Datele pentru primele șase luni ale anului 2026 arată o deteriorare severă a balanței comerciale a României la principalele produse petroliere. Nu este vorba despre o oscilație statistică și nici doar despre efectul scumpirii petrolului. Este rezultatul întâlnirii dintre criza geopolitică internațională și vulnerabilitățile structurale pe care România le-a tolerat ani la rând.

Conform datelor furnizate de Agenția Română pentru Investiții și Comerț Exterior – ARICE, deficitul cumulat pentru țiței și produse petroliere rafinate a ajuns, în primele șase luni din 2026, la aproximativ 2,524 miliarde euro, comparativ cu 1,783 miliarde euro în perioada similară din 2025.

Aceasta înseamnă:

• o deteriorare de 741,2 milioane euro;
• o creștere a deficitului energetic cu 41,6% într-un singur an;
• o ieșire medie netă de valută de aproximativ 14 milioane euro în fiecare zi numai pentru aceste două categorii de produse.

Dar cifra agregată ascunde adevărata problemă. Deficitul la țiței s-a redus. Prăbușirea s-a produs la produsele rafinate: benzină, motorină, kerosen și alte produse petroliere.

Radiografia celor șase luni

Schimbarea decisivă nu este creșterea deficitului la țiței – acesta chiar s-a redus – ci trecerea României de la un excedent de 380,6 milioane euro la produse rafinate la un deficit de 590,3 milioane euro.

Într-un singur an, balanța carburanților s-a întors cu aproape un miliard de euro.

Mai exact, deteriorarea de 970,9 milioane euro la produsele rafinate reprezintă 131% din deteriorarea totală a celor două categorii energetice. Îmbunătățirea soldului la țiței, de 229,7 milioane euro, a compensat doar parțial această prăbușire.

Cu alte cuvinte, la fiecare 100 de euro cu care s-a deteriorat soldul energetic total:

• produsele rafinate au produs o deteriorare de 131 de euro;
• reducerea deficitului la țiței a recuperat 31 de euro.

Nu lipsa petrolului esteproblema, pierderea capacității de rafinare este știrea

În primele șase luni din 2026, România a importat produse petroliere rafinate de aproximativ 1,62 miliarde euro și a exportat de numai 1,03 miliarde euro.

Exporturile au mai acoperit doar aproximativ 63,6% din importuri. Pentru fiecare 100 de euro plătiți pe carburanții importați, România a recuperat prin export numai 64 de euro.

Aceasta este o schimbare structurală extrem de gravă. România nu a devenit pur și simplu mai dependentă de petrolul importat. Era deja dependentă de importurile de țiței, deoarece producția internă este insuficientă și în scădere. În primul trimestru din 2026, producția internă de țiței a scăzut cu 8,3% față de aceeași perioadă din 2025.

Problema nouă este că România a început să importe tot mai mult și produsul finit, cu valoare adăugată mai mare.

În loc să importe țiței, să-l rafineze în țară, să plătească salarii și taxe în România și să exporte surplusul regional, România importă benzină, motorină și alte produse deja rafinate în Turcia, Arabia Saudită sau în alte state.

Astfel, România plătește:

1. materia primă;
2. marja rafinăriei străine;
3. costul transportului;
4. asigurarea de război;
5. marja comerciantului internațional;
6. costurile suplimentare generate de riscul geopolitic;
7. taxele și marjele din lanțul intern de distribuție.

România exportă valută și importă inflație.

Cum a ajuns o țară cu rafinării în această situație?

Pe hârtie, România dispune de o capacitate importantă de rafinare:

• Petromidia – aproximativ 5 milioane tone/an;
• Petrobrazi – aproximativ 4,5 milioane tone/an;
• Petrotel – aproximativ 2,4–2,7 milioane tone/an.

Petromidia și Vega au procesat aproximativ 6,3 milioane de tone de materii prime în 2025, dintre care circa 5,9 milioane de tone la Petromidia, alimentată în principal cu țiței kazah.

Capacitatea nominală nu înseamnă însă capacitate disponibilă. În prima jumătate din 2026, sistemul românesc de rafinare a fost afectat simultan de trei probleme.

1. Petrotel a rămas în afara circuitului economic

Petrotel, a treia mare rafinărie a României, fusese oprită din octombrie 2025, în contextul sancțiunilor aplicate Lukoil. În aprilie 2026 s-a anunțat posibilitatea repornirii, după obținerea unei derogări, însă indisponibilitatea sa a eliminat temporar o capacitate care putea acoperi aproximativ o cincime din necesarul pieței.

Guvernul a administrat situația ca pe o problemă juridică și diplomatică, dar efectele au fost industriale și comerciale: capacitate de rafinare pierdută, producție internă mai mică, exporturi reduse și importuri de carburanți mai mari.

2. Petromidia a intrat în revizie

Petromidia și Vega au fost oprite pentru aproximativ 20 de zile începând cu 24 februarie 2026. Opririle tehnologice sunt normale și necesare, dar devin o vulnerabilitate națională atunci când o altă rafinărie importantă este deja indisponibilă.

România a ajuns astfel, pentru o perioadă, dependentă în principal de Petrobrazi și de importurile de produse finite. Nu revizia Petromidia este eșecul. Eșecul este absența unei redundanțe funcționale într-un sector strategic.

3. Statul nu a avut un plan industrial de continuitate

România are rezerve obligatorii și mecanisme pentru intervenții de urgență, dar acestea nu pot înlocui funcționarea normală a rafinăriilor. Rezervele pot acoperi un șoc temporar; nu pot corecta luni întregi de capacitate de procesare pierdută.

Statul a confundat existența stocurilor cu securitatea energetică. Securitatea înseamnă nu doar să ai combustibil depozitat, ci să poți:

• importa și descărca țiței;
• transporta materia primă către rafinării;
• menține rafinăriile funcționale;
• produce carburanții ceruți de piață;
• distribui produsele în interiorul țării;
• păstra suficiente capacități alternative când o instalație majoră este indisponibilă.

Arabia Saudită și Turcia au câștigat ceea ce România a pierdut

Principalele contribuții negative la balanța României provin din relațiile comerciale cu Arabia Saudită și Turcia. Aceasta nu este o anomalie. Și înainte de 2026, Turcia și Arabia Saudită se aflau printre principalii furnizori externi de produse petroliere rafinate ai României.

Diferența este că în 2026 dependența comercială s-a manifestat într-un moment de prețuri ridicate, transport scump și risc geopolitic extrem.

Turcia cumpără țiței, îl rafinează și vinde României produsul finit. Arabia Saudită extrage petrolul, îl rafinează și exportă carburanții cu marjă industrială. România dispune de infrastructură, port, conducte, rafinării, personal calificat și tradiție industrială, dar ajunge să finanțeze rafinarea făcută în alte state.

Aceasta este cea mai dură concluzie a datelor ARICE: România nu pierde numai bani. Pierde valoare adăugată, locuri de muncă, venituri fiscale și autonomie strategică.

Cât explică războiul și cât explică slăbiciunea României?

Tensiunile asociate Iranului și perturbarea traficului prin Strâmtoarea Hormuz au contribuit evident la creșterea costurilor. Primele de asigurare de război pentru nave au crescut de la aproximativ 0,25% din valoarea navei înaintea conflictului până la niveluri de ordinul a 3%, iar în unele perioade chiar mai mult. Pentru un petrolier de 100 de milioane de dolari, diferența poate însemna milioane de dolari pentru o singură traversare.

Riscurile din Hormuz au afectat direct fluxurile din Arabia Saudită și din Golf. Ruta alternativă prin Marea Roșie a fost, la rândul său, afectată de amenințările din zona Bab el-Mandeb. Toate aceste costuri se regăsesc în prețul produsului adus în România.

Dar geopolitica nu poate fi folosită drept alibi pentru întreaga deteriorare.

Dacă majorarea prețurilor internaționale ar fi fost singura explicație, ar fi trebuit să vedem o deteriorare comparabilă și la țiței. Or, deficitul la țiței s-a redus cu 229,7 milioane euro. Prăbușirea s-a produs tocmai la produsele rafinate.

Aceasta sugerează că deteriorarea nu este numai un efect de preț, ci și unul de:

• reducere a producției interne;
• diminuare a exporturilor;
• creștere a necesarului de import;
• indisponibilitate a unor capacități de rafinare;
• modificare nefavorabilă a mixului comercial.

Pentru separarea exactă a efectului de preț de efectul de volum sunt necesare cantitățile fizice importate și exportate. Datele valorice prezentate nu permit singure această descompunere. Dar trecerea de la excedent la deficit, simultan cu oprirea unor capacități importante, indică fără echivoc o problemă industrială, nu doar una conjuncturală.

Factura reală va fi plătită de populație și economie

Deficitul de 590,3 milioane euro la produsele rafinate nu rămâne într-un tabel al comerțului exterior. El se transmite în:

• prețurile benzinei și motorinei;
• costurile transportatorilor;
• tarifele de distribuție;
• prețurile alimentelor;
• costurile agriculturii;
• cheltuielile industriei și construcțiilor;
• inflație;
• presiune asupra cursului de schimb;
• scăderea competitivității exporturilor românești.

Motorina este un cost transversal. Intră în prețul fiecărui produs transportat, al fiecărui hectar lucrat și al fiecărei lucrări de infrastructură. Când România importă motorină scumpă, nu importă doar combustibil. Importă o creștere de cost care se distribuie în întreaga economie.

Dacă ritmul contabil din primul semestru s-ar repeta – fără ca aceasta să fie o prognoză –, deficitul anual al celor două categorii ar putea depăși 5 miliarde euro. Într-un an cu tensiuni bugetare, inflație și costuri mari de finanțare, asemenea sume nu mai sunt marginale.

Ce trebuia și ce trebuie făcut

România are nevoie de un plan național de securitate a rafinării, nu doar de măsuri reactive la pompă.

Prioritățile sunt clare:

1. Clarificarea definitivă a situației Petrotel. O rafinărie strategică nu poate rămâne luni întregi suspendată între sancțiuni, derogări, administrare specială și negocieri politice.
2. Stabilirea unei capacități minime funcționale de rafinare. Statul trebuie să trateze capacitatea efectiv disponibilă, nu capacitatea nominală, drept indicator de securitate națională.
3. Coordonarea reviziilor rafinăriilor. Opririle planificate trebuie analizate la nivel de sistem, astfel încât două capacități majore să nu lipsească simultan în perioade de risc.
4. Rezerve distincte de țiței și produse finite. Stocurile trebuie dimensionate pe tipuri de produse – benzină, motorină, kerosen – și pe scenarii reale de indisponibilitate.
5. Transparență lunară. Ministerul Energiei trebuie să publice producția rafinăriilor, gradul de utilizare, importurile și exporturile fizice, stocurile și acoperirea consumului.
6. Diversificarea rutelor și furnizorilor. România nu poate muta dependența de la Rusia către două sau trei surse expuse acelorași coridoare geopolitice.
7. Politică industrială, nu doar politică fiscală. Statul trebuie să urmărească valoarea adăugată creată în România, investițiile în modernizare și menținerea capacităților strategice.

România a redus cu 229,7 milioane euro deficitul la materia primă și, simultan, și-a deteriorat cu 970,9 milioane euro poziția la produsul finit. Aceasta este definiția unei economii care coboară pe lanțul valoric.

Importăm mai puțină valoare brută, dar importăm mai multă valoare procesată. Alții rafinează, alții încasează marja industrială, alții păstrează locurile de muncă și veniturile fiscale. România primește factura.

În numai un an, țara a trecut de la exportator net la importator net de produse petroliere rafinate. Aceasta nu este o simplă deteriorare a balanței comerciale. Este un avertisment privind pierderea securității energetice.

O țară care deține rafinării, porturi petroliere, conducte și experiență industrială, dar ajunge să importe masiv benzină și motorină, nu este victima geografiei. Este victima lipsei de strategie.

Sursa datelor comerciale: ARICE, primele șase luni din 2025 și 2026. Precizare metodologică: totalul de 2,524 miliarde euro reprezintă suma pozițiilor tarifare pentru țiței și produse petroliere, nu întreaga balanță energetică a României; poziția CN 2710 include și alte uleiuri și preparate petroliere, nu exclusiv benzină și motorină.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

Pe 14 septembrie 2026, piața europeană de energie electrică nu a transmis doar un semnal de preț ridicat. A transmis un avertisment, Europa dispune de foarte multe capacități instalate, dar nu are încă suficiente capacități ferme, flexibile și accesibile pentru momentele în care vântul și soarele nu livrează.

Pe 15 septembrie, prețurile au scăzut puternic. Nu pentru că Europa ar fi construit peste noapte centrale, baterii sau interconexiuni. Nu pentru că gazul s-ar fi ieftinit. Și nici pentru că piața ar fi fost reformată.

Prețurile au scăzut în principal deoarece s-au modificat condițiile meteorologice și anticipațiile privind producția regenerabilă.

Europa a intrat în criza de preț din cauza vremii și a început să iasă din ea tot cu ajutorul vremii.

Germania a fost epicentrul, dar nu singura cauză. Germania a fost epicentrul deoarece s-au suprapus:

• producție eoliană foarte redusă;
• dispariția producției fotovoltaice după apus;
• creșterea consumului într-o zi lucrătoare;
• indisponibilitatea a peste 15 GW de capacități convenționale;
• importuri de aproximativ 8–9 GW în anumite intervale;
• prețuri foarte mari ale gazelor;
• capacități insuficiente de stocare și flexibilitate.

În seara de 14 septembrie, producția eoliană germană era de numai aproximativ 4,4 GW:

• circa 2,36 GW eolian onshore;
• aproximativ 2,08 GW offshore.

În același timp, centralele pe lignit produceau aproape 11,85 GW, cele pe gaze aproximativ 8,68 GW, iar cele pe huilă circa 5,55 GW. Cu alte cuvinte, în momentul critic Germania nu mai funcționa ca o mare putere regenerabilă, ci ca un sistem dependent de lignit, cărbune, gaze și importuri.

Gazul scump a transformat deficitul de putere într-o explozie de preț. Gazul european a depășit 83 €/MWh. La acest nivel, pentru o centrală cu un randament de 50–55%, numai combustibilul necesar producerii unui MWh electric costă aproximativ: 151 euro/MWh.

După adăugarea certificatelor de CO₂, costurilor de operare, pornire și a primei pentru orele de vârf, costul marginal poate depăși 220–270 €/MWh. În intervalele foarte tensionate, ofertele pot urca mult peste costul tehnic mediu, mai ales când piața are nevoie de fiecare MW disponibil.

Prin mecanismul marginal, nu toate centralele au produs energie la 740 €/MWh. Dar ultima ofertă necesară pentru acoperirea cererii a stabilit prețul intervalului pentru întreaga piață.

Franța și Scandinavia nu au mai putut salva centrul Europei așa cum s a întâmplat de myulte ori în trecut. În mod obișnuit, deficitul german este atenuat prin:

• nuclearul francez;
• hidroenergia norvegiană și suedeză;
• eolianul danez și olandez;
• centralele pe cărbune poloneze și cehe;
• importurile din Austria și Elveția.

Pe 14 septembrie, această plasă de siguranță s-a dovedit insuficientă. Franța a depășit 214 €/MWh, sudul Suediei a ajuns la 270 €/MWh, Danemarca la 258 €/MWh, iar Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria s-au situat în jurul a 250 €/MWh.

Aceasta demonstrează că șocul nu a fost exclusiv german. A fost o tensiune regională amplificată de piața cuplată, de capacitățile limitate ale interconexiunilor și de lipsa unui surplus ieftin suficient în țările vecine. Cuplarea piețelor și-a făcut treaba, a direcționat energia spre zonele deficitare. Dar cuplarea nu poate produce energie care nu există și nu poate transporta volume mai mari decât permit rețelele.

Ce s-a schimbat pe 15 septembrie

Harta pentru 15 septembrie arată o reducere importantă a prețurilor:

Prețurile nu s-au redus la jumătate în toată Europa. În Europa Centrală și de Est, scăderea a fost în general de 20–30%. Reduceri apropiate de 50–70% au apărut în special în nordul Scandinaviei:

• nordul Norvegiei: de la 92 la 29 €/MWh;
• nordul Suediei: de la 99–106 la aproximativ 31 €/MWh.

Aceste diferențe arată că Europa nu formează un singur preț. Cuplarea apropie piețele numai atât cât permit interconexiunile. Când acestea se congestionează, zonele se separă, iar diferențele pot deveni uriașe.

De ce au scăzut totuși atât de repede prețurile. PZU nu remunerează capacitatea instalată, ci echilibrul anticipat pentru fiecare interval al zilei următoare.

Schimbarea prognozei eoliene a redus sarcina reziduală:

Câteva mii de MW suplimentari din eolian pot elimina din ordinul de merit ultimele centrale pe gaze sau ultimele importuri foarte scumpe. Din acest motiv, o creștere relativ moderată a producției regenerabile poate produce o scădere disproporționat de mare a prețului.

Pe 15 septembrie:

• prognoza eoliană s-a îmbunătățit;
• producția din Marea Nordului a început să-și revină;
• necesarul german de import s-a redus;
• presiunea asupra interconexiunilor a scăzut;
• ofertele cele mai scumpe nu au mai fost necesare în toate intervalele;
• volumele care nu mai erau absorbite de Germania au rămas disponibile piețelor vecine.

Gazul nu s-a ieftinit suficient pentru a explica scăderea. S-a redus numărul intervalelor în care gazul foarte scump a fost indispensabil pentru închiderea pieței.

România a importat șocul. România a coborât de la 238 la aproximativ 190 €/MWh, o reducere de circa 20%. A rămas însă mai scumpă decât Bulgaria și Grecia.

Pe 14 septembrie, România a funcționat ca zonă de tranzit între energia relativ mai ieftină din sud și deficitul foarte scump din Ungaria și Europa Centrală.

Aceasta evidențiază două realități:

1. România nu este izolată de șocurile europene. Chiar dacă dispune de producție internă, prețul este influențat de fluxurile comerciale, capacitățile de interconectare și deficitul regional.
2. România nu dispune de suficientă flexibilitate internă ieftină. Dacă ar avea mai multă stocare, hidroenergie disponibilă în orele critice, producție controlabilă și răspuns al consumului, ar putea limita mai bine importul prețurilor extreme.
3. Indiferent cât de bine ar sta România la capitolul producție, stocare, rețele șocurile externe cresc prețul și în România

Lecțiile zilelor 14 – 15 septembrie 2026:

1. Europa nu are o criză de capacitate instalată, ci una de capacitate disponibilă. Mii de MW de panouri și turbine înscrise în statistici nu garantează energie într-o seară fără soare și cu vânt slab. Puterea instalată nu este același lucru cu puterea fermă.
2. Germania și-a închis producția controlabilă înainte de a construi flexibilitatea care trebuia să o înlocuiască. A redus nuclearul și o parte din producția convențională, dar nu a dezvoltat în același ritm: stocarea de durată (alta decât baterii), centrale flexibile (altele decât centrale nucleare mari), managementul consumului, capacități ferme cu emisii reduse și rețele suficiente pentru evacuarea surplusului și acoperirea deficitului. (a se vedea aceiași pașii greșiți care îi face și România).
3. Gazul rămâne asigurarea Europei, dar a devenit o asigurare foarte scumpă. Europa afirmă că își reduce dependența de gaz, dar în orele critice gazul continuă să stabilească prețul. Când gazul este indispensabil și costă peste 80 €/MWh, întreaga piață electrică devine vulnerabilă. (a se vedea modul defectuos în care nu și joacă cartea gazelor din Marea Neagră România).
4. Piața cuplată distribuie energia, nu o multiplică. Când energia ieftină este insuficientă, cuplarea distribuie și prețul ridicat. Când Germania aspiră importuri, șocul ajunge până în România.
5. Europa nu a rezolvat nimic în 24 de ore, este doar la mila naturii. Nu s-a construit nicio centrală. Nu s-a adăugat suficientă stocare. Nu s-a reformat piața. Gazul nu a revenit la un preț normal. S-a schimbat prognoza vântului.

Evenimentele din 14 și 15 septembrie 2026 reprezintă o radiografie aproape perfectă a sistemului energetic european: supracapacitate în statistici, insuficiență în orele critice, gaze foarte scumpe, interconexiuni congestionate și o volatilitate pe care consumatorii și industria nu o pot suporta la nesfârșit.

Un sistem energetic serios nu trebuie să aleagă între energie aproape gratuită la prânz și energie prohibitivă seara. Trebuie să poată muta energia între aceste două momente. Europa a investit masiv în producție dependentă de vreme, dar prea puțin în capacitatea de a controla timpul. Aceasta este factura reală pe care PZU a prezentat-o Europei pe 14 septembrie 2026.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

Piața petrolieră a intrat într-o etapă mult mai periculoasă decât o simplă „primă geopolitică”. Riscul nu mai privește numai Strâmtoarea Hormuz, ci simultan trei căi de evacuare a petrolului din Golf: Hormuz, conducta saudită Est–Vest și ruta Marea Roșie–Bab el-Mandeb, la care se adaugă atacurile asupra capacităților de rafinare din Rusia.

Petrolul există. Problema este dacă mai poate ajunge la noi sub formă de carburant. Piața petrolieră mondială nu mai traversează o simplă perioadă de scumpire alimentată de „prima geopolitică”. A intrat într-o etapă mult mai periculoasă: chiar dacă petrolul există, dar devine tot mai dificil de transportat, rafinat și transformat în benzină, motorină și kerosen. Pentru prima dată, trei dintre principalele rute ale petrolului din Golf sunt perturbate simultan.

Conducta saudită Est–Vest, care transporta aproximativ 4 milioane de barili pe zi către portul Yanbu, este oprită după atacul asupra unei instalații de pompare. Strâmtoarea Hormuz nu este complet închisă, dar traficul s-a prăbușit, iar tranzitul a devenit selectiv, escortat, foarte scump și extrem de riscant. Bab el-Mandeb rămâne deschisă, însă sub amenințarea unei blocade selective exercitate de forțele Houthi.

Așadar, nu avem încă o blocare fizică totală a exporturilor din Golf. Avem ceva aproape la fel de periculos: o paralizie economică parțială. O rută poate fi oficial deschisă, dar devine aproape inutilizabilă dacă armatorii refuză să intre, asigurătorii nu mai acoperă riscul, iar navele pot fi lovite, confiscate sau obligate să circule sub escortă militară.

În același timp, Rusia se confruntă cu atacuri repetate asupra rafinăriilor, depozitelor și infrastructurii sale petroliere. Efectul este aparent paradoxal: Moscova poate exporta mai mult țiței brut, deoarece nu îl mai poate procesa integral, dar va furniza pieței internaționale mai puțină motorină, benzină și kerosen. Acesta este punctul în care ne aflăm: lumea nu duce încă lipsă de petrol, dar începe să ducă lipsă de rute sigure, capacități stabile de rafinare și produse petroliere disponibile acolo unde sunt necesare.

Unde putem ajunge? Scenariul cel mai probabil pentru următoarele două până la patru săptămâni nu este închiderea completă și simultană a celor trei coridoare. Este menținerea unei perturbări triple, instabile și imprevizibile.

Arabia Saudită va încerca să repornească parțial conducta Est–Vest. Dacă nu apar noi atacuri, aceasta ar putea reveni la 50–80% din fluxul anterior. Dar repornirea tehnică nu înseamnă și eliminarea vulnerabilității. Stațiile de pompare, instalațiile electrice și terminalul Yanbu vor rămâne ținte expuse. Conducta poate intra într-un regim de funcționare intermitentă: repornire, atac, oprire, reparație și o nouă repornire.

Hormuz va rămâne probabil deschis fizic, dar limitat economic și militar. Unele petroliere vor continua să treacă, altele vor aștepta escortă, iar o parte dintre armatori vor refuza complet tranzitul. Un singur incident major poate reduce din nou traficul, fără să fie nevoie de declararea oficială a unei blocade.

În Bab el-Mandeb este mai probabilă o blocadă selectivă decât una universală. Navele saudite sau cele considerate apropiate adversarilor Houthi vor fi cele mai expuse. Intimidarea și alegerea țintelor sunt mai utile decât închiderea totală a strâmtorii, care ar putea declanșa o intervenție militară internațională de amploare.

Rusia va încerca să repare accelerat rafinăriile, să reducă exporturile de carburanți și să redirecționeze spre Asia țițeiul pe care nu îl mai poate procesa. Dacă indisponibilitatea rafinăriilor continuă, restricțiile asupra exporturilor de motorină vor fi probabil prelungite, integral sau parțial.

Dar cel mai grav scenariu nu este cel în care conductele rămân blocate. Adevăratul prag critic ar fi extinderea atacurilor către rafinăriile și terminalele petroliere din Arabia Saudită, Kuweit sau Emiratele Arabe Unite. Lovirea unei conducte împiedică deplasarea petrolului. Lovirea unei rafinării elimină direct de pe piață benzina, motorina și kerosenul. Într-o asemenea situație, am putea vedea un fenomen greu de înțeles pentru consumator: suficient țiței la nivel mondial, dar carburanți tot mai puțini și mai scumpi.

Până la jumătatea lunii octombrie, lumea poate ajunge la un nou echilibru fragil, conducta Est–Vest repornită parțial, Hormuz funcționând selectiv, Bab el-Mandeb controlată prin intimidare, Rusia exportând mai mult țiței și mai puțini carburanți, iar rafinăriile devenind ținte strategice.

Luni 14 septembrie, Brent a deschis cu 107,3 dolari/baril, cotațiile au fost influențate de evenimentele apărute în weekend. Prin Hormuz trecea înaintea conflictului aproape o cincime din petrolul mondial, iar prin Bab el-Mandeb aproximativ 7% din fluxurile petroliere. Conducta Est–Vest devenise tocmai alternativa folosită de Arabia Saudită pentru ocolirea Hormuzului. Acum și această alternativă este vulnerabilă.

Aceasta înseamnă că piața europeană continuă să considere motorina mai greu de înlocuit decât țițeiul propriu-zis. Pe lângă riscul din Golf, motorina este afectată de reducerea exporturilor rusești, atacurile asupra rafinăriilor, opriri de capacități și costurile foarte mari ale transportului maritim. Reuters arată că navigația pe rute alternative poate adăuga până la aproximativ 22 de zile și costuri substanțiale.

Prognoza pentru Brent

Piața nu va reacționa numai la cantitatea de petrol indisponibilă, ci la durata reparațiilor, asigurarea navelor și riscul ca Arabia Saudită sau SUA să răspundă militar.

Elementul care limitează totuși creșterea este faptul că producția americană este estimată la un nivel record de aproximativ 13,8 milioane barili/zi în 2026. Aceasta poate amortiza criza, dar nu poate înlocui rapid milioane de barili/zi blocați în Golf.

Benzina și motorina în Europa. La începutul lunii septembrie, marja motorinei față de țiței ajunsese în jurul valorii record de 107 USD/baril. Așadar, chiar dacă Brent s-ar stabiliza, motorina poate continua să se scumpească.

La nivel european prognoza pentru benzină se modifică relativ puțin. Prognoza pentru motorină trebuie însă ridicată cu aproximativ 0,05 euro/litru în scenariul central și cu până la 0,10–0,15 euro/litru în scenariile de escaladare. Diferența motorină–benzină poate ajunge la 0,25–0,45 euro/litru pe anumite piețe europene.

Prognoza revizuită pentru România. Ultimele date indicau aproximativ 9,95 lei/l pentru benzină și 10,49 lei/l pentru motorină.

Următoarele 7–14 zile

În condițiile menținerii reducerii fiscale pentru motorină și ale unui curs valutar relativ stabil:

Depășirea nivelului de 10 lei/l pentru benzină devine foarte probabilă și se poate generaliza. Pentru motorină, depășirea nivelului de 11 lei/l nu mai este limitată doar la sortimentele premium sau la stațiile scumpe.

Următoarele 3–4 săptămâni

Transmiterea nu este mecanică. Prețurile depind de stocurile cumpărate anterior, cursul dolarului, biocomponent, costul transportului, politica comercială și intervențiile fiscale. Totuși, într-o criză, companiile tind să treacă mai repede la costul de înlocuire a stocurilor, nu să aștepte epuizarea carburanților cumpărați mai ieftin.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

Ni se spune că energia produsă din cărbune este cea mai scumpă, în timp ce fotovoltaicul și eolianul reprezintă cele mai ieftine forme de electricitate. Afirmația este repetată atât de des, încât a dobândit statutul unui adevăr care nu mai trebuie demonstrat.

Dar un MWh produs atunci când bate vântul sau strălucește soarele nu este același produs cu un MWh disponibil exact atunci când consumatorul are nevoie de el. Primul este un MWh dependent de natură. Al doilea este un MWh garantat de infrastructură.

În orice alt domeniu, comparațiile serioase pornesc de la condiții egale. În energie facem exact opusul. Evaluăm fotovoltaicul și eolianul în forma lor cea mai favorabilă: combustibil gratuit, cost marginal aproape zero și producție măsurată numai atunci când instalațiile funcționează. Nu le evaluăm în raport cu principala lor limitare: imposibilitatea de a garanta singure livrarea continuă.

Le judecăm atunci când există. Nu și atunci când lipsesc.

În schimb, centralele pe gaz și cărbune sunt evaluate în forma lor cea mai nefavorabilă: combustibil, certificate de emisii, taxe, costuri de mediu, personal, mentenanță și obligația disponibilității permanente.

Sunt penalizate pentru fiecare oră în care funcționează, dar rareori li se recunoaște valoarea orelor în care împiedică sistemul să rămână fără energie. Aceasta nu este o comparație. Este o demonstrație regizată.

Comparația corectă începe cu aceeași obligație

Dacă vrem să aflăm care tehnologie este cu adevărat mai ieftină, trebuie să cerem tuturor același lucru: pe o piață concurențială să asigure 100% din energia necesară, 24 de ore din 24, 365 de zile pe an, indiferent de oră, anotimp sau condiții meteorologice.

Într-o asemenea comparație, nu mai putem evalua numai panoul fotovoltaic sau turbina eoliană. Trebuie să evaluăm întregul sistem necesar pentru transformarea unei producții variabile într-o alimentare continuă.

Pentru fotovoltaic și eolian trebuie incluse explicit:

• supradimensionarea capacității instalate;
• stocarea energiei;
• pierderile la încărcare și descărcare;
• înlocuirea succesivă a bateriilor;
• capacitățile de rezervă;
• redundanța;
• serviciile de echilibrare;
• întărirea și extinderea rețelelor;
• înlocuirea panourilor și a invertoarelor;
• repowering-ul parcurilor eoliene;
• dezafectarea și reciclarea;
• refacerea racordurilor și a echipamentelor auxiliare.

În acel moment, costurile care astăzi sunt împrăștiate prin tarife de rețea, servicii de sistem, scheme de sprijin și mecanisme de capacitate revin acolo unde le este locul: în costul tehnologiei care le face necesare. Iar discuția despre energia „ieftină” devine inevitabil mai nuanțată.

Regenerabilele profită de prețul marginal. În piața europeană, prețul este adesea stabilit de ultima centrală necesară pentru acoperirea cererii, frecvent gazul. Reforma europeană recentă nu a abandonat principiul prețului marginal; ACER și alte instituții au apărat acest design, completându-l cu CfD-uri, PPA-uri și mecanisme de capacitate.

Comparație reală între costurile de producerea de energie electrică din diferite forme care au capacitatea să asigure 100% necesarul de energie 24/7/365

Când gazul este scump, prețul pieței crește, iar regenerabilele pot încasa prețuri mari, deși costul lor marginal este mic. Aceasta produce o anomalie politică, gazul este penalizat pentru CO₂, folosit pentru echilibrare, împins să funcționeze mai puțin, dar tot el setează prețul de care beneficiază și regenerabilele. Asta nu este „piață liberă” pură. Este o piață reglementată cu stimulente amestecate.

Aceste cifre nu spun că fotovoltaicul sau eolianul ar fi tehnologii inutile. Nu spun nici că o centrală pe cărbune este automat ieftină. Ele spun ceva mult mai incomod: atunci când tuturor tehnologiilor li se cere să ofere același serviciu – energie permanent disponibilă – clasamentul prezentat publicului se schimbă.

Pentru un mare consumator industrial, un sistem fotovoltaic capabil să asigure continuitatea ar ajunge, potrivit estimărilor, la 200–350 €/MWh, față de 145–235 €/MWh pentru cărbune, 130–200 €/MWh pentru gaz și 110–140 €/MWh pentru hidroenergie.

Pentru consumatorul casnic, diferența devine și mai importantă: 350–450 €/MWh pentru un sistem fotovoltaic cu continuitate, față de 190–300 €/MWh pentru cărbune, 170–260 €/MWh pentru gaz și 140–180 €/MWh pentru hidroenergie.

În aceste condiții, sloganul „cărbunele este cea mai scumpă energie” nu mai reprezintă rezultatul unei comparații tehnice. Devine rezultatul alegerii granițelor în interiorul cărora facem calculul.

Dacă includem toate costurile cărbunelui, dar numai costul panoului fotovoltaic, cărbunele pierde întotdeauna. Dacă includem însă sistemul complet necesar pentru livrarea aceleiași energii, în aceleași ore și cu aceeași siguranță, verdictul nu mai este atât de comod.

Ieftin când există, scump când lipsește

Un parc fotovoltaic poate produce foarte ieftin la prânz, într-o zi însorită. Dar consumatorul nu folosește energie numai la prânz. Are nevoie de electricitate și la ora 20:00, când fotovoltaicul nu mai produce, consumul rămâne ridicat, iar prețul pieței poate crește de câteva ori.

Cât costă energia fotovoltaică la ora 20:00? Răspunsul simplu este: fotovoltaicul nu produce. Răspunsul economic corect este că energia trebuie asigurată prin baterii, hidrocentrale, importuri sau centrale dispecerizabile pe gaz ori cărbune.

Toate acestea costă.

Dacă energia produsă la prânz trebuie transferată doar până seara, sunt necesare baterii, invertoare, infrastructură de racordare și acceptarea pierderilor de conversie. Dacă trebuie acoperite câteva zile consecutive fără suficient soare sau vânt, necesarul de stocare crește enorm. Dacă vrem să mutăm energia din vară în iarnă, nu mai discutăm despre câteva baterii, ci despre construirea unui sistem energetic complet diferit.

Dar atunci când energia solară este declarată „cea mai ieftină”, factura acestor componente este scoasă din fotografie. Panoul poate fi ieftin. Sistemul care garantează energia nu mai este la fel de ieftin.

Costurile unei instalații la cantitatea de energie: o jumătate de adevăr

Costurile unei instalații la cantitatea de energie nu arată dacă energia este produsă atunci când sistemul are nevoie de ea. Nu include automat costul dezechilibrelor, al stocării, al extinderii rețelelor, al rezervelor și al centralelor care trebuie păstrate disponibile.

Nu măsoară valoarea capacității ferme și nici costul evitării unui blackout.

Un MWh produs la prânz, într-o piață suprasaturată, nu are aceeași valoare cu un MWh livrat la vârful de consum. Putem avea energie cu preț zero sau chiar negativ în anumite ore și, în același timp, un sistem energetic tot mai scump.

Nu este nicio contradicție.

Prețul foarte mic arată că energia a fost produsă într-un moment în care nu mai putea fi consumată, stocată sau transportată. Nu demonstrează că alimentarea permanentă a devenit gratuită.

Prețul zero nu înseamnă cost zero. Uneori înseamnă doar că sistemul nu mai poate valorifica energia produsă.

Jumătate de secol nu înseamnă un singur rând de panouri

Dacă analizăm o perioadă de 50 de ani, nu este corect să comparăm o centrală pe gaz, cărbune sau o amenajare hidroenergetică cu un singur ciclu de viață al panourilor, invertoarelor, bateriilor ori turbinelor eoliene.

Duratele de viață sunt diferite.

O centrală convențională bine întreținută poate funcționa 40–50 de ani sau chiar mai mult. O amenajare hidroenergetică poate depăși substanțial această perioadă.

În schimb, într-un sistem fotovoltaic analizat pe 50 de ani vor exista mai multe generații de invertoare, înlocuiri de baterii și înlocuirea unei părți importante a panourilor. În cazul eolianului trebuie contabilizate repowering-ul, schimbarea echipamentelor majore și refacerea instalațiilor auxiliare.

Nu putem lua investiția inițială a regenerabilelor, să o împărțim la energia produsă timp de jumătate de secol și să omitem echipamentele care trebuie înlocuite de două sau trei ori în acest interval.

Aceasta nu este o eroare de aritmetică. Este o manipulare prin stabilirea convenabilă a frontierelor calculului.

Costurile unei instalații la cantitatea de energie pentru fotovoltaic și eolian este incomplet dacă nu include durata întregului sistem, stocarea, rețeaua, echilibrarea și repowering-ul.

Cărbunele este scump și pentru că am decis să fie scump

Energia produsă din cărbune are costuri reale și incontestabile: combustibil, exploatare minieră, transport, mentenanță, cenușă, instalații de depoluare și efecte asupra mediului și sănătății. Dar în Europa, cărbunele este scump și pentru că politicile publice au fost construite deliberat pentru a-l face necompetitiv.

Sistemul european de comercializare a certificatelor de emisii – EU ETS – urmărește o problemă reală, reducerea emisiilor de carbon. Din această perspectivă, mecanismul își îndeplinește scopul.

Dar orice intervenție produce și efecte secundare.

Mai întâi adăugăm cărbunelui un cost pentru fiecare tonă de CO₂. Apoi îi reducem numărul de ore de funcționare, dar îi cerem să rămână disponibil pentru perioadele fără suficient soare și vânt. Centrala trebuie întreținută, dotată cu personal și menținută în stare de funcționare, chiar dacă produce din ce în ce mai puține ore.

Costurile fixe sunt astfel împărțite la un număr mai mic de MWh, iar costul unitar crește. La final, constatăm triumfător că energia din cărbune este scumpă.

Este ca și cum am obliga un serviciu de pompieri să fie pregătit permanent, l-am chema doar câteva zile pe an și apoi am declara că fiecare oră de intervenție este nejustificat de costisitoare.

Putem considera justificată eliminarea treptată a cărbunelui din motive climatice și de mediu. Dar trebuie să recunoaștem că o parte din pierderea competitivității sale nu este exclusiv tehnologică. Este rezultatul explicit al unei opțiuni politice.

Gazul plătește, regenerabilele încasează

Când gazul este scump, prețul pieței de electricitate crește. În sistemul marginalist european, ultima centrală necesară pentru acoperirea cererii poate stabili prețul pentru întreaga piață.

Astfel, o centrală pe gaz, chemată să acopere consumul atunci când producția regenerabilă nu este suficientă, poate fixa prețul de care beneficiază și producătorii eolieni sau fotovoltaici, deși aceștia au costuri marginale foarte mici.

Apare astfel o anomalie politică și economică.

Gazul este penalizat pentru emisii, utilizat pentru echilibrare, împins să funcționeze mai puține ore și obligat să rămână disponibil. Dar când devine necesar, costul său ridicat stabilește prețul de care beneficiază inclusiv regenerabilele.

Aceasta nu este o piață liberă în sensul clasic. Este o piață reglementată, construită din obiective climatice, mecanisme administrative și stimulente care nu sunt întotdeauna coerente între ele.

Piața energiei nu este neutră. Ea nu doar descoperă prețurile, ci favorizează anumite investiții și descurajează altele.

Problema nu este că regenerabilele obțin venituri. Problema apare când aceste venituri sunt prezentate drept dovadă că tehnologia lor asigură singură energia ieftină, deși prețul și continuitatea sunt susținute de existența altor capacități.

Costul externalizat nu dispare

În comparația convențională, producătorul regenerabil își contabilizează investiția și energia produsă. Sistemul energetic rămâne însă să achite nota pentru variațiile producției. Plătește pentru echilibrare, rețele, rezerve, centralele ținute în așteptare, energia pierdută atunci când producția trebuie limitată, stocare sau pentru importuri în orele critice.

O parte din costul real al regenerabilelor apare astfel în contabilitatea altcuiva. Este transferată operatorilor de rețea, producătorilor dispecerizabili, furnizorilor și, în cele din urmă, consumatorilor.

Aceasta este externalizarea elegantă a costului: producătorul își asumă meritul MWh-ului livrat, iar sistemul suportă costul MWh-ului care lipsește.

Factura consumatorului este testul final

Dacă fotovoltaicul și eolianul sunt atât de ieftine, de ce factura consumatorului nu scade automat pe măsură ce puterea regenerabilă instalată crește?

Pentru că factura nu conține numai energia produsă. Ea include transportul, distribuția, echilibrarea, rezervele, investițiile în rețea, stocarea, taxele, mecanismele de capacitate și schemele de sprijin.

Consumatorul nu plătește numai costurile unei instalații la cantitatea de energie panoului. Plătește întregul sistem necesar pentru ca energia să ajungă la priză exact în secunda în care apasă întrerupătorul. De aceea, cea mai ieftină tehnologie într-o anumită oră nu construiește automat cel mai ieftin sistem pe durata unui an.

Iar costul real nu este cel din broșura investitorului. Este cel care apare în factura consumatorului după includerea tuturor elementelor necesare funcționării sistemului.

Cărbunele poate fi scump. Comparația nu trebuie să fie falsă.

Cărbunele poate fi scump. Nu există niciun motiv pentru idealizarea lui și nici pentru ignorarea costurilor sale de mediu și sănătate. Dar nici regenerabilele nu sunt gratuite, iar intermitența nu este un amănunt tehnic. Este caracteristica fundamentală care determină arhitectura și costul sistemului construit în jurul lor.

Nu trebuie să alegem între cărbune și regenerabile ca între trecut și viitor. Trebuie să alegem între un sistem energetic construit pe realitate și unul construit pe sloganuri. Putem decide să reducem sau să eliminăm cărbunele. Dar trebuie să spunem cât costă înlocuirea tuturor serviciilor pe care acesta le furniza, nu doar a cantității anuale de energie.

Putem dezvolta masiv fotovoltaicul și eolianul. Dar trebuie să adăugăm în aceeași factură stocarea, rețeaua, echilibrarea, redundanța, capacitățile de rezervă și înlocuirea echipamentelor. Aceeași obligație. Aceeași perioadă. Același nivel de siguranță. Aceleași limite ale calculului.

Abia atunci avem o comparație. Cărbunele poate fi cea mai scumpă energie într-un anumit context tehnic și de reglementare. Dar nu poate fi declarat universal cea mai scumpă sursă comparând costul său complet cu doar partea convenabilă a costului concurenților.

Aceasta este minciuna elegantă a energiei: comparăm prețul integral al continuității cu prețul parțial al intermitenței și ne prefacem că am demonstrat care tehnologie este mai ieftină. Iar ceea ce eliminăm din calcule nu dispare. Este doar mutat, discret și elegant, în factura consumatorului.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

Orice companie importantă încearcă să obțină de la statul în care activează condiții cât mai avantajoase: taxe mai mici, energie mai ieftină, infrastructură mai bună, ajutoare de stat, flexibilitate în relațiile de muncă și reguli cât mai predictibile. În acest joc de negociere, una dintre cele mai puternice formule de presiune este amenințarea cu reducerea investițiilor sau chiar cu plecarea din țară. Iar această situație se aplică multor companii din România.

Declarațiile reprezentanților Dacia–Renault trebuie privite și din această perspectivă. Ele nu reprezintă automat o decizie de retragere, dar nici nu pot fi ignorate. Greșeala statului ar fi fie să intre în panică și să ofere orice i se solicită, fie să considere că Dacia nu poate pleca niciodată. Răspunsul corect este o analiză proprie, independentă și pragmatică: cât este presiune mediatică, cât este nemulțumire economică reală, cât de posibilă este relocarea și care ar fi consecințele pentru România.

Tocmai din acest motiv, Asociația Energia Inteligentă a realizat o analiză asupra eventualei plecări a Dacia din România – PLEACĂ DACIA DIN ROMÂNIA? Impactul asupra României și românilor (https://asociatiaenergiainteligenta.ro/pleaca-dacia-din-romania-impactul-asupra-romaniei-si-romanilor/ ). Concluzia principală este echilibrată: Dacia nu este pe punctul de a închide uzina de la Mioveni, dar România poate pierde treptat volume de producție, versiuni ale unor modele și, mai ales, alocarea viitoarei generații Duster. Acesta este pericolul adevărat.

Cât este amenințare și cât este realitate?

În prezent nu există un anunț oficial privind închiderea uzinei de la Mioveni. Actuala generație Duster a fost lansată industrial la sfârșitul anului 2023, iar Bigster este produs exclusiv la Mioveni din 2025. Investițiile realizate, echipamentele existente, furnizorii locali și succesul comercial al modelelor fac improbabilă o retragere imediată.

Prin urmare, formula „Dacia pleacă din România” este, pe termen scurt, mai ales un instrument de presiune. Dar această concluzie nu trebuie confundată cu inexistența riscului. O companie auto nu pleacă neapărat printr-un anunț spectaculos și prin închiderea bruscă a porților. Retragerea poate începe cu reducerea unui schimb, scăderea comenzilor către furnizori, mutarea unor versiuni în altă țară, diminuarea investițiilor, transferarea activităților de inginerie și, în final, nealocarea modelului care trebuie să înlocuiască actualul Duster.

Astfel, întrebarea importantă nu este dacă Dacia pleacă mâine, ci dacă următorul Duster, următoarea platformă și viitoarele tehnologii vor mai fi produse în România.

Analiza AEI estimează o probabilitate de aproximativ 55% pentru scenariul în care actuala generație rămâne, iar succesorul este produs cel puțin parțial în România. Scenariul negativ, cu împărțirea producției sau mutarea succesorului, are o probabilitate analitică de aproximativ 35%, iar o retragere accelerată până în 2028–2029 este estimată la circa 10%. Aceste valori nu sunt prognoze Renault, ci evaluări orientative ale riscului.

Problemele invocate sunt reale?

O parte dintre argumentele Dacia reflectă probleme economice reale și ele se aplică întregii economii. Mioveni se confruntă cu creșterea costului muncii, energie mai scumpă, fiscalitate schimbătoare, infrastructură incompletă și o percepție tot mai ridicată de risc economic. România se află și la ultima treaptă a categoriei recomandate investițiilor, ceea ce poate afecta costul finanțării și încrederea investitorilor.

Comparativ cu uzina Renault de la Bursa, Turcia, Mioveni ar avea un dezavantaj brut estimat la 318–378 de euro pentru fiecare automobil, rezultat în principal din diferențele privind costul muncii și electricitatea. Gazele și motorina au o contribuție mult mai redusă. Pentru o mașină livrată în Germania, proximitatea României față de piața europeană reduce diferența netă la aproximativ 200–250 de euro pe automobil.

Aceste valori sunt estimări standardizate, nu costuri confidențiale ale Renault. Ele arată însă că problema există, fără ca ea să fie suficientă, singură, pentru a justifica plecarea. România păstrează avantaje importante: apartenența la piața unică europeană, proximitatea față de clienți, o rețea matură de furnizori, personal calificat, productivitate, capacități de inginerie și investiții deja amortizate parțial.

Așadar, reprezentanții Dacia nu inventează toate problemele, dar le folosesc firesc pentru a întări poziția companiei în negocierea cu statul. Guvernul trebuie să verifice fiecare afirmație, nu să negocieze pe baza declarațiilor publice.

Când s-ar putea lua decizia?

Perioada critică este 2027–2029. Atunci pot fi luate deciziile privind viitoarea platformă, furnizorii și uzina care va produce succesorul actualului Duster. Închiderea fizică ar putea veni abia în 2030–2031, dar decizia industrială ar fi luată cu doi sau trei ani mai devreme.

Semnalele care trebuie urmărite sunt clare:

• reducerea investițiilor la Mioveni;
• scăderea volumelor și eliminarea unor schimburi;
• transferarea matrițelor sau versiunilor către Bursa;
• nominalizarea furnizorilor turci pentru viitoarea generație;
• reducerea activităților de cercetare și inginerie din România;
• absența unui nou model după Bigster;
• orientarea investițiilor în electrificare exclusiv către alte uzine.

Dacă asemenea semnale se acumulează, amenințarea încetează să mai fie doar una de negociere și devine o strategie de retragere graduală.

Cât ar suferi România?

Într-un scenariu de retragere completă, România ar putea pierde anual aproximativ 5–5,5 miliarde de euro din exporturile brute, iar balanța comercială s-ar putea deteriora cu 2,5–3,5 miliarde de euro. Pierderea de valoare adăugată și PIB, directă și indirectă, este estimată la 2,5–4 miliarde de euro anual. Între 55.000 și 90.000 de locuri de muncă ar deveni vulnerabile, incluzând angajații uzinei, furnizorii, transportatorii și serviciile dependente de industria auto.

O retragere până în 2029 ar fi un șoc abrupt. Furnizorii ar avea puțin timp pentru diversificare, mii de salariați ar intra simultan pe piața muncii, iar Argeșul ar risca o recesiune regională severă. Între 2029 și 2035, pierderea cumulată de PIB ar putea ajunge la 17–28 de miliarde de euro.

O retragere în 2031 nu ar fi mai puțin gravă în final, dar ar oferi României doi ani suplimentari pentru atragerea altor investiții, recalificarea angajaților și reconversia furnizorilor. Această perioadă are valoare numai dacă este folosită înainte de anunțarea închiderii.

Cât ar suferii români?

Pentru o familie din Mioveni în care unul dintre membri lucrează la Dacia sau la un furnizor, plecarea companiei ar putea însemna pierderea imediată a principalului venit, estimată la 70.000–100.000 de lei anual, dificultăți la plata ratelor și facturilor, reducerea drastică a consumului și, posibil, nevoia de a pleca din localitate pentru găsirea unui nou loc de muncă. Valoarea locuințelor ar putea scădea, micile afaceri locale ar pierde clienți, iar serviciile publice s-ar deteriora din cauza diminuării veniturilor locale. Pentru o familie din Vaslui în care nimeni nu lucrează în industria auto, efectul nu ar fi imediat și spectaculos, dar s-ar resimți prin deprecierea leului, creșterea prețurilor și a dobânzilor, taxe mai mari, investiții publice amânate și servicii publice mai slabe. Într-un scenariu economic nefavorabil, costul indirect ar putea ajunge la aproximativ 800–2.500 de lei pe an pentru o asemenea familie. Cu alte cuvinte, la Mioveni plecarea Dacia ar putea deveni o dramă personală și regională, în timp ce la Vaslui ar apărea ca o pierdere mai puțin vizibilă, dar plătită treptat prin scumpirea vieții și reducerea resurselor statului.

Ce trebuie să facă statul?

România nu trebuie să răspundă prin subvenții nelimitate și nici printr-o atitudine ostilă față de companie. Guvernul trebuie să solicite un dialog confidențial și documentat cu Renault privind alocările industriale pentru perioada 2027–2031 și să realizeze un audit independent Mioveni–Bursa privind energia, munca, taxele, logistica și productivitatea.

Problemele reale trebuie rezolvate prin:

• predictibilitate fiscală și perioade rezonabile de tranziție;
• contracte de energie competitive pe termen lung;
• finalizarea infrastructurii rutiere și feroviare;
• sprijin condiționat de investiții, volume și locuri de muncă;
• păstrarea centrului de inginerie în România;
• dezvoltarea producției de baterii, componente hibride și electronică de putere;
• diversificarea furnizorilor dependenți excesiv de Dacia;
• pregătirea unui plan de reconversie pentru Argeș.

Concluzia AEI este directă: Dacia nu pleacă mâine, dar nici nu este condamnată să rămână pentru totdeauna. Amenințarea conține negociere corporativă, însă în spatele acesteia există probleme reale de competitivitate. Statul trebuie să separe presiunea mediatică de riscul industrial, să corecteze vulnerabilitățile justificate și să refuze privilegiile fără contraprestații.

România nu trebuie să plătească oricât pentru păstrarea Dacia. Trebuie să creeze condițiile economice în care Renault să considere că este mai profitabil să investească în continuare la Mioveni decât să mute viitorul Duster în altă parte.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

O analiză de Victor Iancu

Principalul motor de creștere al economiei românești, consumul, a încetinit dramatic anul acesta și nu suntem pregătiți cu alternative. Astfel, peste un deceniu ȋn care am ocupat ultimul loc la capitolul inovare în Uniunea Europeană devine, brusc, o problemă de creștere economică.

O știre importantă de la mijlocul lunii iulie a circulat o zi, după care a fost acoperită de singurul subiect care mai contează din primăvară încoace, guvernul interimar și negocierile care nu se mai încheie. Este vorba despre ediția 2026 a European Innovation Scoreboard, realizat de Comisia Europeană, unde România se clasează, din nou, pe locul 27 din 27.

Vorbim despre digitalizare și competitivitate de pe ultimul loc

Poziția de cel mai slab inovator din Uniune nu s-a schimbat de mai bine de un deceniu. Am fost ultimii în 2016, ultimii în 2020, ultimii în 2025 și ultimii acum, deși între timp s-au schimbat guverne, cicluri electorale și chiar metodologia clasamentului.

Imaginea devine mai clară dacă ne uităm la indicatorii care construiesc acest clasament. Suntem pe ultimul loc din Uniune la capitolul resurse umane, adică la ponderea tinerilor cu studii superioare, la numărul de doctorate noi și la participarea adulților la formare continuă, tot ultimii la competențe digitale peste nivelul de bază, cu 26% din media europeană, și ultimii la investițiile firmelor în inovare, cu 13,3%.

Aproape trei sferturi dintre companiile românești, 72,8%, nu inovează în niciun fel, față de 31% media europeană. În schimb, stăm bine la exporturile de produse de înaltă tehnologie, unde ocupăm locul șase. Cu alte cuvinte, exportăm tehnologie pe care, în bună parte, nu o deținem. Nu pentru că nu s-ar proiecta nimic aici, spre exemplu, Renault Technologie Roumanie lucrează cu aproape 1500 de angajați, iar centrele Bosch de la Cluj și Continental de la Sibiu fac inginerie propriu-zisă, formând o generație întreagă de specialiști. Ce lipsește este stratul următor, cel care ține exclusiv de noi, și anume firme românești care să dezvolte produse proprii, cu brevete și mărci proprii, precum și o finanțare publică a cercetării care să le sprijine.

Cât alocă România pentru cercetare

Explicația nu ține doar de cultura antreprenorială sau de școală, ci și de o alocare bugetară asumată an de an. În 2024, cheltuielile totale (publice și private) de cercetare-dezvoltare ale României au reprezentat 0,46% din PIB, potrivit INS, față de o medie europeană de 2,2% și de o țintă asumată de 3%.

Partea cheltuielilor publice este și mai elocventă. În 2025, statul a alocat 0,09% din PIB pentru cercetare, fiind singurul stat membru sub pragul de 0,1%, adică 18,8 euro pe locuitor, față de o medie europeană de 288,9 euro. În 2015 alocam 20,8 euro pe locuitor, ceea ce ne transformă în singura țară din Uniune care și-a redus, în zece ani, finanțarea publică a cercetării. Subfinanțarea nu este nici recentă, nici accidentală; pragul de 1% din PIB din surse publice figurează în legislație din 2002, cu termen de atingere în 2020. Acest termen a fost depășit fără ca vreun guvern să se apropie de el, ținta a fost mutată de atunci spre 2030, iar cel mai bun an al cercetării românești rămâne 2008, cu 0,55% din PIB (finanțarea totală).

Ce se întâmplă când se oprește consumul și nu ai ce pune în loc

Toate acestea au fost ignorate cât timp economia creștea din consum. Anul acesta nu mai crește. Comisia Europeană a redus prognoza pentru 2026 la 0,1%, invocând tocmai epuizarea motorului principal, iar vânzările din comerțul cu amănuntul au scăzut cu 5,3% în primele cinci luni, a zecea lună consecutivă de declin. La aceasta se adaugă o inflație care a depășit 10% în primăvară, un deficit bugetar de 6,2% din PIB și o datorie publică ce urcă spre 63% din PIB în 2027.

Merită văzut și cât a produs efectiv acest model cât timp a funcționat. Mecanismul este simplu: statul creștea salariile și pensiile din împrumuturi (pe datorie), oamenii cheltuiau, economia creștea. O analiză a Comisiei Europene a urmărit însă unde ajung banii aceștia și a constatat că aproximativ o treime din cumpărăturile gospodăriilor și aproape jumătate din investiții înseamnă bunuri produse în afara țării. O parte importantă din deficit a ajuns, prin urmare, în economiile altor state, iar efectul rămas aici, local, a fost mai mic decât sugerau ratele de creștere.

Ce punem în locul acestui model este singura întrebare care contează acum, iar răspunsul aproape unanim al economiștilor serioși este clar: trecerea de la o economie de consum și de import la una de producție cu valoare adăugată mare. Pe măsură ce venitul pe cap de locuitor s-a apropiat de media europeană, salariile au crescut și ele, iar diferența de cost care a atras investițiile străine se reduce constant. Atractivitatea externă a unor produse/servicii cu valoare adăugată mai mare necesită însă tehnologii proprii, iar acestea se bazează pe cercetare, adică exact pe investițiile pe care această țară le-a neglijat decenii.

Cel mai rapid câștig ar veni din productivitate, fiindcă nu cere industrii noi, ci adopția de tehnologie în firmele existente. Banca Mondială estima în martie 2026 o creștere posibilă de 10 până la 15% prin adoptarea tehnologiilor digitale, în timp ce ANIS vorbește de 14 până la 16 miliarde de euro anual, circa 5% din PIB. Numai că, spre exemplu, în 2025 doar 5,2% dintre firmele românești foloseau instrumente de inteligență artificială, ultimul loc din Uniune, față de 20%, media europeană.

Doar că soluția necesită exact ceea ce ne lipsește. Ca să creștem productivitatea prin tehnologie, avem nevoie de oameni cu competențe digitale, unde suntem ultimii, de firme dispuse să investească în inovare, unde suntem tot ultimii, și de un sistem de cercetare funcțional, care actualmente este fragmentat, subfinanțat și necompetitiv.

Situația în care ne aflăm nu ține, așadar, de conjunctură sau de ghinion, ci de decizii bugetare luate în același mod de guverne de toate culorile. Instabilitatea de acum agravează situația, dar nu o explică, pentru că alocarea publică pentru cercetare era la fel de mică și în anii cu majorități parlamentare confortabile. Un sistem de cercetare nu se construiește în doi ani, ci într-un deceniu, iar deceniul acesta l-am petrecut mergând în sens invers. Singura consolare este că, dintre cele șapte direcții de reformă propuse în primăvară de Banca Mondială, aproape jumătate țin de coordonare instituțională, de bugetare multianuală și de reglementare, nu neapărat de bani în plus. Reforme se pot face deci și cu un buget mic, cu condiția să existe direcție și decizie. Deocamdată nu avem așa ceva, iar faptul că raportul din iulie al Comisiei Europene a trecut aproape neobservat spune, în fond, la fel de mult ca și scorul României la capitolul inovare.

Dr. Victor Iancu este consultant internațional de strategie și transformare de business, fost Partener EY-Parthenon și KPMG, doctor în economie

Hidroelectrica, compania de stat care trebuia să reprezinte ancora de preț a pieței de energie electrică, începe să majoreze prețul pentru consumatorii casnici ale căror contracte ajung la termen. Prețul energiei active ar urma să crească de la 0,45 la 0,515 lei/kWh, adică cu aproximativ 14,4%, iar prețul final facturat cu aproximativ 7%, în funcție de zona de distribuție.

Astfel, prețul final ar urma să urce de la aproximativ 1,11–1,19 lei/kWh la 1,19–1,27 lei/kWh. Noile condiții ar intra în vigoare, pentru contractele vizate de notificări, începând din octombrie 2026.

Majorarea nu pare spectaculoasă dacă este exprimată în bani pe kilowatt-oră. În factură însă, ea înseamnă aproximativ:

Pentru o familie vulnerabilă, încă 15–25 de lei pe lună nu reprezintă o simplă ajustare comercială. Este încă o presiune adăugată peste scumpirea alimentelor, carburanților, gazelor și serviciilor.

Hidroelectrica nu mai trebuie confundată cu energia ieftină

Ani la rând, Hidroelectrica a fost percepută de populație drept furnizorul implicit cel mai ieftin. Această percepție s-a transformat, treptat, într-o formă de fidelitate aproape automată: dacă este Hidroelectrica, trebuie să fie cea mai bună ofertă.

Dar piața de energie nu funcționează pe simpatie, patriotism economic sau recunoștință. Funcționează pe contract, preț, durată și condiții comerciale.

În vara anului 2026, cel puțin un furnizor privat – Nova Power & Gas – a derulat o campanie comercială foarte agresivă, cu oferte care au coborât, în anumite perioade și zone, la niveluri de aproximativ 0,99–1,20 lei/kWh, preț final. Unele dintre aceste oferte au fost sub nivelul viitorului preț Hidroelectrica.

Acest lucru demonstrează ceva important: Hidroelectrica nu are monopolul prețului bun. Un furnizor privat, care trebuie să achiziționeze o parte importantă a energiei din piață, a putut veni temporar cu o ofertă mai avantajoasă decât noul preț al celui mai mare producător hidro al țării.

Desigur, ofertele Nova au fost promoționale, cu perioade și condiții diferite. Unele au avut prețul fix doar pentru câteva luni, altele pentru 12 luni. (https://vreaulanova.ro ).

Prin urmare, mesajul corect nu este „plecați de la Hidroelectrica”. Mesajul corect este: Nu acceptați automat noua ofertă Hidroelectrica. Verificați întreaga piață și alegeți furnizorul care vă oferă cel mai bun cost total și cele mai bune condiții la momentul respectiv.

De ce scumpește Hidroelectrica?

Explicațiile comerciale pot fi găsite în producția hidro mai redusă, debitele scăzute, necesitatea cumpărării unei cantități mai mari de energie din piață și apropierea sezonului rece, când producția fotovoltaică se reduce.

Dar acestea nu pot închide discuția.

În primul semestru din 2026, Hidroelectrica ar fi raportat venituri de aproximativ 6 miliarde de lei și un profit net de 2,57 miliarde de lei, mai mare cu 62%. Cu alte cuvinte, nu discutăm despre o societate aflată în pragul colapsului financiar, obligată să transfere de urgență toate costurile către consumator.

Discutăm despre una dintre cele mai profitabile companii ale statului român.

Este legitim ca Hidroelectrica să își acopere costurile și riscurile. Dar este la fel de legitim să întrebăm dacă o companie, beneficiară a unor active hidro construite în mare parte prin efortul mai multor generații de români, trebuie să urmărească maximizarea profitului exact ca orice simplu comerciant.

Hidroelectrica este companie comercială, dar este și companie strategică. Dacă obiectivul său devine exclusiv obținerea unor dividende cât mai mari pentru bugetul statului, atunci energia ieftină nu mai este folosită pentru protejarea competitivității economiei și a populației. Devine o formă indirectă de impozitare.

Statul ia bani dintr-un buzunar al cetățeanului și îi numește profit.

Schimbarea furnizorului nu este o trădare

AEI recomandă clienților Hidroelectrica care primesc noile condiții contractuale să nu le accepte din inerție.

Consumatorul trebuie să verifice:

• prețul final cu toate taxele și tarifele incluse;
• zona de distribuție pentru care este calculat prețul;
• perioada în care prețul rămâne fix;
• ce preț se aplică după expirarea promoției;
• existența unui abonament zilnic sau lunar;
• condițiile de facturare și plată;
• modalitatea de modificare ulterioară a prețului;
• calitatea serviciilor comerciale și timpul de soluționare a reclamațiilor.

Dacă un alt furnizor oferă un preț final mai mic și condiții contractuale mai bune, consumatorul trebuie să plece de la Hidroelectrica fără nicio sfială.

Contractul de furnizare nu este un jurământ de fidelitate. Consumatorul nu are obligația să protejeze profitul Hidroelectrica, să finanțeze dividendele statului sau să rămână captiv unei imagini construite în trecut.

Schimbarea furnizorului este gratuită și nu presupune schimbarea contorului, a cablurilor sau a distribuitorului. Energia nu este întreruptă. Se schimbă doar compania care facturează energia și condițiile comerciale aplicabile.

Concurența trebuie folosită, nu doar invocată

De ani întregi, autoritățile le spun românilor că liberalizarea și concurența le oferă libertatea de a alege. Atunci consumatorii trebuie să folosească această libertate inclusiv ”împotriva unei companii de stat”.

Dacă Hidroelectrica scumpește, iar un concurent oferă mai puțin, clientul trebuie să plece. Dacă, după câteva luni, Hidroelectrica sau alt furnizor revine cu o ofertă mai bună, clientul se poate întoarce.

Aceasta este piața concurențială în forma ei reală: nu fidelitate față de marcă, ci disciplinarea furnizorilor prin decizia consumatorului.

Nova Power & Gas a demonstrat în această vară, prin campaniile sale, că ierarhia furnizorilor se poate schimba. Dar nicio companie nu trebuie înlocuită cu o altă „religie comercială”. Oferta Nova de ieri poate fi avantajoasă, iar cea de astăzi poate să nu mai fie. Același lucru este valabil pentru Hidroelectrica și pentru orice alt furnizor.

Scumpirea Hidroelectrica reprezintă mai mult decât o creștere cu aproximativ 7% a facturii. Este semnalul că România riscă să piardă ultima referință importantă de energie electrică accesibilă pentru populație. Este și tendința care se dă pieței, mulți furnizori vor urma acest exemplu.

Mai grav este că acest lucru se întâmplă într-o țară cu resurse hidro, nuclear, gaze, cărbune, eolian și solar, dar care continuă să le transforme în energie scumpă pentru propriii cetățeni.

AEI recomandă fiecărui client care primește noua ofertă Hidroelectrica să nu semneze și să nu accepte automat. Să compare ofertele existente în acel moment, să calculeze prețul final și să aleagă contractul cel mai avantajos. Dacă acesta aparține altui furnizor, să schimbe Hidroelectrica fără nicio ezitare.

Consumatorul nu trebuie să rămână fidel furnizorului. Furnizorul trebuie să rămână competitiv pentru consumator. Consumatorul trebuie să ajungă la un Preț Corect la Energie Electrică.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

de Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR

Dincolo de ironia aparentă a vechii expresii „fie să trăim vremuri interesante”, realitatea ultimelor decenii arată că direcția în care au evoluat economia mondială și societatea în ansamblu ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat. Și trăim vremuri interesante, într-adevăr. Globalizarea a modificat decisiv, timp îndelungat, comerțul internațional. Gradul de interdependență creat prin liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport și comunicații, extinderea lanțurilor globale de valoare și integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost unul fără precedent. Producția a fost fragmentată între țări și continente, iar firmele au utilizat capital, forță de muncă, materii prime, tehnologie și competențe provenite din aproape orice regiune a lumii.

Fenomenul la care asistăm astăzi nu indică în mod necesar abandonarea globalizării, ci mai degrabă un demers de modificare a modelului de dezvoltare pe care aceasta l-a susținut. Globalizarea nu dispare; mai bine spus, regulile, stimulentele și raporturile de putere care au făcut-o posibilă sunt renegociate.

În logica dominantă a ultimelor decenii, eficiența economică s-a impus ca și criteriu principal al localizării producției. Răspunzând la întrebarea ”unde poate fi realizată o anumită etapă a producției mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?”, fără să dispară complet, distanțele geografice și granițele naționale și-au diminuat importanța economică. 

Globalizarea între câștiguri incontestabile și limite disputate

Bilanțul globalizării este imposibil de rezumat într-o singură concluzie. Cunoașterea a devenit accesibilă, tehnologiile și bunele practici s-au răspândit accelerat între economii. Privită la nivel agregat, globalizarea a adus câștiguri considerabile privind intensificarea schimburilor comerciale și extinderea piețelor, dar și privind accelerarea circulației tehnologiilor și capitalului. 

De cealaltă parte a argumentației se situează distribuția inegală a acestor câștiguri. Nu toate țările, regiunile, sectoarele și categoriile sociale au beneficiat în aceeași măsură. În unele economii avansate, relocarea unor activități industriale pe principiul eficienței a generat pierderi concentrate de locuri de muncă și nemulțumiri sociale alimentate de percepția distribuției asimetrice a avantajelor economice. Dezbaterile publice au plasat în centrul preocupărilor disparități interne, accentuarea vulnerabilității unor comunități și sentimentul neliniștitor al diminuării sau chiar al pierderii controlului asupra unor capacități strategice. 

Așadar, reala problemă nu este că globalizarea nu a generat bunăstare, ci că distribuția beneficiilor a fost inegală, iar costurile au fost resimțite disproporționat. Distincția devine deci esențială – o creștere a bunăstării globale poate coexista cu pierderi semnificative pentru anumite grupuri, sectoare sau regiuni. Și tocmai aceste pierderi concentrate au dobândit, în timp, o forță politică mult mai mare decât câștigurile difuze ale consumatorilor și ale economiei în ansamblu.

Fragmentarea: eșec al globalizării sau consecință a succesului ei?

Așadar, o dilemă actuală poate fi rezumată astfel – fragmentarea economică este opusul globalizării sau, paradoxal, unul dintre efectele evoluției sale? Integrarea economică, prin accelerarea dezvoltării economiilor emergente, a reconfigurat raporturile de putere economică. Economii cu poziții periferice în lanțurile globale de valoare au devenit actori industriali, tehnologici și geopolitici de prim rang.

Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate și ca o reacție la schimbarea distribuției puterii economice produse chiar de globalizare. Interdependența economiilor a fost percepută multă vreme ca un câștig real al globalizării, dar iată că astăzi, este percepută deopotrivă ca vulnerabilitate. Schimbarea de percepție devine catalizatorul unei reașezări a valorilor economice asociate securității, rezilienței și autonomiei strategice. Eficacitatea economică prin prisma costului minim nu mai este singurul reper al deciziilor economice, ci este completată acum de criterii privind siguranța aprovizionării, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetică sau apropierea geopolitică a partenerilor. În acest context, regionalizarea, friend-shoring-ul, near-shoring-ul și politicile industriale nu reprezintă neapărat o întoarcere la autarhie, ci pot indica o repoziționare de la o globalizare bazată primordial pe premisa eficienței la o globalizare în care preocuparea pentru reziliență economică dobândește o importanță comparabilă.

De la economia globală la economia blocurilor

Noua paradigmă a economiei mondiale pare să se bazeze pe o structură mai fragmentată, organizată în jurul unor blocuri economice și geopolitice. Obiective explicit geopolitice par să domine politica economică externă dacă analizăm aspecte evidente privind competiția dintre marile puteri, politicile de subvenționare a industriilor strategice, restricțiile la exportul anumitor tehnologii și revenirea tarifelor comerciale. 

Schimbarea vine însă cu un cost, asociat tocmai criteriului esențial al eficienței. Lanțurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul unor blocuri politice se pot dovedi mai sigure în anumite circumstanțe, dar sunt rareori cele mai eficiente din perspectiva costurilor. Duplicarea capacităților de producție, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii piețelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, reziliența poate presupune o primă de asigurare economică.

De aceea, sunt rezervat în a descrie perioada actuală drept „sfârșitul globalizării”; ar fi mai potrivit să vorbim despre sfârșitul unei forme de globalizare.

În acest nou context, războaiele comerciale joacă un rol important. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot modifica stimulentele pentru investiții și pot deveni instrument de negociere; pot crea presiune asupra partenerilor comerciali pentru renegocierea unor acorduri sau pentru corectarea unor dezechilibre considerate excesive. Dar și tarifele implică un cost – pot majora prețurile și pot afecta industriile care utilizează bunuri importate. Nu în ultimul rând, pot genera represalii, conducând și la diminuarea schimburilor comerciale și a investițiilor.

Într-o economie profund interconectată, este dificil de delimitat câștigătorii și perdanții într-un conflict comercial. Un produs importat poate reprezenta simultan un concurent pentru o industrie locală și un input indispensabil pentru o altă industrie locală. Protejarea celei dintâi poate diminua competitivitatea celei de-a doua. Din acest motiv, efectele tarifelor trebuie analizate pe întregul lanț de valoare, nu doar la nivelul sectorului direct protejat.

Mai mult, războiul comercial poate produce efecte dincolo de sfera comercială, iar escaladarea persistentă riscă să transforme o dispută comercială într-un proces mai amplu de fragmentare economică.

Spre exemplu, inițiativa administrației SUA de a crește semnificativ taxele asupra importurilor a produs evoluții contradictorii în fluxurile comerciale și a influențat în mod direct percepția investitorilor față de activele financiare din SUA. Războiul comercial survenit în urma deciziei de a introduce tarife comerciale poate fi privit și din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifară. 

Războiul comercial poate fi analizat ca un joc non-cooperativ care conduce la echilibre suboptimale și generează pierderi pentru toate părțile. Inclusiv SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependenței economice globale. 

Economiștii privesc predominant la un astfel de scenariu din perspectiva deviației PIB real de la scenariul de bază. Aceasta variază semnificativ în funcție de răspunsul economiilor afectate de tarife (adoptă sau nu măsuri de retorsiune). Totuși: impactul social, pe toate orizonturile de timp, nu poate fi neglijat sau eclipsat de calculele economice. Națiunile și statele nu au apărut și nu funcționează pornind doar  de la principiile după care se ghidează corporațiile eficiente. 

McKibbin, Noland și Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimări cu privire la efectele tarifelor introduse de administrația SUA, fiind investigate proiecții contrafactuale pentru China, SUA și state europene membre G20, asupra cărora impactul direct este semnificativ, precum și grupat pentru celelalte țări europene. Acestea arată că SUA ar fi în cele din urmă mai puțin afectată decât statele europene, dar totuși semnificativ mai mult decât China.

Proiecția modificării PIB real față de scenariul de bază în absența efectelor de retorsiune

Sursa: McKibbin, Noland și Shuetrim (2025). Nota: CHN = China; DEU = Germania; FRA = Franța; ITA = Italia; USA = Statele Unite ale Americii; EUR = restul statelor UE în afara celor menționate explicit

Proiecțiile realizate mai sus corespund scenariului în care nu există efecte de retorsiune. În scenariul II, vor fi luate în considerare și efectele de retorsiune.

Proiecția modificării PIB real față de scenariul de bază cu efecte de retorsiune

Sursa: McKibbin, Noland și Shuetrim (2025). Nota: CHN = China; DEU = Germania; FRA = Franța; ITA = Italia; USA = Statele Unite ale Americii; EUR = restul statelor UE în afara celor menționate explicit

Pentru țările incluse în eșantionul restul UE, efectele manifestate sunt atât de runda I, cât și (mai ales) de runda II. În scenariul în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, după cum se poate observa din graficul de mai sus, tot China, principalul competitor al SUA, este cel mai puțin afectată.

Pornind de la simulările prezentate mai sus, am considerat interacțiunea strategică la nivel comercial dintre SUA și restul UE (restul statelor UE în afara celor menționate explicit) pe baza unui joc non-cooperativ.  Astfel, vom avea doi jucători: SUA și Restul UE, și două situații posibile Liberalizare (L) și Protecționism (P). 

Pornind de la simulările anterioare, am determinat matricea rezultatelor posibile în scenariile ipotetice prezentate (Liberalizare sau Protecționism). Mai jos se regăsește așa-zisa matrice de payoff pentru jocul non-cooperativ considerat, cu mențiunea că pierderile considerate sunt permanente:

Cifrele din matrice arată ajustările PIB real în raportul cu nivelul pe care le-ar fi avut la finalul orizontului de estimare (2030) în absența măsurilor tarifare. Conform cifrelor din matrice, în condițiile care va continua regimul de liber schimb ca și până în prezent, nici unul dintre jucători nu va înregistra o pierdere. În condițiile, în care unul dintre jucători va alege să impună tarife comerciale, iar celălalt nu va agrea măsuri similare (va continua regimul de schimburi comerciale caracterizat de liberalizare), atunci pierderile în termeni de PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA, respectiv de  0.28 % pentru restul UE. În schimb, în scenariul în care ambii jucători vor recurge la tarife comerciale (regim protecționist), pierderile aproape că se vor dubla. Din matricea de payoff a acestui joc non-cooperativ rezultă bineînțeles că cel mai bine ar fi ca ambii jucători să mențină un regim de liber schimb.

Din perspectiva strictă a efectelor asupra PIB real, nici SUA, nici restul UE nu au stimulent economic să abandoneze liberalizarea. Matricea de mai sus spune că o abatere unilaterală de la liberalizare produce același vector de pierderi macroeconomice, indiferent cine inițiază abaterea de la liberalizare, însă SUA rezistă mai bine indiferent ce s-ar impune. Această proprietate a jocului prezentat exprimă hegemonia/reziliența SUA în matrice. Deci indiferent de regimul protecționist considerat, costul relativ suportat de hegemon este mult mai mic decât costul suportat de partener. În contextual jocului propus, SUA nu este imună la protecționism, dar asimetria pierderilor îi oferă o capacitate mai mare de a suporta escaladarea. Într-un joc în care payoff-urile sunt definite exclusiv prin PIB real, liberul schimb constituie echilibrul Nash. Totuși, odată ce hegemonul abandonează unilateral acest echilibru, costurile tranziției către protecționism sunt puternic asimetrice.

Dat fiind regimul democratic și politica economică asumată de administrația sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinități:

• dolarul pe post de hegemon în cadrul sistemului monetar internațional și al schimburilor comerciale
• menținerea nivelului ridicat al salariilor pe piața muncii din SUA
• realizarea unui excedent comercial

Prin abordarea unei politicii protecționiste SUA poate realiza maxim două din cele trei obiective menționate. Totuși, o abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă renegociată și pe baze diferite de cele din trecut (incluzând un acord bilateral de eliminare reciprocă a taxelor), ar putea conduce la atingerea de către SUA a tuturor celor trei obiective.

În noua realitate însă, informația circulă cu o viteză amețitoare 

Există o diferență fundamentală între actuala etapă și epocile istorice de protecționism. Tehnologia a modificat radical viteza de circulație a informației și a cunoașterii. Inteligența artificială, digitalizarea, comunicațiile globale și mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificilă izolarea completă a economiilor.

Pot fi ridicate bariere vamale pentru bunuri și pot fi impuse restricții asupra unor investiții sau tehnologii sensibile. Este însă mult mai dificil să fie oprită circulația ideilor, a informației și a cunoașterii. Tocmai de aceea, fragmentarea comercială nu va produce neapărat o fragmentare echivalentă a cunoașterii. Lumea poate deveni simultan mai fragmentată în plan geopolitic și mai conectată în plan informațional.

Aceasta este una dintre contradicțiile definitorii ale epocii actuale: statele încearcă să recâștige controlul asupra unor fluxuri economice într-un moment în care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informație.

Din această perspectivă, tarifele comerciale pot fi privite și ca instrumente de negociere, nu doar ca expresii ale protecționismului. Un stat poate utiliza amenințarea cu tarife sau introducerea lor pentru a obține acces mai bun pe alte piețe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distribuția beneficiilor în cadrul relațiilor economice existente.

Dacă această interpretare este corectă, actualele tensiuni comerciale nu ar marca neapărat confruntarea dintre un „vechi model al globalizării” și un „nou model al fragmentării”, ci ar putea reprezenta o etapă de renegociere a globalizării prin redefinirea regulilor comerțului și prin introducerea în ecuație a unor criterii subevaluate în perioada de maximă expansiune a globalizării. Riscul este însă ca instrumentul de negociere să devină o stare permanentă. Dacă tarifele generează represalii succesive, iar criteriul geopolitic ajunge să domine criteriul economic, procesul de reconfigurare se poate transforma într-o fragmentare autentică, cu pierderi de eficiență și bunăstare pentru toate blocurile implicate.

Drumul către o globalizare renegociată

Marea întrebare a prezentului nu este dacă globalizarea va continua în forma pe care am cunoscut-o, ci în fapt ce o va înlocui; va fi o economie mondială fragmentată în blocuri relativ închise sau o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările pentru securitate și reziliență?

Tocmai succesul globalizării a modificat însă distribuția puterii economice și a creat noi vulnerabilități, într-o reconfigurare declanșată de încercarea de adaptare la o lume în schimbare.

Iar provocarea este de fapt evitarea transformării acestei renegocieri într-un joc cu sumă negativă. O lume mai rezilientă nu trebuie să devină o lume mai săracă, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea. Obiectivul rezonabil nu este întoarcerea la o economie fără interdependențe, lucru de altfel aproape imposibil în era digitală, ci dezvoltarea unui nou model echilibrat și mai sustenabil.

În fond, disputa actuală nu vizează atât înlocuirea modelului globalizării cu unul al deglobalizării, cât transformarea principiilor care îi structurează funcționarea – de la abordarea construită aproape exclusiv pe eficiență la abordarea care integrează, alături de eficiență, reziliența, securitatea și diminuarea disparităților. O gestionare prin cooperare și renegociere va conduce la transformarea globalizării. O gestionare predominant bazată pe conflicte economice și comerciale poate converti transformarea ei într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, ale cărei efecte nimeni nu și le dorește.

De Cosmin Marinescu, Viceguvernator al Băncii  Naționale a României

Performanțele companiilor de stat generează implicații directe și de amploare asupra întregii economii, atât prin calitatea serviciilor furnizate, cât și prin disciplina financiară și modul de aplicare a principiilor de guvernanță corporativă. Gestionate deficitar, companiile de stat generează costuri sporite, ineficiențe și vulnerabilități care se propagă în restul economiei. Administrate profesionist și transparent, aceste companii pot susține investițiile și dezvoltarea economică, în special în domenii cu caracter strategic.

Am analizat situația companiilor de stat în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR. Capitolul dedicat companiilor de stat evidențiază un sector eterogen, caracterizat prin diferențe substanțiale de profitabilitate, solvabilitate și disciplină financiară.

Rolul sectorului companiilor de stat s-a înjumătățit previzibil în ultimii 20 de ani, contribuția acestuia la valoarea adăugată din economie fiind în reducere, de la 13% în 2004 la 6% în 2024. Analiza structurală conturează un sector care funcționează cu două viteze.

De exemplu, primele 10 companii cu capital de stat activează preponderent în domeniul energiei și înregistrează performanțe financiare net superioare mediei companiilor private, inclusiv ca urmare a unor poziții de piață privilegiate, specifice companiilor naționale.

Însă, față de acest grup restrâns, restul companiilor de stat se confruntă cu dificultăți financiare importante, care tind să se accentueze vizibil în perioadele de declin economic. Această categorie de companii indică probleme de gestiune, eficiență operațională și disciplină financiară. În plus, cheltuielile salariale au ajuns recent la valori de peste 50% din cifra de afaceri, ceea ce sugerează inclusiv scheme supradimensionate de personal. De altfel, deși sectorul companiilor de stat din România înregistrează, la nivel agregat, o utilizare relativ eficientă a activelor în comparație cu situația companiilor de stat din alte state europene, profitabilitatea per salariat înregistrează totuși o poziție modestă.

Indicatorul de sănătate financiară confirmă această evaluare: companiile de stat se situează în interiorul zonei de risc, fiind mai vulnerabile, din perspectiva solvabilității și a lichidității, decât firmele private. Diferențele sunt mult mai pronunțate în cazul companiilor cu profitabilitate redusă și s-au accentuat în ultimii 10 ani: gradul de îndatorare s-a majorat cu circa 14 puncte procentuale, în timp ce indicatorul de lichiditate a coborât către nivelul de 60%. Aceste evoluții contrastează puternic cu situația sectorului privat, care consemnează o reducere cu 9 puncte procentuale a gradului de îndatorare și majorarea la peste 120% a indicatorului de lichiditate.

Dificultățile financiare ale companiilor de stat se reflectă și în comportamentul de plată. Aceste firme plătesc cu întârziere facturile către furnizori, durata plăților fiind de trei ori mai mare, în general, decât durata medie de plată din economie. Rata restanțelor, deși s-a ameliorat semnificativ în ultimii 10 ani, rămâne totuși considerabil mai ridicată, la un nivel de peste 20%, comparativ cu doar 9% în cazul firmelor din sectorul privat.

În plus, în relația cu bugetul național, companiile de stat continuă să genereze un volum important de restanțe: peste 30% din restanțele proprii și circa 40% din arieratele față de bugetul de stat ale tuturor companiilor nefinanciare aparțin sectorului companiilor de stat.

În aceste condiții, preocuparea pentru guvernanța corporativă a companiilor de stat este pe deplin întemeiată, iar alinierea la bunele practici în domeniu, cum sunt cele recomandate de OCDE, trebuie continuată în mod accelerat. Însă rezultatele vor depinde de consecvența, transparența și rigoarea cu care sunt aplicate bunele practici de guvernanță corporatistă.

Din anul 2022, odată cu începerea parcursului de pregătire a aderării la OCDE, România a realizat progrese importante în alinierea la standardele acestei organizații. Evaluările OCDE recunosc progresele din ultimii ani, dar semnalează încă anumite deficiențe.

O măsură de îmbunătățire a cadrului de guvernanță corporativă a companiilor de stat, destinată totodată și îndeplinirii unui jalon PNRR, a fost înființarea Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP), al cărei rol este unul definitoriu în creșterea calității managementului companiilor de stat.

Analiza conducerilor întreprinderilor publice indică necesitatea reducerii rapide a ponderii mandatelor provizorii în favoarea mandatelor permanente, obținute pe calea procedurilor de selecție, bazate pe transparență și pe criterii de competență. Această evoluție va conduce la îmbunătățirea guvernanței corporative și a managementului la nivelul societăților de stat.

Continuarea și accelerarea eforturilor de profesionalizare a conducerii companiilor, de transparență și guvernanță corporativă, inclusiv din perspectiva implementării reformelor asumate prin PNRR, la care se poate adăuga listarea selectivă și strategică a unor pachete de acțiuni ale companiilor de stat, sunt direcții care pot sprijini atât consolidarea performanței financiare a sectorului, cât și dezvoltarea pieței de capital din România.

Radiografia companiilor de stat conturează, așadar, un sector care funcționează cu două viteze: pe de o parte, există un număr restrâns de companii performante, care merită să revendice poziții competitive în plan regional și european. Pe de altă parte, există o largă majoritate de societăți care se confruntă cu vulnerabilități financiare și structurale.

Prioritatea cheie trebuie să fie îmbunătățirea performanței firmelor din al doilea grup și reducerea decalajelor față de sectorul privat. Se impun, deci, alte mijloace și mecanisme de management și monitorizare decât până în prezent. Sunt esențiale întărirea disciplinei financiare, restructurarea activităților neviabile și orientarea către eficiență, inovare și piață.

Administrate pe principii de guvernanță, transparență și responsabilitate, companiile de stat pot deveni un reper de stabilitate și reziliență, în special în sectoare cu caracter strategic, care trebuie să furnizeze, de exemplu, securitate energetică sau apărare națională. Însă în absența unor progrese consistente, calitatea de active strategice din sfera companiilor de stat se va deprecia și mai mult, cu prețul riscurilor economice și al contagiunii financiare.

În ultima lună, energia a încetat să mai fie tratată ca un domeniu strategic și s-a transformat într-un spectacol mediatic. Spațiul public a fost invadat de „experți” apăruți peste noapte, fiecare cu propriul adevăr, propria conspirație și, adesea, propriul produs de vândut. Nu mai asistăm la o dezbatere publică. Asistăm la o operațiune de ocupare și manipulare a spațiului public.

În aceeași „gălăgie” sunt amestecate deliberat informații reale, jumătăți de adevăr, interese comerciale, propagandă politică, răfuieli între „băieții deștepți” și campanii de imagine ale celor care au condus și au distrus sistemul energetic românesc.

Cei care au închis capacități înainte să construiască altele, au întârziat investiții, au blocat proiecte, au politizat companii și au alungat specialiștii autentici se întorc astăzi în fața românilor îmbrăcați în salvatori. Ne explică din nou ce trebuie făcut. Promovează aceleași „soluții miraculoase”, cu alte denumiri, alte prezentări și, probabil, aceiași beneficiari.

Energia este tema perfectă pentru manipulare. Este suficient de complicată încât publicul să nu poată verifica rapid informațiile și suficient de importantă încât fiecare român să se teamă pentru propria factură. Dacă repeți suficient de mult că o măsură este „cerută de oameni”, poți transforma o decizie pregătită în culise într-o aparentă voință populară.

Mecanismul este simplu, mai întâi creezi frica, apoi desemnezi vinovatul convenabil, după care prezinți soluția pregătită dinainte. În final, îi pui pe români să o plătească, sub justificarea supremă: „Așa a vrut poporul.” Aceasta este miza reală a spectacolului: pregătirea și legitimarea viitoarelor decizii, a noilor scheme de sprijin, contracte împovărătoare, monopoluri tehnologice, intermedieri și facturi. Viitoarea scumpire a facturilor românilor nu va mai fi prezentată ca un abuz, ci ca o necesitate strategică, o tranziție inevitabilă sau un răspuns la cererea societății.
În România există oficial doar patru experți tehnici judiciari autorizați în domeniul gazelor și 22 în domeniul energiei electrice. Niciunul dintre aceștia nu a fost invitat să explice public, riguros și independent ceea ce se întâmplă.

Desigur, calitatea oficiala de expert nu reprezintă singurul criteriu al competenței. România mai are ingineri, cercetători, profesori și profesioniști cu experiență autentică. Dar absența celor obligați profesional să lucreze cu probe, calcule, cauzalități și răspundere spune totul despre modul în care sunt aleși invitații.

Nu este căutată întotdeauna competența. Se caută adese certitudini rostite tare, conflicte, vinovați și soluții care încap într-un titlu. Expertul oficial prezintă datele, explică ipotezele, arată limitele unei analize și recunoaște ceea ce nu poate demonstra. Propagandistul nu are asemenea dificultăți. El știe imediat cine este vinovat, ce este de făcut și mai ales ce trebuie să cumpere statul. Dacă propagandistul nu are nimic de pierdut, doar de câștigat, expertul oficial riscă să-și piardă calitatea prin retragerea autorizație urmare a unor greșeli. Într-o dezbatere energetică serioasă, orice afirmație majoră ar trebui însoțită de câteva elemente simple: ipotezele folosite, calculele, interesele celui care vorbește și impactul soluției propuse asupra facturii consumatorului. Fără acestea, nu avem analiză. Avem publicitate, influență sau manipulare.

În jurul energiei din România funcționează aproape 6.900 de companii direct implicate în producere, extracție, transport, distribuție, furnizare, rafinare, comerțul cu carburanți, benzinăriile și termoficare. Acestea rulează contabil aproximativ 75 de miliarde de euro cifră de afaceri și profituri de cca. 5 miliarde de euro pe an. Este un teritoriu cu mize financiare uriașe, în care fiecare procent înseamnă sute de milioane sau miliarde de lei. În care promovarea unor tehnologii, produse, echipamente în detrimentul altora înseamnă pierderi sau câștiguri de milioane de euro pe an. De aceea, invazia actuală a „experților” nu este întâmplătoare, deoarece cine controlează discursul public poate influența reglementările, investițiile, subvențiile, contractele și, în final, direcția în care vor curge banii plătiți de consumatori.

Am înțeles că trebuie să stau deoparte de această bălăcăreală. Nu pentru că nu aș fi avut nimic de spus și nici pentru că problemele sistemului energetic nu m-ar preocupa.

În timp ce alții discutau despre salvarea energetică a României, noi la Asociația Energia Inteligentă am ales să mergem acolo unde energia nu este o temă de podcast, ci o lipsă trăită în fiecare seară.
Am preferat ca, în locul bălăcărelii, să ajutăm concret oameni.

În această perioadă, Asociația Energia Inteligentă a fost singura organizație care a adus efectiv energie electrică în casele unor familii care nu sunt conectate la rețea. Prin proiectul „Energie pentru Viață”, am ajuns în locuri în care statul nu a ajuns, piața nu este interesată să ajungă, iar politicienii și majoritatea presei nu găsesc suficientă audiență pentru a ajunge.

„Energie pentru Viață” este singurul proiect dedicat concret acestor români uitați. Oameni pentru care nu există dezbatere politică, emisiuni speciale, mese rotunde, strategii televizate sau confruntări între falși salvatori. Nu există nici măcar indignare publică. Ei nu apar în graficele marilor strategii energetice. Nu au consultanți, agenții de comunicare sau acces la studiourile de televiziune. Au doar case în care, după lăsarea întunericului, viața aproape se oprește.

Aceasta este măsura prăpastiei dintre discurs și realitate. România discută sofisticat despre inteligență artificială și tranziție energetică, dar încă are cetățeni care nu pot aprinde un bec în propria casă. Un panou fotovoltaic montat pe casa unei familii fără electricitate valorează, pentru societate, mai mult decât o sută de ore de zgomot mediatic. Pentru că acolo nu vorbim despre imagine, influență sau audiență. Vorbim despre lumină, siguranță, educația copiilor și demnitate umană.

Doar 0,11% din firmele din energie au ales să ne susțină anul acesta în acesta în acest demers (cu 50% mai puțini decât în anii anteriori), alocând pentru aceste situații reale 0,000013% din cifra de afaceri pentru a ajuta oamenii care nu au nici o altă șansă să aibă lumină. Numele lor este Engie, LindeGaz, Design Proiect Iasi, DEER, NuclearElectrica, Depogaz Ploiesti, GazEst Vaslui și Nutriva SRL Vaslui.

Poate că nu am fost prezenți în dezbaterea lunii. Dar am fost prezenți acolo unde România lipsește de zeci de ani. Iar aceasta este diferența dintre cei care vorbesc despre energie și cei care o duc efectiv în casele oamenilor. România nu duce lipsă de opinii despre energie. Duce lipsă de adevăr spus complet, de responsabilitate și de oameni dispuși să arate cine câștigă din fiecare „soluție salvatoare”.
Iar când spectacolul se va termina, invitații vor pleca din studiouri. Politicienii își vor muta discursul către următoarea criză. Comercianții își vor încasa profiturile. Factura mare însă va rămâne, ca întotdeauna, pe masa românilor.

Dumitru Chisăliță

de Leonardo Badea,Prim-viceguvernator BNR

O analiză punctuală a datelor recent publicate arată că investițiile străine directe ale nerezidenților au însumat, în primul semestru al anului 2026, doar 669 de milioane de euro, față de 3,72 miliarde de euro în perioada corespunzătoare din 2025, ceea ce echivalează cu o reducere de aproximativ 82 la sută. Este o cifră ce atrage atenția și care, pentru o bună înțelegere, necesită unele clarificări.

Descompunerea pe componente a evoluției ISD în primul semestru al acestui an arată că toate cele trei componente au contribuit la scădere: din cele aproximativ 3,05 miliarde de euro cu care semestrul I 2026 se situează sub perioada corespunzătoare din 2025, circa 1,2 miliarde provin din profiturile reinvestite, 0,75 miliarde din participațiile la capital, iar 1,1 miliarde din creditele intra-grup.

Totodată, concentrarea evoluției în trimestrul al doilea este evidentă. În acest interval, fluxul total al investițiilor nerezidenților a fost negativ, în cuantum de −521 milioane de euro, ceea ce reprezintă cel mai scăzut nivel trimestrial din 2013 și până în prezent.

Determinantul principal al evoluției ISD în perioada curentă îl constituie componenta profiturilor reinvestite, care a consemnat un sold negativ de −1.124 milioane de euro. Acesta se calculează ca diferență între profitul obținut de companiile cu capital străin și dividendele distribuite acționarilor. Un rezultat negativ arată că dividendele repartizate în perioada de raportare au depășit profitul realizat. O astfel de situație survine, de regulă, atunci când se distribuie un volum ridicat de dividende (din profiturile aferente perioadelor anterioare) iar profitabilitatea curentă se reduce (ceea ce este explicabil în contextul încetinirii economiei, al riscurilor în creștere și al nivelului sporit de incertitudine).

Sursa: BNR

Totodată, există un element de calendar de care nu se poate face abstracție: distribuirea profitului aferent exercițiului financiar precedent are loc, de regulă, în prima parte a anului, până cel târziu în luna iunie. Prin urmare, o parte din reducerea menționată în semestrul întâi reflectă o concentrare sezonieră a plăților de dividende, iar în a doua parte a anului indicatorul ar putea consemna o revenire parțială. Efecte similare au fost observate și în alți ani. Astfel, profiturile reinvestite au fost negative în trimestrul al doilea în fiecare dintre ultimii trei ani (−723 milioane de euro în 2024 și −390 milioane în 2025), ceea ce confirmă concentrarea distribuirilor de dividende în această parte a anului.

Valoarea din 2026 este însă cu aproximativ 55 la sută mai amplă decât cea din 2024, iar această diferență sugerează o reducere efectivă a profitabilității operaționale a companiilor cu capital străin, și nu doar un efect de calendar. Datele privind profiturile sunt deocamdată provizorii și se bazează pe estimări ale firmelor, astfel încât interpretarea rămâne sub rezerva unor revizuiri ulterioare.

Factorului descris mai sus i se adaugă, cu o contribuție mult mai redusă, nivelul ușor negativ al participațiilor la capital. Specific pentru perioada menționată, nivelul negativ al participațiilor la capital se poate explica, printre altele, prin corelare cu tranzacția importantă asociată vânzării unui lanț important de magazine de retail, de la o entitate nerezidentă către una rezidentă.

Sursa: BNR

Așadar, concluzionând, nivelul semnificativ mai redus al ISD din semestrul I 2026 comparativ cu perioada corespunzătoare a anului anterior are trei explicații principale: prima este legată de distribuția dividendelor, iar efectele sale se vor corecta cel puțin parțial în a doua parte a anului, a doua ține de reducerea profitabilității operaționale (corelată cu încetinirea economiei), iar cea de-a treia este asociată unei conjuncturi specifice.

ISD alături de fondurile europene contribuie la finanțarea deficitului de cont curent prin fluxuri negeneratoare de împrumuturi suplimentare, ceea ce este important din perspectiva sustenabilității echilibrelor macroeconomice. Ca urmare a evoluțiilor descrise mai sus, pentru moment, componenta care nu generează datorie se restrânge, iar finanțarea se deplasează către instrumente ce vor conduce la o creștere a datoriei externe.

Deciziile privind repartizarea profitului – cât se distribuie și cât se reinvestește – sunt sensibile la percepția asupra perspectivelor economice și la gradul de predictibilitate a cadrului în care operează companiile. Din această perspectivă, evoluția consemnată în primul semestru transmite un semnal care nu poate fi ignorat. Pentru a inversa această tendință și a consolida credibilitatea în fața partenerilor internaționali, în opinia mea este necesar ca politicile guvernamentale să ofere repere certe, iar o măsură primordială este finalizarea și asumarea timpurie a bugetului pentru anul viitor.

Totodată, fondurile europene (în special componentele de tip grant) nu mai reprezintă doar un sprijin pentru investiția publică, ci una dintre puținele resurse semnificative ce permit finanțarea dezechilibrului extern fără a majora stocul de datorie.

Granturile europene au devenit pentru România una dintre sursele consistente de capital extern ce nu generează datorie, într-un context în care cealaltă sursă tradițională (investițiile străine directe – ISD) s-a comprimat semnificativ în perioada curentă. Maximizarea gradului de absorbție a acestora rămâne un obiectiv național prioritar.

Pentru România, miza este mai importantă decât faptul ca investițiile ajută la finanțarea deficitului de cont curent. Ele aduc tehnologie, know-how și integrarea companiilor locale în lanțuri internaționale de valoare. Nu trebuie să uităm faptul că unul dintre motoarele încurajării investițiilor străine este reprezentat de încrederea într-un climat favorabil afacerilor, atât pe plan intern cât și internațional. Capitalul acumulat poate avea rol de amortizor vis a vis de unele riscuri specifice investițiilor, însă, în perioade caracterizate de un nivel semnificativ de ambiguitate, investitorii pot amâna unele decizii, ce în final determină unele externalități negative asupra mediului macro-financiar.  

Problema reală este că România nu a înțeles — sau nu a vrut să înțeleagă — cum se face o tranziție energetică. A construit capacități de producție în locurile în care investitorii au găsit terenuri, autorizații și racordări convenabile, nu neapărat acolo unde energia putea fi consumată sau transportată în siguranță. A finanțat fiecare MW instalat, dar nu a cerut ca energia să fie disponibilă atunci când sistemul avea nevoie de ea.

Energia regenerabilă nu este cauza situației critice în care a ajuns Sistemul Electroenergetic Național. Panourile fotovoltaice și turbinele eoliene nu au destabilizat singure sistemul și nici nu trebuie transformate în țapi ispășitori.

Statul a urmărit:

• absorbția rapidă a fondurilor europene;
• numărul de panouri montate;
• valoarea contractelor semnate;
• capacitatea instalată anunțată în conferințe;
• satisfacerea investitorilor grăbiți să valorifice schemele de sprijin;
• alimentarea unui lanț de furnizori, instalatori și intermediari conectați la programele publice.

Nu a urmărit cu aceeași determinare:

• armonizarea dintre producție, rețea și consum;
• localizarea rațională a noilor capacități;
• stocarea energiei;
• păstrarea capacităților de rezervă;
• dezvoltarea rețelelor înaintea racordărilor;
• comportamentul agregat al sutelor de mii de prosumatori;
• funcționarea SEN în fiecare oră, nu doar bilanțul anual.

Am eliminat cărbunele înainte de a construi un sistem energetic capabil să funcționeze fără el

Dezastrul energetic al României nu poate fi pus exclusiv pe seama eliminării cărbunelui. Trebuie recunoscut că acest sector acumulase probleme tehnice și economice grave: centrale îmbătrânite, randamente scăzute, costuri mari de exploatare, investiții amânate și cheltuieli tot mai apăsătoare cu certificatele de CO₂. Menținerea integrală în funcțiune a vechiului parc pe cărbune ar fi putut majora, orientativ, prețul final al energiei electrice cu aproximativ 10–20%, în funcție de producția realizată și de prețul certificatelor de emisii. Numai costul CO₂ poate adăuga circa 60–100 euro/MWh la energia produsă din lignit. Prin urmare, păstrarea neschimbată a întregului sector nu era nici sustenabilă economic, nici suportabilă pentru consumatori.

Dar nici închiderea centralelor la întâmplare, înainte de construirea unor capacități ferme care să le înlocuiască, nu putea reprezenta o soluție. Greșeala nu a fost decizia de a reduce treptat rolul cărbunelui, ci modul în care această retragere a fost făcută, fără centrale noi pe gaze pregătite la timp, fără suficientă stocare, fără întărirea rețelelor și fără o corelare reală între producție, consum și capacitățile de import.

România nu trebuia să aleagă între păstrarea cu orice preț a tuturor centralelor pe cărbune și demolarea lor grăbită. Soluția rațională era o retragere etapizată, închiderea grupurilor complet necompetitive, modernizarea temporară a celor încă necesare sistemului și păstrarea unei rezerve strategice până la apariția capacităților reale de înlocuire.

Adevăratul dezastru nu este că România a renunțat la cărbune, ci că a renunțat la capacități sigure înainte de a avea cu ce să le înlocuiască. Am închis după calendarul politic, dar am construit după hazard.

Nu regenerabilele au provocat dezastrul în energie, ci iluzia că un MW volatil este egal cu un MW care produce la comandă

România nu a greșit construind capacități eoliene și fotovoltaice. Greșeala fundamentală a fost să pună semnul egal între megawații securitari — produși controlabil din cărbune și gaze — și megawații regenerabili, dependenți de soare și vânt. Am tratat la fel energia disponibilă ziua și energia necesară noaptea, puterea instalată și puterea efectiv garantată.

În analiza economică am comparat mere cu pere: costul aparent redus al energiei regenerabile cu costul complet al centralelor clasice, fără să includem suficient costurile stocării, echilibrării, rezervelor, întăririi rețelelor și capacităților de backup. Ne-am îmbătat cu promisiunea că energia regenerabilă ieftină va rezolva totul, ignorând că un sistem energetic nu trebuie doar să producă ieftin atunci când poate, ci să livreze sigur atunci când consumatorul are nevoie.

Problema nu este că am construit regenerabile, ci că am confundat energia ieftină când există cu energia sigură când este necesară.

Dezastrul energetic nu este întâmplător, politicienii au legiferat ce au vrut „băieții deștepți”, aceștia au încasat, iar românii au plătit

Dezastrul energetic nu este doar rezultatul unor greșeli tehnice, ci al unor politici construite prea adesea în jurul intereselor celor care au urmărit îmbogățirea rapidă, nu siguranța sistemului. Sub influența „băieților deștepți” din energie, politicienii au promovat legi și programe care au încurajat vânzarea de echipamente, construirea oricărei capacități profitabile și dezvoltarea unor afaceri cu venituri mari, constante și riscuri transferate consumatorilor.

Nu s-a construit pornind de la întrebarea „de ce are nevoie sistemul?”, ci de la întrebarea „ce se poate vinde și unde se poate câștiga?”. Au apărut investiții necorelate cu rețelele, consumul, stocarea și capacitățile de echilibrare. Fiecare soluție incompletă a creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate a justificat ulterior vânzarea altor echipamente, construirea altor instalații și lansarea altor afaceri.

Astfel, România nu a primit un sistem energetic coerent, ci o succesiune de businessuri profitabile ridicate unele peste greșelile celorlalte. Crizele nu au mai fost excepții, ci combustibilul unui mecanism economic în care erorile de ieri generează contractele, investițiile și profiturile de mâine.

Au construit intenționat prost, a apărut criza, apoi tot ei au venit să ne vândă soluția — tot pe banii consumatorilor – este rețeta de 15 ani în energia românească.

Vechea și noua manipulare din energie, să oprim gazele, hidrocentralele și nuclearul și să construim numai fotovoltaice că merg fără apă

Chiar și în actuala criză energetică este promovată agresiv, inclusiv de cei interesați să vândă în continuare echipamente în România, ideea falsă că trebuie oprite investițiile în centrale pe gaze, hidrocentrale, reactoare nucleare și SMR-uri, pe motiv că acestea folosesc apă, iar viitorul ar trebui construit exclusiv pe fotovoltaice.

Nimic nu poate fi mai periculos. Fotovoltaicele sunt necesare, dar nu pot asigura singure funcționarea unui sistem energetic, nu produc noaptea, au o contribuție redusă în anumite perioade ale iernii și depind de stocare, rețele, capacități de echilibrare și surse controlabile. Niciun megawatt instalat nu devine automat un megawatt disponibil atunci când sistemul are nevoie de el.

România nu trebuie să înlocuiască dependența de combustibili fosili cu dependența exclusivă de vreme, importuri și echipamente. Siguranța, securitatea și prețurile sustenabile pot fi obținute numai printr-un mix echilibrat: regenerabile, hidroenergie, nuclear, gaze, stocare, rețele consolidate și capacități strategice de rezervă.

A prezenta fotovoltaicele drept unica soluție și toate celelalte tehnologii drept obstacole nu este politică energetică, ci promovare comercială deghizată în doctrină. Această abordare este la fel de periculoasă precum practicile vechilor „băieți deștepți”: se schimbă produsul vândut și discursul public, dar sistemul rămâne subordonat interesului comercial.

România nu are nevoie de monopolul unei tehnologii, ci de un sistem capabil să funcționeze în fiecare oră, în orice anotimp și în orice situație de criză, oferind prețuri mici.

Top of Form

Bottom of Form

România este o țară plină de megawați care tremură la fiecare seară fără vânt

România nu are prea multă energie regenerabilă. România are prea puțină organizare, prea puțină flexibilitate și prea puțină răspundere pentru felul în care această energie a fost integrată.

Dezastrul din energie = Cheltuieli ineficiente + ”băieți deștepți” + investiții nearmonizate + pseudo-ecologiști + hidrocentrale blocate + marketing politic în locul soluțiilor tehnico economice + incompetență

Fuga după investitori, să fie mulți, rapizi și fără obligații sistemice

România a confundat atragerea investițiilor cu realizarea unei strategii energetice.

Investitorii au făcut ceea ce le-a permis și i-a încurajat legea: au căutat terenul cel mai ieftin, radiația solară sau potențialul eolian cel mai bun, racordarea accesibilă și recuperarea cea mai rapidă a capitalului. Nu era obligația investitorului să reconstruiască SEN. Era obligația statului să stabilească regulile.

Statul trebuia să spună:

• unde mai poate fi instalată producție fără congestii majore;
• unde este nevoie de consum nou;
• unde stocarea trebuie să fie obligatorie sau stimulată;
• ce parte din puterea aprobată trebuie să fie fermă;
• ce contribuție trebuie să aducă proiectul la reglajul frecvenței și tensiunii;
• cine suportă întărirea rețelei;
• ce se întâmplă când producția simultană depășește consumul și capacitatea de transport.

În schimb, România a tratat aproape fiecare investiție separat. Fiecare proiect putea arăta rezonabil în propriul studiu, în timp ce suma proiectelor devenea dificil de gestionat.

A fost o dezvoltare pe parcele, nu o dezvoltare de sistem.

Goana după absorbția fondurilor, nu după rentabilitatea investițiilor făcute

Fondurile europene și naționale trebuiau să fie un instrument pentru modernizarea sistemului. Prea des, ele au devenit obiectivul în sine.

Indicatorul politic a fost: „Câți bani am atras?”

Indicatorul administrativ: „Câte contracte am semnat?”

Indicatorul electoral: „Câte panouri am montat?”

Indicatorul comercial: „Câte echipamente am vândut?”

Nu soarele și vântul sunt vinovate. Vinovați sunt cei care au construit fără să înțeleagă SEN

În unele programe, arhitectura finanțării a părut concepută mai degrabă pentru rularea rapidă a banilor printr-un cerc de furnizori, instalatori și intermediari decât pentru obținerea celui mai bun rezultat energetic. Chiar dacă nu poate fi presupus automat un interes ilegal, stimulentul instituțional a fost evident: cheltuiește bugetul, raportează absorbția și lasă costurile tehnice pentru etapa următoare.

Așa s-a ajuns ca statul să finanțeze:

1. panourile;
2. invertoarele on-grid;
3. întărirea rețelei afectate de injecția simultană;
4. bateriile adăugate ulterior;
5. în unele cazuri, înlocuirea sau dublarea invertorului inițial.

Aceasta nu este tranziție eficientă. Este corectarea succesivă, din bani publici, a unor programe publice proiectate incomplet.

Energia regenerabilă nu este vinovată

Un panou fotovoltaic nu decide unde este amplasat. Nu el stabilește condițiile de racordare, schema de finanțare sau obligația de stocare. Nu el închide o centrală pe cărbune și nu întârzie zece ani o centrală pe gaze.

Energia regenerabilă putea și trebuia să fie una dintre marile soluții ale României:

• reduce consumul de combustibili;
• limitează importurile;
• scade costul marginal în orele favorabile;
• permite producția distribuită;
• reduce factura prin autoconsum;
• oferă energie pentru electrificarea economiei;
• poate alimenta stocarea, mobilitatea electrică și producția flexibilă.

Problema este modul în care a fost integrată: rapid, dispersat administrativ, concentrat geografic, fără suficiente rețele, fără stocare, fără consum flexibil și fără înlocuitori finalizați pentru capacitățile controlabile retrase.

Eroarea tehnică pe care marketingul a ascuns-o sau atunci când nu abordezi energia tehnic, ci abordezi marketingul energetic

Un MW fotovoltaic nu este inferior unui MW pe gaz sau hidro. Este însă alt produs energetic.

Nu poți scoate din SEN un generator de 500 MW și introduce 500 MW în panouri pretinzând că ai păstrat aceeași siguranță. Ai păstrat puterea nominală înscrisă în documente, dar ai schimbat:

• ora în care energia este disponibilă;
• durata livrării;
• capacitatea de comandă;
• localizarea producției;
• serviciile de sistem;
• necesarul de rețea;
• necesarul de rezervă.

SEN nu are nevoie doar de energie. Are nevoie de energia potrivită, în locul potrivit și în secunda potrivită.

Fără stocare, tranziția energetică rămâne doar o afacere de prânz

O altă eroare a politicii publice este reducerea întregii discuții la baterii litiu-ion. Sistemul are nevoie de tehnologii diferite pentru durate diferite:

Întrebarea este dacă a ti auzit pe cineva sa vorbeasca de un astfel de system. Am auzit doar ca trebuie sa cumparam baterii

Sistemul energetic, sacrificat pentru subvenții, dividende și profituri rapide

Orice capacitate nouă trebuia analizată prin trei întrebări simultane:

Dacă una dintre componente lipsește, investiția nu dispare, dar o parte din cost este transferată sistemului:

• prin întărirea rețelei;
• prin congestii;
• prin limitarea producției;
• prin necesarul de rezervă;
• prin exporturi ieftine la prânz;
• prin importuri scumpe seara;
• prin tarife mai mari suportate de consumatori.

Au spart sistemul, au vândut tranziția și au lăsat România dependentă de importuri

România nu a făcut tranziție energetică. A făcut, în prea multe etape, o acumulare de instalații fără construcția simultană a sistemului care să le susțină.

Am plătit certificate verzi pentru a produce indiferent de oră. Am plătit Casa Verde pentru a injecta la prânz. Am lăsat centralele flexibile să se închidă sau să întârzie. Am blocat investițiile hidro între documentații neactualizate, protecția mediului și improvizații legislative. Am scos profitul companiilor de stat sub formă de dividende. Apoi am încercat să obligăm cetățenii să cumpere baterii pentru a repara o problemă creată de stat. Când această obligație nedreaptă a fost întoarsă, nu am pus imediat în loc un mecanism corect.

Acum descoperim realitatea pe care fizica nu a încetat niciodată să ne-o spună: nu poți opri un reactor nuclear, un grup hidro sau o centrală pe gaz și să pui în loc aceeași putere în panouri, deoarece panourile produc când există soare, nu când SEN are nevoie de energie.

Criza actuală nu este eșecul energiei regenerabile. Este eșecul celor care au transformat tranziția energetică într-o cursă după subvenții, MW instalați și comunicate triumfaliste, fără să construiască stocarea, rețeaua și capacitatea controlabilă necesare funcționării sistemului.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI