Cea mai mare eroare care se face astăzi în dezbaterea energetică din România este confundarea energiei produse pe parcursul unui an cu securitatea reală a sistemului. Pe hârtie, România nu duce lipsă de capacități instalate. În practică, începe să apară o problemă mult mai gravă, lipsa capacității ferme disponibile exact în orele critice ale iernii, atunci când consumul atinge maximele, producția solară este nulă, vântul poate lipsi, hidrocentralele sunt limitate, iar importurile devin incerte și scumpe.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica transmite un mesaj care ar trebui să preocupe atât autoritățile, cât și investitorii: sistemul energetic românesc intră într-o perioadă în care succesul tranziției nu va mai fi determinat de câți MW noi sunt instalați, ci de câți MWh pot produce efectiv atunci când sistemul este sub presiune.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica indică un deficit major de adecvanță, nu o simplă vulnerabilitate. În scenariul central analizat pentru anul 2027, sistemul energetic național ajunge la un indicator LOLE de 143,55 ore (Loss of Load Expectation – numărul estimat de ore într-un an în care sistemul electric nu poate acoperi integral cererea de energie din resursele disponibile, inclusiv din import) și la o energie nealimentată (ENS) de 36.070 MWh (cantitatea de energie pe care consumatorii ar fi dorit să o consume, dar pe care sistemul nu a putut să o livreze din cauza lipsei de capacitate disponibilă). Combinația celor două arată nu doar că deficitul apare des, ci și că este semnificativ ca volum energetic.

Pentru anul 2027, valorile LOLE (Loss of Load Expectation) și ENS/EENS (Expected Energy Not Served) nu sunt publicate într-un singur tabel european pentru toate țările. Acestea apar în evaluările naționale de adecvanță și în studiile ENTSO-E (ERAA). Totuși, pentru câteva țări europene există rezultate disponibile sau estimări oficiale pentru orizontul 2027.

România începe să intre într-o situație în care eliminarea unor capacități convenționale este mai rapidă decât introducerea unor înlocuitori capabili să ofere aceeași siguranță operațională. Problema nu este lipsa regenerabilelor. Problema este lipsa capacităților care pot fi chemate să producă atunci când sistemul are nevoie urgentă de ele.

Iarna 2026–2027 reprezintă primul test real. Studiul de Adecvanță al Transelectrica arată că perioadele critice se concentrează în lunile ianuarie, februarie și decembrie, în special în intervalele de vârf de dimineață și seară.

Acestea sunt exact orele în care: fotovoltaicul produce zero, consumul rezidențial explodează, pompele de căldură și încălzirea electrică cresc cererea, importurile regionale sunt solicitate simultan și orice indisponibilitate tehnică devine critică.

În asemenea condiții, discursul bazat pe capacități instalate își pierde relevanța. Un MW solar instalat și indisponibil după apus nu are aceeași valoare sistemică precum un MW capabil să livreze energie în timpul unui vârf de consum. Aceasta este diferența dintre capacitate și adecvanță.

Cărbunele rămâne indispensabil în iarna următoare, indiferent cât de incomod este acest lucru. Concluzia probabil cea mai neplăcută politic a raportului este că grupurile pe lignit încă au o valoare strategică majoră.

Menținerea unor unități la Rovinari și Turceni reduce dramatic riscul de adecvanță:

• LOLE scade de la 143,55 ore la 11,34 ore;
• ENS scade de la 36.070 MWh la 3.456 MWh.

Acest lucru nu înseamnă că lignitul este viitorul. Înseamnă însă că România nu poate elimina capacități convenționale înainte de a avea înlocuitori reali, securitari. Nu promisiuni. Nu proiecte aflate pe hârtie. Nu obiective politice. Capacități funcționale și disponibile.

Lignitul rezolvă o parte din problema securității, dar nu și problema costurilor. În scenariul respectiv, prețurile rămân ridicate, ceea ce confirmă că lignitul poate funcționa ca plasă de siguranță în iarna 2026/2027, nu ca soluție durabilă pentru următorii ani. Asta impune însă deplasarea urgentă la Bruxeles și solicitarea eliminării opririi din funcționare a centralelor pe cărbune cât mai urgent.

Gazul natural este pilonul tranziției și cea mai mare vulnerabilitate a acesteia. Scenariile în care intră în exploatare noile centrale pe gaz modifică radical imaginea sistemului. Indicatorii de adecvanță se îmbunătățesc până aproape de niveluri acceptabile.

Problema este că întreaga strategie energetică începe să depindă de proiecte care trebuie finanțate, construite, conectate și puse în funcțiune la timp. Iar România nu are un istoric care să inspire încredere în respectarea termenelor pentru proiectele energetice majore. Cu alte cuvinte, securitatea energetică a următorilor ani depinde de ipoteza că proiectele esențiale nu vor întârzia. Aceasta este poate cea mai fragilă presupunere din întregul model. Mai mult, apare și problema economică.

Centralele pe gaz sunt necesare pentru sistem, dar există riscul să nu funcționeze suficient de multe ore pentru a-și recupera investițiile exclusiv din piață. Fără un mecanism de capacitate, România riscă să solicite investiții în active critice pentru securitatea energetică fără a crea condițiile economice necesare pentru rentabilizarea lor.

Succesul solarului ascunde o problemă structurală. Creșterea fotovoltaicului este una dintre marile reușite ale ultimilor ani. Dar există o diferență fundamentală între producția de energie și valoarea sistemică a acelei energii. Studiul de Adecvanță al Transelectrica, arată niveluri ridicate de energie nevalorificată în toate orizonturile analizate.

Aceasta este consecința unui sistem care produce masiv atunci când cererea este redusă și produce insuficient atunci când cererea este maximă. Fără stocare semnificativă, fără flexibilitate și fără dezvoltarea accelerată a rețelelor, România riscă să transforme o parte a succesului fotovoltaic într-o sursă suplimentară de volatilitate, de insecuritate energetică și de prețuri mari.

Problema viitorului nu va fi lipsa energiei la prânz. Problema viitorului va fi lipsa energiei între orele 18:00 și 22:00 în zilele reci de iarnă.

Stocarea este veriga lipsă a tranziției. Studiul de Adecvanță al Transelectrica estimează necesități de stocare de ordinul:

• 3.000 MW / 11.000 MWh până în 2027;
• 3.300 MW / 12.400 MWh până în 2030;
• 4.800 MW / 18.400 MWh până în 2035.

Comparativ cu aceste valori, nivelul actual al stocării rămâne modest. Discuția publică este concentrată aproape exclusiv pe MW. Dar problema reală este MWh. Puterea poate acoperi un vârf de câteva minute. Energia stocată este cea care poate susține sistemul timp de ore. Iar exact aici decalajul este încă foarte mare.

Importurile nu sunt o strategie de securitate energetică. În ultimii ani s-a consolidat ideea că interconectarea europeană rezolvă automat problema adecvanței. Această concluzie este periculoasă. Importurile funcționează excelent atunci când problema este locală.

Ele devin mult mai puțin fiabile atunci când problema este regională. Dacă România, Ungaria, Bulgaria, Serbia și Europa Centrală se confruntă simultan cu temperaturi scăzute și consum ridicat, fiecare sistem va încerca să își protejeze propria securitate energetică.

În astfel de momente, capacitatea disponibilă pentru export se reduce exact când este cea mai necesară. Securitatea energetică nu poate fi externalizată și ea trebuie abandonată și recur la construcția autonomiei energetice a României până nu e prea târziu.

Rețeaua începe să devină o limitare la fel de importantă ca producția. O mare parte a dezbaterii publice se concentrează pe noi capacități de producție în energie regenerabilă. Sunt voci care cer oprirea construcției centralelor pe gaz și a hidrocentralelor. Mult mai puțin se discută despre infrastructura care trebuie să transporte energia.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica avertizează că, pe măsură ce ponderea regenerabilelor crește, dezvoltarea insuficientă a rețelei poate deveni un factor limitativ major.  Poți construi mii de MW noi. Dacă acea energie nu poate fi transportată eficient către centrele de consum, o parte semnificativă a valorii investiției se pierde și mai mult determină creșterea în viitor a prețurilor energiei electrice ca urmare a importurilor masive. Din această perspectivă, liniile electrice, transformatoarele și digitalizarea sistemului devin active strategice, nu simple investiții tehnice.

Adevăratul risc nu este blackoutul. Este funcționarea permanentă la limită a SEN. Cea mai mare greșeală ar fi reducerea întregii discuții la întrebarea: „Va avea România blackout?” Probabil că nu (chiar dacă probabilitatea unui blackout crește de la an la an, așa cum evoluează lucrurile în România). Dar aceasta este întrebarea greșită.

Întrebarea corectă este: Cât va costa evitarea blackoutului?

Un sistem care operează constant aproape de limită produce prețuri mari (este o iluzie scăderea prețurilor în acest context), volatilitate ridicată, investiții mai riscante, dependență mai mare de intervenții administrative și competitivitate industrială mai redusă.

Intervalul 2028–2032 este adevăratul test al României. Perioada cu cel mai mare risc strategic nu este doar iarna următoare. Intervalul 2027–2032 aduce multe potențiale riscuri.

Atunci se pot suprapune simultan:

• reducerea rolului cărbunelui;
• oprirea Unității 1 Cernavodă pentru retehnologizare;
• creșterea consumului prin electrificare;
• întârzieri la noile centrale pe gaz;
• extinderea insuficientă a rețelei de energie electrică;
• dezvoltarea incompletă a stocării energiei electrice.

Dacă toate proiectele strategice sunt finalizate la timp, riscul rămâne gestionabil. Dacă mai multe proiecte întârzie simultan cu doi, trei sau patru ani, România poate intra într-o perioadă de vulnerabilitate energetică și economică fără precedent după aderarea la Uniunea Europeană.

Studiul de Adecvanță al Transelectrica transmite un mesaj pe care decidenții Români, încă par să îl subestimeze: România nu riscă să rămână fără energie. România riscă să rămână fără suficientă putere fermă exact în momentele în care are cea mai mare nevoie de ea. În mod paradoxal presa maghiară a atras atenția că România s-ar putea confrunta cu probleme mari la iarnă.

Adevărata amenințare pentru următorii ani nu este blackoutul național. Este apariția unui sistem energetic simultan mai fragil, mai dependent de importuri și mai scump. Iar dacă există un interval care va decide dacă tranziția energetică românească este un succes sau un eșec, acela nu este doar 2026–2027. Este perioada 2027–2032.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Europa vorbește despre tancuri, despre muniție, despre pragul de 2 – 5% din PIB pentru apărare. Se calculează divizii, raze de acțiune, capacitate industrială militară. Dar adevărata vulnerabilitate strategică a continentului nu vine pe șenile. Vine în facturi.

Un război mobilizează. Sărăcia fragmentează.

Dacă în următorii ani 1 din 4 gospodării europene ajung să cheltuiască peste 10% din venit pentru energie, nu discutăm despre o problemă socială marginală. Discutăm despre o fractură structurală care afectează coeziunea internă, legitimitatea sancțiunilor, sustenabilitatea bugetelor militare și capacitatea Uniunii Europene de a proiecta putere.

Aceasta este o bombă lentă.

Dependența energetică – șocul care a expus vulnerabilitatea

Uniunea Europeană vs. Rusia – anatomia unei dependențe

Înainte de 2022, aproximativ 40% din gazul natural importat de UE provenea din Rusia . În unele state din Europa Centrală și de Est, dependența depășea 80–90%.

Invazia Ucrainei a transformat gazul într-o armă.

În 2022, prețurile pe piețele spot europene au crescut de 3–5 ori față de media anilor anteriori. Vârful a depășit 300 euro/MWh. Chiar dacă ulterior cotațiile au coborât, volatilitatea a devenit structurală.

Iar volatilitatea înseamnă riscul de transfer permanent către gospodării.

Cifrele crude ale fragilității sociale

Datele europene arată deja o fundație instabilă:

• Aproximativ 95 de milioane de persoane (21–22% din populația UE) sunt în risc de sărăcie sau excluziune socială (indicator AROPE).
• Între 17% și 22% dintre gospodării depășesc pragul de 10% din venit pentru energie.
• În Est și Sud, vulnerabilitatea energetică depășește 30–40% din gospodării.
• Aproximativ 9–10% dintre europeni declară că nu pot încălzi locuința adecvată .

Dacă până în 2030 proporția totală în riscul urcă la 25%, discutăm despre 110–115 milioane de persoane în precaritate energetică. Nu este o statistică socială. Este o schimbare de echilibru politic continental.

De ce este această problemă geopolitică, nu doar socială?

Sprijinul pentru sancțiuni și pentru Ucraina nu este un reflex moral etern. Este un echilibru politic susținut de toleranță economică.

Când factura anuală la energie crește cu 1.000–1.500 euro per gospodărie , apar trei dinamici:

1. Crește presiunea pentru „normalizare” a relațiilor externe.
2. Scade toleranța pentru sancțiuni prelungite.
3. Se amplifică narativele de tip „Bruxelles ne sărăcește”.

Rusia mizează pe uzură, nu pe blitzkrieg.

O populație obosită economică votează diferit. Iar diferențele electorale se traduc în veto-uri, blocaje și condiționări în Consiliu European.

Subpresiune socială NATO. NATO și dilema celor 2 -5% din PIB

Alianța cere minimum 2% din PIB pentru apărare. Tot mai multe state discută de 5%. Pentru o economie de 300 miliarde euro PIB, creșterea de la 2% la 5% înseamnă 15 miliarde euro anual .

În paralel:

• Subvențiile energetice în UE au depășit 700 miliarde euro în 2022–2023 .
• Doar în 2023, sprijinul a fost în jur de 354 miliarde euro .
• Datoria publică medie în zona euro rămâne aproape de 90% din PIB .

Întrebarea electorală devine inevitabilă: „De ce bani pentru tancuri când nu ne permitem căldura?” Militar, NATO poate rămâne solid. Politic, consensul poate deveni volatil.

Iar adversarii exploatează fisurile politice, nu raportul de forțe brute.

Extinderea UE – facturile ca veto tăcut

Integrarea Ucrainei, Republicii Moldova și Balcanilor de Vest presupune:

• Fonduri de convergență,
• Extinderea Politicii Agricole Comune,
• Investiții structurale masive.

Într-un climat în care 25% dintre cetățeni sunt vulnerabili energetic, mesajul populist devine simplu și eficient: „De ce finanțăm alții când noi abia ne plătim energia?”

Probabilitatea rezultatului: mai multe drepturi de veto, calendar „elastic” și condiții interne.

Fiecare an de întârziere creează spațiu strategic pentru alte puteri în vecinătatea UE.

Pacea socială pe credit

Interzicerea gazului rusesc înseamnă dependență mai mare de LNG și piețe globale volatile.

Consecințe structurale:

• Costuri industriale mai ridicate decât în alte țări.
• Concurență directă cu Asia pentru LNG.
• Sensibilitate la fiecare șoc geopolitic.

Dacă energia rămâne structural scumpă:

• Investițiile se relochează.
• Statele subvenționează pentru a preveni explozia socială.
• Bugetele pentru inovare și reindustrializare sunt sacrificate.

UE riscă să cumpere pace socială pe credit, nu soluții structurale.

Dacă nu reducem structural sărăcia energetică evoluțiile sociale pot devein periculoase

Având în vedere indicatorii de sărăciei energetucă care pot să cuprindă UE în perspectiva anului 2030:

– AROPE (At Risk Of Poverty or Social Exclusion) să crească de la 21% la 25%, care ar aduce cu până la 18 milioane mai multe persoane în sărăcie energetică

– Incapacitatea de încălzire adecvată a cetățenilor eurpeni rămâne la 9–11%, devenind „noua normalitate”.

–  Sprijinul energetic este posibil  în UE la un nivel de cca 150–250 miliarde euro anual. Asta înseamnă cî în 5 ani UE are nevoie de  750 miliarde – 1,25 trilioane euro.

Nu este colaps. Este degradare geopolitică graduală .

UE devine astfel, mai scumpă de guvernat, mai înceată în decizii, mult mai ușor de divizat, mult mai vulnerabilă la războiul de uzură economică și informațională.

Radicalizarea – efectul lent dar sigur spre care se îndreaptă UE

Istoria arată un tipar constant, insecuritatea economică persistentă produce creșterea votului antisistem, fragmentare parlamentară, majoritatea fragilă și coaliții instabile.

Nu colaps. Instabilitate cronică.Iar geopolitica nu așteaptă consensuri fragile.

Ce ne poate rezerva viitorul. Trei traiectorii ale UE până în 2030

Politica UE poate duce în direcții total diferite din punct de vedere al sărăciei energetice:

1. Stagnare controlată

• 25% risc de sărăcie.
• UE rămâne unită, dar mai puțin influentă.

2. Polarizare

• 27–30% risc de sărăcie care s-ar atinge în caz de recesiune.
• Diviziuni Est–Vest accentuate.
• Presiune pe sprijinul extern.

3. Reindustrializare agresivă

• Asigurarea circuitelor fluxurilor industriale integrate
• Renovare accelerată a clădirilor.
• Investiții masive în eficiență energetică.
• Modernizarea rețelelor.
• Risc redus la 18-20%.

Acesta este singurul scenariu în care energia devine avantaj, nu vulnerabilitate.

Un război militar poate uni Europa.  Sărăcia energetică o obosește.

Dacă 1 din 4 europeni trăiește sub presiune energetică permanentă: consensul extern devine fragil, cheltuielile de apărare devin contestate, extinderea devine politizată și radicalizarea devine normalizată.

Țările nu sunt învinse doar pe câmpul de luptă. Sunt învinse când societățile lor obosesc.

Dușmanii mizează pe uzură. Dacă UE nu reduce structural sărăcia energetică în următorii 5 ani, nu va pierde un război. Va pierde viteza, coeziunea si claritatea strategică.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

Criza energetică nu a fost doar o explozie de prețuri. A fost un test de stat . Un test care arată limpede diferența dintre o țară care își asumă rolul de protector social și una care vehiculează ”protecția” în fața cetățenilor, dar îi lasă să se descurce singuri.

Comparația dintre Germania și România nu este despre gaz sau electricitate. Este despre putere, responsabilitate și cinism politic .

Analiza ia în considerare costul cu gazele, energia electrică și ajutorul pentru clienții vulnerabili și salariul minim pe economie

Înainte de criză, semnalele au fost ignorate. În 2020, înainte ca războiul și haosul energetic să lovească Europa, România era deja într-o poziție mai proastă decât Germania. Costul cu energia consuma o pondere mai mare din salariul minim al românului decât din cel al germanului.

Diferența? În Germania, statul intervenea deja. Ajutoarele pentru energie existau pentru consumatorii vulnerabili, erau accesibile și reflectau ideea simplă: energia este un bun esențial .

În România, ajutorul pentru vulnerabilitate era o sumă simbolică. Mesajul implicit: descurcați-vă ! Statul nu a citit semnalul de alarmă. Sau l-a citit și l-a ignorat.

În timpul crizei a fost momentul adevărului. În 2022, când prețurile au explodat, Germania a tratat criza ca ceea ce era: o amenințare sistemică. A pompat bani publici, a redus TVA de la 19% la 7%, a acordat ajutoare. Nu din generozitate, ci din rațiune. Pentru că un cetățean care îngheață sau nu poate plăti factura nu este „mai responsabil”, ci mai instabil .

România a ales calea opusă. Factura a explodat, salariul a rămas mic, iar ajutorul pentru consumatorii vulnerabili a rămas microscopic și birocratic în a fi accesat. Energia a ajuns să înghită aproape o cincime din venitul minim.

Pentru milioane de oameni, consumul nu a mai fost o decizie economică, ci una de supraviețuire: mai puțină căldură, mai puțină lumină, mai multă datorie.

Aici se rupe definitiv contractul social. În Germania, criza a fost colectivizată.
În România, a fost individualizată.

După criza energetică a venit normalitatea în Germania, România rămânând cu ideea unei crize permanente, cu o plafonare numai bună de muls.

După 2024, Germania revine aproape la punctul de plecare. Costurile mari rămân, dar salariile cresc suficient astfel încât costurile cu energia să nu mai fie o obsesie zilnică. Statul a absorbit șocul și a lăsat economia și societatea să respire.

În România, „după criză” este o ficțiune. Ponderea energiei rămâne mare, ajutorul pentru consumatorii vulnerabili insuficient, iar vulnerabilitatea devine permanentă și se dorește să fie aplicată tuturor. Nu mai vorbim de un accident istoric, ci de o nouă normalitate a precarității .

În dezbaterea despre criză energetică s-a spus obsesiv că România a fost „mai socială” pentru că a plafonat prețurile, iar Germania „mai dură” pentru că a lăsat piața liberă. Este una dintre cele mai comode și mai false concluzii ale ultimilor ani.

Pentru că realitatea arată exact invers: piața liberă nu a sărăcit consumatorul. Statul slab a făcut-o. Diferența dintre Germania și România nu stă în prețul gazului sau al electricității. Stă în curajul statului de a-și asuma criza și nu doar a mima protecția, folosind cuvinte mari, lăsând în fapt fiecare consumator să se descurce.

Germania a spus adevărul dur, dar a făcut protecţie reală. Germania a lăsat prețurile să spună adevărul. Da, au crescut. Da, șocul a fost vizibil. Dar statul nu s-a prefăcut că problema nu există și nu a încercat să o ascundă sub o capacitate administrativă.

A făcut altceva, mult mai greu, a recunoscut că piața produce șocuri și a decis că nu cetățeanul trebuie să le suporte singur. Cu atât mai puțin statul să profite de acest lucru. Reducerea de TVA, ajutoare directe, salariu minim crescut rapid, intervenție fiscală masivă. Mesajul a fost simplu: piața poate fi dură, dar statul va fi mai puternic decât ea. Rezultatul? Chiar în vârful crizei, energia nu a devenit o traumă zilnică pentru majoritatea populației.

România a prezentat plafonarea ca fiind salvarea românilor, realitatea este alta. România a ales calea aparent protectoare: plafonarea. O decizie populară și ușor de comunicat. Plafonarea nu a fost dublată de venituri mai mari, de ajutoare largi sau de un aparat administrativ capabil să gestioneze criza. Pentru consumatorul român, chiar și cu prețul plafonat, energia a ajuns ”să mănânce” o parte din salariu. Vulnerabilitatea nu a fost excepția, ci regula. Statutul nu a amortizat șocul. L-a amânat și l-a livrat lunar, în rate, pe factură.

Paradoxul care ar trebui să ne rușineze. Germania a lăsat piața mai liberă și a protejat mai bine. România a plafonat piața și a expus mai tare. Asta spune tot ce trebuie să știm despre natura crizei. Nu a fost o criză a prețurilor, ci o criză de stat. Plafonarea fără redistribuire nu este politică socială. Este politică de marketing.

Cine a plătit, de fapt? În Germania, criza a fost plătită din buget, prin solidaritate și decizie politică. În România, criza a fost plătită de oamenii săraci.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

România nu este „împotriva” direcției UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice – de la PNESC la poziții oficiale – susține exact liniile mari ale tranziției europene. Piață funcțională. Decarbonizare accelerată. Rețele moderne. Protecție socială țintită. Implementare credibile.

Pe hârtie, România este aliniată. În practică, însă, ajunge frecvent „pe dos”.

Această ruptură dintre vot și faptă nu e doar o problemă de imagine. Este o problemă de costuri economice, investiții ratate și credibilitate strategică.

a) „Direcți UE” acceptate de România (pe hârtie)

În ultimii ani, direcția UE în energie sa cristalizată în câteva axe, pe care România le-a susținut și votat:

• Piață funcțională: prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune.
• Decarbonizare accelerată: mai mult eolian/solar, eficiență, electrificare, flexibilitate (stocare, demand response).
• Modernizarea rețelelor și integrarea resurselor: investiții mari în transport/distribuție, digitalizare, conexiuni, reducerea congestiilor.
• Protecție socială țintită (nu distorsionare permanentă): ajutor pentru vulnerabilitate, nu blocarea semnalelor de preț la toată lumea.
• Planificare și implementare: PNIESC (NECP) credibil, licitații, scheme stabile (ex. CfD), termene respectate.

România are și ținte asumate în PNIESC actualizat (de ex. creșterea ponderii regenerabilelor până în 2030, cu detalii sectoriale).

b) Unde ajunge România „pe dos” față de UE (în practică)

România, țara care votează „piață” la Bruxelles și practică „administrație” acasă

România declară că susține piața internă a energiei – prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune. Și totuși, la fiecare șoc, răspunsul reflexului este controlul administrativ: plafonări, obligații de vânzare la preț fix, contribuții excepționale, restricții.

Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement pentru măsuri care limitează libertatea formării prețului și afectează comerțul. În 2025, România a primit un aviz motivat pentru obligații impuse producătorilor de gaze de a vinde la preț fix pe piața angro.

Paradoxul este limpede: România votează „piață internă”, dar acasă menține un regim de criză prelungită. Politic, plafonarea rezolvă factura de azi. Economic, subminează investițiile de mâine.

Iar energia este exact domeniul în care lipsa investițiilor se plătește scump și mai târziu.

Spune „tranziție”, dar negociază prelungiri pentru cărbune

România a agreat calendarul de reducere a cărbunelui și ținte ambițioase pentru regenerabile până în 2030. Însă când proiectele de înlocuire întârzie – fie că vorbim de capacități noi, stocare sau rețele – soluția nu este accelerarea implementării, negocierea termenelor.

În 2025 au existat discuții prelungirea funcționării unor centrale pe cărbune dincolo de termenele agreate în planurile legate de finanțarea europeană.

Din nou, paradoxul: România semnează calendarul, dar când implementarea scârțâie, mută data-limită.

Problema nu este realismul – orice tranziție trebuie gestionată responsabil. Problema este lipsa unei livrări coerente care să evite dependența de amânare.

Spune „regenerabile”, dar pune frâne prin instabilitate

România nu este anti-regenerabile. Din contră, potențialul este mare, iar investitorii există. Dar instabilitatea normativă, schimbările frecvente prin OUG, taxe ad-hoc și blocajele în avizare creează un mediu de risc.

La aceasta se adaugă rețelele care nu țin pasul cu racordările și tarifele care nu oferă semnale clare pentru flexibilitate.

În timp ce la nivel UE, în 2025, vântul și solarul au depășit combustibilii fosili în producția de electricitate, România avansează „în valuri” – perioade de boom urmate de frâne administrative.

Investitorii nu se tem de piață. Se tem de impredictibilitate.

Protecție socială sau anestezie de piață?

UE promovează protecția țintită a consumatorilor vulnerabili, nu distorsionarea permanentă a pieței. România a extins însă schema de plafonare pe perioade lungi, din 2021 încoace, cu efecte secundare: blocaj de lichiditate, întârzieri la compensări, litigii și semnale de preț „anesteziate”.

Când prețul real nu mai ajunge la consumator, investiții în eficiență și flexibilitate scad.
Când piața e distorsionată prea mult timp, capitalul cere randamente mai mari – sau pleacă.

De ce se întâmplă aceasta?

Nu e vorba doar de „rea-voință”. Sunt cauze structurale:

• Politizarea facturii – energia e subiect electoral; măsura imediată bate reforma durabilă.
• Stat slab în implementare – planurile sunt bune, execuția întârzie.
• Reglementare de criză devenită normalitate – ordonanța înlocuiește strategia.
• Fragmentare instituțională – coordonare slabă între ministere, ANRE, companii de stat și operatori.
• Presiuni sociale locale – fără o tranziție justă credibilă, amânarea devine soluție politică.

România nu e singura țară care a intervenit în piață în anii de criză. Diferența este durata și lipsa unei ieșiri clare din regimul excepțional.

Cât ne costă „răsturnarea pe dos” față de direcția UE în energie?

Costurile sunt reale și cumulative:

• Incertitudine investițională – întârzieri în rețele și flexibilitate.
• Risc de sancțiuni și litigii – reputație afectată.
• Prețuri mai mari pe termen mediu – lipsa capacităților noi și congestiile cresc costurile.
• Pierdere de oportunitate – într-un moment în care UE accelerează structural tranziția, România riscă să rămână cu infrastructura în urmă.

Plafonarea poate ține jos factura azi. Dar dacă blochează investițiile, factura de mâine va fi mai mare.

Ce ar însemna alinierea reală?

Dacă România vrea să fie pe direcția UE nu doar la vot, ci și în practică, trei schimbări sunt decisive:

1. De la OUG la stabilitate Legislativă. Intervențiile să fie temporare, predictibile și țintite strict către vulnerabili. Nu distorsiuni largi și permanente.
2. Rețelele și flexibilitatea – prioritate națională. Investiții accelerate în distribuție, digitalizare, stocare și tarife care stimulează reducerea costurilor. Fără rețea modernă, regenerabile rămân pe hârtie.
3. Livrare pe calendar. Licitații CfD, proceduri rapide de autorizare, capacități de echilibrare și stocare implementate la timp. Amânarea nu poate fi strategie energetică.

România nu suferă de lipsă de strategie. Suferă de lipsă de consecvență. Între votul european și decizia națională există o fisură. Iar în energie, fisurile se transformă rapid în costuri. Adevărata aliniere la UE nu înseamnă să fii de acord la Bruxelles și precaut la București. Înseamnă să accepti că piața, tranziția și disciplina implementării sunt parte din același pachet. Altfel, vom continua să votăm Europa – și să o amânăm acasă.

Dumitru Chisalita

Presedinte AEI

Când au apărut informațiile că Iranul ar putea percepe până la 2 milioane de dolari pentru trecerea unei nave prin Strâmtoarea Hormuz, mulți au privit subiectul ca pe o nouă demonstrație de forță regională. În realitate, miza este mult mai mare, nu vorbim despre o simplă taxă maritimă, ci despre posibilitatea ca una dintre cele mai importante artere energetice ale planetei să fie transformată într-un instrument de presiune economică globală. Și chiar mai mult, deschide calea ca orice strâmtoare din lume să fie folosită ca armă geopolitică.

Concret, consecințele nu s-ar opri la Golful Persic. Ele ar ajunge direct în prețul benzinei și motorinei din România.

Ce înseamnă taxa de 2 milioane de dolari. Iranul ar fi cerut unor petroliere până la 2 milioane USD pentru o singură traversare. La prima vedere pare enorm. Dar să facem calculul. Un VLCC („Very Large Crude Carrier”) transportă aproximativ 2 milioane barili petrol. Prin urmare taxa directă ar adăuga aproximativ 1 dolar/baril. Cum un baril are 159 litri, creșterea directă la pompă ar fi de 0,03 lei/litru. Așadar, strict matematic, taxa NU justifică o explozie a prețurilor la pompă. Și totuși, petrolul s-ar putea scumpi puternic. De ce?  Pentru că piața nu reacționează la costul contabil, ci la risc.

Unde apare adevărata explozie de preț. În momentul în care Iranul transformă Hormuzul într-un „punct de taxare”, traderii înțeleg altceva, Iranul poate decide cine trece, cine plătește, cine așteaptă și cine este blocat. Asta schimbă complet percepția asupra securității energetice globale. Consecințele economice apar imediat:

1. Cresc asigurările maritime. Primele de risc pentru nave au crescut deja de la 0,125% la 0,2–0,4% din valoarea navei, iar ulterior chiar de 4–6 ori în unele cazuri.
2. Piața speculează deficitul. Dacă traderii cred că exporturile pot fi întrerupte, Iranul poate restricționa traficul, tensiunile militare cresc, atunci petrolul urcă preventiv.

De ce Iranul ar face asta? Pentru mulți observatori occidentali, ideea ca Iranul să perceapă taxe de tranzit în Strâmtoarea Hormuz pare un gest extrem sau chiar irațional. În realitate, din perspectiva Teheranului, o asemenea strategie are o logică economică și geopolitică foarte clară.

Iranul știe că nu poate domina economia mondială prin dimensiunea PIB-ului său, prin tehnologie sau prin influență financiară. Dar are un avantaj pe care puține state îl posedă: geografia.

Hormuzul este una dintre cele mai importante artere energetice ale planetei. Aproximativ o cincime din petrolul mondial și volume uriașe de gaze naturale lichefiate trec prin acel culoar maritim îngust dintre Iran și Peninsula Arabică. Într-o lume dependentă de energie, cine controlează un asemenea punct strategic dobândește o putere disproporționată față de dimensiunea sa economică reală. Taxa de 2 milioane de dolari nu este problema principală. Matematic, ea adaugă doar câțiva bani pe litru. Problema reală este că transformă Hormuzul într-un instrument politic, introduce nesiguranță în cea mai importantă rută energetică a lumii și declanșează reacții speculative care pot scumpi petrolul mult peste costul real al taxei.

În economie, uneori nu plătești pentru ceea ce s-a întâmplat. Plătești pentru ceea ce lumea se teme că s-ar putea întâmpla.

Top of Form

Dumitru Chisăliță
Președinte Asociația Energia Inteligentă

România trăiește astăzi unul dintre cele mai absurde paradoxuri economice din Europa. O țară cu hidroenergie ieftină, energie nucleară stabilă, gaze interne și regenerabile în expansiune a ajuns să aibă una dintre cele mai apăsătoare facturi la energie raportate la puterea de cumpărare.

Explicația oficială este repetată obsesiv: „criza energetică”, „războiul”, „piețele europene”, „volatilitatea”. Toate sunt reale. Dar toate sunt și insuficiente explicații și doar propagandă de ”prostit” populația.

Pentru că alte state au trecut prin aceeași criză fără să transforme energia într-o sursă permanentă de tensiune economică și socială. România însă a făcut exact asta.

Problema nu mai este strict costul producerii energiei. Problema este costul sistemului energetic în sine, un mecanism care adaugă risc, ineficiență, distorsiuni și cost administrativ la fiecare verigă dintre producător și consumator.

Dacă România ar funcționa ca o piață energetică normală — concurențială, predictibilă și coerent reglementată — factura finală ar fi cu 25–45% mai mică. Nu puțin mai mică. Ci radical mai mică.

Cât din factură este energie și cât este costul disfuncției?

Dacă luăm drept reper un sistem energetic european funcțional — cu reguli stabile, costuri eficiente și concurență reală — comparația devine incomodă.

Factura „normală” vs factura românească

Acest tabel spune o poveste simplă și brutală, aproape fiecare verigă a sistemului energetic românesc costă mai mult decât ar trebui să coste într-o economie funcțională. Nu pentru că România ar avea resurse proaste. Ci pentru că și-a construit un sistem scump.

Dacă o factură normală ar fi 100 de lei

Poate cea mai clară imagine este aceasta.

Cu alte cuvinte:

• între 25 și 45 de lei din fiecare 100 de lei reprezintă costul disfuncției;
• iar în anii de criză, aproape jumătate din factură a devenit cost sistemic suplimentar.

Acesta este marele adevăr pe care discursul public îl evită: românii nu plătesc doar energia. Plătesc instabilitatea sistemului.

România produce relativ ieftin și vinde relativ scump

Aici apare cea mai mare contradicție economică.

România are:

• hidroenergie cu cost redus;
• nuclear printre cele mai ieftine surse stabile;
• gaze interne;
• regenerabile cu cost marginal aproape zero după amortizare.

Teoretic, toate acestea ar trebui să facă din România una dintre cele mai competitive piețe energetice din regiune.

În practică însă, consumatorul final plătește:

• volatilitate regională;
• mecanismul marginalist european;
• lipsa contractelor stabile;
• lichiditate redusă;
• risc regulatoriu;
• concentrare de piață.

Acesta este paradoxul românesc, o țară cu energie relativ ieftină la sursă produce o factură relativ scumpă la consumator.

România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent

După 2022, piața energetică românească a intrat într-un ciclu aproape permanent de:

• plafonări;
• compensări;
• suprataxări;
• contribuții speciale;
• intervenții administrative;
• modificări legislative succesive.

Fiecare măsură a fost prezentată ca protecție pentru consumator.

Dar piețele energetice au o regulă simplă, orice risc introdus artificial se transformă, mai devreme sau mai târziu, în cost.

Adevărata problemă nu este că statul a intervenit. Problema este că a intervenit permanent, imprevizibil și contradictoriu. România nu mai are nici piață liberă autentică, nici sistem reglementat coerent. Are un hibrid care socializează costurile și privatizează volatilitatea.

Din cei 45% în plus plătit de consumator, cât este incompetență și cât este rentă?

Aceasta este întrebarea pe care aproape nimeni nu vrea să o pună public.

Cât din supraîncărcarea facturii vine din probleme tehnice reale și cât vine din ”afaceri ale băieților deștepți”:

• rente,
• speculații,
• blocaje convenabile,
• oportunism economic?

Răspunsul incomod este că ambele componente sunt importante. Dar nu în proporții egale.

Unde se duc, de fapt, cei 45% în plus plătiți de consumatori?

Cu alte cuvinte, România nu plătește doar costul energiei. Plătește și costul unui ecosistem care a învățat să câștige bani din instabilitate.

Deficiențele reale există. Dar și-au găsit propriile interese economice

Da, România are probleme reale:

• rețele îmbătrânite;
• lipsă de stocare;
• flexibilitate redusă;
• investiții întârziate;
• congestii;
• infrastructură insuficientă.

Totalul este uriaș de cca 15–25% din factura finală. Dar aici apare întrebarea adevărată: Cum este posibil ca aceste probleme să persiste de peste un deceniu într-un sector care a produs profituri enorme în fiecare trimestru?

Răspunsul probabil este că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile.

Volatilitatea a devenit model de business

Orice piață volatilă produce oportunități speculative. Problema este dimensiunea lor și lipsa mecanismelor de limitare.

În România, volatilitatea extremă a permis:

• arbitraj oportunist;
• trading agresiv;
• exploatarea dezechilibrelor;
• profituri disproporționate în anumite segmente.

Aici trebuie făcută o distincție esențială:

• nu orice profit mare este abuz;
• dar nici orice preț rezultat din piață nu este „corect economic”.

În piețele foarte volatile și slab reglementate, diferența dintre tranzacționare legitimă și extracție de rentă devine extrem de subțire.

Adevărata problemă a facturii mari la energie este că anumite blocaje au devenit convenabile

Poate cea mai toxică zonă este cea a blocajelor cronice:

• proiecte întârziate;
• investiții amânate;
• capacități insuficiente;
• interconectări limitate;
• birocrație excesivă.

Unele sunt efectul incapacității administrative.

Dar altele au devenit atât de profitabile încât sistemul aproape că nu mai are interesul să le rezolve.

Pentru că:

• deficitul de capacitate menține prețurile ridicate;
• congestiile creează rente regionale;
• lipsa concurenței stabilizează marjele mari.

Aici este adevărata dramă a pieței energetice românești, nu doar că sistemul este ineficient, ci că anumite forme de ineficiență au devenit profitabile pentru ”băieții deștepți”. Iar atunci când un sistem începe să câștige bani din propriile blocaje, reforma devine nu doar dificilă, ci contrară intereselor celor care controlează jocul.

Dumitru Chisăliță Președinte Asociația Energia Inteligentă

de Victor Popa,
jurnalist economic

„Sistemul bipartit este mort și îngropat!” Constatarea a fost făcută de Zack Polanski, seful Verzilor, unul din partidele câștigătoare la alegerile locale care au avut loc pe data de 7 Mai în Marea Britanie. Partidul verzilor a avut succes în ciuda faptului că Polanski nu are ostentativ toți dinții în gură. Sau că,  după cum ne amintește Camilla Cavendish în Financial Times, pe vremea când lucra ca hipnoterapeut spunea că poate să măreasca bustul doamnelor prin puterea sugestiei. Sau că este total relaxat când vine vorba de lozinci controversate cum ar fi „globalizați Intifada”, el fiind evreu. De altfel, proaspăt alesul primar verde din Lewisham, Liam Shrivastava, a promis că o să înfrățească suburbia londoneză cu o localitate din Palestina. Partidul de stânga radicală a pus gând rău laburiștilor și vrea să-i înlocuiască. În câteva consilii din Anglia și din Londra chiar a reușit asta. În Hackney, spre exemplu, a pus punct câtorva decenii bune de dominație Labour. Pe deasupra, a ocupat două locuri în Senedd (parlamentul galez), o premieră istorică. „Cred că oamenii s-au săturat de Labour și în același timp sunt încântați de alternativa verde.(…) E clar că noua politică înseamnă Green Party versus Reform” a declarat Polanski pentru BBC.

Iată-ne ajunși și la marele câștigător al acestor alegeri, Reform UK, partidul condus de Nigel Farage. De la doar doi consilieri locali cu patru ani în urmă, dreapta populistă a ajuns la 1454 de consilieri dintr-un total de puțin peste 5000 de locuri disputate. Până mai ieri, Reform era coșmarul conservatorilor prin prisma fragmentării electoratului de dreapta. Nu mai puțin de cinci parlamentari Tory printre care și fostul procuror general Suella Braverman, au dezertat către formațiunea condusă de Farage. Asta fără să mai punem la socoteală o serie întreagă de foști parlamentari sau consilieri locali. De data aceasta însă Reform a dislocat masiv voturi mai ales de la Labour. Consilii roșii de zeci de ani de zile au trecut fără drept de apel la Reform. Laburiștii au pierdut aproape 1500 de consilieri, o cifră foarte apropiată de numărul de consilieri pe care l-a câștigat partidul lui Farage, respectiv 1452.

„Ceea ce a fost cu adevărat extraordinar este faptul că atât de multe victorii ale noastre s-au petrecut în fiefurile Labour din Nord Est, Nord Vest, Yorkshire și West Midlands. În multe din aceste zone, realitatea este cum nu se poate mai clară: voturile s-au mutat direct de la partidul laburist la Reform UK” scrie chiar Nigel Farage în The Times.

„Labour a părăsit clasa muncitoare și clasa muncitoare a părăsit Labour” crede și Secretarul general al sindicatului Unite Sharon Graham în cadrul emisiunii Laurei Kuenssberg de la BBC.

N-ar fi prima oară când „zidul roșu” laburist a fost străpuns, a reușit-o și Boris Johnson la alegerile parlamentare din 2019, însă ulterior constituentele au redevenit roșii. La vremea respectivă scrutinul se afla sub imperiul Brexit. A contat Brexit și de data aceasta? Cunoscutul sociolog John Curtice crede că da. El a explicat pentru BBC că „Partidul lui Nigel Farage s-a descurcat cel mai bine în locurile care au votat masiv pentru Brexit în 2016. În constituente unde peste 60% au votat Leave, Reform a luat în medie 40%. Prin contrast, în locurile în care opțiunea Brexit a fost sub 40%, Reform a câștigat în medie doar 10 procente”. Tot el este de părere că scena politică britanică s-a fragmentat. Hegemonia Tory – Labour a luat sfârșit, cel puțin din perspectiva ultimului rând de alegeri. Partidele care fac jocurile în Anglia sunt astăzi cinci la număr și nu două. În ordinea descrescătoare a voturilor primite este vorba de: Reform UK, Labour, Liberal democați, conservatori și verzi.

Rezultatele conservatorilor au fost proaste la rândul lor dar mai puțin proaste decât cele ale rivalilor laburiști. Așteptările fiind sumbre, orice victorie a venit ca o surpriză majoră. Așa s-a întâmplat în Londra unde Tory a reușit să recâștige Westminsterul de la Labour dar și în alte câteva constituente din sudul Angliei. Spre deosebire de laburiști, rezultatele nu au declanșat o luptă pentru putere în interiorul partidului generată de contestarea liderului.

Pentru laburiști pierderile nu s-au limitat la Anglia. În Țara Galilor unde au avut loc alegeri parlamentare, separatiștii de la Plaid Cymru (Partidul Nationalist Galez – n.r) au detronat 27 de ani de guvernare laburistă și au trimis Labour pe locul al treilea, după Reform. În Scoția, tot la parlamentare, au câștigat din nou naționaliștii de la SNP, chiar dacă fără majoritate absolută, urmați la egalitate de Labour și Reform care, la fel ca în Wales, au urcat pe podium de la zero. Astfel s-a mai desprins o concluzie a acestui scrutin: Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord sunt în prezent conduse de forțe separatiste.

Pentru partidul de guvernământ dimensiunea dezastrului aduce cu sine și decontul politic. Primul responsabil este premierul Keir Starmer, „cel mai nepopular prim ministru din istoria măsurătorilor sociologice britanice”, după cum l-a numit The Economist. Să te alegi cu un asemenea renume după nici doi ani de guvernare nu e puțin lucru. Mai ales după ce ai obținut o supermajoritate în parlament. Ce-i drept, există o dispută între specialiști pe marginea întrebării „Cine e mai nepopular? Keir Starmer sau Liz Truss (cel mai scurt mandat din istoria Marii Britanii, 49 de zile – n.r)?” Cert este că greu găsești un antitalent mai mare în relația cu electoratul.

De unde vine această imensă nemulțumire? Obsesia lui Starmer a fost să evite asocierea cu perioada Corbyn. Pentru a face Labour din nou viabil din punct de vedere electoral a trebuit să întoarcă definitiv spatele ideilor precum naționalizare pe bandă rulantă sau alte accente de stângă dură specifice lui Jeremy Corbyn. Modelul de guvernare a fost perioada Blair dar într-o variantă mult mai responsabilă fiscal. Cu alte cuvinte, foarte strâns la pungă. Asta i-a adus încrederea condiționată a piețelor financiare dar a dezamăgit profund votanții de stânga. Abordarea centristă și manieră tehnocrată a primului ministru nu au fost de succes. Nu este de mirare că sindicatele partenere și-au pierdut încrederea în cabinetul Starmer și consideră că într-un orizont rezonabil de timp, laburiștii trebuie să-și aleagă un nou lider. În același timp, aproape 100 de parlamentari Labour dintr-un total de 403 au cerut demisia premierului sau măcar stabilirea unui calendar de retragere. Este la fel de adevărat că alți 150 de membri ai camerei comunelor și-au declarat sprijinul pentru Starmer și cred că nu este momentul rivalităților. Cancelarul Exchequer (ministru de finanțe – n.r) Rachel Reeves, poate cel mai apropiat aliat al premierului dar nepopulară la rândul ei, a avertizat chiar că o competiție internă în acest moment ar arunca țara în haos.

Dintre potențialii contracandidați pentru șefia partidului laburist, cele mai importante șanse în acest moment sunt de partea primarului zonei metropolitane Manchester, Andy Burnham, supranumit și „Regele Nordului”. Candidatura este însă complicată din punct de vedere statutar și foarte riscantă politic. Potrivit statutului Labour, doar un parlamentar poate ocupa funcția de șef al partidului. În egală măsură există cutuma constituțională potrivit căreia premierul trebuie sa fie un membru ales al Camerei Comunelor. Pentru a putea reveni în Parlament (Burnham a mai fost parlamentar) este nevoie de alegeri anticipate într-o constituentă. Acest lucru tocmai a devenit posibil după un gest surprinzător și rarisim în politică: Josh Simons, parlamentar de Makerfield a anunțat că renunță la fotoliul de ales pentru a-i permite lui Andy Burnham să candideze. „De aceea am nevoie de sprijinul oamenilor pentru a mă întoarce în parlament: să aducem în întreg Regatul Unit schimbările pe care le-am adus în zona metropolitană Manchester și să punem politica în slujba cetățenilor” anunță Burnham într-un comunicat. Pe deasupra orice candidatură trebuie aprobată de comitetul național executiv al partidului (NEC), for controlat de Starmer și care i-a respins deja o candidatură lui Burnham la alegerile din Gorton și Denton. Surse apropiate premierului citate de presa centrală spun că de data aceasta însă NEC nu-i va mai sta în cale lui Burnham.

Spuneam că mișcarea lui Andy Burnham este foarte riscantă și din punct de vedere politic, ținând cont că Reform tocmai a șters pe jos cu Labour la alegerile locale în constituenta respectivă. Acesta este și motivul pentru care anticipatele din Makerfield sunt încărcate de o semnificație deosebită: Labour are ocazia să-și ia revanșa față de Reform și să dovedească faptul că mai încă mai produce lideri.

Acestea fiind spuse, piețele financiare nu văd cu ochi buni perspectiva unui guvern condus de Andy Burnham, personaj care se află mai la stânga partidului. Randamentele pe titlurile de stat la 10 ani au crescut până la maximul din 2008, perioada crizei financiare. Randamentele cresc pe măsură ce prețul titlurilor scade. La rândul ei, lira sterlină a avut parte de câteva ședințe în care a pierdut teren față de dolarul american. „Candidatura potențială a lui Burnham a fost ca un paratrăsnet pentru temerile investitorilor potrivit cărora primarul zonei metropolitane Manchester (…) ar putea relaxa limitele de împrumut autoimpuse de Downing Street 10.” scrie Financial Times.

Stocarea în România a fost abordată târziu, fragmentar și în contratimp cu realitatea sistemului energetic. În loc să fie planificată ca infrastructură critică, integrată cu dezvoltarea regenerabilelor, a rețelelor, a prosumatorilor, a consumului flexibil și a serviciilor de echilibrare, stocarea a fost (și încă este) tratată prea mult ca o oportunitate comercială de moment.

Dezvoltarea regenerabilelor a avansat rapid, pe baza unor stimulente absurde, dar nesecurizat, necoordonat și fără o planificare coerentă în timp. S-au instalat capacități solare și eoliene, s-au multiplicat proiectele de racordare, a crescut numărul prosumatorilor, dar elementele care trebuiau să facă sistemul funcțional — stocare, adaptarea și dezvoltarea rețelelor, smart meteringul, digitalizare, flexibilitate, consum controlabil, echilibrare rapidă — au rămas mult în urmă.

Dezvoltarea haotică a regenerabilelor (inclusiv a prosumatorilor), finanțată direct sau stimulată indirect de stat, de cele mai multe ori au fost realizate mai mult cu scopul de a se câștiga din vânzarea unor echipamente și a crea oportunități de câștig rapid pentru cei care au aceste echipamente, toate având ca impact creșterea prețurilor energie pe piață.

Astăzi constatăm, că România nu a învățat nimic. Aceeași abordare alte echipamente – bateriile. Vedem astăzi că se trage de la toate nivelurile să se monteze baterii. Nu se discută despre un sistem de stocare cu un mix de tehnologii care să asigure diversele necesități ale unui sistem energetic. Nu se discută de necesitatea unor baterii capabile să ofere inerție sintetică, stabilizare de frecvență și suport real pentru o rețea dominată de regenerabile. Se discută doar de baterii. Din nou scopul nu o să fie modernizarea sistemului energetic funcțional și energia ieftină, decât în discurs. Este grav că până și oamenii de bună-credință ajung să fie manipulați, dezinformați și împinși să servească interesele unor grupuri care profită de haosul și lipsa de strategie din sistemul românesc. Astfel, se creează lobby-ul pentru vânzare/importul de baterii, baterii nu prea sofisticate, care să impună peste câțiva ani să se vândă/importe din nou baterii care să stabilizeze ”dezechilibrele produse de actualele baterii.” Este lobby-ul pentru ca unii să profite de pe urma funcționării defazate dintre producția și consumul de energie din România. Și astfel vom constata în 2-3 ani  că vor apărea un nou tip de ”băieți deștepți” în energie, iar prețurile vor fi tot mari la consumatorul final.

Avem astăzi un sistem cu multă producție intermitentă, dar cu puțină capacitate de control. Într-un asemenea sistem, stocarea nu este un lux. Este condiția minimă pentru ca energia regenerabilă să nu devină sursă de volatilitate. Fără sisteme de stocare (un mix de tehnologii, nu doar baterii) amplasate corect, dimensionate corect și operate în interesul sistemului energetic, România ajunge să producă energie ieftină când nu are nevoie de ea și să importe energie scumpă când are nevoie.

Mai grav, întârzierea stocării a creat un teren fertil pentru o deturnare a scopului. În loc ca bateriile să fie promovate în primul rând ca instrumente pentru reducerea prețurilor, diminuarea dezechilibrelor, limitarea importurilor la vârf și creșterea securității energetice, ele sunt văzute adesea ca simplă oportunitate de business. Pentru unii actori, stocarea nu înseamnă stabilitate de sistem, ci vânzare de echipamente. Nu înseamnă reducerea costurilor pentru consumator, ci comisioane, marje comerciale, proiecte rapide și profit din volatilitate.

Aceasta este o distorsiune majoră. România riscă să importe masiv „orice fel de baterii”, fără o ierarhie clară a calității tehnologice, fără cerințe ferme privind rolul lor în sistem și fără o corelare reală cu nevoile rețelei. Dacă singura logică devine „să se vândă baterii” sau ”să de consume banii din PNRR”, atunci stocarea nu mai este politică energetică, ci piață de desfacere.

Iar o piață de desfacere nu garantează securitate energetică. O baterie poate reduce prețurile dacă este integrată inteligent. Dar aceeași baterie poate amplifica profitul privat din dezechilibru dacă este operată exclusiv pentru arbitraj. Poate cumpăra energie ieftină la prânz și o poate vinde scump seara, fără ca beneficiul să ajungă structural la consumator. În acest caz, bateria nu corectează sistemul, ci monetizează defectele lui.

Aici este pericolul real ca România să ajungă să finanțeze o nouă industrie de profit pe seama propriei dezordini energetice. Dacă stocarea se dezvoltă doar pentru a specula diferențele de preț create de lipsa de planificare, atunci nu discutăm despre modernizare, ci despre capturarea rentei generate de haosul, haos generat la rândul său de iluzia că dezvoltarea regenerabilelor rezolvă problemele sistemului energetic. Cu cât sistemul este mai prost construit, cu atât oportunitățile de arbitraj sunt mai mari. Cu cât volatilitatea este mai accentuată, cu atât profiturile unor operatori pot fi mai ridicate.

Aceasta este o logică periculoasă, profitul privat ajunge să depindă de menținerea dezechilibrului, nu de eliminarea lui. Un stat responsabil ar trebui să urmărească exact opusul, bateriile trebuie să reducă volatilitatea, nu doar să câștige din ea. Trebuie să reducă vârfurile de preț, nu doar să le exploateze. Trebuie să diminueze importurile scumpe, nu doar să participe la ele. Trebuie să securizeze sistemul, nu să creeze o nouă piață de intermediere.

În România, însă, discuția despre stocare este adesea decuplată de întrebările esențiale: Ce mix de stocare dezvoltăm? Cine este integratorul? Unde sunt necesare bateriile? Ce congestii trebuie să rezolve? Ce capacități regenerabile trebuie să securizeze? Ce servicii de sistem trebuie să furnizeze? Ce economie reală produc pentru consumator? Ce standard tehnologic trebuie impus? Ce obligații de performanță trebuie să aibă beneficiarii? Fără răspunsuri clare, stocarea devine un slogan. Iar sloganul poate fi foarte profitabil, dar nu pentru consumatori.

România nu are nevoie doar de MW în baterii. Are nevoie de MW utili sistemului. Are nevoie de capacități care lucrează în logica securității energetice, a reducerii prețurilor, nu doar în logica randamentului financiar. Are nevoie de baterii care susțin rețeaua, reduc dezechilibrele, cresc integrarea regenerabilelor și scad costurile totale ale sistemului.

Altfel, vom repeta greșeala regenerabilelor, capacități multe, integrare slabă, efecte contradictorii, prețuri mai mari etc.. Dezvoltarea regenerabilelor fără stocare a dus deja la canibalizarea prețurilor în anumite intervale, la exporturi ieftine, la presiune pe rețele și la importuri scumpe în orele de vârf. Dacă bateriile sunt dezvoltate haotic, ele nu vor corecta această problemă, ci o vor transforma într-un nou model de business.

Adevărata întrebare este cine controlează scopul lor real, nu cel declarativ. Dacă scopul este reducerea prețului final, securitatea sistemului și integrarea eficientă a regenerabilelor, atunci stocarea este soluție. Dacă scopul este vânzarea de echipamente, accesarea de finanțări, încasarea de comisioane și profitul din volatilitate, atunci stocarea devine doar o nouă expresie a eșecului de guvernanță energetică.

România se află din nou într-un punct critic. Poate transforma stocarea într-un pilon al securității energetice sau o poate transforma într-o nouă piață speculativă. Poate folosi bateriile pentru a reduce costurile sistemului sau poate permite ca ele să fie folosite pentru a extrage profit din costurile sistemului, pe ”spinarea oamenilor”. Poate construi planificat sau poate continua să improvizeze.

Fără o strategie clară, fără criterii tehnice și fără integrarea stocării într-un plan coerent de dezvoltare energetică, România riscă să nu construiască flexibilitate reală, ci doar să cumpere baterii. Iar diferența dintre cele două este fundamentală. Flexibilitatea înseamnă un sistem capabil să absoarbă surplusul de energie ieftină, să reducă importurile scumpe din orele de vârf, să stabilizeze rețeaua și să diminueze costurile structurale ale energiei electrice. Înseamnă securitate energetică, stabilitate și eficiență economică. În schimb, bateriile dezvoltate haotic, fără coordonare și operate exclusiv pentru arbitraj comercial, riscă să devină doar o nouă sursă de comisioane și câștiguri speculative. În loc să reducă volatilitatea, ele pot ajunge să profite de ea. În loc să corecteze dezechilibrele sistemului, pot transforma aceste dezechilibre într-un model de business. Aici se află miza reală. Flexibilitatea reduce costurile pentru economie și consumatori. Bateriile vândute fără strategie generează în primul rând marje comerciale. Flexibilitatea crește securitatea energetică a statului. Bateriile operate exclusiv speculativ pot crește dependența de volatilitatea pieței. Flexibilitatea este infrastructură strategică. Bateriile tratate doar ca business devin simple active financiare. Într-un model sănătos, consumatorul final ar trebui să fie principalul beneficiar al stocării, prin prețuri mai stabile, mai puține importuri scumpe și integrarea eficientă a regenerabilelor. În modelul care începe să se contureze acum în România, beneficiarul riscă să fie în primul rând intermediarul care monetizează dezechilibrele create de lipsa de planificare. De aceea, adevărata întrebare nu este câte baterii va instala România în următorii ani. Întrebarea esențială este dacă România construiește un sistem energetic mai inteligent sau doar o nouă piață de profit alimentată de propriul haos energetic.

România nu trebuie să cadă din nou așa cum s-a întâmplat cu regenerabilele, în capcana de a confunda instalarea de baterii cu modernizarea sistemului energetic. Modernizarea nu înseamnă să adaugi echipamente noi într-un sistem prost coordonat. Modernizarea înseamnă să schimbi logica sistemului. În prezent, România riscă să facă exact invers, să importe tehnologie nouă pentru a administra un haos vechi.

Iar dacă acest lucru continuă, consumatorul nu va vedea scăderi reale de preț, ci doar o nouă rundă de investiții care produc câștiguri private și costuri publice. Stocarea trebuie să fie răspunsul la problema prețului, nu o metodă sofisticată de a profita de prețul mare. Aceasta este linia care trebuie trasată ferm de cei care conduc România.

Dumitru Chisăliță
Președinte AEI

În acțiune

Crizele geopolitice suprapuse, perspectiva unei creșteri accelerate a consumului global de electricitate pe fondul ascensiunii AI și statutul României de piață emergentă sunt trei dintre factorii care alimentează interesul investitorilor pentru companiile locale din energie și utilități. Ca o ilustrare, cotația grupului integrat Premier Energy – „vedeta” indicelui BET – aproape s-a dublat de la începutul anului.

• În 2025, Agenția Internațională pentru Energie estima că, până la finalul deceniului, AI-ul va necesita un volum suplimentar de electricitate comparabil cu întregul consum al Japoniei.
• „Lecția” pe care grupul antreprenorial Premier Energy pare să o transmită companiilor locale cu acționariat majoritar sau minoritar de stat este că o politică activă de achiziții, finanțată prin credite, poate amplifica diversificarea businessului și optimiza rezultatele financiare.
• Evoluția relativ modestă a OMV Petrom fost determinată și de excluderea din indicii FTSE Russell Piețe Emergente. Totuși, miercuri, în ultima ședință de tranzacționare în care investitorii mai puteau beneficia de dividende, acțiunea a consemnat un avans de 4,5%, apropiindu-se de maximele istorice atinse la jumătatea lunii ianuarie.

În metafizica lui Aristotel, conceptul de „energeia”, derivat din termenii grecești „en” („în”) și „ergon” („lucrare”), desemnează transformarea potențialului în acțiune concretă, adică trecerea de la simpla posibilitate la manifestarea efectivă.

Nici că se putea găsi un termen mai potrivit pentru a descrie transformările prin care trec fostele companii de stat din energie și utilități: după ani în care au amânat investițiile în modernizarea rețelelor și în creșterea capacităților de producție, o bună parte dintre acestea au trecut, în sfârșit, la acțiune, iar investitorii recompensează noua abordare.

Totuși, asta explică doar parțial evoluția spectaculoasă din ultima perioadă a celor două sectoare și a bursei locale în ansamblu, având în vedere că emitenții din energie și utilități dețin o pondere de aproape 60% în structura indicelui reprezentativ BET.

Actuala criză petrolieră pare să fi împins în plan secund potențialul creșterii consumului global de electricitate pe fondul dezvoltării accelerate a capacităților de inteligență artificială. Nu mai devreme de primăvara anului trecut, Agenția Internațională pentru Energie estima că, până la finalul deceniului, AI-ul va necesita un volum suplimentar de electricitate comparabil cu întregul consum al Japoniei. Totodată, doar în Statele Unite, procesarea datelor ar urma să consume până în 2030 mai multă electricitate decât industriile energofage tradiționale – oțel, ciment sau chimie – luate la un loc.

La nivelul României, imaginea actuală poate fi înșelătoare. Anul trecut, consumul intern de electricitate a fost de circa 50 TWh, într-o ușoară scădere față de 2024, însă semnificativ sub nivelul de 60 TWh consemnat în 2019. Declinul reflectă, printre altele, reducerea activității în sectoare energointensive, precum metalurgia și industria chimică, pe fondul scumpirii electricității.

Pe termen mai lung însă, o serie de factori structurali ar putea inversa această dinamică: electrificarea transportului auto, tranziția termiei de la hidrocarburi către electricitate sau dezvoltarea infrastructurii digitale. De altfel, în cadrul „Strategiei 2030”, OMV Petrom estima o creștere a consumului intern de energie electrică cu 10% până la finalul deceniului față de nivelul din 2019, urmată de un avans suplimentar de încă 10% până în 2040.

Capacitățile de stocare insuficiente – călcâiul lui Ahile

Astfel de proiecții dau sens accelerării programelor de investiții în creșterea capacităților de producție și în modernizarea rețelei de transport și distribuție. Sau, mai bine spus, în recuperarea timpului pierdut.

De pildă, retehnologizarea reactorului 1 al centralei nucleare de la Cernavodă – un proiect așteptat de investitori încă de la listarea Nuclearelectrica din 2013 – pare să fi intrat în linie dreaptă. În aceeași direcție se înscrie și dezvoltarea reactoarelor 3 și 4, parte a unui program investițional estimat la circa 20 de miliarde de euro, cu termen de finalizare în 2030–2031. Cotația companiei s-a apreciat cu aproape 80% în ultimele 12 luni, însă se tranzacționează sub maximele istorice atinse la începutul anului.

Și listarea din 2014 a distribuitorului și furnizorului de energie Electrica, prin care compania a atras aproape 450 de milioane de euro, a fost însoțită de așteptări privind abordarea unei strategii mai agresive. De-a lungul anilor, investitorii au tot sperat că Electrica va prelua un competitor, cu atât mai mult cu cât oportunități au existat – atât italienii de la Enel, cât și cehii de la CEZ și-au vândut operațiunile din România.

Însă punctul de inflexiune pare să fi fost atins în vara anului trecut – moment de la care prețul acțiunii s-a dublat până în prezent –, când compania a încheiat cu succes o emisiune de obligațiuni în valoare record de 500 de milioane de euro. Fondurile atrase sunt destinate modernizării rețelelor, dezvoltării unor noi capacități de producție din surse regenerabile, dar și proiectelor de stocare a energiei – poate principala vulnerabilitate a sistemului energetic național.

Recent, Asociația Energia Inteligentă a pus degetul pe rană, arătând că, din cauza capacităților de stocare insuficiente, România exportă energie ieftină la prânz, când producția regenerabilă este ridicată, pentru a o răscumpăra seara, în intervalele de vârf de consum, cu prețuri de până la cinci ori mai mari.

Menținând ridicată tensiunea discuției, merită subliniat și faptul că Transelectrica, o veritabilă coloană vertebrală a sistemului energetic național, și-a propus anul acesta investiții pentru modernizarea rețelei în valoare de circa 175 de milioane de euro, un nivel aproape dublu comparativ cu cel din 2023. Și prețul acțiunilor Transelectrica s-a dublat în ultimele 12 luni.

Un model cu totul aparte îl reprezintă Premier Energy, un grup controlat de miliardarul ceh Jiří Šmejc, cel care deține și postul de televiziune Pro TV. Listat în urmă cu doi ani la Bursa de Valori București, Premier Energy este un grup integrat activ în producția de energie regenerabilă, distribuția și furnizarea de energie electrică și gaze naturale, cu operațiuni în România și Republica Moldova.

 GOOD TO KNOW 

Elementul de noutate care a propulsat cotația Premier Energy a fost anunțul recent privind preluarea Distribuție Energie Oltenia de la fondurile australiene Macquarie cu 700 de milioane de euro, nivel cu aproape 20% peste capitalurile proprii de la finalul anului trecut ale PE. Reprezentanții cumpărătorului au lăsat de înțeles că achiziția – realizată la un nivel apropiat de valoarea contabilă a Distribuție Oltenia – ar putea dubla profitul operațional al grupului. De subliniat că în prezent grupul Premier Energy este evaluat la un multiplu PB (Price-to-Book), care reflectă raportul dintre preț și valoarea contabilă, de peste 2,3. 

„Lecția” pe care grupul ceh pare să o transmită companiilor locale cu acționariat majoritar sau minoritar de stat este că o politică activă de achiziții, finanțată prin credite, poate amplifica diversificarea businessului și optimiza rezultatele financiare.

Poate cel mai bun exemplu al modului în care investitorii au penalizat lipsa de inițiativă – cu excepția notabilă a extinderii pe segmentul de furnizare odată cu liberalizarea pieței de energie electrică din iulie 2025 – este cel al producătorului de energie Hidroelectrica: acțiunile companiei au reatins maximele din 2024 abia în ianuarie 2026.

Pe lângă faptul că rămăsese cumva în siajul celorlalte companii din sectorul energetic, în sensul că avea de recuperat decalajul bursier, Hidroelectrica a beneficiat de un trimestru IV solid, care a atenuat impactul unui an secetos asupra rezultatelor financiare.

Performanța modestă din 2025, reflectată într-o scădere cu aproximativ 20% a profitului net, a alimentat și discuțiile privind o posibilă supraevaluare a companiei. În prima parte a anului, Hidroelectrica se tranzacționa la un multiplu trailing PER (Price-to-Earnings Ratio) de 20. Totuși, revenirea din ultimul trimestru al anului trecut – continuată și în primul trimestru din 2026, pe fondul unui nivel ridicat al precipitațiilor care au contribuit la creșterea cu peste 120% a profitului net – ne reamintește că investitorii își iau repere din trecut, dar „prețuiesc” mai mult perspectivele.

Neptun Deep sau noul „zeu” al Mării Negre.

Schimbând registrul energetic, se poate spune că și în zona de petrol & gaze naturale tot privirea spre viitor este cea care dictează regulile jocului. Așa cum am mai spus-o și în alte newslettere, exploatarea zăcământului Neptun Deep din Marea Neagră, care ar putea dubla producția de gaze naturale a României, are potențialul de a marca mai mult traiectoria Romgaz decât cea a OMV Petrom (partenerul său în proiect), companie axată pe producția, rafinarea și distribuirea carburanților.

Apropo de integrarea activității, investitorii au salutat și acordul încheiat recent de Romgaz pentru preluarea producătorului de îngrășăminte chimice Azomureș (care folosește gazul drept materie primă), cotația apreciindu-se cu peste 15% în mai puțin de două săptămâni de tranzacționare și cu circa 145% (!) în ultimele 12 luni.

De asemenea, transportatorul de gaze naturale Transgaz – performerul indicelui BET de anul trecut – va fi, la rândul său, un beneficiar direct al proiectului Neptun Deep. Pe lângă deservirea clienților interni, producători și distribuitori de gaze naturale, compania va asigura și tranzitul regional prin gazoductul BRUA, pe coridorul Bulgaria–România–Ungaria–Austria.

Un soi de rămânere în urmă (din perspectiva cotației) a experimentat și OMV Petrom. Abia miercuri, în ultima ședință de tranzacționare în care investitorii mai puteau beneficia de dividende, acțiunea a consemnat un avans de 4,5%, apropiindu-se de maximele istorice atinse la jumătatea lunii ianuarie.

Evoluția relativ modestă a fost determinată, printre altele, de excluderea OMV Petrom din indicii FTSE Russell Piețe Emergente pe 23 martie, ca urmare a neîndeplinirii criteriului privind lichiditatea, ceea ce antrenat vânzarea acțiunii de o serie de fonduri de investiții străine sau de investitori de retail nerezidenți.

În plus, rezultatele publicate în primul trimestru de compania cu acționariat majoritar austriac nu au impresionat: deși veniturile operaționale au crescut cu circa 6,5%, profitul net a fost cu aproape 4% sub nivelul perioadei similare din 2025.

La o privire mai atentă însă, dinamica negativă a profitului este influențată în mare măsură de așa-numitele „elemente speciale” – pierderi temporare asociate instrumentelor derivate, generate de volatilitatea accentuată a prețului petrolului pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu. Compania avea, probabil, poziții de vânzare pe petrol la prețuri mai reduse.

Paradoxal, creșterea cotațiilor țițeiului nu se traduce imediat în câștiguri mai mari pentru o companie petrolieră. Mai ales într-un context tensionat în care statul încearcă să protejeze consumatorii și companiile prin măsuri administrative. Concret, limitarea prin Ordonanță de Urgență a marjelor de rafinare pentru benzină și motorină la nivelurile din anul precedent (12,4 dolari pe baril), aplicată în trimestrul al doilea, „reduce potențialul de creștere” al grupului, după cum se arată în cel mai recent raport trimestrial al OMV Petrom.

Pentru 2026, compania estimează un preț mediu al țițeiului Brent cuprins între 85 și 95 de dolari pe baril, considerabil peste nivelul de 69 de dolari din 2025.

În mare măsură, actuala criză petrolieră a găsit bursa de la București într-o poziție favorabilă. Să ne imaginăm cum ar fi arătat lucrurile dacă indicele BET ar fi fost dominat de companii din producție sau retail, sectoare care resimt din plin șocurile energetice.

Și, ca un corolar, mai toți jucătorii menționați anterior nu au doar un profil defensiv – în sensul că sunt rezilienți la ciclurile economice și distribuie, de regulă, dividende –, ci și trăsăturile unor companii de creștere. Sau, parafrazându-l pe Aristotel, par să-și fi descoperit propria „energeia”.

de Eugen Rădulescu,
Consilier al guvernatorului BNR

Într-un articol publicat în luna februarie am reluat tezele formulate de Daron Acemoglu și James Robinson în lucrarea lor „De ce eșuează națiunile”, lucrare care a primit premiul Nobel în anul 2024. Am arătat acolo că România a cunoscut o dezvoltare excepțională cât timp instituțiile sale au fost preponderant inclusive, dar că în ultimii ani acestea s-au transformat tot mai pronunțat în instituții cu caracter extractiv, ceea ce explică, de altfel, încetinirea creșterii economice și explozia datoriei publice.

În lunile care au trecut de la publicarea acestui articol am avut tot mai multe dovezi ale faptului că extragerea de rente din economia națională pentru îmbuibarea dincolo de orice limite a unor privilegiați este un adevărat cancer care roade vitalitatea societății românești. Situațiile ieșite la lumină în ultimele luni sunt semnificative nu doar prin dimensiunea incredibilă a jafului, dar și prin sentimentul de impunitate pe care toți acești jefuitori l-au dobândit. În momentul în care șeful unei destul de mititele instituții publice care reglementează un domeniu economic are sute de mii de euro în cutii de pantofi, marea întrebare care se pune este în cât timp a strâns banii și cum și cu cine urma să fie aceștia împărțiți.

Un alt exemplu este auto-premierea conducerii unei entități a statului cu frumușica sumă de 180 de mii de euro. Aici este posibil ca legile, intenționat construite, strâmb să nu fi fost încălcate prin acest abuz flagrant, dar asta nu schimbă cu nimic realitatea extragerii de rente din banul public.

Administrarea multor întreprinderi publice este, de asemenea, o tragedie. Astfel, aberațiile descoperite de controlul dispus de ministrul interimar al transporturilor la metrou arată de ce prețul unui bilet ar trebui mult majorat numai pentru a acoperi o parte a hoției.

Primul ministru Ilie Bolojan a folosit o expresie plastică, ce a avut un impact mediatic semnificativ: „am aprins lumina la cămară, unde erau șobolani”. Impactul mediatic însă nu s-a datorat talentului de a construi metafore al primului ministru, ci faptului că o parte tot mai însemnată a populației țării realizează acum că exact așa stau lucrurile. Supărarea teribilă pe primul ministru încă în exercițiu nu s-a datorat faptului că el s-ar fi îndepărtat de la litera și spiritul programului de guvernare. Aș spune că, de fapt, el a urmărit cu tenacitate să pună în aplicare programul aprobat de parlament. El însă a supărat grupuri de interese transpartinice, care extrag rente cu o frenezie înspăimântătoare.

Cel mai recent exemplu de rente descoperite de guvern s-a referit la escrocheria rezervării capacității de transport la Transelectrica, astfel încât să fie practic blocată posibilitatea de creștere a producției prin noi capacități. Așa se explică de altfel, în bună parte, de ce România are unul din cele mai ridicate prețuri ale energiei electrice din Europa, care afectează structural capacitatea de creștere a economiei naționale. Din nenorocire, această porcărie monumentală nu a putut fi demantelată, întrucât căderea guvernului Bolojan s-a produs într-un termen mai scurt decât a putut acesta să rezolve legal această problemă de dimensiuni apocaliptice.

Mă tem că adevărata luptă în acest moment nu este între partide, ci ea se referă numai și numai la prezervarea extragerii de rente din economia națională, după ce guvernul Bolojan va pleca acasă. Privit în această cheie, baletul politic de acum contează doar în măsura în care prezervă jaful sau continuă obturarea lui, începută de guvernul Bolojan.

După părerea mea, riscul ca noul executiv să nu se atingă de cei care extrag rente este foarte ridicat. Dacă acest lucru se întâmplă, România va pierde pentru o lungă perioadă de timp șansa apropierii de țările dezvoltate ale lumii. Dacă rezolvăm pierderile de la metrou scumpind biletul la 7 lei sau la 10 lei, dar nu ne atingem de jefuitori, vom trăi mai prost pentru multă vreme de aici înainte.

• „noi am început discuțiile”,
• „noi am salvat industria”,
• „noi am construit strategia de achiziție”.

• când industria cere predictibilitate și primește tăcere,
• când costurile energetice distrug competitivitatea,
• când avertismentele sunt ignorate până devin crize.

• Norvegia „naționalizează” active energetice prin companiile sale,
• Franța practică „economia planificată” prin EDF,
• fondurile suverane arabe fac „comunism” când cumpără infrastructură strategică.

• controlul totalitar al economiei,
• participarea strategică a statului într-o economie de piață.

• există strategie?
• există randament?
• există control și transparență?
• sunt protejate interesele strategice ale statului?

De Cosmin Marinescu, viceguvernator al Băncii Naționale a României

Cu sau fără armistițiu durabil, războiul din Orientul Mijlociu alimentează incertitudini severe, antrenând creșterea inflației, în tandem cu încetinirea activității economice. Pe termen scurt, impactul asupra inflației rezultă direct din scumpirea combustibililor. Însă efectele pe termen lung sunt mult mai dificil de proiectat, întrucât depind atât de durata și intensitatea conflictului, cât și de transmisia în prețurile de consum.

Situația energetică actuală este exact genul de șoc exogen, lipsit de cauze monetare, pe care băncile centrale ar trebui, teoretic, să-l „treacă cu vederea”, cel puțin deocamdată. Sunt însă deosebit de importante atât elaborarea unor scenarii de risc asociate prognozelor, cât și comunicarea eficientă a abordărilor de politică monetară.

Conjunctura actuală este, de altfel, una complicată, date fiind situația fiscală fragilă și instabilitatea politică recentă, factori care își pun amprenta și asupra politicii monetare.

Implicații imediate și revizuirea scenariilor de prognoză

Prețului petrolului (Brent) în luna martie – 103$/baril a fost, în medie, cu circa 50% peste cel din primele două luni ale anului, iar în aprilie a crescut la circa 115$/baril. În prognoza EIA pentru trimestrul II, prețul petrolului apare la peste 110$/baril.

Prețurile de consum resimt acest șoc aproape instantaneu și chiar anticipat, în special pe canalul combustibililor. Însă, cele mai expuse la o accelerare pe termen mai lung sunt costurile de producție, care vor presa în continuare asupra prețurilor de consum.

Potrivit diagramei de mai sus, pentru finalul acestui an putem estima creșteri de 1,5 – 2 puncte procentuale – inflația Ormuz – peste traiectoriile de inflație proiectate în absența șocului din Golf, însă spectrul riscurilor este, de fapt, mult mai profund.

Războiul provoacă deja perturbări majore în lanțurile de aprovizionare, producătorii europeni raportând cea mai mare prelungire a termenelor de livrare din ultimii aproape patru ani. Indicatorii conjuncturali surprind această deteriorare: de exemplu, Purchasing Managers (PMI) privind activitatea economică în zona euro a scăzut în martie la 50,7, iar în aprilie la 48,6, sub pragul care separă perspectivele unei creșteri de cele ale unei contracții economice.

În România, în pofida fazei deficitare a cererii din economie, majorarea prețurilor la energie a determinat creșterea inflației peste așteptări în luna martie, la aproape 10%. Principala cauză a fost scumpirea combustibililor cu circa 13%, iar luna aprilie va aduce un nou impuls al inflației, la peste 10%. Inflația afectează consumul deja comprimat: încă din februarie, vânzările cu amănuntul erau în scădere față de anul trecut cu 6,8%.

Perspectivele lunilor următoare nu sunt încurajatoare, traficul petrolierelor din Golful Persic fiind încă obturat. Dacă tensiunea se prelungește, prețurile ridicate la energie ar putea, prin efecte de runda a doua, să forțeze persistența „inflației Ormuz” pentru mai multe trimestre. O contrapondere este totuși dată de plafonarea, pentru consumatorii casnici, a prețului de achiziție a gazului din producție internă.

Dependența energetică a României este mai redusă în comparație cu majoritatea statelor europene. Dar situația actuală subliniază totuși necesitatea de a reduce și mai mult dependența de combustibilii fosili. Așa cum se poate observa în diagrama de mai sus, petrolul importat reprezintă doar o treime din resursele de energie primară.

Cum (și dacă) răspund băncile centrale la inflația Ormuz

Tipologia șocului, conjunctura economică și balanța riscurilor au determinat, în ședința Consiliului de administrație al BNR din luna aprilie, o reacție de tip wait-and-see, așteptată de altfel. Însă răspunsul BNR trebuie văzut într-un context mai larg.

Războiul a inflamat prețul țițeiului, generând o creștere rapidă a inflației mondiale și alimentând riscurile. Reacția de manual a băncilor centrale a fost aceea de a evita schimbarea parametrilor politicii monetare. Această atitudine se poate schimba dacă devine evidentă amplificarea șocului energetic și inflamarea așteptărilor inflaționiste.

Succesiunea crizelor din ultimii ani a indus o anumită capacitate de modificare structurală a așteptărilor inflaționiste. Iar acum, când sistemul comercial globalizat este fracturat de războaiele tarifare, situația devine și mai tensionată. Deși răspunsul imediat al băncilor centrale (BCE, Fed, Banca Angliei) a fost unul de conservare a condițiilor monetare, urmând cutuma teoretică, este posibil ca următorii pași să se îndepărteze de acest cadru. Pare să existe un anumit consens privind necesitatea unor acțiuni concrete, dacă totuși Strâmtoarea Ormuz nu redevine general accesibilă în curând.

Riscurile inflaționiste sunt unele semnificative, cel puțin pe termen scurt, iar presiuni suplimentare, pe termen lung, provin din fragmentarea lanțurilor de aprovizionare, limitând oferta de materii prime. O atenuare a tensiunii ar rezulta, totuși, din canalele alternative de tranzit, ce ar permite țărilor cu supra-producție să crească exporturile.

Concomitent cu presiunile inflaționiste, se profilează influențe negative la adresa perspectivelor de creștere economică. Conflictul din Golf reprezintă un factor de încetinire pentru economia globală, cu cel puțin 0,3 puncte procentuale mai jos față de media ultimilor doi ani (3,4%), după estimările FMI.

În plan regional, noul șoc energetic se suprapune cu incertitudinile generate de conflictul din Ucraina. De exemplu, pentru România, prognozele Băncii Mondiale și ale FMI sunt semnificativ revizuite în jos (cu 0,7 puncte procentuale), până la 0,5% și, respectiv, 0,7%. În acest cadru, BNR a rămas în zona prudentă a prognozelor, luând în calcul inclusiv efectele persistente ale „recesiunii tehnice” de la finalul anului trecut.

Mesajele și acțiunile băncilor centrale sunt calibrate pe formatul unor scenarii ce depind de persistența tensiunilor geopolitice din Golf. Scenariile puternic inflaționiste semnalează necesitatea creșterii ratelor dobânzilor, perspectivă ce ar frâna și mai mult activitatea economică. Mesajele construite în jurul angajamentului ferm de a atinge ținta de inflație contribuie la o mai bună ancorare a așteptărilor inflaționiste, fără ca banca centrală să fie nevoită să acționeze rapid asupra pârghiilor monetare.

O intervenție acum, prin înăsprirea condițiilor monetare, s-ar putea dovedi prematură din perspectiva sincronizării efectelor în economie, în eventualitatea în care conflictul va înceta relativ curând, iar petrolierele își vor relua traseul prin strâmtoarea Ormuz.

Aceasta întrucât efectele politicii monetare, vizibile cu un anumit decalaj temporal, se pot suprapune, contradictoriu, tocmai pe atenuarea presiunilor inflaționiste. În plus, deteriorarea proiecțiilor de creștere economică ar deveni și mai severă dacă băncile centrale ar recurge direct la creșteri ale dobânzii de politică monetară.

Avântul energic al prețurilor la nivel global nu este, în prezent, un efect al politicilor economice prociclice sau al funcționării economiei per se, ci provine din cauze exogene, cu orizont totuși limitat. Astfel, actualmente, provocarea ar fi aceea de a evita introducerea politicii monetare într-un experiment riscant de volatilitate, cu reacții în zig-zag care ar tulbura și mai mult predictibilitatea condițiilor economice.

Deciziile de creștere a dobânzii, ca răspuns mecanic la presiunile „inflației Ormuz”, ar putea fi dăunătoare pentru economie, dar și pentru credibilitatea politicii monetare. Același lucru este valabil și în privința relaxării politicii monetare, ca răspuns mecanic la o reducere a inflației, dacă dezinflația nu se consolidează, în timp, suficient de mult.

Prioritățile României – sustenabilitate financiară și creștere economică

Prioritatea României rămâne consolidarea fiscală, nu doar din perspectiva stabilității macroeconomice, dar și pentru crearea spațiului necesar politicii monetare, dată fiind perpetuarea, în ultimii ani, a dominanței fiscale în mix-ul politicilor economice.

În prezent, România se distinge prin inflație ridicată și creștere economică modestă, dar și prin dezechilibre bugetare și de cont curent persistente. Iar acestea se reflectă în percepția investitorilor, care atribuie României cea mai ridicată primă de risc din regiune.

Evoluția costurilor de finanțare este un factor-cheie pentru dezvoltarea sustenabilă. În conjunctura actuală, trebuie totuși punctate progresele recente înregistrate de România și de statele din regiune, care se reflectă direct în scăderea riscurilor percepute de investitori.

Diagrama de mai sus arată faptul că, în anul 2022, pentru fiecare dintre țările ilustrate, situația generală era evaluată în termeni mai complicați, din perspectiva riscurilor pe termen lung, în comparație cu riscurile economice evaluate în prezent.

În cazul României, implicațiile pentru situația finanțelor publice sunt deosebit de importante. În 2025, România a cheltuit 2,8% din PIB (ESA) cu dobânzile aferente finanțării datoriei publice, aproape dublu față de acum patru ani. Iar în bugetul pentru 2026, cheltuielile cu dobânzile sunt prevăzute să ajungă la 3% din PIB.

Din perspectiva politicii monetare, demult nu ne mai confruntăm doar cu turbulențe ciclice standard. Pentru ca băncile centrale să rămână „gardienii stabilității”, acestea trebuie să-și asume atât roluri de fine-tunning, cât și funcții de hard-discipline, care să susțină reziliența economică necesară. Asigurarea stabilității prețurilor înseamnă ca băncile centrale să acționeze, uneori, și pentru a contrabalansa politicile bugetare nesustenabile, care amenință stabilitatea financiară și macroeconomică.

Privind retrospectiv, pe fondul dezinflaționist din 2024, reducerile ratei dobânzii de politică monetară s-au suprapus pe un context bugetar puternic expansionist, când politica bugetară deja punea „gaz pe foc”, prin creșterea discreționară a cheltuielilor.

Era de așteptat că parcursul descendent al inflației din 2024 nu avea cum să continue și de-a lungul anului 2025, date fiind efectele inflaționiste ale expansiunii bugetare, dar și măsurile fiscale preconizate ca necesare pentru reducerea deficitului bugetar pe parcursul anilor următori, conform Planului bugetar-structural național pe termen mediu, conceput și asumat de România în 2024.

În actualul context fiscal-bugetar, când economia resimte din plin efectele măsurilor de ajustare a deficitului bugetar, iar deficitul de cerere din economie se adâncește la cote severe, politica monetară întâmpină provocarea de a evita să pună „sare pe rană”, prin creșterea dobânzii de referință, ca reacție de răspuns la primele șocuri de ofertă.

În pofida revizuirii în sus a traiectoriei ratei inflației pentru lunile următoare, date fiind efectele războiului din Golf, și în luna aprilie BNR a decis menținerea ratei dobânzii de politică monetară. Anticipăm înjumătățirea inflației în lunile de vară, ca efect de bază la măsurile fiscale adoptate în vara lui 2025. Evoluția se suprapune cu depresurizarea anticipată a inflației core, prin frânarea puternică a consumului și a cererii agregate.

Astfel, abordarea BNR de până acum, una de tip wait-and-see condiționat, are șanse să mai continue o vreme, chiar dacă alte bănci centrale ar putea decide să acționeze. Date fiind condițiile monetare actuale și estimările de dezinflație, conduita BNR este relativ bine poziționată pentru a naviga printre incertitudinile existente în prezent.

Din perspectiva politicilor economice, evitarea unei recesiuni prelungite în perioada următoare necesită măsuri care să sprijine potențialul economiei. Este deosebit de importantă implementarea proiectelor de investiții în mod eficient și la timp.

Totodată, așa cum subliniază recentul raport OECD Economic Surveys: Romania 2026, competitivitatea și creșterea participării pe piața muncii sunt obiective structurale importante. Continuarea reformelor necesare atragerii finanțărilor europene susțin tranziția către un model de creștere competitiv, aliniat la noile dezvoltări tehnologice.

Momentan, traversăm o perioadă dificilă, marcată de instabilitate politică internă, cu turbulențe inclusiv pe piața valutară. Deprecierea leului are efecte mixte asupra condițiilor financiare din economie. Pe de o parte, companiile exportatoare vor capta beneficii din ameliorarea deficitului de competitivitate, asociat supraevaluării cursului de schimb real efectiv. Pe de altă parte, împrumuturile în valută, inclusiv cele ale statului, vor fi mai scumpe, iar componenta importată a inflației devine mai vizibilă.

Condițiile economice externe, dar și interne, au devenit așadar mult mai anevoioase. Însă România trebuie să rămână ancorată ferm pe traseul consolidării bugetare, asigurând sustenabilitatea finanțelor publice și să continue investițiile majore care susțin potențialul de creștere economică, sporind astfel reziliența economiei.

În vârtejul incertitudinilor globale, situația politică internă riscă să afecteze credibilitatea economică a României, reducând încrederea investitorilor și a piețelor financiare. Criza politică actuală tulbură coordonatele economice, deja deteriorate.

Nevoia de stabilitate politică și guvernamentală este deosebit de importantă în acest an, având în vedere miza strategică a obiectivelor asumate, de consolidare a situației finanțelor publice, de implementare a investițiilor din fonduri europene, în special a celor din PNRR, precum și miza unor proiecte majore de cooperare internațională, precum aderarea la OECD în 2026.