aderare a României, o preocupare importantă la nivelul autorităților, dar și a societății în general, a fost reprezentată de accelerarea procesului de convergență reală, care să susțină creșterea veniturilor și a nivelului de trai, în general.
• Privind retrospectiv, parcursul României în context european a însemnat obținerea unor progrese importante în plan economic, social și instituțional, obiective realizate prin coeziune în raport cu valorile europene, dar și prin relativă reziliență în contextul crizelor.
• Traseul de recuperare a decalajelor a presupus totuși prioritizarea unor acumulări cantitative, cu accent pe atragerea de investiții și, în general, pe politici de creștere a veniturilor și a nivelului de trai.
• Însă procesul de catching-up nu s-a desfășurat într-un context neutral din punct de vedere al dezechilibrelor economice interne. De altfel, privind în urmă, și celelalte state europene au acumulat anumite dezechilibre în decursul propriilor trasee de convergență.
• Acum este necesară o etapă a ajustărilor calitative, impunându-se restabilirea echilibrelor economice și financiare, provocările cheie fiind consolidarea finanțelor publice și sustenabilitatea financiară.

Este necesară trecerea de la progresele cantitative la consolidarea calitativă. 2026 este anul consolidării economice

• Acesta este momentul în care se impune o schimbare a agendei politicilor economice, prioritatea, pentru factorii de decizie, devenind refacerea durabilă a echilibrelor macroeconomice. Este primordial ca politicile economice să vizeze, în mod convergent, o direcție de îndreptare graduală a dezechilibrelor macroeconomice.
• Eforturile urmăresc, de altfel, o anumită ciclicitate normală în sfera politicilor publice. Dacă în ultimele două decenii am avut, în România, politici axate pe progrese cantitative, acum se impune conștientizarea și promovarea consolidării calitative, asigurând premisele dezvoltării sustenabile, prin competitivitate și inovare.
• În momentul de față, este nevoie de tranziția de la modelul expansionist, axat pe creșterea veniturilor și a investițiilor, pentru recuperarea decalajelor, la un model economic bazat preponderent pe refacerea dezechilibrelor. Este necesară trecerea de la modelul cantitativ la unul calitativ, sustenabil, rezilient în fața provocărilor.
• Schimbarea direcției politicilor publice trebuie să recunoască importanța unor ajustări adecvate, echilibrate, aplicate consecvent, care să asigure reducerea treptată a dezechilibrelor economice prin consolidarea fiscal-bugetară și stimularea competitivității. 

  Recâștigarea credibilității economice este ingredientul cheie al sustenabilității financiare

• Consolidarea fiscal-bugetară și sustenabilitatea datoriei publice au devenit provocări definitorii pentru România, îndeplinirea acestor obiective necesitând echilibru, decizii judicioase și consens politic.
• Eforturile de consolidare necesită nu doar susținere politică, ci și o anumită coeziune socială, pentru recâștigarea credibilității politicilor economice, un ingredient cheie al sustenabilității financiare.
• Angajamentele prevăd diminuarea graduală a deficitului bugetar până la atingerea țintei de 3% din PIB la nivelul anului 2031, parcurs ce presupune ample reforme fiscal-bugetare și un efort consistent în (re)echilibrarea veniturilor și cheltuielilor bugetare.
• O consolidare fiscal-bugetară adecvată, ale cărei efecte să poată trece testul timpului, necesită o abordare complexă în materie de politici publice, care să sprijine stabilitatea macroeconomică și să atenueze vulnerabilitățile economiei la șocuri externe.
• Îndeplinirea cu succes a angajamentelor asumate presupune, totodată, asigurarea premiselor de creștere economică sustenabilă, prin continuarea investițiilor, mai ales a proiectelor finanțate prin programele europene, capabile a susține potențialul de dezvoltare.

Radiografia indicatorilor reprezintă un suport empiric semnificativ pentru fundamentare a politicilor economice

• Lucrarea de față evidențiază, din perspectivă națională, regională și europeană, principalii indicatori relevanți pentru poziția bugetară și cea externă, inclusiv aspecte esențiale privind sistemul financiar-bancar, dezechilibrele sociale și disciplina financiară.
• Amplitudinea, gradul de detaliere și corelațiile surprinse în cadrul lucrării reflectă obiectivul clar al acesteia de furnizare a unui suport empiric semnificativ la fundamentarea politicilor economice atât pe termen scurt, cât mai ales în perspectiva anilor ce vor urma.
• Analiza întărește evaluarea conform căreia resorturile creșterii economice sustenabile nu pot fi asigurate decât prin utilizarea eficientă a fondurilor europene și a investițiilor străine directe, care sprijină alinierea la tendințele tehnologice actuale și eficientizarea energetică, contribuind la creșterea competitivității economice.
• Predictibilitatea economică și politică este esențială pentru îmbunătățirea calității mediului de afaceri și susținerea inițiativei private, aspecte corelate cu întărirea disciplinei financiare, dar și a guvernanței corporative în sectorul companiilor de stat, unele cu rol strategic privind securitatea și potențialul economic de creștere.

Relevanța analizei este sporită de multitudinea indicatorilor analizați, precum și de corelațiile  identificate

• Importanța deosebită acordată analizei guvernanței corporative la nivelul companiilor de stat este pe deplin justificată, dat fiind contextul consolidării fiscale, inclusiv prin măsuri de eficientizare a activității companiilor la care statul deține pachetul majoritar.
• O analiză deosebit de actuală vizează balanța contributivității în ceea ce privește finanțarea curentă a sistemelor sociale, în special a sistemului de pensii publice, a cărui finanțare exercită în continuare presiune asupra datoriei publice, în detrimentul altor domenii.
• Semnificative sunt corelațiile identificate între evoluția veniturilor bugetare din perspectivă europeană și cotele principalelor categorii de impozite din România și alte state europene, dar și capacitatea de colectare, în particular magnitudinea gap-ului TVA, prioritizarea subiectului fiind deopotrivă oportună și necesară la acest moment.
• Lucrarea are în vizor aspecte relevante care privesc și companiile private, precum cheltuielile cu prestațiile externe, marjele de profit, gradul de îndatorare și indicatorul de sănătate financiară sau, în ceea ce privește sectorul bancar, ponderea titlurilor de stat în total active, rentabilitatea și taxarea cifrei de afaceri.

Criteriile nominale reprezintă matricea cantitativă a reperelor de sustenabilitate

• Putem asigura premisele dezvoltării durabile printr-o politică externă cu obiectivul de a face România atractivă și competitivă, un pilon de stabilitate, inclusiv geopolitică, și un vector de creștere în Europa. De o importanță deosebită în acest context sunt strategia de promovare a exporturilor românești și diplomația comercială.
• Sarcina politicilor publice este să favorizeze reechilibrarea durabilă a indicatorilor macroeconomici. Astfel, în acest parcurs solicitant, cu elemente imprevizibile, se impune o poziționare cât mai distantă de logica reacțiilor conjuncturale sau oportuniste, care pot fi mai apoi invalidate de evoluțiile economice.
• Pe de altă parte, implementarea reformelor structurale, cu mecanisme complexe de eficientizare profundă, antrenate la nivelul tuturor sectoarelor economice, este esențială pentru creșterea economică sustenabilă și consolidarea finanțelor publice, cadru benefic inclusiv pentru transmisia eficientă a politicii monetare.
• Criteriile de convergență nominală reprezintă matricea cantitativă a reperelor de sustenabilitate. Cadrul internațional este în prezent caracterizat de volatilitatea accentuată a principalilor indicatori, pe fondul unei succesiuni de crize globale și al tensiunilor geopolitice.

Gestionarea eficientă a avantajelor va permite urmărirea obiectivului strategic de adoptare a monedei euro 

• Deși cadrul macroeconomic al României este unul al contrastelor, creșterea PIB fiind însoțită de dezechilibre, datorie și inegalități sociale persistente, timpul este încă în favoarea noastră, ca națiune și economie, să fructificăm propriile avantaje competitive.
• Bunăstarea economică și socială, indiferent cum o definim, nu poate fi protejată, consolidată și dezvoltată fără a ne redobândi, cu responsabilitate, capacitatea de gestionare eficientă, optimală, a resurselor naționale, iar dezechilibrele macroeconomice sunt cele mai evidente indicii negative ale acestei ecuații comportamentale.
• Aspirațiile și parcursul european al României trebuie apărate, protejate și urmărite cu sârguință și temperament constructiv, având în anii următori ținte clare de atins în termeni de sustenabilitate și de consolidare a încrederii privind îndeplinirea angajamentelor, cu beneficii reciproce în cadrul Uniunii Europene.
• Adoptarea monedei euro rămâne un obiectiv strategic, de importanță majoră pentru România, iar îndeplinirea în manieră sustenabilă a criteriilor nominale este condiționată de realizarea unui grad ridicat de aliniere structurală cu statele zonei euro, proces ce necesită determinare în atingerea obiectivelor asumate.