• „noi am început discuțiile”,
• „noi am salvat industria”,
• „noi am construit strategia de achiziție”.

• când industria cere predictibilitate și primește tăcere,
• când costurile energetice distrug competitivitatea,
• când avertismentele sunt ignorate până devin crize.

• Norvegia „naționalizează” active energetice prin companiile sale,
• Franța practică „economia planificată” prin EDF,
• fondurile suverane arabe fac „comunism” când cumpără infrastructură strategică.

• controlul totalitar al economiei,
• participarea strategică a statului într-o economie de piață.

• există strategie?
• există randament?
• există control și transparență?
• sunt protejate interesele strategice ale statului?

De Cosmin Marinescu, viceguvernator al Băncii Naționale a României

Cu sau fără armistițiu durabil, războiul din Orientul Mijlociu alimentează incertitudini severe, antrenând creșterea inflației, în tandem cu încetinirea activității economice. Pe termen scurt, impactul asupra inflației rezultă direct din scumpirea combustibililor. Însă efectele pe termen lung sunt mult mai dificil de proiectat, întrucât depind atât de durata și intensitatea conflictului, cât și de transmisia în prețurile de consum.

Situația energetică actuală este exact genul de șoc exogen, lipsit de cauze monetare, pe care băncile centrale ar trebui, teoretic, să-l „treacă cu vederea”, cel puțin deocamdată. Sunt însă deosebit de importante atât elaborarea unor scenarii de risc asociate prognozelor, cât și comunicarea eficientă a abordărilor de politică monetară.

Conjunctura actuală este, de altfel, una complicată, date fiind situația fiscală fragilă și instabilitatea politică recentă, factori care își pun amprenta și asupra politicii monetare.

Implicații imediate și revizuirea scenariilor de prognoză

Prețului petrolului (Brent) în luna martie – 103$/baril a fost, în medie, cu circa 50% peste cel din primele două luni ale anului, iar în aprilie a crescut la circa 115$/baril. În prognoza EIA pentru trimestrul II, prețul petrolului apare la peste 110$/baril.

Prețurile de consum resimt acest șoc aproape instantaneu și chiar anticipat, în special pe canalul combustibililor. Însă, cele mai expuse la o accelerare pe termen mai lung sunt costurile de producție, care vor presa în continuare asupra prețurilor de consum.

Potrivit diagramei de mai sus, pentru finalul acestui an putem estima creșteri de 1,5 – 2 puncte procentuale – inflația Ormuz – peste traiectoriile de inflație proiectate în absența șocului din Golf, însă spectrul riscurilor este, de fapt, mult mai profund.

Războiul provoacă deja perturbări majore în lanțurile de aprovizionare, producătorii europeni raportând cea mai mare prelungire a termenelor de livrare din ultimii aproape patru ani. Indicatorii conjuncturali surprind această deteriorare: de exemplu, Purchasing Managers (PMI) privind activitatea economică în zona euro a scăzut în martie la 50,7, iar în aprilie la 48,6, sub pragul care separă perspectivele unei creșteri de cele ale unei contracții economice.

În România, în pofida fazei deficitare a cererii din economie, majorarea prețurilor la energie a determinat creșterea inflației peste așteptări în luna martie, la aproape 10%. Principala cauză a fost scumpirea combustibililor cu circa 13%, iar luna aprilie va aduce un nou impuls al inflației, la peste 10%. Inflația afectează consumul deja comprimat: încă din februarie, vânzările cu amănuntul erau în scădere față de anul trecut cu 6,8%.

Perspectivele lunilor următoare nu sunt încurajatoare, traficul petrolierelor din Golful Persic fiind încă obturat. Dacă tensiunea se prelungește, prețurile ridicate la energie ar putea, prin efecte de runda a doua, să forțeze persistența „inflației Ormuz” pentru mai multe trimestre. O contrapondere este totuși dată de plafonarea, pentru consumatorii casnici, a prețului de achiziție a gazului din producție internă.

Dependența energetică a României este mai redusă în comparație cu majoritatea statelor europene. Dar situația actuală subliniază totuși necesitatea de a reduce și mai mult dependența de combustibilii fosili. Așa cum se poate observa în diagrama de mai sus, petrolul importat reprezintă doar o treime din resursele de energie primară.

Cum (și dacă) răspund băncile centrale la inflația Ormuz

Tipologia șocului, conjunctura economică și balanța riscurilor au determinat, în ședința Consiliului de administrație al BNR din luna aprilie, o reacție de tip wait-and-see, așteptată de altfel. Însă răspunsul BNR trebuie văzut într-un context mai larg.

Războiul a inflamat prețul țițeiului, generând o creștere rapidă a inflației mondiale și alimentând riscurile. Reacția de manual a băncilor centrale a fost aceea de a evita schimbarea parametrilor politicii monetare. Această atitudine se poate schimba dacă devine evidentă amplificarea șocului energetic și inflamarea așteptărilor inflaționiste.

Succesiunea crizelor din ultimii ani a indus o anumită capacitate de modificare structurală a așteptărilor inflaționiste. Iar acum, când sistemul comercial globalizat este fracturat de războaiele tarifare, situația devine și mai tensionată. Deși răspunsul imediat al băncilor centrale (BCE, Fed, Banca Angliei) a fost unul de conservare a condițiilor monetare, urmând cutuma teoretică, este posibil ca următorii pași să se îndepărteze de acest cadru. Pare să existe un anumit consens privind necesitatea unor acțiuni concrete, dacă totuși Strâmtoarea Ormuz nu redevine general accesibilă în curând.

Riscurile inflaționiste sunt unele semnificative, cel puțin pe termen scurt, iar presiuni suplimentare, pe termen lung, provin din fragmentarea lanțurilor de aprovizionare, limitând oferta de materii prime. O atenuare a tensiunii ar rezulta, totuși, din canalele alternative de tranzit, ce ar permite țărilor cu supra-producție să crească exporturile.

Concomitent cu presiunile inflaționiste, se profilează influențe negative la adresa perspectivelor de creștere economică. Conflictul din Golf reprezintă un factor de încetinire pentru economia globală, cu cel puțin 0,3 puncte procentuale mai jos față de media ultimilor doi ani (3,4%), după estimările FMI.

În plan regional, noul șoc energetic se suprapune cu incertitudinile generate de conflictul din Ucraina. De exemplu, pentru România, prognozele Băncii Mondiale și ale FMI sunt semnificativ revizuite în jos (cu 0,7 puncte procentuale), până la 0,5% și, respectiv, 0,7%. În acest cadru, BNR a rămas în zona prudentă a prognozelor, luând în calcul inclusiv efectele persistente ale „recesiunii tehnice” de la finalul anului trecut.

Mesajele și acțiunile băncilor centrale sunt calibrate pe formatul unor scenarii ce depind de persistența tensiunilor geopolitice din Golf. Scenariile puternic inflaționiste semnalează necesitatea creșterii ratelor dobânzilor, perspectivă ce ar frâna și mai mult activitatea economică. Mesajele construite în jurul angajamentului ferm de a atinge ținta de inflație contribuie la o mai bună ancorare a așteptărilor inflaționiste, fără ca banca centrală să fie nevoită să acționeze rapid asupra pârghiilor monetare.

O intervenție acum, prin înăsprirea condițiilor monetare, s-ar putea dovedi prematură din perspectiva sincronizării efectelor în economie, în eventualitatea în care conflictul va înceta relativ curând, iar petrolierele își vor relua traseul prin strâmtoarea Ormuz.

Aceasta întrucât efectele politicii monetare, vizibile cu un anumit decalaj temporal, se pot suprapune, contradictoriu, tocmai pe atenuarea presiunilor inflaționiste. În plus, deteriorarea proiecțiilor de creștere economică ar deveni și mai severă dacă băncile centrale ar recurge direct la creșteri ale dobânzii de politică monetară.

Avântul energic al prețurilor la nivel global nu este, în prezent, un efect al politicilor economice prociclice sau al funcționării economiei per se, ci provine din cauze exogene, cu orizont totuși limitat. Astfel, actualmente, provocarea ar fi aceea de a evita introducerea politicii monetare într-un experiment riscant de volatilitate, cu reacții în zig-zag care ar tulbura și mai mult predictibilitatea condițiilor economice.

Deciziile de creștere a dobânzii, ca răspuns mecanic la presiunile „inflației Ormuz”, ar putea fi dăunătoare pentru economie, dar și pentru credibilitatea politicii monetare. Același lucru este valabil și în privința relaxării politicii monetare, ca răspuns mecanic la o reducere a inflației, dacă dezinflația nu se consolidează, în timp, suficient de mult.

Prioritățile României – sustenabilitate financiară și creștere economică

Prioritatea României rămâne consolidarea fiscală, nu doar din perspectiva stabilității macroeconomice, dar și pentru crearea spațiului necesar politicii monetare, dată fiind perpetuarea, în ultimii ani, a dominanței fiscale în mix-ul politicilor economice.

În prezent, România se distinge prin inflație ridicată și creștere economică modestă, dar și prin dezechilibre bugetare și de cont curent persistente. Iar acestea se reflectă în percepția investitorilor, care atribuie României cea mai ridicată primă de risc din regiune.

Evoluția costurilor de finanțare este un factor-cheie pentru dezvoltarea sustenabilă. În conjunctura actuală, trebuie totuși punctate progresele recente înregistrate de România și de statele din regiune, care se reflectă direct în scăderea riscurilor percepute de investitori.

Diagrama de mai sus arată faptul că, în anul 2022, pentru fiecare dintre țările ilustrate, situația generală era evaluată în termeni mai complicați, din perspectiva riscurilor pe termen lung, în comparație cu riscurile economice evaluate în prezent.

În cazul României, implicațiile pentru situația finanțelor publice sunt deosebit de importante. În 2025, România a cheltuit 2,8% din PIB (ESA) cu dobânzile aferente finanțării datoriei publice, aproape dublu față de acum patru ani. Iar în bugetul pentru 2026, cheltuielile cu dobânzile sunt prevăzute să ajungă la 3% din PIB.

Din perspectiva politicii monetare, demult nu ne mai confruntăm doar cu turbulențe ciclice standard. Pentru ca băncile centrale să rămână „gardienii stabilității”, acestea trebuie să-și asume atât roluri de fine-tunning, cât și funcții de hard-discipline, care să susțină reziliența economică necesară. Asigurarea stabilității prețurilor înseamnă ca băncile centrale să acționeze, uneori, și pentru a contrabalansa politicile bugetare nesustenabile, care amenință stabilitatea financiară și macroeconomică.

Privind retrospectiv, pe fondul dezinflaționist din 2024, reducerile ratei dobânzii de politică monetară s-au suprapus pe un context bugetar puternic expansionist, când politica bugetară deja punea „gaz pe foc”, prin creșterea discreționară a cheltuielilor.

Era de așteptat că parcursul descendent al inflației din 2024 nu avea cum să continue și de-a lungul anului 2025, date fiind efectele inflaționiste ale expansiunii bugetare, dar și măsurile fiscale preconizate ca necesare pentru reducerea deficitului bugetar pe parcursul anilor următori, conform Planului bugetar-structural național pe termen mediu, conceput și asumat de România în 2024.

În actualul context fiscal-bugetar, când economia resimte din plin efectele măsurilor de ajustare a deficitului bugetar, iar deficitul de cerere din economie se adâncește la cote severe, politica monetară întâmpină provocarea de a evita să pună „sare pe rană”, prin creșterea dobânzii de referință, ca reacție de răspuns la primele șocuri de ofertă.

În pofida revizuirii în sus a traiectoriei ratei inflației pentru lunile următoare, date fiind efectele războiului din Golf, și în luna aprilie BNR a decis menținerea ratei dobânzii de politică monetară. Anticipăm înjumătățirea inflației în lunile de vară, ca efect de bază la măsurile fiscale adoptate în vara lui 2025. Evoluția se suprapune cu depresurizarea anticipată a inflației core, prin frânarea puternică a consumului și a cererii agregate.

Astfel, abordarea BNR de până acum, una de tip wait-and-see condiționat, are șanse să mai continue o vreme, chiar dacă alte bănci centrale ar putea decide să acționeze. Date fiind condițiile monetare actuale și estimările de dezinflație, conduita BNR este relativ bine poziționată pentru a naviga printre incertitudinile existente în prezent.

Din perspectiva politicilor economice, evitarea unei recesiuni prelungite în perioada următoare necesită măsuri care să sprijine potențialul economiei. Este deosebit de importantă implementarea proiectelor de investiții în mod eficient și la timp.

Totodată, așa cum subliniază recentul raport OECD Economic Surveys: Romania 2026, competitivitatea și creșterea participării pe piața muncii sunt obiective structurale importante. Continuarea reformelor necesare atragerii finanțărilor europene susțin tranziția către un model de creștere competitiv, aliniat la noile dezvoltări tehnologice.

Momentan, traversăm o perioadă dificilă, marcată de instabilitate politică internă, cu turbulențe inclusiv pe piața valutară. Deprecierea leului are efecte mixte asupra condițiilor financiare din economie. Pe de o parte, companiile exportatoare vor capta beneficii din ameliorarea deficitului de competitivitate, asociat supraevaluării cursului de schimb real efectiv. Pe de altă parte, împrumuturile în valută, inclusiv cele ale statului, vor fi mai scumpe, iar componenta importată a inflației devine mai vizibilă.

Condițiile economice externe, dar și interne, au devenit așadar mult mai anevoioase. Însă România trebuie să rămână ancorată ferm pe traseul consolidării bugetare, asigurând sustenabilitatea finanțelor publice și să continue investițiile majore care susțin potențialul de creștere economică, sporind astfel reziliența economiei.

În vârtejul incertitudinilor globale, situația politică internă riscă să afecteze credibilitatea economică a României, reducând încrederea investitorilor și a piețelor financiare. Criza politică actuală tulbură coordonatele economice, deja deteriorate.

Nevoia de stabilitate politică și guvernamentală este deosebit de importantă în acest an, având în vedere miza strategică a obiectivelor asumate, de consolidare a situației finanțelor publice, de implementare a investițiilor din fonduri europene, în special a celor din PNRR, precum și miza unor proiecte majore de cooperare internațională, precum aderarea la OECD în 2026.

Material de opinie de Bogdan Mărculeț,
Counsel, Reff & Asociații | Deloitte Legal

Autoritatea fiscală utilizează din ce în ce mai mult inteligența artificială, inclusiv în procesul de fundamentare a deciziilor de soluționare a disputelor fiscale. De altfel, folosirea inteligenței artificiale s-a intensificat, în general, în mediul juridic și cel fiscal, aducând multiple beneficii pentru practicieni. În plus, eforturile de digitalizare care au fost realizate în perioada recentă de autoritatea fiscală sunt binevenite atât pentru contribuabili, cât și pentru instituție. Pe de altă parte, însă, din practică reiese că inteligența artificială este utilizată în multe cazuri exclusiv pentru combaterea argumentelor contribuabilului, ceea ce generează o serie de inexactități care deviază de la scopul soluționării corecte a disputelor fiscale. Astfel, este nevoie de aplicarea cu responsabilitate a soluțiilor de acest tip, mai ales când sunt folosite de autoritatea fiscală și cu atât mai mult în procesul de soluționare a disputelor fiscale sau în justiție. 

În cadrul procesului de soluționare a contestațiilor fiscale, autoritatea fiscală are rolul esențial de a pronunța o decizie cu privire la pretențiile fiscale pe care le are un contribuabil atunci când consideră că împotriva sa a fost emis un act administrativ-fiscal care îi încalcă drepturile sau interesele legitime. 

Or, în practică, sunt situații în care autoritatea fiscală motivează deciziile de soluționare a contestațiilor fiscale, prin care respinge obiecțiile contribuabililor, cu ajutorul inteligenței artificiale, însă soluțiile de acest tip sunt folosite exclusiv pentru identificarea argumentației necesare combaterii argumentelor contribuabilului. Dincolo de discuția privind legalitatea în sine a unei astfel de motivări a unei decizii de soluționare (de altfel contestabilă), provocări și mai mari apar atunci când motivarea în cauză conține trimiteri la prevederi legale inexistente, la hotărâri judecătorești sau practici ale unor organisme internaționale care nu există în realitate (dar identificate ca valide de soluția de inteligență artificială utilizată), însă sunt invocate în sprijinul poziției autorității fiscale. 

Conform legii, decizia de soluționare a contestației trebuie să conțină motivarea atât din perspectivă faptică, cât și din perspectiva prevederilor legale, cu privire la o plângere depusă de un contribuabil care se consideră vătămat în drepturile sale de către autoritatea fiscală. Bineînțeles, legea poate fi interpretată în mod diferit, autoritatea fiscală poate avea o abordare proprie atunci când aplică o reglementare, după cum și contribuabilul poate avea o perspectivă eronată asupra speței. De asemenea, este deja demonstrat faptul că multe din deciziile de soluționare emise de autoritatea fiscală nu sunt corecte sau legale (motiv pentru care legislația prevede căi de atac ale acestor decizii, iar în instanța de judecată acestea sunt anulate). 

Contribuabilul, față în față cu argumentele inteligenței artificiale

Cu toate acestea, un contribuabil are așteptarea rezonabilă ca legile sau hotărârile judecătorești invocate de autoritatea fiscală atunci când îi respinge contestațiile să fie autentice. Mai mult, autoritatea fiscală are, conform legii, obligația (și responsabilitatea) de a aplica unitar și de a coordona aplicarea unitară a legislației fiscale române. 

Un contribuabil care nu are pregătire juridică sau nu beneficiază de asistență de specialitate are șanse minime să se apere în fața unei multitudini de argumente susținute prin prevederi legale și hotărâri judecătorești invocate de autoritatea fiscală care par adevărate, dar care în realitate sunt plăsmuiri ale inteligenței artificiale.

Pe de altă parte, trimiterea la prevederi legale inexistente sau la hotărâri judecătorești aparent favorabile fiscului, dar la fel de nereale, creează dificultăți și contribuabililor care beneficiază de asistență juridică, dar și procesului de justiție în sine. 

Deciziile de soluționare a contestațiilor pot fi atacate în instanță, iar în cadrul proceselor de contencios fiscal ar trebui să prevaleze dezlegarea problemei juridice esențiale pentru drepturile și obligațiile fiscale ale contribuabilului, nu combaterea aspectelor invocate de autoritatea fiscală cu ajutorul inteligenței artificiale, care complică inutil procesul, mărește durata acestuia și îi denaturează parțial scopul.

Complicații apar și atunci când, în cadrul acestor procese, autoritatea fiscală se apără invocând aceleași prevederi legale sau hotărâri judecătorești, identificate cu ajutorul inteligenței artificiale, incluse în motivarea soluționării contestației în cauză sau generate în cadrul procesului în instanță. Iar astfel de situații sunt întâlnite în practică din ce în ce mai des. 

Or, misiunea autorității fiscale trebuie să rămână aceea de a stabili în mod corect situația fiscală de fapt și de a adopta soluții întemeiate pe prevederile legale în vigoare, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare la momentul luării unei decizi, dar și atunci când își apără în instanță deciziile emise, chiar dacă unele dintre ele se dovedesc, în final, a fi greșite sau nelegale. 

În concluzie, utilizarea inteligenței artificiale ar trebui să fie realizată în mod echilibrat, cu scopul dezvoltării unui mecanism eficient și echidistant de soluționare a disputelor de către autoritatea fiscală. 

În România, reformele adevărate au o caracteristică aparte, dispar exact în momentul în care încep să deranjeze. Restul sunt conferințe de presă. Așa s-a întâmplat și cu ordonanța prin care Guvernul condus de Ilie Bolojan promitea să curețe una dintre cele mai toxice zone ale economiei românești: specula cu ATR-uri din energie. O măsură prezentată ca începutul sfârșitului pentru noii „băieți deștepți” ai sistemului energetic s-a evaporat înainte să producă primul efect concret.

Și, inevitabil, românii au avut din nou senzația că asistă la aceeași piesă veche: reformă anunțată spectaculos, interese atinse, mecanisme administrative activate, ordonanță retrasă. Oficial, explicațiile sunt tehnice. avize întârziate. Neoficial, însă, povestea este mult mai simplă și mult mai românească: reforma a început să doară exact unde nu trebuia. Miza era uriașă, o piață paralelă construită pe acces privilegiat și pe blocarea infrastructurii publice. Apariția întârziată a avizelor și blocajul instituțional ridică inevitabil întrebări legitime. A fost doar birocrație? Sau mecanismul procedural a fost folosit deliberat pentru a neutraliza o măsură incomodă?

Este greu de crezut că a fost o problemă birocratică deoarece Consiliul Legislativ este condus de Florin Iordache, fost deputat PSD și fost ministru al Justiției.

Nu există dovezi publice că totul a fost premeditat. Dar există un tipar. Iar tiparele contează.

Poate că ordonanța fusese sinceră. Poate că nu. Poate că a fost doar prost pregătită. Sau poate că nimeni nu și-a imaginat cât de rapid reacționează rețelele de interese când sunt atinse la bani.

Dar pentru cetățeanul obișnuit concluzia rămâne aceeași: în România, lupta cu privilegiile pare mereu posibilă până în ziua în care devine reală. Atunci apar avizele, procedurile și tăcerea.

Și încă o dată se confirmă vorba pe care românii au învățat-o din experiență, nu din cinism: orice minune ține trei zile.

Top of Form

Bottom of Form

România are o problemă evidentă, s-au emis ATR-uri pentru peste 80.000 MW, în timp ce necesarul actual de putere este în jur de 9.000 MW. Guvernul a indicat peste 1.400 ATR-uri, deținute de peste 1.000 titulari, pentru proiecte de minimum 1 MW.

România are circa 19.000 MW capacitate totală, din care circa 9.000 MW ocupați, dar ATR-uri emise pentru 80.000 MW și încă 30.000 MW în lucru. Datele dure sunt acestea: într-un eșantion de 722 firme cu circa 72.000 MW capacitate aprobată, 76% aveau cifră de afaceri zero, 78% nu aveau niciun angajat, iar peste jumătate aveau capital social sub 10.000 lei.

O parte mare din piața ATR nu este piață de investiții, ci piață de opțiuni speculative pe capacitate de rețea. Sigur este un rău care trebuie corectat.

Ce schimbări ar fi adus  măsurile care au fost adoptate în ultima Ședință a Guvernului României

1. Garanția de racordare

ANRE a anunțat deja creșterea garanției de racordare de la 5% la 20% din valoarea tarifului de racordare. Prin noile reglementări se instituia o garanție de 30 de euro per kilowatt instalat, care trebuia constituit la momentul solicitării autorizației de înființare, drept o condiție pentru obținerea ei. Garanția de 30 de euro per kilowatt instalat ar fi trebuit constituită dacă beneficiarul nu finalizează investiția în termenul de valabilitate și solicita prelungirea autorizației de înființare.

Pentru un proiect de 1 MW, dacă racordarea costă 150.000–300.000 €, garanția de racordare poiyea fi aproximativ 30.000–60.000 €.

1. Garanția pentru licitații / capacitate

Pentru licitațiile de alocare de capacitate, pentru 2026 o garanția financiară ar fi trebuit să fie de 30.000 €/MW instalat.

Deci pentru 1 MW, impactul total putea fi: 60.000–90.000 €

Pentru 10 MW, impactul total putea fi 600.000–900.000 €

Pentru 50 MW, putea ajunge la 3 – 4,5 milioane €.

Pentru 100 MW, putea ajunge la 6–9 milioane €.

Asta schimbă radical piața.

Ce s-ar fi întâmplat cu ATR-urile existente

ATR-urile existente nu ar fi fost anulate automat peste noapte, dar devin supuse unor termene de maturizare. Pentru proiectele mari, se menționa obligația obținerii autorizației de înființare până la finalizarea contractului de execuție a instalației de racordare, cu termene maxime de 12 luni de la contractul de racordare și 18 luni de la emiterea ATR. Dacă termenele nu erau  respectate, ATR-ul și contractul de racordare încetau automat. Nu înseamnă că „orice ATR existent mai trăia fix 12 luni”. Înseamnă că ATR-urile existent intrau într-un regim de verificare: ai progres real sau pierzi garanția.

Totuși este important să arătăm că existau o serie de semne de întrebare care necesitau lămurire. Nu apreciem că acestea au stat la baza întârzierii Avizului al Consiliul Legislativ, dar cu această ocazie ar fi bine să fie analizate înaintea reluării aprobării acestei (OUG dacă va mai fi vreodată).

Unde trebuiau să se plătească garanțiile și cine lua banii

Garanțiile se constituie în favoarea operatorului de rețea:

• operator de distribuție, dacă racordarea e în distribuție;
• Transelectrica / OTS, dacă racordarea e în transport;
• la licitații, garanția de capacitate se depune la OTS în termenul procedural relevant.

Aici este o problemă politică și morală, banii ar fi ajuns la operatorii de rețea, inclusiv companii private sau privatizate, nu într-un fond public separat. Teoretic, operatorii sunt monopoluri reglementate, iar veniturile lor sunt controlate de ANRE. Practic însă, dacă garanțiile executate rămân în interiorul operatorilor fără transparență publică garantată, apare o întrebare legitimă: Este corect ca o companie privată să beneficieze de penalizarea unui investitor, mai ales când întârzierea poate fi cauzată de stat?

Apreciez că mecanismul era justificabil tehnic, dar vulnerabil moral și juridic dacă nu există reguli clare de destinație a banilor.

Argumentele PRO ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Curăță piața de proiecte-fantomă. Dacă 76% dintre firmele analizate au cifră de afaceri zero și 78% nu au angajați, asta arată că multe ATR-uri nu par susținute de activitate economică reală.

Eliberează capacitate blocată. Un ATR rezervă capacitate. Dacă proiectul nu se face, capacitatea este blocată artificial. ATR-urile au blocat accesul în sistemul energetic.

Favorizează proiectele finanțabile. Cine are teren, avize, finanțare, EPC, contracte și strategie va putea plăti garanția. Cine are doar un SPV și o idee va ieși din joc.

Reduce comerțul cu hârtii

ATR-ul nu ar trebui să fie marfă speculativă. Ar trebui să fie etapă tehnică într-un proiect real.

Argumentele CONTRA ale măsurilor adoptate în OUG blocată

Penalizează și investitorii serioși. Nu toate întârzierile sunt speculative. Chiar premierul a admis că pot exista întârzieri obiective la avize precum Autoritatea Aeronautică sau Mediu, deși a spus că acestea nu pot justifica ani de blocaj. Avizările din CFISD / CSAT intră de asemene aici. Adică dacă statul nu se mișcă, investitorul riscă să fie sancționat pentru o cauză externă.

Poate crea blocaj investițional. RWEA și RPIA avertizează că noile reguli pot produce un nou blocaj în sector, amintind de stagnarea de după 2013. Ele susțin că în faza de avizare s-au investit deja peste 700 milioane € în dezvoltarea de proiecte energetice.

Crește costul capitalului. O garanție de 1–5 milioane € nu este neutră. Chiar dacă nu este „cost definitiv”, ea blochează linii bancare, colateral, cash sau limite de credit.

Concentrează piața. Marii jucători pot suporta garanțiile. Dezvoltatorii mici, locali, antreprenoriali, nu. Rezultatul poate fi o piață mai curată, dar și mai oligopolizată.

Pericolul cel mai mare era reprezentat de statul care mereu întârzie și investitorul plătește

Dacă investitorul are dosarul depus la CFISD, CSAT, Mediu, urbanism, autoritate aeronautică, aviz cultural, autoritate locală sau altă instituție, iar instituția nu răspunde, nu se întrunește sau tergiversează, atunci executarea garanției devine discutabilă.

Într-un sistem corect, în OUG ar fi trebui să existe reguli explicite:

1. suspendarea termenelor dacă întârzierea este cauzată de o autoritate publică;
2. dovada diligenței investitorului: cereri depuse, completări trimise, notificări făcute;
3. interdicția executării garanției dacă blocajul este exclusiv administrativ;
4. mecanism de contestație rapidă, nu proces de 3–5 ani;
5. fond separat / cont escrow pentru garanții executate, nu venit la operator.

Fără aceste protecții, ordonanța putea deveni un instrument brutal: corectă contra speculanților, nedreaptă contra investitorilor reali.

O întrebare care apărea – Era normal să plătești garanție unei companii private?

Răspuns poate fi normal în infrastructură reglementată, dar numai dacă banii sunt tratați ca instrument reglementat, nu ca venit privat liber.

Operatorul de distribuție poate fi privat, dar funcționează ca monopol reglementat. El nu este o firmă obișnuită. Are obligații de serviciu public, tarife aprobate, investiții recunoscute de ANRE și randament reglementat.

Dar ca principiu de guvernanță, ar fi mult mai curat ca garanțiile executate să meargă:

• într-un cont separat;
• într-un fond de dezvoltare rețea;
• cu raportare publică anuală;
• cu deducere explicită din tarifele viitoare;
• nu în profitul contabil discreționar al operatorului.

Altfel, percepția este toxică: investitorul pierde, operatorul câștigă, statul scapă de responsabilitate.

Câteva Scenarii concrete dacă OUG se aplica

Scenariul 1 Proiect speculativ de 1 MW

• SPV cu capital social 200 lei;
• fără teren solid;
• fără finanțare;
• fără studii serioase;
• ATR obținut pentru revânzare.

Garanția de 60.000–90.000 € îl elimină. Deci putem aprecia că măsura este bună.

Scenariul 2 Proiect real de 10 MW, blocat la avize

• teren securizat;
• studii făcute;
• ATR emis;
• contract în negociere;
• dosar CFISD/CSAT sau Mediu blocat.

Garanții de  600.000–900.000 €. Dacă statul întârzie și garanția se execută, verdictul poate fi interpretat ca un abuz economic mascat în disciplină administrativă.

Scenariul 3 Dezvoltator mare de 100 MW

Garanții 5–8 milioane €. Pentru un fond mare, suportabil. Pentru un antreprenor român, aproape imposibil. Se curăță piața, dar o și concentrează.

Deși intervenția în soluționarea ATR este mai mult decât justificată, instrumentele propuse nu trebuie să ridice o serie de probleme de echitate și eficiență. În consecință, o abordare optimă ar trebui să integreze un set coerent de măsuri: instituirea unor garanții financiare substanțiale pentru proiectele noi, stabilirea unor termene procedurale clare și previzibile, introducerea unor mecanisme explicite de protecție pentru întârzieri neimputabile investitorilor, crearea unui cont separat sau a unui fond dedicat pentru gestionarea garanțiilor executate, precum și asigurarea unui cadru de monitorizare și audit public sub coordonarea ANRE.

În absența acestor elemente de echilibru, există riscul ca intervenția normativă să își atingă obiectivul de reducere a speculației, dar, simultan, să afecteze negativ exact acele investiții reale și necesare pentru dezvoltarea sistemului energetic.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

România intră într-o etapă decisivă pentru sistemul său energetic. Miza nu mai este doar lansarea unor investiții noi sau validarea unui alt ciclu tehnologic prezentat drept „salvator a tot și toate”. Miza reală este configurarea arhitecturii economice, instituționale și strategice care va susține dezvoltarea energetică în următoarele două decenii.

Iar în acest context, informațiile privind condiționarea de la nivel de Prim Ministru, a aprobării bugetului Hidroelectrica de asumarea unor investiții masive în baterii ridică câteva întrebări.

Ideea dezvoltării capacităților de stocare este corectă. Problema este alta. În România, ideile corecte sunt adesea executate haotic, administrativ și clientelar, până când rezultatul final devine exact opusul obiectivului declarat.

Am împins regenerabilele înaintea infrastructurii. În ultimii ani, România a accelerat dezvoltarea regenerabilelor și a prosumatorilor fără ca Sistemul Energetic Național să fie pregătit structural pentru această transformare. S-au acordat stimulente. S-au făcut declarații triumfaliste. S-au vândut public sloganuri despre „energie ieftină pentru toți”.

Dar infrastructura reală a rămas în urmă:

• rețele insuficient modernizate;
• digitalizare incompletă;
• lipsă de prognoză avansată;
• piață de servicii de sistem insuficient maturizată;
• capacitate redusă de echilibrare;
• coordonare instituțională fragmentată.

Astăzi începem să plătim factura acestei dezvoltări necorelate:

• dezechilibre tot mai mari în SEN;
• volatilitate accentuată pe piața spot;
• costuri de echilibrare în creștere;
• congestii locale;
• limitări de evacuare;
• și transferul costurilor către consumatorul final.

Iar acum apare noua promisiune. singura salvatoare: bateriile.

Exact aici statul român riscă să repete aceeași eroare fundamentală: transformarea unei tehnologii utile într-o ideologie administrativă.

Bateriile NU rezolvă structural problemele sistemului energetic.

Ele:

• nu produc energie;
• nu reduc miraculos prețurile;
• nu înlocuiesc investițiile în rețele;
• nu repară lipsa de coordonare instituțională;
• nu elimină incompetența managerială;
• nu pot substitui o piață funcțională.

Bateriile sunt doar un instrument tehnic de flexibilitate. Atât.

Valoarea lor depinde integral de:

• arhitectura pieței;
• regulile de echilibrare;
• mecanismele de remunerare;
• transparența licitațiilor;
• disciplina operațională;
• integrarea în serviciile de sistem;
• și capacitatea statului de a împiedica apariția unor noi rente.

Fără aceste condiții, bateriile riscă să devină nu soluția, ci următoarea schemă de extracție de bani din sistem.

Întrebarea care apare de ce 1.500 MWh? Dacă Hidroelectrica avea în vedere peste 2.000 MW în propriile planuri, de ce noua țintă discutată este de 1.500 MW? De ce nu 2.000 MW.

Care este fundamentul tehnic? Există Studii de adecvanță? Modelări de sistem? Simulări privind reducerea dezechilibrelor? Analize cost-beneficiu? Scenarii privind impactul asupra prețurilor?

Sau discutăm despre o cifră aleasă administrativ pentru efect politic și mediatic? În energie, cifrele fără model tehnic devin propagandă.

Minciuna „energiei ieftine”. Ani la rând populației i s-a repetat obsesiv: „mai multe regenerabile = energie mai ieftină”. Realitatea europeană este mult mai complicată.

Țările cu penetrare ridicată de regenerabile se confruntă simultan cu: volatilitate extremă, diferențe uriașe între orele de preț, costuri masive de rețea, costuri mari de echilibrare, necesar uriaș de infrastructură suplimentară. Energia ieftină nu apare automat din instalarea de MW.

Prețurile mici apar doar când există simultan: producție competitive, rețele solide, flexibilitate, capacitate de transport, management profesionist, contracte stabile, piețe funcționale și disciplină investițională, dar nu orice investiții investiții eficiente pentru întregul sistem.

Dacă bateriile sunt introduse fără strategie coerentă, rezultatul va fi previzibil:

• rente noi;
• speculații noi;
• subvenții mascate;
• costuri mutate tot în factură.

Românii când se mai fac afirmații despre acțiuni sau tehnologii salvatoare ar trebuie să afle și:

• cu cât scade efectiv prețul?
• în ce orizont?
• în ce scenariu?
• pe baza căror modele?
• și cine garantează aceste estimări?

Fără aceste răspunsuri, discursul despre baterii devine doar următoarea poveste frumoasă vândută publicului, după mirajul regenerabilelor, prosumatorilor etc..

România nu are nevoie doar de baterii. Are nevoie de un creier energetic. Adevărata problemă este mult mai profundă: cine conduce arhitectura de echilibrare a sistemului energetic? Ministerul Energiei? Transelectrica? ANRE? OPCOM? Hidroelectrica? Distribuitorii? Agregatorii? Cine are responsabilitatea finală?

Pentru că astăzi responsabilitatea este dispersată, iar costurile sunt socializate, iar și iar, și iar, și iar.

Nu poate exista tranziție energetică serioasă fără: prognoză avansată, smart metering real, digitalizare, agregare de flexibilitate, management activ al consumului, tarife dinamice, servicii auxiliare mature, sancțiuni reale pentru deviații și manipulări. Altfel, bateriile vor deveni doar încă o piesă extrem de scumpă într-un sistem dezordonat.

Lecția Oradea trebuie aplicată și la Ministerul Energiei – reforma serioasă începe cu expertiză, nu cu panică.

La Oradea nu s-au făcut miracole administrative și nici revoluții populiste. S-a făcut ceva mult mai rar în România, guvernanță bazată pe consultare, expertiză și disciplină de implementare.

Sistemul de termoficare performant de acolo nu a fost construit prin improvizație și slogane. Înainte de execuție au existat: consultanță, consultanță la consultanță, analiză tehnică, model economic, etapizare, simulări, validare și recalibrare. Adică exact opusul „haiduciei administrative” care domină frecvent decizia publică în România.

Această abordare ar trebui păstrată și la nivelul Ministerului Energiei. Pentru că infrastructura energetică nu poate fi tratată emoțional, electoral sau propagandistic. Greșelile din energie nu costă doar bani. Costă: competitivitate economică, încredere investițională, securitate energetică și ani întregi de corecții ulterioare.

Chiar și în perioade de interimat România trebuie să decidă dacă vrea reformă sau doar redistribuirea privilegiilor în energie

Pomul ineficienței și al incompetenței trebuie scuturat violent. Aici nu există dubiu. Dar există două moduri complet diferite de a face acest lucru:

Varianta 1 — reforma reală

• audit profesional;
• transparență totală;
• competiție reală;
• indicatori de performanță;
• răspundere managerială;
• depolitizare;
• reguli clare;
• eliminarea rentelor;
• profesionalizarea companiilor de stat.

Varianta 2 — haiducia administrativă

• presiuni politice;
• ținte arbitrare;
• investiții forțate;
• schimbarea unei clientele cu alta;
• decizii fără fundament tehnic;
• demonizarea pieței;
• și populism energetic.

A doua variantă produce întotdeauna: blocaj investițional, neîncredere, costuri mai mari și vulnerabilitate sistemică. România trebuie să fie extrem de atentă să nu cadă din lac în puț.

Marea problemă a României este că are structuri fără capacitate reală de guvernare și aici nu vedem nici o scuturătură

Există:

• Direcția Administrarea Participațiilor Statului în Energie (DAPSE) în cadrul Ministerului Energiei
• Compartimentul de Guvernanță Corporativă din cadrul Ministerului Energiei;
• Societatea de Administrare a Participațiilor în Energie (SAPE);
• Secretariatul General al Guvernului (SGG)
• AGA-uri;
• consilii de administrație;
• comitete de audit;
• corpuri de control;
• structuri interministeriale;
• direcții de strategie;
• mecanisme de monitorizare.

Sute de oameni plătiți să supravegheze companiile energetice ale statului. Și totuși, rar, apare nevoia ca un Prim-Ministru să intre personal în sistem ca să „scuture pomul”. Aici este adevărata problemă. Nu una de persoane. Una de arhitectură instituțională.

Pentru că într-un sistem sănătos:

• deviațiile sunt detectate devreme;
• performanța este monitorizată continuu;
• riscurile sunt anticipate;
• corecțiile sunt instituționale, nu spectacole de criză.

Dacă însă sistemul funcționează doar când apare temporar un lider energic care provoacă șoc administrativ, atunci România nu are doar o problemă managerială. Are o problemă de stat.

România nu are nevoie de panică administrativă. Nu are nevoie de sloganuri energetice. Nu are nevoie de „tehnologia salvatoare” a fiecărui ciclu politic.

Are nevoie de disciplină instituțională, competență tehnică, reguli predictibile, responsabilitate economică și capacitate reală de guvernare. Bateriile pot deveni o componentă importantă a viitorului energetic. Dar dacă sunt introduse fără arhitectură de piață, fără guvernanță și fără plan operațional, nu vor rezolva problemele sistemului. Vor muta, ascunde temporar și le vor face mai scumpe.

România continuă să confunde agitația administrativă cu reforma reală și din nou nu tehnologia va fi problema, ci oamenii care o administrează

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Material de opinie de Laura Lică-Banu, Director, Servicii de Investigare a Fraudelor-Criminalitate Financiară, Deloitte România, și Cătălin Chibzui, Managing Associate, Reff & Asociații | Deloitte Legal 

Metodele de spălare a banilor au devenit tot mai dinamice, mai sofisticate și mai greu de delimitat geografic, în condițiile în care fondurile circulă rapid între jurisdicții, platforme digitale, structuri corporative opace și active de valoare ridicată (bunuri de lux, imobiliare, opere de artă etc.). În fața acestor evoluții, care amplifică riscurile la nivel global și complică supravegherea, Uniunea Europeană a intervenit prin Regulamentul (UE) nr. 2024/1624 (Regulamentul AML/AMLR) privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului (anti-money laundering/countering financing of terrorism – AML/CFT), introducând un standard comun, menit să uniformizeze cerințele specifice la nivelul pieței comune. 

Regulamentul AML se va aplica direct în toate statele membre, inclusiv în România, iar entitățile obligate ar trebui să atingă un nivel de pregătire echivalent cu cel solicitat pentru un audit (ready-to-audit) cu cel puțin șase luni înainte de data de 1 iulie 2027, pentru a avea timpul necesar să testeze sistemele, să remedieze deficiențele și să stabilizeze procedurile înainte de data aplicării regulamentului.

Manualul de aplicare, în curs de definitivare

Pe lângă reglementările de „nivel unu”, cuprinse în Regulamentul AML, detaliile operaționale vor fi calibrate prin instrumente de „nivel doi” dezvoltate de AMLA (Autoritatea Europeană pentru Combaterea Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului), entitate care are obligația de a elabora, până la data de 10 iulie 2026, Standardele Tehnice de Reglementare (RTS) și ghiduri de implementare care vor influența direct modul în care arată procesele interne, datele colectate și pragurile aplicate. 

Printre acestea se numără standardele privind măsurile de precauție privind clientela (CDD), conform art. 28(1) din Regulamentul AML, care clarifică informațiile și documentele ce trebuie colectate pentru aplicarea CDD în funcție de risc. De asemenea, autoritatea va stabili criteriile privind relația de afaceri cu clientul, tranzacțiile ocazionale și pe cele legate între ele, conform art. 19(9) din Regulamentul AML. Totodată, vor fi elaborate standardele privind cerințele la nivel de grup și măsurile pentru sucursale/subsidiare aflate în țări terțe, conform art. 16(4) și art. 17(3) din Regulamentul AML.

Nu în ultimul rând, AMLA va emite ghiduri și recomandări privind cerințele minime pentru conținutul evaluării riscurilor la nivel de entitate și sursele suplimentare de informații de care trebuie să se țină seama la efectuarea evaluării riscurilor pentru întreaga activitate (Business‑Wide Risk Assessment), conform art. 10(4) din Regulamentul AML.

Noi entități sub incidența AML

Regulamentul extinde sfera entităților obligate și către alte zone financiare și non‑financiare cu risc, precum comerțul cu metale și pietre prețioase, bunuri de valoare ridicată, furnizorii de servicii și intermediarii de finanțare participativă, operatorii din domeniul migrației prin investiții, impresarii de fotbal, cluburile de fotbal profesionist. Pragurile de referință pentru „bunuri de valoare ridicată” includ, de exemplu, bijuterii/ceasuri de peste 10.000 de euro, autovehicule de peste 250.000 de euro și aeronave/ambarcațiuni de peste 7,5 milioane de  euro.

Ce se schimbă în practică?

Pentru noile entități obligate, conformarea nu va presupune doar urmarea unor proceduri scrise, ci și implementarea unui sistem funcțional și eficient de supraveghere. Pachetul minim include: politici/proceduri și controale interne, un management al riscurilor, o funcție de conformitate (ofițer AML), instruire și verificări ale cunoștințelor AML ale angajaților, măsuri de cunoaștere a clienților (KYC) bazate pe risc și monitorizarea relațiilor de afaceri, raportare către autorități și păstrarea evidențelor. Pentru multe industrii, Regulamentul AML va trebui implementat la un nivel similar cu sectorul financiar-bancar.

Nu în ultimul rând, pentru a eficientiza și mai mult activitatea de combatere a spălării banilor, Regulamentul AML prevede reguli de cooperare între Parchetul European (EPPO), unitățile de informații financiare din statele membre și Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF). În acest sens, se așteaptă ca schimbul de informații să faciliteze atât descoperirea, cât și urgentarea tragerii la răspundere a persoanelor implicate în scheme de spălare de bani.

Cum ne pregătim? Foaia de parcurs până la 1 iulie 2027

Implementarea cerințelor prevăzute de Regulamentul (UE) 2024/1624 presupune o abordare structurată, etapizată și orientată către risc. O foaie de parcurs realistă până la data de aplicare deplină ar trebui să includă trei etape principale.

Anul 2026 – diagnostic și planificare. Această etapă reprezintă fundamentul întregului program de conformitate și are rolul de a identifica diferențele dintre practicile curente și noile cerințe europene, de mapare a riscurilor (tipologii de clienți, produse, canale, jurisdicții) și recalibrare a apetitului la risc, inventariere a datelor și a fluxurilor, evaluare a controalelor existente (KYC, screening, monitorizarea tranzacțiilor, raportare) etc. Rezultatul acestei etape ar trebui să fie un plan detaliat de implementare, prioritizat în funcție de risc și complexitate.

Trimestrul IV 2026-trimestrul I 2027 – implementarea.  Aceasta este faza de transformare efectivă, în care cerințele sunt transpuse în procese operaționale și sisteme funcționale (de exemplu, operaționalizarea și automatizarea proceselor de înrolare a clienților și aplicarea CDD, implementarea și calibrarea mecanismelor de screening, îmbunătățirea monitorizării tranzacțiilor, optimizarea procesului de raportare (STR/SAR), actualizarea cadrului intern, instruire aplicată). Această etapă necesită coordonare strânsă între funcțiile de business, conformitate, risc și IT.

Înainte de 1 iulie 2027 – testare și stabilizare. Ultima etapă este esențială pentru validarea eficienței cadrului implementat (prin testarea proceselor AML/CFT de la un capăt la altul și remedierea deficiențelor identificate,  simulări de audit și ale unor controale interne reale etc.) pentru asigurarea unui nivel de conformitate sustenabil (prin monitorizarea performanței și ajustări finale). Obiectivul este atingerea nivelului „pregătit pentru audit”, care să permită entității să demonstreze conformitatea nu doar formal, ci și în practică.

În concluzie, Regulamentul (UE) 2024/1624 marchează trecerea către un sistem unic de reglementări la nivel european, iar legislația secundară (drafturile de RTS și ghidurile AMLA) conturează modul concret în care cerințele vor fi aplicate în practică. Însă trebuie subliniat un aspect critic: amânarea pregătirilor sau tratarea superficială a acestui proces poate genera riscuri semnificative de neconformitate operațională, sancțiuni și riscuri de afectare a reputației. Complexitatea noilor cerințe, dependența de date de calitate, integrarea sistemelor și necesitatea unei aplicări consecvente în practică fac improbabilă o aliniere rapidă „pe ultima sută de metri”. În acest context, pregătirea timpurie nu mai este un avantaj competitiv, ci o condiție esențială pentru conformitate și sustenabilitate în noul cadru european.

Căderea Guvernului condus de Ilie Bolojan pe 5 mai 2026 produce efecte rapide asupra pieței energiei din România prin creșterea incertitudinii economice.

Concret, impactul se vede în câteva direcții:

• Crește riscul de scumpire a energiei și gazelor. Criza politică a slăbit leul și a crescut presiunea pe cursul euro. Energia, gazele și combustibilii sunt puternic influențate de prețurile externe exprimate în euro sau dolari. Un leu mai slab înseamnă costuri mai mari pentru importuri și implicit presiune pe facturile consumatorilor.
• Investitorii devin mai prudenți. Sectorul energetic depinde de investiții masive în rețele, producție și stocare. În contextul unui guvern interimar, proiectele mari pot fi amânate deoarece companiile nu știu ce politici fiscale și energetice vor urma. Asta afectează inclusiv proiectele de regenerabile și infrastructura de transport energetic.
• Întârzierea reformelor și a fondurilor europene. România are nevoie de reforme pentru accesarea fondurilor europene și pentru modernizarea sistemului energetic. Instabilitatea politică poate întârzia jaloanele PNRR și investițiile în energie verde, stocare și infrastructură. Reuters menționează explicit riscul legat de accesul la aproximativ 10 miliarde euro din fondurile UE.
• Volatilitate pe bursă și în companiile energetice. Companii precum Hidroelectrica, Romgaz sau OMV Petrom sunt sensibile la schimbările politice deoarece statul influențează reglementarea pieței. Investitorii se tem de:
  • schimbări de taxe,
  • plafonări noi,
  • intervenții politice în prețuri,
  • modificări ale conducerilor.
• Crește riscul de măsuri populiste. În perioade de instabilitate, partidele tind să promoveze măsuri populiste privind energia: plafonări extinse, taxe suplimentare pe companii sau amânarea liberalizării pieței. Pe termen scurt acestea pot calma populația, dar pe termen lung reduc investițiile și cresc dezechilibrele.
• Probleme structurale deja existente se agravează. România are deja una dintre cele mai mari poveri reale ale costului energiei din UE raportat la venituri. O criză politică reduce capacitatea statului de a răspunde eficient acestor probleme.

Pe termen scurt, piața energiei reacționează mai ales prin:

• deprecierea monedei,
• scăderea încrederii investitorilor,
• amânarea proiectelor,
• creșterea percepției de risc.

Pe termen mediu, efectul depinde de cât de repede va fi format un nou guvern stabil și dacă România păstrează direcția pro-europeană și investițiile în infrastructura energetică.

De la începutul crizei politice leul s-a depreciat cu circa 3,5%; prețul benzinei a crescut cu 5,1%, prețul motorinei a crescut cu 8,4%, prețul SPOT al gazelor pe BRM a crescut cu 2,6%, prețul SPOT al energiei electrice pe OPCOM a crescut cu 15,2%.

Scenariul 1. Ce se va întâmpla în 2 săptămâni fără un nou Guvern

Căderea Guvernului Bolojan într-un moment de fragilitate economică și regională nu reprezintă doar o criză politică. Pentru piața energiei, aceasta înseamnă începutul unei perioade de incertitudine care poate afecta direct costul electricității, gazelor și carburanților pentru populație și companii.

Piețele energetice nu așteaptă rezultatul negocierilor politice. Ele reacționează imediat la risc. Iar România transmite astăzi exact semnalul pe care investitorii îl evită: instabilitate, lipsă de direcție și posibilitatea unor decizii economice impredictibile.

Scenariul 2. Ce se va întâmpla în 1 luna, dacă se instalează un Guvern PSD–AUR

Aici riscul nu este economic, ci de credibilitate externă, piețele ar putea anticipa politici mai intervenționiste, tensiuni cu UE și întârzieri la fonduri/reforme. Criza deja pune presiune pe accesarea fondurilor europene de miliarde de euro.

Perspectiva unui eventual guvern PSD–AUR ridică semne suplimentare de întrebare, nu neapărat prin ideologie, ci prin percepția de risc. Piețele nu taxează discursurile politice, ci lipsa de încredere în stabilitatea deciziilor economice.

România a intrat într-un cerc periculos: instabilitatea politică slăbește încrederea economică, iar scumpirea energiei alimentează inflația și tensiunile sociale. Într-o perioadă în care securitatea energetică ar trebui consolidată, criza politică riscă să transforme energia într-o nouă sursă majoră de vulnerabilitate națională.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

• Rețele dense și cantități mari de energie vehiculată aduce un cost fix împărțit la mai mulți MWh și implicit tarife pe kWh mai mici.
• Rețele întinse și cantități mici de energie vehiculată (consum dispersat și variabil) aduce un cost fix împărțit la mai puțini MWh și implicit tarife pe kWh mai mari.

1. Mai multă ofertă competitivă, hedging mai bun, contracte mai eficiente, reducerea costurilor de dezechilibru, investiții eficiente care reduc prețul marginal (mai ales în orele scumpe).
2. Crește puterii de cumpărare prin creșterea salariilor, a productivității, a taxelor.
3. Volatilitatea mai mică a prețurilor din piață se poate realiza prin asigurarea unor mecanisme de piață funcțională, concomitent cu o dezvoltare a infrastructurii (interconexiuni, flexibilitate, stocare) care reduce episoadele de preț ridicat.

1. Creșterea gradului de încărcare a rețelelor de distribuție, electrificare inteligentă (pompe de căldură, EV), racordări noi, reducerea gradului de „sub-utilizare” a rețelelor.
2. Pierderi mai mici pe rețea. Pierderile tehnice și non-tehnice se traduc în costuri suplimentare/kWh. Scăderea lor coboară tariful efectiv.
3. CAPEX mai eficient prin investiții țintite (nu doar extinderea rețelelor), digitalizarea care reduce OPEX.

1. Creșterea fluxurilor de energie electrică pe toată perioada anului prin rețele. Mai multe volume tranzitate (producție, export/import, consum industrial) poate reduce costul unitar.
2. Reducerea congestiilor reduce serviciile de sistem scumpe și scade tarifele de transport.
3. Reguli de piață care reduc costurile de echilibrare. Creșterea flexibilității, a stocării, a capacității de agregare, aduc tarife de transport mai mici.

1. Crearea unei concurențe reale, care determină scăderea marjelor la nivelul minim posibil care să asigure funcționarea companiei.
2. Reducerea costurilor de furnizare (standardizarea proceselor, digitalizare, comunicare interactivă cu clienții), determină o marjă mai mică.

ncentrându-se pe ridicarea blocadei navale, garanții de neagresiune, retragerea forțelor americane și ridicarea sancțiunilor. Având în vedere că aceste propuneri sunt greu de acceptat de SUA, cel mai probabil Strâmtoarea va rămâne blocată.

În această situație, prognoza avansată de Trading Economics – care indică un posibil salt spre 110 USD/baril în T2 2026, 116 USD/baril în T3 2026, 120 USD în T4 și 124 USD în T1 2027 – nu este doar o estimare tehnică. Este un semnal de alarmă. Pentru că, dincolo de cifre, ea vorbește despre o schimbare de paradigmă: energia revine în centrul tensiunilor globale.

Între prognoză și realitate avem o piață ruptă în două. Pe de o parte, astfel de estimări sugerează o piață tensionată, în care oferta devine fragilă și riscurile geopolitice domină. Datele curente arată deja o tendință ascendentă, petrolul a depășit pragul de 105 USD/baril în 2026, iar modelele macro indică valori de peste 110 USD pe termen scurt .

Pe de altă parte, există o ruptură evidentă între prognoze. Instituții precum Energy Information Administration anticipează chiar o scădere spre 76 USD/baril în 2027 , iar J.P. Morgan vede prețuri în jur de 60 USD .

Această discrepanță nu este o eroare – este esența pieței petrolului, un echilibru precar între două forțe opuse.

Petrolul scump nu mai e o anomalie, ci un scenariu. Dacă scenariul „Trading Economics” se materializează, el nu va fi rezultatul unei cereri explozive, ci al unei oferte constrânse. Conflictul din Orientul Mijlociu și blocajele logistice pot împinge prețurile chiar spre 120 USD în scenarii extreme, potrivit unor analize recente .

Mai mult, instituții internaționale avertizează că perturbările din regiune pot duce la creșteri semnificative ale prețurilor și la încetinirea economiei globale. Cu alte cuvinte, petrolul scump nu este despre creștere economică, ci despre risc.

Europa rămâne marele vulnerabil. Pentru Europa, inclusiv România, implicațiile sunt directe și incomode:

• inflație persistentă (energie + transport)
• presiune pe costurile industriale
• stagnare economică în sectoare energointensive

Economii dependente de importuri energetice devin primele victime ale unui baril de 120 USD. Iar efectele nu sunt lineare: ele se transmit în lanț – de la combustibil la alimente.

Întrebarea nu este dacă petrolul va ajunge la 120 USD sau va coborî la 60 USD. Întrebarea reală este: care scenariu geopolitic va domina?

• Dacă tensiunile persistă → scenariul „Trading Economics” devine plauzibil
• Dacă oferta crește și conflictele se temperează → scenariile „bearish” câștigă

Realitatea este că piața petrolului nu mai este determinată doar de economie, ci de geopolitică.

Prognoza de peste 120 USD/baril nu este doar „îngrijorătoare”. Este simbolică. Ea marchează revenirea petrolului ca instrument de putere globală. În anii 2010, piața era dominată de supraproducție și tehnologie. În anii 2020, ea este dominată de conflicte și incertitudine.

Iar între aceste două lumi, consumatorul – fie el stat sau cetățean – rămâne cel care plătește nota de plată.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

În spațiul public apare tot mai des o afirmație simplă și seducătoare, că Hidroelectrica ar fi ales să plătească bonusuri consistente în loc să investească în baterii, iar dacă ar fi făcut-o, prețul energiei ar fi scăzut cu până la 30%. Este o afirmație puternică, dar realitatea economică și tehnică este mai nuanțată — și merită explicată corect.

Mai întâi, trebuie spus clar, bateriile nu produc energie. Ele mută energia în timp — o stochează când este ieftină și o livrează când este scumpă. Asta înseamnă că nu reduc consumul total și nici costul de producție, ci pot doar să atenueze vârfurile de preț. România are în total cca 913 MWh stocare în baterii. Planurile Hidroelectrica sunt să atingă un nivel de stocare de 2000 MWh (2026 – 72 MWh (Crucea), 2028 – 256 MWh (Porțile de Fier II. 1673 MWh planificați dar necontractați)

Să punem cifrele pe masă. Consumul zilnic al României este de ordinul a 140.000–150.000 MWh. Chiar dacă Hidroelectrica ar avea operațional întregul plan de 2.000 MWh capacitate de stocare, aceasta ar acoperi aproximativ 1–1,5% din consumul unei zile. Cu alte cuvinte, bateriile ar putea alimenta sistemul pentru câteva ore la o putere de 500–1.000 MW — util, dar limitat la scară națională.

Ce ar însemna asta în termeni de preț? În orele de vârf — acele intervale scurte în care energia devine foarte scumpă — bateriile pot avea un impact vizibil. Dacă, de exemplu, prețul ajunge la 900 lei/MWh într-o seară tensionată, introducerea a câtorva sute de MW din baterii ar putea coborî prețul cu 5–15%, uneori mai mult în condiții extreme. Însă pe media unei zile întregi, efectul se diluează și devine modest, probabil în intervalul 1–3%.

De aici rezultă un punct esențial, pentru o scădere de 30% a prețului energiei la nivel general ar fi necesare capacități de stocare de ordinul zecilor de mii de MWh, nu 2.000 și mai ales nu doar în baterii. În plus, prețul energiei nu este determinat doar de echilibrarea zilnică, ci de factori mult mai puternici: prețul gazului, piața europeană interconectată, costul certificatelor de CO₂ sau nivelul producției hidro și nucleare.

Asta nu înseamnă că bateriile nu sunt importante — dimpotrivă. Ele devin esențiale într-un sistem energetic cu tot mai multă energie regenerabilă, pentru stabilitate și pentru reducerea volatilității. Dar nu sunt o soluție miraculoasă care, singură, poate ieftini drastic energia.

Pe de altă parte, critica privind bonusurile în companiile de stat din România nu este lipsită de temei. De multe ori, acestea nu sunt legate suficient de riguros de performanță și pot părea disproporționate. Este o discuție legitimă și necesară. Însă amestecarea acestei probleme reale cu afirmații exagerate despre impactul bateriilor riscă să distorsioneze dezbaterea publică.

Hidroelectrica nu a fost un pionier în stocarea cu baterii, dar nici nu a ignorat domeniul — investițiile au început recent, într-un moment în care tehnologia a devenit mai accesibilă și cadrul de piață mai clar. Chiar și așa, impactul acestor investiții va fi gradual, nu revoluționar.

Dacă vrem o dezbatere serioasă despre energie, trebuie să separăm lucrurile:
– criticile mai mult decât justificate despre guvernanță și bonusuri (atenție realizate cu complicitatea Ministerelor care nu au adesea nici o politică de acționar și stabilesc indicatori de performanță inadecvați și aducători de bonusuri mari),

– de realitățile tehnice și economice ale sistemului energetic.

Pentru că, în final, soluțiile reale nu vin din sloganuri, ci din înțelegerea corectă a proporțiilor. O analiză corectă, arată că din societățile din energie cu capital de stat. nu cele mai hulite sunt cele cu cel mai defectuos management, ci cele mai lăudate.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

România se pregătește pentru o promisiune care sună bine politic și rău economic, încă 8.000 MW de fotovoltaic până în 2030, dacă ATR-urile se vor debloca. În teoria politicienilor, asta înseamnă soare, independență energetică și facturi mai mici. În practică, fără reforme reale, înseamnă exact opusul: energie foarte ieftină când nu ai nevoie și foarte scumpă când ai nevoie cel mai mult.

Plecând de la următoarele ipoteze: +8.000 MW solar nou până în 2030, introdus peste sistemul actual.

• producție specifică: 1.200–1.300 MWh/MW/an
• producție teoretică: 9,6–10,4 TWh/an
• producție utilă cu optimizare 8–9,2 TWh/an
• producție utilă fără optimizare 5,5–7 TWh/an
• energie canibalizată / pierdută / vândută foarte ieftin fără optimizare ,5–4 TWh/an
• consum România 2030: 55–60 TWh/an
• curs: 1 € = 5 lei

Analizând două scenarii :

a. Scenariu – 8.000 MW solar cu optimizare

Adică nu se aruncă pur și simplu aceste producții în SEN, sunt construite capacitățile concomitent cu montarea de baterii, refacerea rețelelor, tarife dinamice, consum flexibil, curățare ATR, capacitate de rezervă suficientă la dispoziția DEN.

b. Scenariu – 8.000 MW solar fără optimizare

Adică se realizează „aruncare” în sistem, fără stocare suficientă, fără rețele adaptate, fără tarife dinamice.

Problema nu este solarul. Problema este sistemul în care îl arunci.

Cei 8.000 MW suplimentari vor produce aproximativ 10 TWh pe an — adică aproape o cincime din consumul României. Sună impresionant. Dar această energie nu vine distribuită uniform, ci concentrată brutal între orele 10:00 și 16:00. Exact atunci când consumul nu este la maxim. Exact atunci când deja există producție solară din parcurile existente și de la prosumatori.

Rezultatul? Supraofertă la prânz. Colaps de preț. Uneori chiar prețuri negative.

Dar energia electrică nu este o marfă oarecare. Nu o poți stoca ieftin la scară mare. Nu o poți produce când vrei și consuma când ai chef fără infrastructură. Așa că ceea ce câștigi la prânz pierzi seara — și nu doar că pierzi, ci plătești mai mult.

Între 18:00 și 22:00, când consumul explodează și soarele dispare, sistemul trebuie susținut de:

• gaze,
• hidro,
• importuri,
• baterii (dacă există),
• sau, în cel mai rău caz, de panică pe piață.

Acolo se face prețul real. Nu la prânz.

De aceea, ideea simplistă că „punem regenerabile și scade factura” este nu doar naivă, ci periculoasă. Pentru că ignoră costul real: costul de integrare.

Rețelele trebuie întărite. Bateriile trebuie construite. Sistemul trebuie digitalizat. Trebuie capacități de rezervă. Trebuie piețe funcționale. Trebuie consum flexibil.

Toate acestea costă. Mult.

Și cine plătește? Nu investitorul în solar. Nu statul abstract. Ci consumatorul final, prin tarife, taxe, servicii de sistem și marje de risc.

Adevărul este incomod: solarul ieftinește energia brută, dar scumpește sistemul dacă nu este integrat corect. Diferența dintre un sistem inteligent și unul haotic nu este ideologică. Este contabilă.

Într-un scenariu bine gestionat, factura casnică ar putea rămâne în zona 0,95–1,45 lei/kWh. Nu ieftin, dar stabil.

Într-un scenariu prost gestionat, aceeași factură poate urca la 1,50–2,55 lei/kWh.

Adică exact opusul promisiunii inițiale.

Diferența? Nu tehnologia. Nu soarele. Ci politica și execuția.

România nu duce lipsă de proiecte. Duce lipsă de coordonare. ATR-urile se pot debloca peste noapte pe hârtie, dar rețelele nu se construiesc în PowerPoint. Bateriile nu apar din comunicate de presă. Iar flexibilitatea consumului nu se creează fără semnale de preț reale și fără curaj politic.

Dacă introduci 8.000 MW într-un sistem nepregătit, nu faci tranziție energetică. Faci congestie.

Și congestia se plătește.

Adevărata întrebare nu este dacă România va avea mai mult solar până în 2030. Va avea. Întrebarea este dacă va avea și restul sistemului necesar pentru a-l folosi.

Pentru că altfel vom ajunge într-o situație absurdă:o țară cu energie ieftină în teorie și facturi scumpe în realitate. Nu pentru că tranziția energetică este greșită.Ci pentru că este făcută pe jumătate.

Optimizarea nu garantează prețuri mai mici decât azi. Garantează doar că prețurile nu explodează și mai mult.

Motivul este că până în 2030 intră în preț:

• investiții masive în rețele;
• baterii;
• capacități de rezervă;
• digitalizare;
• costuri de echilibrare;
• costuri de adecvanță;
• costul capitalului;
• înlocuirea activelor vechi.

Deci mesajul politic „punem regenerabile și scade factura” este fals.

Mesajul realist ar fi:

fără reforme, prețurile cresc mult; cu reforme, cresc mai puțin sau se stabilizează; abia după amortizarea investițiilor și funcționarea corectă a sistemului pot scădea real.

Pentru scădere reală sub nivelurile actuale, ar trebui simultan:

1. investiții în rețele finanțate ieftin, nu recuperate brutal din tarife;
2. gaz mai ieftin sau contracte stabile;
3. baterii instalate exact unde trebuie;
4. consum flexibil masiv;
5. reducerea pierderilor;
6. reducerea rentei politice și administrative;
7. piață lichidă și concurență reală.

Fără acestea, 2030 nu va fi anul energiei ieftine, ci anul facturii pentru tranziția prost gestionată.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

În fizică, se spune că energia nu se pierde, ci se transformă. În economia românească a ultimilor ani, legea conservării (energiei) pare să funcționeze după o logică mult mai cinică: prosperitatea privată nu dispare, ci se transferă, prin nenumărate capilare fiscale, către un aparat etatist tot mai voluminos și mai puțin eficient.