România are hidrocentrale și reactoare nucleare care pot produce electricitate la costuri relativ reduse. Cu toate acestea, avantajul acestor resurse nu se regăsește automat în facturile consumatorilor. Explicația trebuie căutată și în felul în care am reorganizat producția de electricitate: am separat companiile distincte pe forme de energie și le-am pus să concureze pe o piață în care energia scumpă poate stabili prețul inclusiv pentru energia ieftină.

Restructurarea fostului sistem integrat s-a realizat în etape, iar reorganizarea CONEL din anul 2000 a consacrat separarea unor activități în societăți independente. Astfel, producția hidro și cea termo au fost organizate în companii cu interese comerciale proprii.

Într-un portofoliu integrat, hidrocentralele, centralele nucleare și termocentralele pot avea roluri complementare. Unele produc constant, altele răspund rapid variațiilor de consum, iar altele asigură energia necesară atunci când celelalte surse nu ajung. Costurile lor diferite pot fi gestionate împreună, iar contractele de vânzare pot reflecta costul și riscul întregului portofoliu.

Prin fragmentare, această complementaritate tehnică a fost însoțită de o separare a intereselor economice. Fiecare companie urmărește propriile venituri, propriul profit și propriile investiții. Interesul comercial al producătorului de energie ieftină nu este să reducă prețul întregului sistem, ci să obțină cel mai bun preț pentru energia sa.

De aici apare problema concurenței între forme de energie cu structuri de cost fundamental diferite. O hidrocentrală nu suportă aceleași cheltuieli cu combustibilul și emisiile ca o centrală pe cărbune sau pe gaze. Nici investițiile, disponibilitatea și flexibilitatea lor nu sunt identice. Punerea acestora pe aceeași piață nu înseamnă că pornesc de la condiții economice comparabile.

Din perspectiva distribuirii beneficiilor către consumatori, această concurență poate fi considerată inechitabilă: producătorul ieftin beneficiază de prețul ridicat, în timp ce consumatorul nu beneficiază automat de costul său redus.

Aici se întâlnesc efectele proaste ale fragmentării din anul 2000. Producătorul hidro sau nuclear, separat într-o companie independentă, are interesul să valorifice prețul marginal ridicat. Producătorul termo are nevoie de un preț suficient pentru a-și acoperi costurile. Consumatorul ajunge să plătească un preț influențat de sursa scumpă, chiar dacă o parte importantă a electricității provine din surse ieftine.

Am organizat separat costurile de producție, dar am păstrat un mecanism care poate uniformiza prețurile de vânzare la nivelul ofertei marginale scumpe. Diferența dintre cost și preț devine venit pentru producător, fără să se transforme obligatoriu într-un avantaj pentru economie.

Problema României este că avantajul energiei ieftine poate rămâne în profitul producătorilor, în timp ce prețul energiei scumpe ajunge în facturile consumatorilor. O reformă trebuie judecată și prin capacitatea ei de a transforma resursele țării în energie accesibilă și competitivitate economică. Altfel, avem producție ieftină, companii profitabile și consumatori care continuă să cumpere scump.

Fragmentarea sistemului energetic a produs și un alt efect mai puțin discutat. Fiecare companie își optimizează propriul profit, propriul plan de investiții și propria strategie comercială. Dispare însă perspectiva optimizării întregului sistem energetic național. În locul unei planificări integrate apare o sumă de interese comerciale, de cele mai multe ori divergente.

Această concurență se desfășoară prin mecanismul european al ordinului de merit (merit order). În fiecare oră, energia este ofertată în funcție de costurile marginale de producție. Hidrocentralele și centralele nucleare, având costuri reduse, intră primele în piață. Centralele pe gaze și cele pe cărbune intră ultimele, atunci când consumul o impune.

Problema apare în modul în care se formează prețul. Nu fiecare producător este plătit în funcție de propriul cost, ci toți sunt remunerați la prețul ultimei centrale necesare pentru acoperirea cererii. Dacă această ultimă centrală este una pe gaze, cu un cost ridicat, atunci și parcurile fotovoltaice, hidrocentralele și centralele nucleare sunt plătite la același preț, deși costurile lor reale sunt de câteva ori mai mici.

Să spunem că, într-o oră, consumatorii au nevoie de 100 MWh de energie electrică. Centralele fotovoltaice oferă 40 MWh la 60 euro/MWh, iar hidrocentralele oferă încă 40 MWh la 115 euro/MWh. Fotovoltaic si hidro, împreună oferă 80 MWh, dar ne trebuie 100 MWh. Pentru cei 20 MWh care lipsesc, trebuie să cumpărăm și de la o centrală pe gaze, care cere 180 euro/MWh.

Regula ”Ordinului de merit” este că toți producătorii ale căror oferte sunt acceptate primesc prețul ultimei oferte, adică 180 euro/MWh. Așadar, și parcul fotovoltaic, care ceruse 60 euro/MWh și hidrocentrala, care ceruse 115 euro/MWh, primesc 180 euro/MWh pentru energia vândută în acea licitație. Astfel, ajung prețurile mari și foarte mari.

Astfel, chiar dacă cea mai mare parte a energiei este oferită ieftin, o cantitate mică de energie scumpă poate ridica prețul întregii cantități tranzacționate.

Întrebarea fundamentală nu este dacă piața trebuie să existe. Piața este necesară. Întrebarea este dacă arhitectura creată în urmă cu peste două decenii a servit interesul public sau dacă produce efecte secundare pe care nimeni nu le-a anticipat la momentul reformei. După aproape un sfert de secol, bilanțul merită făcut fără dogme ideologice.

România dispune de una dintre cele mai diversificate structuri de producție a energiei din Europa, hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, cărbune, eolian și solar. Cu toate acestea, avantajul competitiv al acestei diversități este diminuat de un model al organizării societăților pe forme de energie (unic în lume) și de ordinul de merit, aspect care trage prețul în sus.

Cea mai mare greșeală a reformei energetice de la începutul anilor 2000 nu a fost liberalizarea pieței în sine, ci faptul că România a confundat concurența cu fragmentarea, a confundat optimizarea costurilor prin mix energetic echilibrat cu ordinul de merit.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

1. Ce fel de creștere economică vrem?

• Unde rămâne valoarea resurselor românești?

• Ce rezultate cumpără statul cu banii publici?

• Cum ajută energia economia să producă mai multă valoare?

• Valoarea adăugată și productivitatea resurselor singurele ingredinte care pot asigura bunăstare pentru români?

A fost depusă în Parlamentul României Legea privind instituirea Sistemului național de notificare a excavațiilor în zona de protecție și de siguranță a rețelelor de gaze naturale „Sapă Sigur”, un pas esențial pentru modernizarea modului în care România gestionează lucrările de excavare din proximitatea infrastructurii energetice naționale. Proiectul de lege are drept obiectiv reducerea cu cel puțin 50% a incidentelor – accidente, avarii, explozii și întreruperi ale alimentării cu energie cauzate de lucrări executate fără informații complete, în următorii 5 ani și poate fi considerat „moment zero” pentru siguranța infrastructurii critice.

Costul estimat al sistemului este de aproximativ 54 de milioane de lei pe cinci ani, acoperit din bugetele MDLPA, ADR și ANRE și din fonduri europene si se așteaptă o rată de conformare de cel puțin 75% pentru următorii trei ani. Legea „Sapă Sigur” înseamnă prevenție, responsabilitate și digitalizare în serviciul siguranței publice. Înseamnă, România, țară europeană!

Deputatul PNL Sebastian Burduja a depus în Parlament, pe 8 octombrie, Legea Sapă Sigur. Inițiativă a fost semnată de un grup de deputați și senatori de la toate partidele și creează un sistem național digital pentru lucrările de excavație din apropierea conductelor de gaze. Înainte să intre excavatorul, operatorul rețelei marchează traseul pe teren și predă amplasamentul constructorului.

Pe 17 octombrie 2025, o explozie a distrus etajele 5 și 6 ale unui bloc din cartierul bucureștean Rahova. Trei oameni au murit, printre ei o femeie însărcinată, iar 15 au fost răniți. Potrivit procurorilor, gazul s-a scurs prin două fisuri ale conductei subterane care alimenta blocul, a migrat prin sol și s-a adunat în subsol. Lângă țeava fisurată, anchetatorii au găsit un cablu electric ars.

Rahova a arătat cât de puțin știm despre ce se află sub străzile noastre. Iar Rahova nu este un caz izolat. Estimările din sector arată peste 150 de incidente pe an provocate de săpături în apropierea conductelor de gaze. În aprilie 2026, la Rucăr, un excavator a avariat o conductă, iar 100 de oameni au fost evacuați. În mai 2025, pe Șoseaua Chitilei din București, o firmă care făcea foraje a lovit o conductă și aproape 3.000 de consumatori au rămas fără gaze.

Legea 123/2012 interzice deja săpăturile fără avizul operatorului în zona de protecție a conductelor. Regula nu are însă instrumentele prin care să fie respectată: nu există o hartă publică a zonelor de protecție, nu există un canal unic prin care constructorul și operatorul să comunice, iar verificarea depinde de inițiativa fiecăruia. Franța, Olanda, Marea Britanie și Statele Unite au rezolvat problema cu sisteme naționale de tip „sună înainte să sapi”. România nu are încă unul.

Ce aduce Legea Sapă Sigur

• O hartă digitală națională a zonelor de protecție și de siguranță ale rețelelor de gaze, gratuită, disponibilă pe site, în aplicația mobilă și după numărul de carte funciară. Harta publică arată culoarele de protecție. Traseul exact al conductelor rămâne confidențial, sub controlul ANRE.
• Biletul de Săpătură digital, generat automat odată cu autorizația de construire. Biletul devine valid numai după ce operatorul de rețea marchează zona de protecție pe teren și predă amplasamentul constructorului, prin proces-verbal.
• Termen ferm pentru operatori. Marcajul se face în cel mult 5 zile lucrătoare de la anunțarea începerii lucrărilor. Întârzierea se amendează cu 50.000 până la 200.000 de lei, iar operatorul răspunde pentru un marcaj greșit.
• Reguli clare pe șantier. Fiecare lucrare are un responsabil instruit printr-un curs online gratuit. Fiecare săpătură se anunță în sistem cu 48 de ore înainte, iar ultimii 50 de centimetri deasupra conductei se sapă manual.
• Urgențele nu așteaptă. O avarie se repară imediat. Operatorul de gaze este anunțat la un număr de telefon unic național, iar lucrarea se înregistrează în sistem în 48 de ore. Cine invocă abuziv urgența plătește amendă dublă.
• Sancțiuni pentru săpătura fără bilet: de la 25.000 la 100.000 de lei pentru firme și de la 5.000 la 25.000 de lei pentru persoane fizice, pe lângă plata pagubelor.
• Transparență. Un registru național al incidentelor, un tablou de bord public cu timpii de răspuns ai fiecărui operator, rapoarte trimestriale și un raport anual către Parlament.

Sistemul va fi administrat de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, ca parte a Observatorului Teritorial, platformă care există deja. ANRE stabilește normele tehnice, păstrează sub control datele confidențiale despre traseele conductelor și sancționează operatorii. Autoritatea pentru Digitalizarea României găzduiește sistemul în cloudul guvernamental, iar ANCPI asigură legătura cu datele de cadastru. Legea nu înființează nicio instituție nouă.

O lege amplă, fără birocrație în plus

Legea are 35 de pagini și 47 de articole, însoțite de o expunere de motive de 17 pagini. Reglementează tot drumul unei săpături: harta, Biletul de Săpătură, obligațiile operatorilor, ale constructorilor și ale primăriilor, instruirea, controlul, sancțiunile și raportarea publică a rezultatelor.

Textul a fost construit astfel încât să nu încarce lucrările:

• Nicio cerere în plus pentru cine construiește. La emiterea certificatului de urbanism, primăria interoghează automat sistemul. Biletul de Săpătură se generează automat, ca anexă digitală a autorizației de construire.
• Niciun aviz nou. Avizul de amplasament al operatorului de gaze este obligatoriu și astăzi. Biletul de Săpătură atestă că acest aviz a fost obținut.
• Datele se introduc o singură dată. Sistemul preia informațiile din dosarul de autorizare prin Platforma națională de interoperabilitate.
• Lucrările nu așteaptă după operator. Marcajul trebuie făcut cel târziu la data de începere comunicată de constructor.
• Gratuit pentru cetățeni. Harta și cursul online sunt gratuite, iar persoanele fizice nu plătesc pentru notificările făcute în interes propriu.
• Nicio amendă cât timp sistemul nu funcționează.
• Timp de adaptare. Obligațiile se aplică etapizat, cu 60 de zile de pregătire după încheierea fiecărei etape.

Pe șantier, obligațiile noi se reduc la câteva notificări transmise de pe telefon. O conductă lovită înseamnă oameni evacuați, cartiere fără gaze și, uneori, vieți pierdute.

Calendar și costuri

Legea intră în vigoare la 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Implementarea are trei etape de câte 12 luni: un pilot în București și Mediaș, apoi toate municipiile reședință de județ, apoi întreaga țară. Țintele asumate în lege sunt reducerea cu cel puțin 50% a incidentelor în cinci ani de la implementarea integrală și o rată de conformare de cel puțin 75% în trei ani. Costul estimat al sistemului este de aproximativ 54 de milioane de lei pe cinci ani, acoperit din bugetele MDLPA, ADR și ANRE și din fonduri europene.

Cum s-a construit legea

Proiectul a pornit de la Asociația Energia Inteligentă, care a propus realizarea unei inițiative legislative care să asigure transparență, reguli clare și responsabilitate prin realizarea unui sistem centralizat de comunicare între operatori, constructori și autorități care să avertizeze și să marcheze zonele potențial periculoase. AEI a scris primul draft și a organizat, împreună cu Comisia pentru energie, infrastructură energetică și resurse minerale a Senatului, dezbaterea publică din 17 martie 2026, de la Palatul Parlamentului, centralizând apoi observațiile primite în consultare. ACUE a transmis 85 de observații, dintre care 53 au fost preluate integral și 12 parțial. ANCPI a transmis 7 observații, toate preluate integral sau parțial. Transgaz, Distrigaz Sud Rețele și Delgaz Grid au participat la discuțiile despre date, termenele de marcaj și protecția informațiilor confidențiale.

Au urmat consultări cu Ministerul Dezvoltării, cu specialiști în reglementarea energetică și cu deputați și senatori. În urma lor, sistemul a fost integrat în Observatorul Teritorial, rolul ANRE a fost definit expres, iar Biletul de Săpătură a devenit o anexă automată a autorizației de construire, fără o procedură separată. O rundă tehnică din iunie 2026 a aliniat harta digitală la datele de cadastru ale ANCPI. Proiectul va fi discutat și cu asociațiile autorităților locale.

Flavius Dordea, Membru al Asociației Energia Inteligentă, coordonator al inițiativei „Sapă Sigur” din partea AEI: „“Legea Sapă Sigur reprezintă un moment zero pentru siguranța infrastructurii energetice din România. Legea introduce premisele unui sistem digital modern prin care lucrările de excavare vor putea fi planificate și executate pe baza unor informații clare și accesibile. Obiectivul „Sapa Sigur” este simplu: mai puține accidente, avarii, explozii și întreruperi in alimentarea cu gaze naturale, cu energie. Mult mai multă protecție pentru oameni, bunuri și investiții, cu beneficii directe pentru cetățeni, companii și autorități. În același timp sunt convins că această inițiativă, acest proiect legislativ demonstrează valoarea dialogului dintre instituțiile statului și societatea civilă, răspunzând apelului Președintelui României privind sprijinirea inițiativelor civice și a asociațiilor profesionale, a căror expertiză este esențială pentru progresul legislativ și economic al țării.”

Sebastian Burduja, inițiatorul legii: „Pe 17 octombrie se împlinește un an de la tragedia din Rahova. După fiecare explozie vorbim cu toții despre gaze, despre controale și despre vinovați, apoi subiectul dispare din dezbatere. Dacă nu schimbăm regulile, se va întâmpla din nou. Legea Sapă Sigur face un lucru simplu: nimeni nu mai sapă pe ghicite lângă o conductă de gaze.

Le mulțumesc specialiștilor Asociației Energia Inteligentă, care au pornit proiectul și au dus greul consultării, Comisiei pentru energie a Senatului, care a găzduit dezbaterea publică, operatorilor de rețea, ACUE și ANCPI, care ne-au trimis zeci de observații, și colegilor deputați și senatori care au semnat inițiativa. Textul a devenit mai bun cu fiecare rundă de consultare. Le cer colegilor din toate partidele să susținem această lege și să o votăm cât mai repede.”

Notă pentru redacții. Titlul complet al inițiativei: Lege privind instituirea Sistemului național de notificare a excavațiilor în zona de protecție și de siguranță a rețelelor de gaze naturale „Sapă Sigur”.

Astăzi, 8 octombrie 2026, unitatea 6 a centralei nucleare Kozlodui este programată să se oprească pentru revizia anuală și reîncărcarea cu combustibil. Revenirea este prevăzută pentru sfârșitul lunii noiembrie. Unitatea 5 continuă să funcționeze, însă puterea sa este condiționată de nivelul Dunării și de asigurarea apei necesare centralei. Este o oprire planificată, dar momentul ei complică bilanțul energetic al regiunii și, implicit, al României.

Retragerea temporară a unui grup de aproximativ 1.000 MW reduce producția disponibilă într-o perioadă în care zilele se scurtează, temperaturile pot coborî, iar consumul de seară crește. România trebuie să privească această schimbare prin prisma propriei dependențe de importuri în orele în care producția internă nu acoperă cererea.

Am pornit de la profilurile orare recente de consum și producție, rotunjite și ajustate pentru o zi lucrătoare din octombrie. De exemplu, profilurile recente arată consumuri de seară de circa 6.400–6.700 MW în România, 5.400–5.600 MW în Ungaria și aproximativ 4.000 MW în Serbia. Acestea sunt repere istorice, nu valori prognozate pentru astăzi (sursa: worldpowermonitor).

Sursa AEI.Nota: Pentru Bulgaria am inclus deja oprirea celor aproximativ 1.000 MW de la Kozlodui.

Problema este că vecinii pot avea nevoie de energie în aceleași ore în care avem nevoie și noi.

Dacă răcirea vremii cuprinde simultan România, Ungaria și Balcanii, cererea regională crește. Dacă se adaugă vânt slab și indisponibilități la centrale, surplusurile disponibile pentru export se reduc. În aceste condiții, importul devine mai scump și mai greu de asigurat.

Bulgaria poate continua să exporte electricitate și după oprirea unității 6. Dar cantitatea disponibilă depinde de producția celorlalte centrale și de consumul propriu. Ungaria poate facilita accesul la energia din Europa Centrală, însă are și ea nevoie de importuri. Energia trebuie să existe la capătul traseului, iar rețelele trebuie să permită transportul ei până în România.

Pentru a înțelege dimensiunea riscului, putem folosi un scenariu de lucru la un consum de seară de 7.600 MW și o producție internă de 4.900 MW, România ar avea nevoie de 2.700 MW din import. Dacă în acea oră ar putea atrage doar 2.500 MW, ar rămâne o diferență de 200 MW de acoperit prin producție suplimentară, flexibilitate sau reducerea consumului. Aceste valori sunt ipoteze de analiză, nu o prognoză oficială.

Sursa: Transelectrica

Mai mult, echilibrarea producției cu cererea nu epuizează problema siguranței. Sistemul trebuie să păstreze rezerve pentru pierderea neașteptată a unui grup sau a unei legături de transport. Un bilanț care se închide la limită poate deveni vulnerabil la prima avarie.

Nebulozitatea adaugă presiune, dar efectul ei trebuie explicat corect. După apus, fotovoltaicul contribuie oricum foarte puțin. Norii reduc însă producția din timpul zilei, energia disponibilă pentru încărcarea bateriilor și posibilitatea de a păstra apa din acumulări pentru vârful de seară. În orele critice contează decisiv centralele disponibile, hidroenergia, vântul, stocarea încărcată și importurile efectiv realizabile.

Evaluarea mea este că România poate acoperi cererea în majoritatea serilor din octombrie. În serile reci, cu vânt slab și avarii suplimentare, marja poate deveni însă foarte mică. Oprirea Kozlodui 6 crește presiunea asupra acestei marje; singură, nu justifică anticiparea unor întreruperi generalizate.

Primul efect probabil este economic: energie mai scumpă în orele de vârf. Când producția disponibilă scade, piața apelează la alternative mai costisitoare. Pentru furnizorii expuși acestor ore cresc cheltuielile de achiziție și riscul, care se pot reflecta ulterior în ofertele către consumatori. Facturile nu cresc automat astăzi, dar costul vulnerabilității poate ajunge în contractele viitoare.

Autoritățile trebuiau să prezinte public un bilanț credibil pentru serile dificile: producție disponibilă, importuri realizabile, rezerve și măsuri pentru o avarie suplimentară. Puterea instalată și mediile lunare nu răspund acestei întrebări.

Revizia de la Kozlodui era cunoscuta. Tocmai de aceea, România trebuia să se fi pregătit pentru ea.

Securitatea energetică se măsoară în capacitatea de a acoperi ora dificilă, la un cost suportabil. Oprirea Kozlodui 6 ne obligă să demonstrăm câtă siguranță avem în acea oră.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

de Gabriel Melniciuc, CEO Strong MND Corporation

Costul investiției, perioada de recuperare, lipsa experienței și implicarea în operare – reprezintă principalele temeri identificate de managementul Spartan în discuțiile cu  antreprenorii care își doresc o franciză HoReCa.

În discuțiile cu antreprenori care analizează posibilitatea de a deschide un restaurant în sistem de franciză, cele mai dese întrebări care apar sunt: la cât ajunge investiția, ce primesc concret pentru ea, în cât timp poate fi recuperată, câți oameni sunt necesari și cât de mult trebuie să se implice personal.

Franciza nu este o formulă magică și nici o garanție de succes. Este un sistem care reduce o parte importantă din necunoscutele unui business pornit de la zero, cu condiția ca antreprenorul să înțeleagă 3 lucruri esențiale: ce primește, ce trebuie să facă și ce responsabilități are.

Observațiile din discuțiile noastre cu antreprenorii nu sunt izolate. Un barometru realizat în Franța pe un eșantion de peste 1.200 de candidați la franciză arată că, în 2025, 74% dintre aceștia se aflau încă în etapa de reflecție și doar 26% erau pregătiți să înceapă imediat. Prudența se vede și în comportamentul financiar: 75% declarau că ar prefera să păstreze o parte din capital disponibil, în loc să îl investească integral. În același timp, 77% consideră formarea oferită de francizor esențială pe întreaga durată a businessului. Pentru mine, toate aceste cifre descriu o tendință importantă, care se manifestă și în România: candidatul la franciză devine mai atent la risc și mai interesat de ceea ce primește efectiv în schimbul investiției — sistem, training, suport și predictibilitate.

Investiția inițială înseamnă mai mult decât amenajare

În HoReCa, investiția inițială trebuie privită ca fundația operării zilnice. Materialele, echipamentele, fluxurile de lucru și calitatea implementării influențează direct felul în care restaurantul va funcționa după deschidere.

Într-o locație cu trafic, o defecțiune tehnică are efecte multiple și nu se rezolvă doar o reparație. Poate genera blocaje în flux, presiune pe echipă, timp pierdut, clienți nemulțumiți și costuri suplimentare. De aceea, într-o franciză serioasă, investiția trebuie să acopere atât cum arată locația, cât și capacitatea ei de a funcționa constant, la volum.

Aici apare unul dintre avantajele francizei: antreprenorul nu testează singur toate aceste lucruri. Intră într-un sistem în care soluțiile au fost deja verificate în locații reale, cu echipe, clienți și presiune operațională.

Payback-ul trebuie discutat realist

Este firesc ca un antreprenor să vrea să știe când își poate recupera investiția. Problema apare când această discuție este tratată cu promisiuni generale.

În HoReCa, perioada de recuperare diferă de la o locație la alta. Contează orașul, traficul, poziționarea, chiria, costurile operaționale, echipa și managementul local. Ca reper, în discuțiile noastre plecăm de la o medie de aproximativ trei ani pentru recuperarea investiției, dar această medie nu trebuie transformată într-o promisiune. Există locații care performează mai repede și locații care au nevoie de mai mult timp și ajustări.

Întrebarea utilă nu este doar „în cât timp îmi recuperez investiția?”, ci și „ce condiții trebuie îndeplinite pentru ca această locație să performeze?”. Există trafic relevant? Chiria este sustenabilă? Poate fi formată o echipă bună? Produsul este potrivit pentru publicul local?

Locația este esențială, dar nu este suficientă. Ea trebuie susținută de produs, echipă, standarde și sistem.

Lipsa experienței în HoReCa nu este neapărat o barieră

Experiența ajută, dar nu este întotdeauna condiția decisivă. Unul dintre motivele pentru care alegi o franciză este tocmai acela că nu vrei să pierzi ani învățând prin încercări și erori. Alegi un sistem pentru acces la know-how, proceduri, training și suport.

Franciza nu poate compensa lipsa totală de implicare. Dacă antreprenorul nu alocă timp, nu urmărește businessul și nu este atent la echipă și nu respectă standardele, nici cel mai bun sistem nu poate funcționa eficient.

Desigur, există și varianta unui investitor care nu operează direct restaurantul, dar deleagă unui manager competent și motivat. Important nu este dacă investitorul este prezent permanent în locație, ci dacă businessul este condus responsabil.

Franciza nu este pentru antreprenorul care vrea să reinventeze

Un aspect discutat prea puțin este potrivirea dintre profilul antreprenorului și modelul de franciză.

Franciza este potrivită pentru oameni care înțeleg valoarea procedurilor, standardelor și disciplinei operaționale. Nu este modelul ideal pentru antreprenorul care vrea să schimbe permanent produsul, fluxurile, rețetele sau identitatea brandului.

Într-un restaurant independent poți experimenta aproape orice. Într-o franciză, libertatea antreprenorială există în interiorul unui cadru. Iar acest cadru este tocmai ceea ce face modelul replicabil.

Ce trebuie să verifice francizatul  înainte de semnare

Înainte să semneze, antreprenorul trebuie să înțeleagă modelul, contractul, obligațiile, costurile, suportul și realitatea operațională a businessului.

Din punctul meu de vedere, prima întrebare este foarte simplă: crede în produs? Nu doar în brand, în oamenii care prezintă franciza sau în potențialul pieței, ci în produsul pe care urmează să îl vândă zilnic. Dacă nu îi place produsul și nu are încredere în potențialul acestuia, va fi greu să facă tot ce ține de el pentru a crește businessul.

Apoi trebuie verificată partea juridică. Contractul de franciză trebuie citit atent, ideal cu sprijinul unui avocat care înțelege acest tip de relație comercială.

Este util și ca potențialul francizat să discute cu francizați existenți și să vadă businessul în funcțiune. O broșură prezintă conceptul, francizorul explică sistemul, dar o locație operațională arată ritmul real: echipa, clienții, stocurile, orele de vârf, procedurile și standardele.

Ce trebuie să primească un francizat

Un francizat nu ar trebui să primească doar dreptul de a folosi un brand, ci și un cadru de operare. În cazul nostru, sprijinul începe de la alegerea locației și analiza costurilor și continuă cu amenajarea spațiului, pregătirea echipei înainte de deschidere și suport în perioada de lansare. Francizatul are acces la manuale de proceduri, SOP-uri, furnizori și prețuri negociate, consultanță, auditare și sprijin pentru îndeplinirea cerințelor legale.

Aceste elemente contează pentru că un restaurant este un sistem operațional în care oamenii, echipamentele, furnizorii, stocurile, timpul de servire, calitatea produsului și experiența clientului trebuie să funcționeze împreună.

Franciza reduce necunoscutele, nu elimină responsabilitatea

O franciză bună oferă produs, sistem, proceduri, training, suport, furnizori și experiență operațională. Dar nu elimină responsabilitatea antreprenorului: restaurantul trebuie condus; echipa trebuie motivată; costurile trebuie urmărite; standardele trebuie respectate; clientul trebuie câștigat și recâștigat în fiecare zi.

De aceea, înainte să aleagă o franciză, un antreprenor ar trebui să verifice nu doar dacă modelul este atractiv, ci și dacă i se potrivește: dacă înțelege produsul, acceptă sistemul, poate aloca timp sau delega către un manager competent și este dispus să transforme suportul primit în execuție zilnică bună.

Franciza HoReCa nu este o scurtătură pentru o afacere. Este un drum mai clar, care trebuie parcurs cu disciplină, implicare și înțelegerea corectă a businessului.

Astăzi 5 octombrie 2026 se împlinesc 5 luni de când Ilie Bolojan a preluat interimar Ministerul Energiei. Preluarea s-a realizat într-unul dintre cele mai dificile momente pentru sistemul energetic românesc: investiții întârziate, producție controlabilă insuficientă, secetă severă, probleme la Cernavodă, presiune pe hidroenergie și importuri masive în orele de seară. În aproximativ cinci  luni, a imprimat ministerului un ritm pe care unii titulari nu l-au atins în ani.

Într-o analiză realizată de Asociația Energia Inteligentă Analiza activității Ministrului Interimar la Energie în ultimele 5 luni (5 aprilie – 5 octombrie) se evidențiază că menținerea funcționării sistemului energetic în această perioadă este și meritul său și trebuie recunoscut fără rezerve. Dar tot fără rezerve trebuie spus și cealaltă jumătate a adevărului: viteza administrativă nu este totuna cu rezultatul energetic, iar o succesiune de ședințe, ordine și termene nu reprezintă încă o reformă.

Presa internațională a relatat intervențiile Guvernului român din timpul crizei energetice. Nu l-a consacrat însă pe Bolojan drept salvator al energiei românești. Reuters, The Guardian și alte publicații au descris atât reacția autorităților, cât și realitatea care a făcut-o necesară: reactoare indisponibile, hidroenergie redusă, cărbune reactivat, importuri ridicate și apeluri către populație și industrie pentru diminuarea consumului.

Bolojan în calitatea de Ministru Interimar al Energiei a gestionat bine criza. A convocat producători, operatori și mari consumatori, a coordonat importurile și capacitățile interne, a pregătit reducerea voluntară a consumului și limitarea unor consumatori industriali ca soluție de ultimă instanță. România a traversat perioada critică fără întreruperi generalizate. Nu este puțin. Într-un sistem fragil, evitarea unui incident major este o performanță administrativă reală.

Dar instrumentele folosite spun, în același timp, adevărul despre sistem, am trecut criza prin importuri, cărbune, restrângerea consumului și speranța că apa, vântul ori vecinii ne vor ajuta. Cu alte cuvinte, Bolojan în calitatea de Ministru Interimar al Energiei a stins incendiul. Nu a reparat instalația care continuă să îl provoace.

Asociația Energia Inteligentă a propus, încă de la preluarea interimatului, altceva decât o reacție bună la avarie, un tablou operațional public, actualizat săptămânal; un comandament permanent; un Dispecerat Național de Securitate Energetică, o listă cu 10–15 proiecte critice, fiecare cu blocaj, responsabil și termen; rapoarte fără PR pentru Neptun Deep și Cernavodă 3 și 4; auditarea managementului companiilor de stat; un pachet de urgență pentru rețele și racordări; precum și o soluție clară, țintită și finanțabilă pentru consumatorii vulnerabili.

Aceste instrumente nu au apărut. Publicul a primit declarații, avertismente și conferințe, dar nu acel mecanism permanent prin care să poată vedea, săptămână de săptămână, ce capacitate este disponibilă, ce proiect este întârziat, cine răspunde și ce decizie s-a luat. Bolojan a improvizat eficient o celulă de criză, dar nu a instituționalizat controlul sistemului.

În proiectele mari, diferența dintre presiune și rezultat rămâne esențială. Iernut a revenit în centrul atenției, conducerea Romgaz a fost susținută, iar un nou termen a fost fixat. Este un progres.

La fel, Mintia este o investiție privată începută anterior. Guvernul poate accelera avize, racordări și decizii, însă nu poate înscrie întreaga investiție în bilanțul politic al unui ministru interimar. Obiceiul politicienilor de a se fotografia lângă proiecte începute de alții și de a revendica întreaga realizare nu devine acceptabil doar pentru că ministrul este mai eficient decât predecesorii săi.

Preluarea Azomureș de către Romgaz este, probabil, cel mai concret rezultat al perioadei. Poate salva o industrie strategică, locuri de muncă și o piață internă pentru gazul românesc. Dar succesul nu este cumpărarea platformei. Succesul va exista numai dacă fabrica va reporni competitiv, fără gaz subvenționat netransparent și fără transferarea pierderilor asupra Romgaz.

Schemele de 100 de milioane de euro pentru contoare inteligente și de 150 de milioane de euro pentru stocare sunt direcții corecte. Totuși, ele nu au redus încă nicio factură. Un contor inteligent nu produce energie și nu generează automat economie. Ele devine util consumatorului doar dacă este însoțit de acces real la date, tarife dinamice, facturare corectă, automatizarea consumului și oferte care recompensează mutarea consumului din orele scumpe.

În lipsa acestor obligații, există riscul ca statul să finanțeze aparate care servesc mai ales operatorilor, în timp ce consumatorul primește prea puțin. Aceeași prudență este necesară în cazul bateriilor. România are nevoie de stocare, dar volumele, amplasarea și durata de descărcare trebuie stabilite prin studii transparente de sistem și comparate cu hidrocentralele cu pompaj, retehnologizarea capacităților existente, întărirea rețelelor, consumul flexibil și stocarea termică. Dacă tehnologia este aleasă înainte ca problema să fie definită, politica publică riscă să devină broșură comercială pentru furnizorii de echipamente.

Bolojan în calitatea de Ministru Interimar al Energiei a diagnosticat corect și boala companiilor de stat: salarii și bonusuri legate de indicatori formali, în timp ce investițiile rămân în urmă. A cerut auditarea contractelor de mandat și schimbarea criteriilor de performanță. Dar auditul nepublicat nu este transparență, indicatorul anunțat nu este reformă, iar reproșul televizat nu este sancțiune managerială. Fără rezultate publice și consecințe clare, diagnosticul rămâne doar un discurs bun.

Cea mai gravă restanță este protecția consumatorului. România continuă să răspundă scumpirilor prin plafonări generale, prelungiri, compensații întârziate și datorii mutate către furnizori. Lipsește încă arhitectura simplă și onestă: cine este vulnerabil, cât primește, pentru cât timp, din ce sursă și cu ce responsabilitate bugetară. Un minister poate vorbi despre gigawați și baterii, dar este judecat în cele din urmă și prin factura pe care omul o poate plăti.

De aceea, două evaluări aparent contradictorii pot fi adevărate simultan. Ca viteză de reacție, stabilire a priorităților și administrare a crizei, mandatul lui Bolojan în calitatea de Ministru Interimar al Energiei merită o apreciere ridicată.

Ilie Bolojan în calitatea de Ministru Interimar al a făcut în cinci luni mai multă administrație energetică decât au făcut alții în ani. A arătat și că multe blocaje nu erau imposibil de depășit, ci pur și simplu tolerate. Dar România nu are încă, datorită acestui interimat, Iernut în funcțiune, bateriile instalate, cele 800.000 de contoare montate ori facturi demonstrabil mai mici. Are proiecte accelerate, ordine semnate, tranzacții încheiate și noi termene asumate.

Este prea devreme pentru glorificare. Bolojan a gestionat presiunea, dar nu a schimbat mecanismul care o produce. A ținut capacul pe oala sub presiune, însă instalația a rămas, în mare parte, nereparată.

Istoria nu îl va judeca după numărul ședințelor, ordinelor sau știrilor, ci după câte dintre proiectele împinse de el vor ajunge să producă efectiv energie, siguranță și facturi suportabile.

Analiza activității Ministrului Interimar la Energie în ultimele 5 luni, se poate vedea aici.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

de Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR

Trăim într-o perioadă de profunde transformări; în fapt, are loc o schimbare de paradigmă. Așa cum de altfel știm, marile transformări economice ale istoriei au fost legate aproape întotdeauna de capacitatea oamenilor de a transforma cunoașterea în tehnologie și apoi tehnologia în productivitate. Ca să facem doar o simplă trecere în revistă, fără a trata exhaustiv acest subiect, spre exemplu motorul cu aburi, electricitatea, producția de masă, semiconductorii și internetul nu au reprezentat doar invenții spectaculoase. Fiecare dintre ele a modificat, uneori mai puțin, alteori mai mult, modul în care producem, muncim, comunicăm și, în cele din urmă, modul în care definim valoarea economică.

Astăzi, ne aflăm probabil în situația în care o nouă transformare a apărut la orizont și înaintează cu o viteză amețitoare. Inteligența artificială, robotizarea, calculul cuantic, volumele uriașe de date și digitalizarea economiei încep să formeze infrastructura unei noi etape de dezvoltare.

Dar ce se află la baza unei astfel de transformări? Răspunsul cel mai la îndemână este că în spatele acestei lumi aparent sofisticate se află un principiu extrem de simplu, de altfel: informația poate fi reprezentată, procesată și transmisă digital prin combinații de 0 și 1. Putem vorbi, în acest sens, despre tranziția economiei actuale spre un nou tip de economie pe care o putem defini ca fiind economia binară. În fapt, o astfel de economie este o economie în care o parte tot mai mare a valorii  nu mai provine din materia fizică  sau din forța de muncă utilizate pentru realizarea unui produs, ci în special  din informația, algoritmii, proprietatea intelectuală și tehnologia încorporate în acesta. Economiile emergente trebuie să evite capcana venitului mediu, tocmai de aceea, pentru a avansa în ierarhia internațională, dezvoltarea tehnologiei și implementare modelelor AI nu mai sunt opționale, ci elemente fundamentale ale noului model de dezvoltare.

Un moment important pentru dezvoltarea recentă a inteligenței artificiale a fost publicarea de către cercetătorii Google a lucrării Attention Is All You Need. Vaswani et al. (2017) propun arhitectura Transformer, bazată pe mecanismul de self-attention, ca alternativă la modelele secvențiale utilizate până atunci, în special rețelele neuronale recurente și convoluționale. Unul dintre avantajele importante ale acestei arhitecturi este posibilitatea de a identifica relațiile dintre diferitele elemente ale informației procesate fără a fi necesară prelucrarea lor strict secvențială. Acest lucru permite o paralelizare mult mai eficientă a calculelor și, implicit, utilizarea unor volume considerabil mai mari de date în procesul de antrenare. Inițial, arhitectura Transformer a fost dezvoltată pentru procesarea limbajului natural, însă aplicabilitatea sa s-a dovedit mult mai largă. Dosovitskiy et al. (2021), în An Image is Worth 16×16 Words: Transformers for Image Recognition at Scale, extind această abordare la procesarea imaginilor. Ideea este relativ simplă: imaginea este împărțită într-un număr de fragmente (patches) de dimensiune fixă, care sunt ulterior transformate în reprezentări vectoriale și tratate într-o manieră asemănătoare secvențelor de cuvinte. Autorii arată că, în condițiile utilizării unor seturi suficient de mari de date pentru antrenare, Vision Transformer (ViT) poate obține rezultate comparabile sau chiar superioare arhitecturilor convoluționale consacrate. Dincolo de performanțele obținute în aplicațiile individuale, această evoluție are o implicație economică importantă. Capacitatea algoritmilor de a procesa text, imagini și, ulterior, alte forme de informație nestructurată extinde considerabil numărul activităților cognitive care pot fi asistate sau automatizate. În măsura în care aceste tehnologii sunt integrate în procesul de producție, efectele lor se pot transmite asupra productivității totale a factorilor, producției și cererii pentru diferite categorii de muncă.

Dimensiunea acestor efecte este însă departe de a fi clară. O perspectivă relativ prudentă este prezentată de Acemoglu (2024) în The Simple Macroeconomics of AI. Utilizând un model bazat pe sarcini (task-based model), acesta arată că efectul agregat al AI depinde nu numai de numărul activităților care pot fi automatizate, ci și de câștigurile de productivitate obținute în cazul fiecăreia dintre acestea. Pe baza estimărilor privind expunerea diferitelor ocupații la AI și a rezultatelor microeconomice disponibile, Acemoglu estimează o creștere cumulată a TFP de aproximativ 0,66% pe parcursul a zece ani. Aceasta ar corespunde unei contribuții suplimentare de aproximativ 0,064 puncte procentuale pe an la creșterea TFP. Estimarea devine și mai redusă dacă se ține seama de faptul că o parte dintre activitățile expuse AI sunt dificil de automatizat. Efectul asupra producției poate fi însă mai mare decât efectul direct asupra TFP, deoarece creșterea productivității determină, la rândul său, o reacție a investițiilor și o acumulare suplimentară de capital. Acemoglu estimează astfel efecte cumulate asupra PIB mai mari decât cele asupra TFP, magnitudinea acestora depinzând inclusiv de intensitatea răspunsului investițional. Automatizarea poate produce, în același timp, efecte importante asupra pieței muncii. Acemoglu și Restrepo (2019) arată că preluarea de către capital a unor sarcini realizate anterior de muncă generează un displacement effect, cu efect negativ asupra cererii pentru muncă și asupra ponderii veniturilor salariale în valoarea adăugată. În sens opus acționează reinstatement effect, asociat apariției unor noi sarcini în care munca deține în continuare un avantaj comparativ. Efectul final al progresului tehnologic asupra muncii depinde, prin urmare, de importanța relativă a celor două mecanisme.

La celălalt capăt al spectrului se află scenariile asociate dezvoltării Artificial General Intelligence (AGI). Korinek și Suh (2024) analizează o economie în care progresul AI permite automatizarea treptată a unor sarcini din ce în ce mai complexe, până la situația în care tehnologia ar putea realiza toate sarcinile efectuate de munca umană. O concluzie importantă a analizei lor este că evoluția salariilor depinde de raportul dintre viteza cu care are loc automatizarea și ritmul acumulării capitalului. Dacă automatizarea avansează lent, acumularea de capital poate susține cererea pentru activitățile care continuă să fie realizate de oameni, iar salariile pot continua să crească. Dacă însă automatizarea se produce suficient de rapid, munca poate deveni relativ abundentă în raport cu sarcinile care îi mai sunt rezervate, iar salariile pot începe să scadă chiar înainte ca automatizarea completă să fie atinsă. Diferențele față de scenariul relativ moderat analizat de Acemoglu sunt considerabile. În unele dintre simulările prezentate de Korinek și Suh, tranziția către o formă avansată de AI poate conduce la creșteri ale producției de peste zece ori într-un interval de aproximativ două decenii, în funcție de ipotezele privind viteza progresului tehnologic și posibilitățile de automatizare.

Trammell și Korinek (2023) analizează problema dintr-o perspectivă apropiată, concentrându-se asupra consecințelor pe termen lung ale automatizării producției și ale activităților de cercetare. Dacă AI poate substitui munca într-o parte suficient de mare a procesului de producție, una dintre constrângerile tradiționale asupra creșterii economice – oferta limitată de muncă – își pierde treptat importanța. Într-un scenariu în care producția poate fi automatizată aproape integral, iar capitalul reproductibil poate prelua o parte tot mai mare dintre activitățile desfășurate anterior de oameni, rata de creștere a producției poate crește substanțial, în timp ce ponderea muncii în venit se poate reduce. Efectul devine și mai puternic atunci când automatizarea cuprinde activitatea de cercetare-dezvoltare, deoarece AI contribuie în acest caz nu doar la producția curentă, ci și la generarea progresului tehnologic viitor. În aceste condiții, efectul asupra salariilor nu este în mod necesar același cu efectul asupra producției: o economie poate înregistra o creștere foarte rapidă a outputului concomitent cu o reducere a ponderii veniturilor care revin muncii. Literatura oferă astfel un interval foarte larg de rezultate posibile, de la efectele relativ moderate asupra TFP estimate de Acemoglu (2024) până la modificări mult mai ample ale producției, acumulării de capital și remunerației muncii în scenariile de tranziție către AGI analizate de Korinek și colaboratorii săi.

O țară poate concura pentru o perioadă prin costuri salariale reduse sau acces la resurse naturale. Dar asemenea avantaje sunt fragile. Salariile cresc odată cu dezvoltarea economică ca urmare a procesului de convergență și a cunoscutului efect Balassa – Samuelson,  iar diferențele de cost pot fi replicate de alte economii. Avantajul mult mai greu de reprodus este cel bazat pe cunoaștere-inovare, capital uman cu abilități specifice, tehnologie și proprietate intelectuală.

Tocmai de aceea, țările aflate în grupul economiilor avansate încearcă să ocupe segmente ale  lanțurilor globale de valoare în care marjele sunt ridicate: cercetare și dezvoltare, software, semiconductori, biotehnologie, robotică, inteligență artificială, industria aerospațială, tehnologii energetice avansate și servicii sofisticate. Nu este suficient  doar să produci mai mult, contează din ce în ce mai mult ce produci, cu ce tehnologie produci și câtă cunoaștere este încorporată în ceea ce produci.

În limbaj economic, această transformare se poate explica prin modificări importante ale productivității totale a factorilor (TFP), care reflectă, în fapt, partea din creșterea producției care nu poate fi explicată doar prin acumularea de muncă și capital. Încă din modelul neoclasic al lui Solow (1956), progresul tehnologic reprezintă principala sursă a creșterii economice pe termen lung, fiind însă tratat ca un factor exogen. Ulterior, teoria creșterii endogene, dezvoltată prin contribuțiile lui Romer (1986, 1990) și Lucas (1988), a încercat să explice modul în care progresul tehnologic și productivitatea sunt generate chiar în interiorul economiei. Romer acordă un rol central ideilor, cunoașterii și inovării, în timp ce Lucas pune accentul pe acumularea de capital uman. Din această perspectivă, tehnologia, organizarea, competențele, calitatea instituțiilor și inovarea permit unei economii să obțină mai mult din aceleași resurse, iar dezvoltarea AI poate amplifica aceste mecanisme și, implicit, creșterea productivității pe termen lung.

În sensul celor menționate anterior, investițiile  în cercetare-inovare și educație pot produce efecte care se propagă în întreaga economie. Acestea sunt în fapt baza pentru a avea o creștere economică sustenabilă. Se creează astfel un cerc virtuos, care, pentru o economie aflată în convergență, permite trecerea la o creștere economică bazată pe surplus de  productivitate.

Si aici aș dori să intervin cu o nouă apreciere. De fapt, atunci când vorbim de creștere economică trebuie să avem în vedere natura acesteia, nu doar ca și conținut (componentele care o determină), dar și din perspectiva capacității de regenerare.

Este important să avem creștere economică, dar se pune o nouă întrebare: această creștere economică are la bază o serie de condiții care vor determina multiplicarea ei, regenerarea capacitații de creștere viitoare? Astfel, o creștere se numește generatoare atunci când procesul prin care produce prosperitate are un efect multiplicator pentru posibilitatea de a produce prosperitate și în viitor.

Privind lucrurile astfel, am putea defini trei tipuri de creștere economică: o creștere extractivă, care implică un consum important de resurse și ale cărei efecte sunt preponderent temporare; o creștere sustenabilă, care pune accent pe continuitate și pe prevenirea acumulării unor dezechilibre economice, sociale sau de mediu; și o creștere generatoare, care are la bază un efect multiplicator care se propagă inclusiv asupra perioadelor viitoare. Acest din urmă tip de creștere accentuează importanța capacității economiei de a genera endogen factorii care să susțină continuarea dezvoltării pe termen mediu și lung. O perspectivă complementară este oferită de Jones, López-Salido și Philippon (2026), care aduc în discuție distincția dintre creșterea exponențială și cea aditivă a productivității. Autorii găsesc, pentru economia SUA, dovezi în favoarea unei dinamici condițional aditive a TFP, ceea ce implică faptul că sporurile de productivitate nu cresc în mod necesar proporțional cu nivelul deja atins al acesteia. Acest rezultat sugerează că mecanismele care generează creșterea și capacitatea acestora de a se perpetua în timp sunt cel puțin la fel de importante precum ritmul de creștere observat la un anumit moment. Cele trei forme de creștere descrise anterior pot fi legate și de poziția economiei în cadrul ciclului economic și nu sunt, în practică, reciproc exclusive. Aceeași economie poate manifesta simultan și cu intensități diferite, caracteristici ale mai multor forme de creștere, ceea ce am putea defini, într-un sens mai larg, drept o structură fractală a procesului de creștere economică.

Suntem la începutul unei noi călătorii. După revoluția agricolă, revoluția industrială și revoluția digitală, intrăm în epoca inteligenței artificiale și a robotizării. Noua frontieră nu mai este doar geografică sau spațială. Este frontiera inteligenței, a informației și a cunoașterii într-o economie digitalizată, care va evolua cu altă viteză decât am fost obișnuiți.

România are în față o oportunitate strategică pe care puține țări o primesc, începutul producției din Neptun Deep se suprapune cu eliminarea importurilor de gaze rusești din Uniunea Europeană. Prima producție este preconizată pentru prima jumătate a anului 2027. Tot în 2027, UE închide accesul GNL-ului rusesc de la 1 ianuarie și al gazelor rusești prin conducte de la 30 septembrie, cu posibilitatea amânării până la 1 noiembrie în condițiile prevăzute pentru stocuri.

În Uniunea Europeană, eliminarea completă a importurilor de gaze rusești este prevăzută pentru 2027, cu termene diferite:

În anul în care Europa trebuie să înlocuiască gazul rusesc, România începe să aducă pe piață gazele din Neptun Deep. Producția va crește treptat, dar fereastra strategică este evidentă. Pentru un stat capabil să gândească dincolo de următoarea rectificare bugetară, aceasta ar trebui să fie o prioritate națională.

România putea pregăti din timp o poziție puternică în sud-estul Europei, producție proprie, un portofoliu competitiv de gaze americane, acces la terminale, capacități de transport și înmagazinare, contracte cu clienți regionali. Fiecare componentă trebuia negociată împreună cu celelalte, astfel încât riscurile și costurile să fie acoperite de o afacere viabilă.

Să cumperi gaze este ușor. Să construiești o piață pentru ele cere competență. Să transformi această piață în influență regională cere oameni de stat.

Un portofoliu de GNL american are sens dacă permite României să deservească piețe externe, să ofere flexibilitate și să câștige dintr-o activitate competitivă. Dacă gazul este cumpărat fără clienți, fără capacități de transport asigurate și fără o evaluare serioasă a costului până la destinație, avem o obligație de plată în căutarea unui cumpărător.

Iar cumpărătorul cel mai comod rămâne românul. El nu participă la negocieri, nu vede toate condițiile contractuale și află rezultatul când deschide factura.

De aici începe găinăria, entitățile statului român doreau să aducă gaz scump (furnizorul român fiind doar scos țap în locul adevărațiilor vinovați), să îl punem într-un portofoliu cu gaz românesc și prezentăm combinația drept mare succes energetic. Dar gazul românesc nu spală costul unei achiziții proaste. Costul rămâne și trebuie suportat de cineva. De cine? De populație, care ajunge să finanțeze experimentul comercial al celor care au semnat.

Este revoltător să invoci securitatea energetică pentru o operațiune a cărei justificare economică nu o explici. Securitatea energetică trebuie demonstrată prin necesar, alternative, infrastructură și costuri. Folosită ca formulă solemnă care închide orice discuție, ea devine paravan pentru decizii slabe.

La fel trebuie judecată preempțiunea statului asupra gazelor din Marea Neragră, aprobată prin legea 171/2026. Pentru ce cumpărăm? Pentru rezerva strategică? Pentru industrie? Pentru echilibrarea pieței? La ce preț, în ce volume și cu ce bani?

O lege votată în Parlament, a contribuit la dublarea prețului gazelor marfă în România!

Dacă aceste răspunsuri lipsesc, statul transmite incertitudine într-o piață care taxează incertitudinea. Efectul concret trebuie măsurat, dar mecanismul de risc este clar, o intervenție prezentată ca protecție poate ajunge să coste chiar consumatorul pe care pretinde că îl apără.

Nu este suficient să scrii „interes național” într-o lege. Trebuie să arăți cine beneficiază, cine plătește și ce problemă rezolvi.

Mai gravă este micimea ambiției. România putea folosi contribuția sa la aprovizionarea regiunii pentru a negocia la Bruxelles finanțări pentru infrastructură, interconectări, investiții și susținerea unor proiecte industriale. Putea construi parteneriate în care gazele să fie legate de dezvoltarea economică a țării.

Aceste avantaje trebuie cerute și negociate. Nimeni nu ni le va oferi din recunoștință. Dacă ne prezentăm doar cu disponibilitatea de a vinde, vom obține prețul negociat pentru marfă. Dacă venim cu o strategie regională credibilă, putem negocia și locul României în acea strategie.

Contractele pe termen lung trebuie să fie rentabile și să respecte regulile pieței. Tocmai de aceea, statul trebuie să își facă partea, infrastructură, diplomație, predictibilitate și dezvoltarea industriei. Companiile nu pot suplini absența unei politici naționale, iar bugetul nu ar trebui să înghită fiecare câștig fără să lase în urmă capacitate economică.

Un dividend încasat astăzi nu justifică ratarea unei oportunități pentru următorii zece ani. Gazele pot aduce venituri din vânzare, dar pot susține și producție industrială, locuri de muncă și exporturi cu valoare adăugată. Un guvern competent urmărește toate aceste rezultate și explică alegerile făcute.

România riscă să rămână cu rolul cel mai prost: furnizor de gaze din Marea Neagră ieftine la export, cumpărător de gaze scumpe din import și colector de bani aaproape exclusiv din facturile propriilor cetățeni. Alții își construiesc poziții regionale. Noi ne felcităm că am mai semnat ceva și am mai alimentat bugetul.

Când ai o oportunitate de asemenea dimensiune și o reduci la combinații de portofoliu, încasări imediate și costuri împinse spre populație, eșecul poartă semnătura decidenților.

Românii au dreptul să ceară socoteală înainte să li se ceară bani. Au dreptul să știe de ce se cumpără gaze, cui vor fi vândute, ce risc își asumă companiile statului și ce câștigă țara.

Marea Neagră ne oferă o resursă. Retragerea gazului rusesc ne oferă o piață. Valorificarea lor cere competență și ambiție.

Dacă din această întâlnire istorică rezultă doar afaceri slabe și facturi mai mari, avem un eșec de guvernare și administrare plătit de românul de rând.

Europa își schimbă harta energetică, iar România își trimite cetățenii în sărăcie.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

• venituri insuficiente,
• stoc de locuințe vechi și ineficiente,
• dependență de combustibili volatili,
• inegalitate regională.

1. să trateze sărăcia energetică ca o consecință temporară a pieței,
2. sau să fie o problemă masivă structurală o să considere investiții în eficiență energetică, renovare și protecție socială țintită.

• randamente energetice reduse;
• costuri tot mai mari ale extracției lignitului;
• echipamente îmbătrânite;
• mentenanță costisitoare;
• investiții amânate;
• personal supradimensionat în unele activități;
• reducerea numărului de ore de funcționare;
• costuri fixe împărțite la o producție din ce în ce mai mică;
• obligații de mediu și de închidere rămase neacoperite.

de Cosmin Marinescu

Am fost încântați să primim invitați speciali la evenimentul de lansare a celui de-al doilea studiu din cadrul proiectului Economic@BNR. Prin analize comparative în context regional și european, cercetarea dedicată Sustenabilității financiare face radiografia celor mai relevanți indicatori pentru evoluția decalajelor și avantajelor economice ale României. Ne-am bucurat să găzduim o amplă dezbatere dedicată priorităților actuale de politică economică ale României, cu atât mai relevantă în contexte de incertitudini severe.

Evenimentul a reunit, la sediul Băncii Naționale a României, decidenți de politici publice, analiști economici, distinși membri ai mediului academic, reprezentați de vârf ai antreprenoriatului românesc și ai comunității de afaceri, precum și parteneri sociali cu tradiție. Am pornit de la convingerea fermă că dialogul deschis și onest este un mijloc indispensabil pentru creșterea calității politicilor publice în România.

Numitorul comun al dialogului a vizat ideile economice sănătoase și consensul de viziune care merită să prefigureze viitorul economic al României, neapărat în cheia sustenabilității financiare – condiție esențială pentru trecerea României către un model calitativ de creștere economică, bazat pe productivitate, inovare și competitivitate.

Evenimentul a beneficiat de opiniile și perspectivele valoroase ale invitaților speciali: Theodor Stolojan, fost Prim-ministru și Ministru al Finanțelor, Anca Dragu, Guvernatorul Băncii Naționale a Moldovei, Alexandru Nazare, Ministru interimar al Finanțelor, Adrian Câciu, fost Ministru al Finanțelor și Vicepreședinte Comisia pentru buget, finanțe și bănci a Camerei Deputaților, Petrișor Peiu, Senator, Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital, Radu Timiș, fondator și Președinte Cris-Tim Holding, Dumitru Costin, Președinte Blocul Național Sindical și Marius Ștefan, fondator și CEO Autonom Group, într-un dialog moderat exemplar, cu dedicare, de către jurnalistul Adrian Măniuțiu.

Dezbaterea a continuat cu intervenții pe teme de actualitate, aduse în prim-plan de către Dan Manolescu, Președinte Camera Consultanților Fiscali, Constantin Rudnițchi, jurnalist economic, Cristian Erbașu, CEO Construcții Erbașu, Daniel Dăianu, Președinte Consiliul Fiscal, Radu Oprea, Senator, fost Ministru pentru Mediul de Afaceri și Antreprenoriat, Daniel Constantin, Președinte Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior, Adrian Mitroi, Profesor ASE, Dan Constantin, Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Paul Aparaschivei, Director executiv Confederația Patronală Concordia.

1 din 9

În continuarea cuvântului de deschidere al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, am transmis mesaje de ordin profesional și instituțional privind proiectul Economic@BNR și volumul supus dezbaterii publice. În cele ce urmează, vezi discursul integral transmis în deschiderea evenimentului și prezentarea grafică aferentă:

“Bine ați venit la Banca Națională a României, probabil cel mai potrivit loc pentru dezbateri economice de substanță, care să poată favoriza ideile economice sănătoase și consensul de viziune în jurul unui pilon vital pentru viitorul economic al României: sustenabilitatea financiară.

Merită să privim chiar dincolo de semnificația economică a conceptului în sine, insistând pe ideea că sustenabilitatea – financiară în logica analizelor noastre, este de fapt un mod de viață, adică mentalitatea de a-ți așterne viitorul în mod cumpătat și echilibrat. În același timp, este un exercițiu de educație economică și financiară cu profunde valențe civice și culturale, de care o societate preocupată de viitorul său nu se poate lipsi, niciodată. Deci merită să mai luăm pauză, uneori, de la viteza prezentului și să reflectăm profund la viziunea pe termen lung.

Când am inițiat proiectul Economic@BNR, am avut în vedere atuurile profesionale și instituționale ale Băncii Naționale, deoarece noi avem potențialul de a facilita coagularea unor direcții majore de politică economică pentru România, reunind la masa dezbaterilor oameni cu viziune strategică.

Astfel, doresc să mulțumesc invitaților speciali de astăzi, pentru că au răspuns cu deschidere și interes invitației mele de a ni se alătura, în cadrul acestui eveniment, cu opinii și perspective valoroase, care vor îmbogăți, negreșit, dezbaterile de la Banca Națională.

Totodată, mă bucur că evenimentul nostru beneficiază de participarea unor reprezentanți de seamă ai autorităților, alături de distinși membri ai mediului academic, ai comunității de afaceri și parteneri sociali cu tradiție.

Prin acest al doilea volum al proiectului, extindem cadrul de analiză și cercetare, încercând să răspundem priorităților actuale de politică economică în România, îmbogățind inclusiv spațiul dezbaterii publice.

Doamnelor și domnilor,

În cele două decenii de la aderare, România a înregistrat progrese remarcabile, dar acest parcurs, grație opțiunilor interne, a însemnat și acumularea unor dezechilibre. De aceea este necesar, în etapa actuală, să trecem de la progresele cantitative la ajustări calitative, privind atât motoarele sau combustibilii creșterii economice, cât și restabilirea echilibrelor financiare ale țării.

Avem nevoie de un parcurs ferm și asumat de consolidare fiscal-bugetară. Contextul global este marcat de creșterea datoriilor publice. La nivelul Uniunii Europene, datoria publică a depășit 80% din PIB.

Iar ceea ce îngrijorează în cazul României este viteza de acumulare a datoriei din ultimii ani, când ritmul de creștere a fost triplu față de cel din perioada pre-pandemie. Consecințele sunt imediate: cheltuielile cu dobânzile sunt prevăzute în bugetul actual la 3% din PIB, deci cheltuim cu dobânzile mai mult decât deficitul la care țintim să ajungem.

Bugetul public trebuie curățat de necunoscute și de compromisuri. De exemplu, în planul veniturilor, politica fiscală trebuie să vizeze reducerea consecventă a gap-ului de TVA. Iar îmbunătățirea cadrului fiscal trebuie să țină cont de forța esențială a predictibilității.

Întrebarea cheie este cum putem atinge obiectivul de consolidare fără a afecta semnificativ și durabil creșterea economică? Răspunsul ține, în bună măsură, de calitatea cheltuielilor publice, pentru ca investițiile și fondurile europene să întrețină o creștere economică robustă.

După 2 ani consecutivi de dinamici subunitare, România are acum mare nevoie de revigorarea creșterii economice, care să tempereze inclusiv deficitele și povara datoriei publice.

Politicile publice dedicate nevoilor reale ale societății trebuie să prioritizeze în special în domeniile care susțin calitatea vieții și reziliența pe termen lung: sănătatea, educația, apărarea. Aproximativ jumătate dintre tinerii de cincisprezece ani comportă carențe majore la abilitățile educative de bază. Ori aceasta este și consecința unor alocări bugetare suboptimale pentru educație, ceea ce afectează competitivitatea unui capital esențial – capitalul uman!

Sustenabilitatea nu poate fi obținută fără reforme, iar reformele nu pot fi gândite fără echitate socială. Însă politicile sociale necesită o mai bună ancorare în realitățile demografice, cele care prefigurează, peste doar câțiva ani, constrângeri importante în sistemul de pensii publice „pay-as-you-go”. Însă aici trebuie subliniat și rolul esențial al fondurilor private pentru atenuarea presiunilor structurale pe termen lung.

Disciplina financiară din companiile de stat și dependența multora dintre acestea de bugetul public reprezintă, cu certitudine, un semnal de alarmă pentru riscurile la adresa finanțelor publice, dar și la adresa bunei funcționări a pieței. Astfel, implementarea guvernanței corporative în linie cu standardele internaționale și bunele practici ale OCDE reprezintă un pas hotărât înainte, de care merită să profităm.

Sectorul privat se confruntă cu frâne structurale care distorsionează concurența și reduc intermedierea financiară: disciplina slabă a plăților, persistența arieratelor, subcapitalizarea, sau situații „atipice” precum firme active fără salariați. Iată de ce spunem că disciplina financiară este premisa stabilității economice, fiind esențială nu doar pentru diminuarea riscurilor, ci și pentru extinderea accesului la finanțare pentru beneficiarii din economia reală.

În privința sectorului bancar, indicatorii de solvabilitate, lichiditate și calitatea activelor confirmă capacitatea băncilor de creditare a economiei reale, însă principala provocare reflectă un paradox deloc avantajos: România are cea mai redusă intermediere financiară din Uniunea Europeană, în timp ce firmele românești apar printre cele mai îndatorate (prin costurile de finanțare ridicate, persistența creditului comercial, finanțări de la firmele-mamă). De aceea mediul de afaceri românesc resimte decalaje importante de competitivitate.

Dinamica dezechilibrelor externe și a datoriei publice reflectă o situație complicată, care trebuie gestionată prudent și înțelept.

Sustenabilitatea depinde de remedierea decalajelor structurale, însă este esențială capacitatea de implementare a reformelor. Pentru mediul de afaceri, competitivitatea și predictibilitatea sunt provocări majore, mai ales în acești ani de repoziționări comerciale globale. De aceea, nu mai putem neglija potențialul diplomației comerciale în politica externă, care poate deveni factor activ de competitivitate națională.

De ce spunem că este primordială sustenabilitatea datoriei publice? Pentru că necesarul brut de finanțare a depășit 10% din PIB, dincolo de zona optimă a indicatorilor de risc. Trebuie să menționăm că lichiditatea externă rămâne adecvată, fiind protejată de rezerve internaționale solide. Dar marja de siguranță a rezervelor valutare nu trebuie să ne amăgească: ea nu poate înlocui ajustarea dezechilibrelor.

În încheiere, odată cu piramida conceptuală a sustenabilității, doresc să insist asupra unei idei esențiale: criteriile de convergență nominală nu sunt simple exigențe statistice, ci indicatori fundamentali de sănătate economică, la care ne raportăm în parcursul european al României. De aceea trebuie să ne gândim cum reușim să împletim viteza convergenței reale cu sustenabilitatea criteriilor nominale. În prezent, din păcate, nu mai beneficiem nici de una, nici de cealaltă.

Stimați colegi economiști,

Este responsabilitatea noastră profesională să furnizăm expertiză, rigoare și coerență în dezbaterile care fundamentează deciziile majore din societate. Aici, la Banca Națională, ne asumăm acest rol și prin studiile realizate sub egida Economic@BNR.

În vremuri dificile, datoria noastră este să răspundem obiectivelor care țin de binele comun, inclusiv pe calea acestor studii și analize, grevate firește de responsabilitate profesională. Și de aceea invocăm, în mod consecvent, importanța decisivă a educației economice și financiare.

Este esențial ca economia noastră să facă tranziția la modelul calitativ. Dar pentru acest parcurs, trebuie să ne distanțăm de noianul soluțiilor oportuniste sau idealiste, care ajung apoi să fie invalidate de realitate. În această privință, capitalul privat și mediul antreprenorial oferă poate cel mai bun filtru pentru realism economic și decizii responsabile.

În economie, nu există scurtături către prosperitate. Academicianul Anghel Rugină arăta în Principia Oeconomica faptul că prosperitatea depinde de echilibre structurale stabile. Cei aflați astăzi în căutare de soluții miraculoase trebuie să înțeleagă de ce saltul calitativ al României, prin productivitate, investiții și inovare, necesită ancore adânci și durabile. În ultimă instanță, sustenabilitatea înseamnă să ne urmărim obiectivele cu înțelepciune, echilibru și cu măsura potrivită.

În prezent, în ciuda instabilității politice, vedem semne bune ale consolidării bugetare, progrese recunoscute și de către agențiile de rating, însă prelungirea crizei politice devine tot mai problematică.

Revenirea la normalitate în planul guvernării este esențială pentru încrederea economică. Este și așteptarea legitimă a mediului financiar și investițional, intern și extern, dar și a mediului antreprenorial românesc.

În final, doresc să transmit, și în mod public, mulțumiri și felicitări colegilor autori din Banca Națională, și vă asigur că deja ne antrenăm, prospectiv, pentru viitoarele studii în cadrul Economic@BNR.

Adresez mulțumiri speciale invitaților participanți la dialog, pentru opiniile și mesajele dumneavoastră valoroase despre prioritățile economice și perspectivele de dezvoltare ale României. Mulțumesc dumneavoastră, tuturor invitaților noștri, pentru că astăzi ați ales să ne fiți alături.

Eu am convingerea fermă că multe dintre confuziile și temerile lumii de azi s-ar putea limpezi sau chiar înlătura prin dialog deschis și schimbul onest de idei, atât ca exercițiu de constructivism intelectual, cât și ca demers asumat de educație economică și financiară, dar și ca preocupare profesională pentru a susține bunul mers al lucrurilor în țara noastră.

Vă mulțumesc!”

Există decizii luate la Washington ale căror costuri ajung, în câteva săptămâni, pe bonul unui șofer din România. O eventuală interdicție a exporturilor americane de motorină ar fi una dintre ele. Măsura este, deocamdată, o propunere, nu o decizie adoptată. Dar ar fi o greșeală să așteptăm anunțul oficial înainte să înțelegem dimensiunea riscului.

SUA exportă către întreaga lume aproximativ 1,4–1,6 milioane de barili pe zi de distilate petroliere, categorie formată în principal din motorină. Potrivit Agenția Internațională a Energiei (AIE), exporturile au fost de 1,56 milioane barili pe zi în trimestrul II 2026. În iunie, cea mai recentă lună pentru care erau disponibile date AIE, au fost de 1,432 milioane barili pe zi. Vorbim despre un furnizor pe care piața mondială nu îl poate șterge din calcule printr-o simplă declarație politică.

Cererea mondială de diesel este de ordinul a 30 de milioane de barili pe zi. Exporturile americane reprezintă astfel aproximativ 5% din cererea mondială. Pare puțin doar dacă ignorăm cum funcționează o piață tensionată: prețul este decis de ultimii barili disponibili, de cei pentru care importatorii trebuie să concureze. AIE arată că motorina este deja punctul vulnerabil al pieței petroliere, în condițiile pierderilor de ofertă din Orientul Mijlociu și Rusia și ale presiunii asupra rafinăriilor.

Europa este expusă direct. Livrările americane către continent au coborât de la circa 540.000 barili pe zi la începutul lui august la circa 350.000 barili pe zi spre sfârșitul lunii. Importurile europene totale de motorină fuseseră de aproximativ 1,56 milioane barili pe zi în iulie. Dacă raportăm cele 350.000 de barili la această bază, obținem aproximativ 22%. Este o comparație orientativă între perioade diferite, nu o cotă oficială a SUA în importurile Europei din septembrie. Dacă rotunjim importurile la 1,5 milioane barili pe zi, rezultatul aritmetic este circa 23%.

Necesarul Uniunii Europene este de ordinul a 4,3 milioane barili pe zi, calculat din consumul anual de gas/diesel oil raportat de Eurostat pentru 2024. Cele 350.000 de barili pe zi reprezintă, raportate la acest consum, aproximativ 8%. Și aici precizia contează: livrările sunt raportate pentru Europa, în timp ce baza de consum privește UE-27, iar datele provin din perioade diferite. Cifra de 8% arată ordinul de mărime al expunerii, nu dependența exactă a UE în septembrie 2026.

O interdicție americană nu ar însemna că fiecare litru care pleacă acum din SUA spre Europa dispare definitiv din consum. Comercianții ar căuta alte surse, iar rafinăriile ar încerca să răspundă. Întrebarea este la ce preț. Când mai mulți cumpărători licitează pentru aceleași cargouri, factura crește înainte să apară o penurie la pompă.

Într-un scenariu de interdicție completă menținută câteva luni, estimam o scumpire suplimentară a motorinei la pompă de aproximativ 0,10–0,25 euro/litru în Europa, față de situația în care SUA continuă să exporte, independent de evoluțiile crescătoare ale țițeiului/motorinei din ale cauze (Blocarea Stramtorii Hormus, Blocarea Bab el-Mandeb, Reducerea capacității de rafinare a Rusiei). Conform analizelor AEI, pentru România, scenariul central presupune o creștere a cotației angro cu 15–35 dolari/baril, un curs rotunjit de 4,5 lei/dolar și transmiterea costului în prețul cu TVA. Calculul dă aproximativ 0,51–1,20 lei/litru. Sunt ipoteze și rezultate de scenariu, nu o prognoză oficială și nici o scumpire deja produsă.

La 26 septembrie 2026, motorina standard se situa în jurul a 10,95–11,05 lei/litru, în funcție de sursa de monitorizare și de stație. Din acest punct, 11,50 lei/litru înseamnă încă aproximativ 55 de bani. Dacă ar fi anunțată acum o interdicție totală și cotațiile europene ar reacționa, acest prag ar putea fi atins în circa una până la două săptămâni. Pragul de 12,20 lei/litru cere o creștere de aproximativ 1,25 lei și ar putea fi atins în trei până la șase săptămâni, dar numai dacă restricția persistă, oferta alternativă rămâne insuficientă și majorarea angro ajunge la pompă. Al doilea prag nu este inevitabil.

Interdicția poate scumpi și țițeiul. Dar ea ar lovi direct piața motorinei. Brent ar putea urca din cauza altor crize, dar rafinăriile americane ar putea, dimpotrivă, să cumpere mai puțin țiței dacă reduc producția destinată exportului. Tocmai de aceea prețul motorinei poate crește puternic chiar fără o creștere comparabilă a țițeiului.

România nu poate controla decizia Statelor Unite. Poate însă refuza să fie luată prin surprindere. Guvernul ar trebuie să afle ce volume și ce rute de aprovizionare sunt disponibile, în ce condiții pot fi folosite stocurile și cum vor fi protejate transportul de marfă, agricultura și serviciile esențiale dacă prețul continuă să urce. Așteptarea pasivă nu este o politică energetică.

Riscul nu este că mâine dispare motorina din benzinării. Riscul este ca Europa să găsească motorină doar plătind tot mai mult pentru ea, iar economia României să se confrunte cu a treisprăzecea criză din Policriza în care este, să primească încă un șoc de cost. Dacă interdicția rămâne doar o propunere, nu există un termen justificat pentru pragurile de 11,50 sau 12,20 lei din cauza ei. Dacă devine realitate, timpul de reacție se va măsura în săptămâni, nu în ani.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI