De Cosmin Marinescu, Viceguvernator al Băncii  Naționale a României

Performanțele companiilor de stat generează implicații directe și de amploare asupra întregii economii, atât prin calitatea serviciilor furnizate, cât și prin disciplina financiară și modul de aplicare a principiilor de guvernanță corporativă. Gestionate deficitar, companiile de stat generează costuri sporite, ineficiențe și vulnerabilități care se propagă în restul economiei. Administrate profesionist și transparent, aceste companii pot susține investițiile și dezvoltarea economică, în special în domenii cu caracter strategic.

Am analizat situația companiilor de stat în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR. Capitolul dedicat companiilor de stat evidențiază un sector eterogen, caracterizat prin diferențe substanțiale de profitabilitate, solvabilitate și disciplină financiară.

Rolul sectorului companiilor de stat s-a înjumătățit previzibil în ultimii 20 de ani, contribuția acestuia la valoarea adăugată din economie fiind în reducere, de la 13% în 2004 la 6% în 2024. Analiza structurală conturează un sector care funcționează cu două viteze.

De exemplu, primele 10 companii cu capital de stat activează preponderent în domeniul energiei și înregistrează performanțe financiare net superioare mediei companiilor private, inclusiv ca urmare a unor poziții de piață privilegiate, specifice companiilor naționale.

Însă, față de acest grup restrâns, restul companiilor de stat se confruntă cu dificultăți financiare importante, care tind să se accentueze vizibil în perioadele de declin economic. Această categorie de companii indică probleme de gestiune, eficiență operațională și disciplină financiară. În plus, cheltuielile salariale au ajuns recent la valori de peste 50% din cifra de afaceri, ceea ce sugerează inclusiv scheme supradimensionate de personal. De altfel, deși sectorul companiilor de stat din România înregistrează, la nivel agregat, o utilizare relativ eficientă a activelor în comparație cu situația companiilor de stat din alte state europene, profitabilitatea per salariat înregistrează totuși o poziție modestă.

Indicatorul de sănătate financiară confirmă această evaluare: companiile de stat se situează în interiorul zonei de risc, fiind mai vulnerabile, din perspectiva solvabilității și a lichidității, decât firmele private. Diferențele sunt mult mai pronunțate în cazul companiilor cu profitabilitate redusă și s-au accentuat în ultimii 10 ani: gradul de îndatorare s-a majorat cu circa 14 puncte procentuale, în timp ce indicatorul de lichiditate a coborât către nivelul de 60%. Aceste evoluții contrastează puternic cu situația sectorului privat, care consemnează o reducere cu 9 puncte procentuale a gradului de îndatorare și majorarea la peste 120% a indicatorului de lichiditate.

Dificultățile financiare ale companiilor de stat se reflectă și în comportamentul de plată. Aceste firme plătesc cu întârziere facturile către furnizori, durata plăților fiind de trei ori mai mare, în general, decât durata medie de plată din economie. Rata restanțelor, deși s-a ameliorat semnificativ în ultimii 10 ani, rămâne totuși considerabil mai ridicată, la un nivel de peste 20%, comparativ cu doar 9% în cazul firmelor din sectorul privat.

În plus, în relația cu bugetul național, companiile de stat continuă să genereze un volum important de restanțe: peste 30% din restanțele proprii și circa 40% din arieratele față de bugetul de stat ale tuturor companiilor nefinanciare aparțin sectorului companiilor de stat.

În aceste condiții, preocuparea pentru guvernanța corporativă a companiilor de stat este pe deplin întemeiată, iar alinierea la bunele practici în domeniu, cum sunt cele recomandate de OCDE, trebuie continuată în mod accelerat. Însă rezultatele vor depinde de consecvența, transparența și rigoarea cu care sunt aplicate bunele practici de guvernanță corporatistă.

Din anul 2022, odată cu începerea parcursului de pregătire a aderării la OCDE, România a realizat progrese importante în alinierea la standardele acestei organizații. Evaluările OCDE recunosc progresele din ultimii ani, dar semnalează încă anumite deficiențe.

O măsură de îmbunătățire a cadrului de guvernanță corporativă a companiilor de stat, destinată totodată și îndeplinirii unui jalon PNRR, a fost înființarea Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP), al cărei rol este unul definitoriu în creșterea calității managementului companiilor de stat.

Analiza conducerilor întreprinderilor publice indică necesitatea reducerii rapide a ponderii mandatelor provizorii în favoarea mandatelor permanente, obținute pe calea procedurilor de selecție, bazate pe transparență și pe criterii de competență. Această evoluție va conduce la îmbunătățirea guvernanței corporative și a managementului la nivelul societăților de stat.

Continuarea și accelerarea eforturilor de profesionalizare a conducerii companiilor, de transparență și guvernanță corporativă, inclusiv din perspectiva implementării reformelor asumate prin PNRR, la care se poate adăuga listarea selectivă și strategică a unor pachete de acțiuni ale companiilor de stat, sunt direcții care pot sprijini atât consolidarea performanței financiare a sectorului, cât și dezvoltarea pieței de capital din România.

Radiografia companiilor de stat conturează, așadar, un sector care funcționează cu două viteze: pe de o parte, există un număr restrâns de companii performante, care merită să revendice poziții competitive în plan regional și european. Pe de altă parte, există o largă majoritate de societăți care se confruntă cu vulnerabilități financiare și structurale.

Prioritatea cheie trebuie să fie îmbunătățirea performanței firmelor din al doilea grup și reducerea decalajelor față de sectorul privat. Se impun, deci, alte mijloace și mecanisme de management și monitorizare decât până în prezent. Sunt esențiale întărirea disciplinei financiare, restructurarea activităților neviabile și orientarea către eficiență, inovare și piață.

Administrate pe principii de guvernanță, transparență și responsabilitate, companiile de stat pot deveni un reper de stabilitate și reziliență, în special în sectoare cu caracter strategic, care trebuie să furnizeze, de exemplu, securitate energetică sau apărare națională. Însă în absența unor progrese consistente, calitatea de active strategice din sfera companiilor de stat se va deprecia și mai mult, cu prețul riscurilor economice și al contagiunii financiare.

În ultima lună, energia a încetat să mai fie tratată ca un domeniu strategic și s-a transformat într-un spectacol mediatic. Spațiul public a fost invadat de „experți” apăruți peste noapte, fiecare cu propriul adevăr, propria conspirație și, adesea, propriul produs de vândut. Nu mai asistăm la o dezbatere publică. Asistăm la o operațiune de ocupare și manipulare a spațiului public.

În aceeași „gălăgie” sunt amestecate deliberat informații reale, jumătăți de adevăr, interese comerciale, propagandă politică, răfuieli între „băieții deștepți” și campanii de imagine ale celor care au condus și au distrus sistemul energetic românesc.

Cei care au închis capacități înainte să construiască altele, au întârziat investiții, au blocat proiecte, au politizat companii și au alungat specialiștii autentici se întorc astăzi în fața românilor îmbrăcați în salvatori. Ne explică din nou ce trebuie făcut. Promovează aceleași „soluții miraculoase”, cu alte denumiri, alte prezentări și, probabil, aceiași beneficiari.

Energia este tema perfectă pentru manipulare. Este suficient de complicată încât publicul să nu poată verifica rapid informațiile și suficient de importantă încât fiecare român să se teamă pentru propria factură. Dacă repeți suficient de mult că o măsură este „cerută de oameni”, poți transforma o decizie pregătită în culise într-o aparentă voință populară.

Mecanismul este simplu, mai întâi creezi frica, apoi desemnezi vinovatul convenabil, după care prezinți soluția pregătită dinainte. În final, îi pui pe români să o plătească, sub justificarea supremă: „Așa a vrut poporul.” Aceasta este miza reală a spectacolului: pregătirea și legitimarea viitoarelor decizii, a noilor scheme de sprijin, contracte împovărătoare, monopoluri tehnologice, intermedieri și facturi. Viitoarea scumpire a facturilor românilor nu va mai fi prezentată ca un abuz, ci ca o necesitate strategică, o tranziție inevitabilă sau un răspuns la cererea societății.
În România există oficial doar patru experți tehnici judiciari autorizați în domeniul gazelor și 22 în domeniul energiei electrice. Niciunul dintre aceștia nu a fost invitat să explice public, riguros și independent ceea ce se întâmplă.

Desigur, calitatea oficiala de expert nu reprezintă singurul criteriu al competenței. România mai are ingineri, cercetători, profesori și profesioniști cu experiență autentică. Dar absența celor obligați profesional să lucreze cu probe, calcule, cauzalități și răspundere spune totul despre modul în care sunt aleși invitații.

Nu este căutată întotdeauna competența. Se caută adese certitudini rostite tare, conflicte, vinovați și soluții care încap într-un titlu. Expertul oficial prezintă datele, explică ipotezele, arată limitele unei analize și recunoaște ceea ce nu poate demonstra. Propagandistul nu are asemenea dificultăți. El știe imediat cine este vinovat, ce este de făcut și mai ales ce trebuie să cumpere statul. Dacă propagandistul nu are nimic de pierdut, doar de câștigat, expertul oficial riscă să-și piardă calitatea prin retragerea autorizație urmare a unor greșeli. Într-o dezbatere energetică serioasă, orice afirmație majoră ar trebui însoțită de câteva elemente simple: ipotezele folosite, calculele, interesele celui care vorbește și impactul soluției propuse asupra facturii consumatorului. Fără acestea, nu avem analiză. Avem publicitate, influență sau manipulare.

În jurul energiei din România funcționează aproape 6.900 de companii direct implicate în producere, extracție, transport, distribuție, furnizare, rafinare, comerțul cu carburanți, benzinăriile și termoficare. Acestea rulează contabil aproximativ 75 de miliarde de euro cifră de afaceri și profituri de cca. 5 miliarde de euro pe an. Este un teritoriu cu mize financiare uriașe, în care fiecare procent înseamnă sute de milioane sau miliarde de lei. În care promovarea unor tehnologii, produse, echipamente în detrimentul altora înseamnă pierderi sau câștiguri de milioane de euro pe an. De aceea, invazia actuală a „experților” nu este întâmplătoare, deoarece cine controlează discursul public poate influența reglementările, investițiile, subvențiile, contractele și, în final, direcția în care vor curge banii plătiți de consumatori.

Am înțeles că trebuie să stau deoparte de această bălăcăreală. Nu pentru că nu aș fi avut nimic de spus și nici pentru că problemele sistemului energetic nu m-ar preocupa.

În timp ce alții discutau despre salvarea energetică a României, noi la Asociația Energia Inteligentă am ales să mergem acolo unde energia nu este o temă de podcast, ci o lipsă trăită în fiecare seară.
Am preferat ca, în locul bălăcărelii, să ajutăm concret oameni.

În această perioadă, Asociația Energia Inteligentă a fost singura organizație care a adus efectiv energie electrică în casele unor familii care nu sunt conectate la rețea. Prin proiectul „Energie pentru Viață”, am ajuns în locuri în care statul nu a ajuns, piața nu este interesată să ajungă, iar politicienii și majoritatea presei nu găsesc suficientă audiență pentru a ajunge.

„Energie pentru Viață” este singurul proiect dedicat concret acestor români uitați. Oameni pentru care nu există dezbatere politică, emisiuni speciale, mese rotunde, strategii televizate sau confruntări între falși salvatori. Nu există nici măcar indignare publică. Ei nu apar în graficele marilor strategii energetice. Nu au consultanți, agenții de comunicare sau acces la studiourile de televiziune. Au doar case în care, după lăsarea întunericului, viața aproape se oprește.

Aceasta este măsura prăpastiei dintre discurs și realitate. România discută sofisticat despre inteligență artificială și tranziție energetică, dar încă are cetățeni care nu pot aprinde un bec în propria casă. Un panou fotovoltaic montat pe casa unei familii fără electricitate valorează, pentru societate, mai mult decât o sută de ore de zgomot mediatic. Pentru că acolo nu vorbim despre imagine, influență sau audiență. Vorbim despre lumină, siguranță, educația copiilor și demnitate umană.

Doar 0,11% din firmele din energie au ales să ne susțină anul acesta în acesta în acest demers (cu 50% mai puțini decât în anii anteriori), alocând pentru aceste situații reale 0,000013% din cifra de afaceri pentru a ajuta oamenii care nu au nici o altă șansă să aibă lumină. Numele lor este Engie, LindeGaz, Design Proiect Iasi, DEER, NuclearElectrica, Depogaz Ploiesti, GazEst Vaslui și Nutriva SRL Vaslui.

Poate că nu am fost prezenți în dezbaterea lunii. Dar am fost prezenți acolo unde România lipsește de zeci de ani. Iar aceasta este diferența dintre cei care vorbesc despre energie și cei care o duc efectiv în casele oamenilor. România nu duce lipsă de opinii despre energie. Duce lipsă de adevăr spus complet, de responsabilitate și de oameni dispuși să arate cine câștigă din fiecare „soluție salvatoare”.
Iar când spectacolul se va termina, invitații vor pleca din studiouri. Politicienii își vor muta discursul către următoarea criză. Comercianții își vor încasa profiturile. Factura mare însă va rămâne, ca întotdeauna, pe masa românilor.

Dumitru Chisăliță

de Leonardo Badea,Prim-viceguvernator BNR

O analiză punctuală a datelor recent publicate arată că investițiile străine directe ale nerezidenților au însumat, în primul semestru al anului 2026, doar 669 de milioane de euro, față de 3,72 miliarde de euro în perioada corespunzătoare din 2025, ceea ce echivalează cu o reducere de aproximativ 82 la sută. Este o cifră ce atrage atenția și care, pentru o bună înțelegere, necesită unele clarificări.

Descompunerea pe componente a evoluției ISD în primul semestru al acestui an arată că toate cele trei componente au contribuit la scădere: din cele aproximativ 3,05 miliarde de euro cu care semestrul I 2026 se situează sub perioada corespunzătoare din 2025, circa 1,2 miliarde provin din profiturile reinvestite, 0,75 miliarde din participațiile la capital, iar 1,1 miliarde din creditele intra-grup.

Totodată, concentrarea evoluției în trimestrul al doilea este evidentă. În acest interval, fluxul total al investițiilor nerezidenților a fost negativ, în cuantum de −521 milioane de euro, ceea ce reprezintă cel mai scăzut nivel trimestrial din 2013 și până în prezent.

Determinantul principal al evoluției ISD în perioada curentă îl constituie componenta profiturilor reinvestite, care a consemnat un sold negativ de −1.124 milioane de euro. Acesta se calculează ca diferență între profitul obținut de companiile cu capital străin și dividendele distribuite acționarilor. Un rezultat negativ arată că dividendele repartizate în perioada de raportare au depășit profitul realizat. O astfel de situație survine, de regulă, atunci când se distribuie un volum ridicat de dividende (din profiturile aferente perioadelor anterioare) iar profitabilitatea curentă se reduce (ceea ce este explicabil în contextul încetinirii economiei, al riscurilor în creștere și al nivelului sporit de incertitudine).

Sursa: BNR

Totodată, există un element de calendar de care nu se poate face abstracție: distribuirea profitului aferent exercițiului financiar precedent are loc, de regulă, în prima parte a anului, până cel târziu în luna iunie. Prin urmare, o parte din reducerea menționată în semestrul întâi reflectă o concentrare sezonieră a plăților de dividende, iar în a doua parte a anului indicatorul ar putea consemna o revenire parțială. Efecte similare au fost observate și în alți ani. Astfel, profiturile reinvestite au fost negative în trimestrul al doilea în fiecare dintre ultimii trei ani (−723 milioane de euro în 2024 și −390 milioane în 2025), ceea ce confirmă concentrarea distribuirilor de dividende în această parte a anului.

Valoarea din 2026 este însă cu aproximativ 55 la sută mai amplă decât cea din 2024, iar această diferență sugerează o reducere efectivă a profitabilității operaționale a companiilor cu capital străin, și nu doar un efect de calendar. Datele privind profiturile sunt deocamdată provizorii și se bazează pe estimări ale firmelor, astfel încât interpretarea rămâne sub rezerva unor revizuiri ulterioare.

Factorului descris mai sus i se adaugă, cu o contribuție mult mai redusă, nivelul ușor negativ al participațiilor la capital. Specific pentru perioada menționată, nivelul negativ al participațiilor la capital se poate explica, printre altele, prin corelare cu tranzacția importantă asociată vânzării unui lanț important de magazine de retail, de la o entitate nerezidentă către una rezidentă.

Sursa: BNR

Așadar, concluzionând, nivelul semnificativ mai redus al ISD din semestrul I 2026 comparativ cu perioada corespunzătoare a anului anterior are trei explicații principale: prima este legată de distribuția dividendelor, iar efectele sale se vor corecta cel puțin parțial în a doua parte a anului, a doua ține de reducerea profitabilității operaționale (corelată cu încetinirea economiei), iar cea de-a treia este asociată unei conjuncturi specifice.

ISD alături de fondurile europene contribuie la finanțarea deficitului de cont curent prin fluxuri negeneratoare de împrumuturi suplimentare, ceea ce este important din perspectiva sustenabilității echilibrelor macroeconomice. Ca urmare a evoluțiilor descrise mai sus, pentru moment, componenta care nu generează datorie se restrânge, iar finanțarea se deplasează către instrumente ce vor conduce la o creștere a datoriei externe.

Deciziile privind repartizarea profitului – cât se distribuie și cât se reinvestește – sunt sensibile la percepția asupra perspectivelor economice și la gradul de predictibilitate a cadrului în care operează companiile. Din această perspectivă, evoluția consemnată în primul semestru transmite un semnal care nu poate fi ignorat. Pentru a inversa această tendință și a consolida credibilitatea în fața partenerilor internaționali, în opinia mea este necesar ca politicile guvernamentale să ofere repere certe, iar o măsură primordială este finalizarea și asumarea timpurie a bugetului pentru anul viitor.

Totodată, fondurile europene (în special componentele de tip grant) nu mai reprezintă doar un sprijin pentru investiția publică, ci una dintre puținele resurse semnificative ce permit finanțarea dezechilibrului extern fără a majora stocul de datorie.

Granturile europene au devenit pentru România una dintre sursele consistente de capital extern ce nu generează datorie, într-un context în care cealaltă sursă tradițională (investițiile străine directe – ISD) s-a comprimat semnificativ în perioada curentă. Maximizarea gradului de absorbție a acestora rămâne un obiectiv național prioritar.

Pentru România, miza este mai importantă decât faptul ca investițiile ajută la finanțarea deficitului de cont curent. Ele aduc tehnologie, know-how și integrarea companiilor locale în lanțuri internaționale de valoare. Nu trebuie să uităm faptul că unul dintre motoarele încurajării investițiilor străine este reprezentat de încrederea într-un climat favorabil afacerilor, atât pe plan intern cât și internațional. Capitalul acumulat poate avea rol de amortizor vis a vis de unele riscuri specifice investițiilor, însă, în perioade caracterizate de un nivel semnificativ de ambiguitate, investitorii pot amâna unele decizii, ce în final determină unele externalități negative asupra mediului macro-financiar.  

Problema reală este că România nu a înțeles — sau nu a vrut să înțeleagă — cum se face o tranziție energetică. A construit capacități de producție în locurile în care investitorii au găsit terenuri, autorizații și racordări convenabile, nu neapărat acolo unde energia putea fi consumată sau transportată în siguranță. A finanțat fiecare MW instalat, dar nu a cerut ca energia să fie disponibilă atunci când sistemul avea nevoie de ea.

Energia regenerabilă nu este cauza situației critice în care a ajuns Sistemul Electroenergetic Național. Panourile fotovoltaice și turbinele eoliene nu au destabilizat singure sistemul și nici nu trebuie transformate în țapi ispășitori.

Statul a urmărit:

• absorbția rapidă a fondurilor europene;
• numărul de panouri montate;
• valoarea contractelor semnate;
• capacitatea instalată anunțată în conferințe;
• satisfacerea investitorilor grăbiți să valorifice schemele de sprijin;
• alimentarea unui lanț de furnizori, instalatori și intermediari conectați la programele publice.

Nu a urmărit cu aceeași determinare:

• armonizarea dintre producție, rețea și consum;
• localizarea rațională a noilor capacități;
• stocarea energiei;
• păstrarea capacităților de rezervă;
• dezvoltarea rețelelor înaintea racordărilor;
• comportamentul agregat al sutelor de mii de prosumatori;
• funcționarea SEN în fiecare oră, nu doar bilanțul anual.

Am eliminat cărbunele înainte de a construi un sistem energetic capabil să funcționeze fără el

Dezastrul energetic al României nu poate fi pus exclusiv pe seama eliminării cărbunelui. Trebuie recunoscut că acest sector acumulase probleme tehnice și economice grave: centrale îmbătrânite, randamente scăzute, costuri mari de exploatare, investiții amânate și cheltuieli tot mai apăsătoare cu certificatele de CO₂. Menținerea integrală în funcțiune a vechiului parc pe cărbune ar fi putut majora, orientativ, prețul final al energiei electrice cu aproximativ 10–20%, în funcție de producția realizată și de prețul certificatelor de emisii. Numai costul CO₂ poate adăuga circa 60–100 euro/MWh la energia produsă din lignit. Prin urmare, păstrarea neschimbată a întregului sector nu era nici sustenabilă economic, nici suportabilă pentru consumatori.

Dar nici închiderea centralelor la întâmplare, înainte de construirea unor capacități ferme care să le înlocuiască, nu putea reprezenta o soluție. Greșeala nu a fost decizia de a reduce treptat rolul cărbunelui, ci modul în care această retragere a fost făcută, fără centrale noi pe gaze pregătite la timp, fără suficientă stocare, fără întărirea rețelelor și fără o corelare reală între producție, consum și capacitățile de import.

România nu trebuia să aleagă între păstrarea cu orice preț a tuturor centralelor pe cărbune și demolarea lor grăbită. Soluția rațională era o retragere etapizată, închiderea grupurilor complet necompetitive, modernizarea temporară a celor încă necesare sistemului și păstrarea unei rezerve strategice până la apariția capacităților reale de înlocuire.

Adevăratul dezastru nu este că România a renunțat la cărbune, ci că a renunțat la capacități sigure înainte de a avea cu ce să le înlocuiască. Am închis după calendarul politic, dar am construit după hazard.

Nu regenerabilele au provocat dezastrul în energie, ci iluzia că un MW volatil este egal cu un MW care produce la comandă

România nu a greșit construind capacități eoliene și fotovoltaice. Greșeala fundamentală a fost să pună semnul egal între megawații securitari — produși controlabil din cărbune și gaze — și megawații regenerabili, dependenți de soare și vânt. Am tratat la fel energia disponibilă ziua și energia necesară noaptea, puterea instalată și puterea efectiv garantată.

În analiza economică am comparat mere cu pere: costul aparent redus al energiei regenerabile cu costul complet al centralelor clasice, fără să includem suficient costurile stocării, echilibrării, rezervelor, întăririi rețelelor și capacităților de backup. Ne-am îmbătat cu promisiunea că energia regenerabilă ieftină va rezolva totul, ignorând că un sistem energetic nu trebuie doar să producă ieftin atunci când poate, ci să livreze sigur atunci când consumatorul are nevoie.

Problema nu este că am construit regenerabile, ci că am confundat energia ieftină când există cu energia sigură când este necesară.

Dezastrul energetic nu este întâmplător, politicienii au legiferat ce au vrut „băieții deștepți”, aceștia au încasat, iar românii au plătit

Dezastrul energetic nu este doar rezultatul unor greșeli tehnice, ci al unor politici construite prea adesea în jurul intereselor celor care au urmărit îmbogățirea rapidă, nu siguranța sistemului. Sub influența „băieților deștepți” din energie, politicienii au promovat legi și programe care au încurajat vânzarea de echipamente, construirea oricărei capacități profitabile și dezvoltarea unor afaceri cu venituri mari, constante și riscuri transferate consumatorilor.

Nu s-a construit pornind de la întrebarea „de ce are nevoie sistemul?”, ci de la întrebarea „ce se poate vinde și unde se poate câștiga?”. Au apărut investiții necorelate cu rețelele, consumul, stocarea și capacitățile de echilibrare. Fiecare soluție incompletă a creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate a justificat ulterior vânzarea altor echipamente, construirea altor instalații și lansarea altor afaceri.

Astfel, România nu a primit un sistem energetic coerent, ci o succesiune de businessuri profitabile ridicate unele peste greșelile celorlalte. Crizele nu au mai fost excepții, ci combustibilul unui mecanism economic în care erorile de ieri generează contractele, investițiile și profiturile de mâine.

Au construit intenționat prost, a apărut criza, apoi tot ei au venit să ne vândă soluția — tot pe banii consumatorilor – este rețeta de 15 ani în energia românească.

Vechea și noua manipulare din energie, să oprim gazele, hidrocentralele și nuclearul și să construim numai fotovoltaice că merg fără apă

Chiar și în actuala criză energetică este promovată agresiv, inclusiv de cei interesați să vândă în continuare echipamente în România, ideea falsă că trebuie oprite investițiile în centrale pe gaze, hidrocentrale, reactoare nucleare și SMR-uri, pe motiv că acestea folosesc apă, iar viitorul ar trebui construit exclusiv pe fotovoltaice.

Nimic nu poate fi mai periculos. Fotovoltaicele sunt necesare, dar nu pot asigura singure funcționarea unui sistem energetic, nu produc noaptea, au o contribuție redusă în anumite perioade ale iernii și depind de stocare, rețele, capacități de echilibrare și surse controlabile. Niciun megawatt instalat nu devine automat un megawatt disponibil atunci când sistemul are nevoie de el.

România nu trebuie să înlocuiască dependența de combustibili fosili cu dependența exclusivă de vreme, importuri și echipamente. Siguranța, securitatea și prețurile sustenabile pot fi obținute numai printr-un mix echilibrat: regenerabile, hidroenergie, nuclear, gaze, stocare, rețele consolidate și capacități strategice de rezervă.

A prezenta fotovoltaicele drept unica soluție și toate celelalte tehnologii drept obstacole nu este politică energetică, ci promovare comercială deghizată în doctrină. Această abordare este la fel de periculoasă precum practicile vechilor „băieți deștepți”: se schimbă produsul vândut și discursul public, dar sistemul rămâne subordonat interesului comercial.

România nu are nevoie de monopolul unei tehnologii, ci de un sistem capabil să funcționeze în fiecare oră, în orice anotimp și în orice situație de criză, oferind prețuri mici.

Top of Form

Bottom of Form

România este o țară plină de megawați care tremură la fiecare seară fără vânt

România nu are prea multă energie regenerabilă. România are prea puțină organizare, prea puțină flexibilitate și prea puțină răspundere pentru felul în care această energie a fost integrată.

Dezastrul din energie = Cheltuieli ineficiente + ”băieți deștepți” + investiții nearmonizate + pseudo-ecologiști + hidrocentrale blocate + marketing politic în locul soluțiilor tehnico economice + incompetență

Fuga după investitori, să fie mulți, rapizi și fără obligații sistemice

România a confundat atragerea investițiilor cu realizarea unei strategii energetice.

Investitorii au făcut ceea ce le-a permis și i-a încurajat legea: au căutat terenul cel mai ieftin, radiația solară sau potențialul eolian cel mai bun, racordarea accesibilă și recuperarea cea mai rapidă a capitalului. Nu era obligația investitorului să reconstruiască SEN. Era obligația statului să stabilească regulile.

Statul trebuia să spună:

• unde mai poate fi instalată producție fără congestii majore;
• unde este nevoie de consum nou;
• unde stocarea trebuie să fie obligatorie sau stimulată;
• ce parte din puterea aprobată trebuie să fie fermă;
• ce contribuție trebuie să aducă proiectul la reglajul frecvenței și tensiunii;
• cine suportă întărirea rețelei;
• ce se întâmplă când producția simultană depășește consumul și capacitatea de transport.

În schimb, România a tratat aproape fiecare investiție separat. Fiecare proiect putea arăta rezonabil în propriul studiu, în timp ce suma proiectelor devenea dificil de gestionat.

A fost o dezvoltare pe parcele, nu o dezvoltare de sistem.

Goana după absorbția fondurilor, nu după rentabilitatea investițiilor făcute

Fondurile europene și naționale trebuiau să fie un instrument pentru modernizarea sistemului. Prea des, ele au devenit obiectivul în sine.

Indicatorul politic a fost: „Câți bani am atras?”

Indicatorul administrativ: „Câte contracte am semnat?”

Indicatorul electoral: „Câte panouri am montat?”

Indicatorul comercial: „Câte echipamente am vândut?”

Nu soarele și vântul sunt vinovate. Vinovați sunt cei care au construit fără să înțeleagă SEN

În unele programe, arhitectura finanțării a părut concepută mai degrabă pentru rularea rapidă a banilor printr-un cerc de furnizori, instalatori și intermediari decât pentru obținerea celui mai bun rezultat energetic. Chiar dacă nu poate fi presupus automat un interes ilegal, stimulentul instituțional a fost evident: cheltuiește bugetul, raportează absorbția și lasă costurile tehnice pentru etapa următoare.

Așa s-a ajuns ca statul să finanțeze:

1. panourile;
2. invertoarele on-grid;
3. întărirea rețelei afectate de injecția simultană;
4. bateriile adăugate ulterior;
5. în unele cazuri, înlocuirea sau dublarea invertorului inițial.

Aceasta nu este tranziție eficientă. Este corectarea succesivă, din bani publici, a unor programe publice proiectate incomplet.

Energia regenerabilă nu este vinovată

Un panou fotovoltaic nu decide unde este amplasat. Nu el stabilește condițiile de racordare, schema de finanțare sau obligația de stocare. Nu el închide o centrală pe cărbune și nu întârzie zece ani o centrală pe gaze.

Energia regenerabilă putea și trebuia să fie una dintre marile soluții ale României:

• reduce consumul de combustibili;
• limitează importurile;
• scade costul marginal în orele favorabile;
• permite producția distribuită;
• reduce factura prin autoconsum;
• oferă energie pentru electrificarea economiei;
• poate alimenta stocarea, mobilitatea electrică și producția flexibilă.

Problema este modul în care a fost integrată: rapid, dispersat administrativ, concentrat geografic, fără suficiente rețele, fără stocare, fără consum flexibil și fără înlocuitori finalizați pentru capacitățile controlabile retrase.

Eroarea tehnică pe care marketingul a ascuns-o sau atunci când nu abordezi energia tehnic, ci abordezi marketingul energetic

Un MW fotovoltaic nu este inferior unui MW pe gaz sau hidro. Este însă alt produs energetic.

Nu poți scoate din SEN un generator de 500 MW și introduce 500 MW în panouri pretinzând că ai păstrat aceeași siguranță. Ai păstrat puterea nominală înscrisă în documente, dar ai schimbat:

• ora în care energia este disponibilă;
• durata livrării;
• capacitatea de comandă;
• localizarea producției;
• serviciile de sistem;
• necesarul de rețea;
• necesarul de rezervă.

SEN nu are nevoie doar de energie. Are nevoie de energia potrivită, în locul potrivit și în secunda potrivită.

Fără stocare, tranziția energetică rămâne doar o afacere de prânz

O altă eroare a politicii publice este reducerea întregii discuții la baterii litiu-ion. Sistemul are nevoie de tehnologii diferite pentru durate diferite:

Întrebarea este dacă a ti auzit pe cineva sa vorbeasca de un astfel de system. Am auzit doar ca trebuie sa cumparam baterii

Sistemul energetic, sacrificat pentru subvenții, dividende și profituri rapide

Orice capacitate nouă trebuia analizată prin trei întrebări simultane:

Dacă una dintre componente lipsește, investiția nu dispare, dar o parte din cost este transferată sistemului:

• prin întărirea rețelei;
• prin congestii;
• prin limitarea producției;
• prin necesarul de rezervă;
• prin exporturi ieftine la prânz;
• prin importuri scumpe seara;
• prin tarife mai mari suportate de consumatori.

Au spart sistemul, au vândut tranziția și au lăsat România dependentă de importuri

România nu a făcut tranziție energetică. A făcut, în prea multe etape, o acumulare de instalații fără construcția simultană a sistemului care să le susțină.

Am plătit certificate verzi pentru a produce indiferent de oră. Am plătit Casa Verde pentru a injecta la prânz. Am lăsat centralele flexibile să se închidă sau să întârzie. Am blocat investițiile hidro între documentații neactualizate, protecția mediului și improvizații legislative. Am scos profitul companiilor de stat sub formă de dividende. Apoi am încercat să obligăm cetățenii să cumpere baterii pentru a repara o problemă creată de stat. Când această obligație nedreaptă a fost întoarsă, nu am pus imediat în loc un mecanism corect.

Acum descoperim realitatea pe care fizica nu a încetat niciodată să ne-o spună: nu poți opri un reactor nuclear, un grup hidro sau o centrală pe gaz și să pui în loc aceeași putere în panouri, deoarece panourile produc când există soare, nu când SEN are nevoie de energie.

Criza actuală nu este eșecul energiei regenerabile. Este eșecul celor care au transformat tranziția energetică într-o cursă după subvenții, MW instalați și comunicate triumfaliste, fără să construiască stocarea, rețeaua și capacitatea controlabilă necesare funcționării sistemului.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

1. DEȘI AVEM O CRIZĂ ENERGETICĂ ÎN ROMÂNIA DE 2 SĂPTĂMÂNI, AVEM STARE DE ALERTĂ DECRETATĂ, PREȚURILE PE PZU SUNT RELATIV MICI COMPARATIV CU ALTE PERIOADE ÎN CARE NU AM AVUT O CRIZĂ ENERGETICĂ.

• Unitatea 1 de la Cernavodă era indisponibilă;
• exista riscul opririi Unității 2;
• producția hidro era limitată de secetă;
• România putea pierde suplimentar aproape 20% din producția internă;
• în scenariul opririi celui de-al doilea reactor, importurile necesare puteau depăși 2.500 MWh.

• scăderea rapidă a producției fotovoltaice;
• consumul ridicat produs de caniculă;
• producția hidro redusă;
• disponibilitatea limitată a capacităților clasice;
• deficitul regional;
• congestiile pe interconexiuni;
• importuri insuficiente pentru a egaliza prețul României cu piețele mai ieftine;
• intrarea în piață a unor oferte foarte scumpe necesare pentru acoperirea ultimilor MW.

• furnizorii și traderii și-au acoperit mai devreme necesarul;
• au fost rezervate și utilizate mai atent capacitățile de import;
• producătorii și-au revizuit disponibilitățile;
• energia hidro a fost administrată mai prudent;
• operatorul de transport a pregătit rezerve și măsuri de intervenție;
• unii consumatori industriali și-au redus ori deplasat consumul;
• riscul politic și operațional a devenit cunoscut de piață.

1. România are nevoie de import;
2. și vecinii au simultan deficit, iar interconexiunile sunt saturate.

• PREȚURILE CONTRACTELOR BILATERALE PENTRU URMĂTORUL AN SUNT MAI MARI

• PZU reflectă situația de mâine, după reducerea consumului și folosirea măsurilor de urgență;
• contractul bilateral reflectă riscul cumulat al următoarelor 12 luni, când consumul industrial ar trebui să revină, iar măsurile de avarie nu pot fi menținute permanent.

• riscul de deficit viitor;
• volatilitatea PZU;
• profilul orar al consumului;
• costul echilibrării;
• riscul de volum;
• costul finanțării și al garanțiilor;
• indisponibilitatea capacităților nucleare, hidro, pe cărbune sau gaze;
• posibilitatea repetării unor intervale de 2.000–5.000 lei/MWh.

1. Reducerea consumului scade PZU, dar poate crește prețul contractelor viitoare

• Dacia, Ford, Kronospan și ceilalți consumatori nu pot rămâne opriți un an;
• economisirea voluntară nu poate substitui permanent capacitățile de producție;
• consumul industrial va trebui să revină;
• iarna fotovoltaicul va produce mult mai puțin;
• hidroproducția poate rămâne redusă;
• România poate continua să aibă capacități ferme indisponibile;
• Ungaria și Serbia vor concura cu România pentru aceleași importuri;
• închiderea sau limitarea unor capacități pe cărbune va reduce și mai mult rezerva.

• 200–300 lei/MWh la prânz;
• 700–1.000 lei/MWh noaptea;
• 1.500–2.500 lei/MWh seara;
• ocazional, intervale de peste 5.000 lei/MWh.

• Furnizorul vinde protecție împotriva crizei

• la 1.500 lei/MWh într-o seară;
• la 3.000 lei/MWh într-o perioadă de deficit;
• sau din nou la peste 5.000 lei/MWh într-un interval critic.

• Contractele actuale au și o problemă de lichiditate

• DE CE PREȚUL PZU A FOST DE 3 ORI MAI MARE ÎN 30 IUNIE 2026 CÂND NU EXISTA CRIZĂ PE PIAȚA DE ENERGIE FAȚĂ DE AUGUST 2026 CÂND SUNTEM ÎN PLINĂ CRIZĂ

• Bulgaria–Grecia: aproximativ 86–90 euro/MWh;
• România–Ungaria: aproximativ 223 euro/MWh în medie și peste 750 euro/MWh seara.

• preț mediu PZU: aproximativ 123 euro/MWh;
• abatere standard: 110 euro/MWh;
• preț minim: aproximativ –53 euro/MWh;
• preț maxim: 1.015,65 euro/MWh;
• intervale cu preț negativ: 124 de intervale de 15 minute;
• ecart mediu zilnic: aproximativ 317 euro/MWh.

1. la prânz existau până la aproximativ 3.000 MWh fotovoltaici în România;
2. centralele clasice erau împinse în afara pieței sau la sarcini reduse;
3. către seară, fotovoltaicul a dispărut foarte repede;
4. consumul pentru climatizare a rămas ridicat;
5. centralele clasice nu au putut reveni suficient de repede;
6. importurile dinspre Bulgaria și Grecia ajunseseră la limita comercială;
7. România și Ungaria au rămas dependente de ultimele oferte foarte scumpe.

• România a pierdut aproximativ 700 MWh nucleari, în funcție de zi;
• producția hidro este sever limitată;
• Ungaria a ajuns cu Paks la circa 10% din capacitate;
• Serbia are hidro și termocentrale afectate;
• Slovenia, Austria și alte state au probleme hidro sau nucleare;
• consumul de climatizare este ridicat;
• România a ajuns la producție internă de circa 4.300 MWh înaintea unor opriri, față de un consum maxim prognozat de aproximativ 7.300 MWh;
• importurile României au ajuns frecvent la 1.700 MWh.

• Dacia și Ford Otosan și-au diminuat activitatea;
• Kronospan și alți consumatori industriali și-au redus sarcina;
• în Ungaria, peste 300 de întreprinderi și consumatori au răspuns solicitărilor de reducere;
• MOL, Samsung SDI și Audi au redus consumul;
• iluminatul decorativ și o parte a iluminatului public au fost oprite;
• luna august are opriri tehnologice și concedii industriale.

• EXISTĂ MULTE VOCI CARE SPUN CA ACEASTA CRIZĂ ESTE FABRICATA, TOCMAI DATORITĂ CĂ PREȚURILE DIN PZU SUNT PREA MICI

1. Criza fizică este reală – producție nucleară și hidro redusă, importuri mari, rezerve restrânse și dificultăți similare în Ungaria și Serbia.
2. Criza comercială a fost anticipată – o parte din necesar a fost contractată bilateral, importată programat sau acoperită în afara PZU.
3. Criza economică a fost ascunsă prin reducerea consumului – fabricile și-au redus activitatea, iluminatul a fost limitat, iar consumul care ar fi împins prețul marginal la valori extreme a dispărut din piață.

1. Prețul mic nu înseamnă energie suficientă

• consum orar de cca. 7.300 MWh;
• producție orară de cca  4.800 MWh;
• deficit brut orar de cca 2.500 MWh.

• Criza energetică a fost puternic folosită politic

• dacă declararea stării de alertă a fost proporțională;
• dacă autoritățile au prezentat scenariul cel mai grav ca și cum ar fi fost deja realitate;
• dacă au fost ascunse contractele și sursele de import deja asigurate;
• dacă reducerea consumului industrial aferent lunii august a fost trecută sub tăcere;
• dacă alerta a fost folosită pentru justificarea unor achiziții sau măsuri excepționale;
• dacă publicul a fost informat despre riscul potențial sau despre deficitul efectiv;
• care este costul real al energiei cumpărate în afara PZU.

• Contractele bilaterale contrazic ideea unei crize complet fabricate

• riscul hidrologic;
• lipsa capacităților ferme;
• revenirea consumului industrial;
• volatilitatea importurilor;
• riscul congestiilor;
• costul echilibrării;
• posibilitatea repetării vârfurilor de preț.

• Ce poate alimenta totuși suspiciunea

• consumul redus voluntar și administrativ, oră cu oră;
• companiile care și-au diminuat activitatea și puterea retrasă;
• cantitățile cumpărate bilateral înaintea declarării alertei;
• importurile comerciale și ajutoarele de avarie;
• costul energiei achiziționate în afara PZU;
• costurile transferate în piața de echilibrare;
• scenariul exact care a stat la baza declarării alertei;
• rezerva efectivă disponibilă în fiecare interval.

• CE SE VA ÎNTÂMPLA PE PIAȚĂ DACĂ S-AR ÎNCHIDE ȘI REACTORUL 2

1. Dacă oprirea este anunțată cu o zi înainte

• la prânz, fotovoltaicul poate limita scumpirea;
• între 19:00 și 23:00, impactul va fi maxim;
• noaptea, lipsa producției nucleare continue va menține prețurile ridicate;
• în weekend, reducerea consumului ar putea tempera creșterea.

• Dacă Reactorul 2 se oprește brusc

1. piața intrazilnică;
2. piața de echilibrare;
3. activarea rezervelor;
4. importuri de avarie;
5. reducerea sau întreruperea consumului industrial.

• De ce pierderea celor 700 MWh este atât de importantă

• permanent;
• inclusiv noaptea;
• fără dependență de vânt sau soare;
• cu un cost variabil redus;
• fără consum de gaze;
• fără certificate CO₂;
• fără necesitatea importurilor.

• Importul nu poate rezolva singur problema

• capacitatea comercială oferită pieței;
• disponibilitatea energiei în țările vecine;
• situația Ungariei și Serbiei;
• producția Bulgariei;
• disponibilitatea exporturilor ucrainene;
• fluxurile paralele;
• competiția cu Moldova și alte piețe deficitare.

• Doar reducerea consumului poate împiedica explozia PZU

• 300–400 MWh importuri suplimentare;
• 200–300 MWh reducere industrială;
• 50–100 MWh reducere comercială și publică;
• mobilizarea rezervelor și a stocării disponibile.

• producție industrială pierdută;
• angajați trimiși temporar acasă;
• comenzi întârziate;
• importuri mai mari;
• costuri de echilibrare;
• reducerea activității comerciale.

• Ce se va întâmpla cu prețurile din contractele bilateralele

• 670–750 lei/MWh, dacă oprirea este scurtă și revenirea este credibilă;
• 720–820 lei/MWh, dacă oprirea devine prelungită și riscul hidrologic persistă;
• peste 800 lei/MWh, pentru profile dezechilibrate, cu consum ridicat seara și fără flexibilitate.

• CUM VA INFLUENȚA ACEASTA OFERTELE DE PREȚ LA ENERGIE

• Oferte foarte competitive/producători integrați: 1,25–1,40 lei/kWh
• Ofertele dominante ale pieței: 1,48–1,56 lei/kWh
• Oferte prudente, cu primă mare de risc: 1,60–1,75 lei/kWh

Mădălina Mitan, partner, Alexandra Huza-Boeangiu, senior attorney at law, și Geanina Pelin, attorney at law, avocați specializați în domeniul imobiliar și construcții în cadrul Schoenherr și Asociații SCA

Ce trebuie să știți:

1. Atacul ransomware din 14 iulie 2026 a blocat integral platforma e-Terra a ANCPI, oprind autentificările notariale, creditele ipotecare, recepțiile cadastrale și autorizațiile de construire;
2. Pentru piața imobiliară (nu pentru ANCPI), atacul întrunește, în opinia noastră, condițiile forței majore din Codul Civil — deși imprevizibilitatea rămâne cel mai ușor de contestat. Forța majoră exonerează de răspundere contractuală, dar nu prelungește automat termenele legale sau administrative;
3. Legea nr. 161/2026 (în vigoare din 7 august 2026) prelungește până la 30 septembrie 2026 termenul de livrare a locuințelor cu cota redusă de TVA de 9%, recunoscând implicit imposibilitatea obiectivă generată de blocajul ANCPI.

1. Situația de fapt

Pe 14 iulie 2026, un atac ransomware a compromis integral sistemele informatice ale Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară („ANCPI”). Platforma e-Terra a devenit nefuncțională, iar consecințele sunt fără precedent: notarii nu pot autentifica acte, băncile nu pot acorda credite ipotecare, dezvoltatorii nu pot finaliza recepții cadastrale, iar mii de tranzacții rămân suspendate.

Întrebarea centrală: poate fi calificat acest atac cibernetic drept forță majoră, în sensul art. 1351 Cod Civil? Răspunsul contează în practică: de el depinde dacă participanții la piață scapă de penalități, dacă dezvoltatorii pot invoca imposibilitatea obiectivă de a respecta termenele de autorizare și dacă lanțul tranzacțional poate fi deblocat fără pierderi financiare majore.

2. Ce este blocat, concret

Tranzacții imobiliare: autentificare, opozabilitate și finanțare blocate

• Autentificarea actelor este suspendată de facto: fără acces la e-Terra, notarul nu poate verifica situația juridică a imobilului și nu poate autentifica niciun act privind drepturi reale imobiliare;
• Finanțarea ipotecară este integral blocată: băncile nu pot verifica și înscrie garanțiile, dosarele de credit sunt suspendate nedeterminat, iar dezvoltatorii rămân fără încasarea creditelor;
• Dezvoltările imobiliare sunt blocate: apartamentări, recepții cadastrale și deschiderea cărților funciare individuale presupun interacțiune directă cu sistemul ANCPI.

Autorizații de construire și certificate de urbanism: termene care nu așteaptă

Termenele de valabilitate ale autorizațiilor de construire, certificatelor de urbanism și avizelor curg imperativ, indiferent de funcționarea sistemelor ANCPI. Legea nr. 50/1991 condiționează emiterea autorizației de depunerea extrasului de carte funciară actualizat și a extrasului de plan cadastral. Rezultă un cerc vicios: investitorul care trebuie să solicite obținerea/prelungirea autorizației nu poate obține documentația cadastrală necesară, iar expirarea certificatului de urbanism și a avizelor sau, după caz, a autorizației impune reluarea integrală a procedurii. Consecința: pierderea ireversibilă a unor drepturi administrative, din cauza unui eveniment pe care investitorul nu l-a provocat.

O soluție pragmatică: depunerea dosarului de autorizare pe baza ultimului extras de carte funciară disponibil, însoțită de o declarație pe proprie răspundere că situația juridică nu s-a schimbat, cu completare ulterioară — Legea nr. 50/1991 permite completarea dosarului în maximum 3 luni de la notificarea autorității. Salutăm, în acest sens, inițiativa Colegiului Geodezilor din România de a solicita oficial prelungirea termenelor administrative afectate de incident.

Blocajul afectează și alte zone sensibile ale pieței: În energia regenerabilă (fotovoltaice, eoliene, BESS), termenele de racordare nu au mecanisme de suspendare corelate cu indisponibilitatea sistemelor statului, iar depășirea lor înseamnă pierderea ireversibilă a capacității alocate, cu expuneri financiare de milioane de euro.

3. Impactul fiscal și intervenția legislativă

Anterior atacului, termenul-limită pentru livrarea locuințelor cu cota redusă de TVA de 9% (locuințe de maximum 600.000 lei, exclusiv TVA, suprafață utilă de maximum 120 mp) era fixat la 31 iulie 2026. Diferența financiară: până la 72.000 lei per tranzacție.

Prin Legea nr. 161/2026 (în vigoare din 7 august 2026), termenul de livrare a fost prelungit până la 30 septembrie 2026, în anumite condiții specifice. Intervenția este binevenită, însă impactul pozitiv depinde foarte mult de repornirea sistemelor ANCPI în timp util.

Prin această prelungire, legiuitorul a recunoscut implicit că blocajul ANCPI generează o imposibilitate obiectivă de finalizare a tranzacțiilor imobiliare. Aceeași rațiune se aplică și dezvoltatorilor care depășesc fără culpa lor termenele din autorizații, investitorilor aflați în imposibilitatea îndeplinirii condițiilor suspensive și operatorilor din energia regenerabilă care nu pot respecta termenele de racordare.

4. Testul forței majore: aplicabil, cu o rezervă

Invocarea forței majore implică patru condiții cumulative: eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Din perspectiva participanților la piață (nu a ANCPI), trei condiții sunt îndeplinite fără echivoc: atacul este integral extern, publicitatea imobiliară este un monopol de stat fără alternativă, iar măsurile de mitigare întreprinse de ANCPI (izolarea infrastructurii, colaborare cu DNSC, migrare în cloud guvernamental, fără termen ferm de repunere în funcțiune) confirmă inevitabilitatea. Imprevizibilitatea rămâne însă cea mai vulnerabilă condiție: un profesionist imobiliar nu putea anticipa compromiterea integrală a unui sistem de importanță națională, dar atacurile cibernetice asupra instituțiilor publice nu mai sunt fără precedent în România — iar precedente similare din străinătate (Cadastrul Slovaciei, 2025; Oiltanking și Mabanaft, Germania, 2022) confirmă direcția, fără o soluție unitară.

5. Ce trebuie să facă piața acum

Forța majoră, chiar constatată, exonerează de răspundere, dar rămâne strict la atât: termenele contractuale, legale sau administrative își păstrează cursul. Participanții la piață au, așadar, o cauză exoneratoare, dar prelungirea termenelor depinde exclusiv de demersuri active.

Recomandăm: notificarea formală a cocontractanților și instituțiilor finanțatoare, cu atașarea comunicatelor oficiale ANCPI; solicitarea unor avize de forță majoră de la Camera de Comerț și Industrie din România, utile ca probă și instrument de negociere; și invocarea art. 1634 și art. 1557 Cod Civil (suspendarea obligației, respectiv excepția de neexecutare), completată cu acte adiționale de prelungire a termenelor contractuale pentru certitudine.

Atenție însă: aceste articole din Codul Civil nu se aplică termenelor de drept public (autorizații, certificate de urbanism, avize) — acestea nu pot fi prelungite automat prin invocarea forței majore, fiind necesară o intervenție legislativă similară celei din starea de urgență din timpul pandemiei COVID-19 (2020).

6. Concluzie

În opinia noastră, atacul cibernetic asupra ANCPI întrunește condițiile pentru calificarea drept forță majoră, cu rezerva că imprevizibilitatea rămâne condiția cea mai expusă contestării. E-Terra este infrastructura critică de care depinde întregul circuit imobiliar din România. Evaluarea juridică individualizată și măsurile prompte de protecție rămân esențiale până la repunerea în funcțiune a sistemului.

Există o ipocrizie elegantă — aproape invizibilă — în felul în care vorbim despre energie astăzi. Nu este zgomotoasă, nu se declară ideologică și nu se prezintă niciodată drept manipulare. Tocmai de aceea este atât de eficientă.

Pentru că nu se bazează neapărat pe cifre false, ci pe selecția convenabilă a cifrelor, ce alegem să măsurăm, ce costuri eliminăm din calcul și, mai ales, în ce moment privim sistemul energetic.

Ni se spune că viitorul aparține energiei curate. Este o direcție greu de contestat într-o lume confruntată cu schimbările climatice. Dar consensul asupra direcției a devenit, paradoxal, o scuză pentru superficialitate. Odată ce scopul este declarat „moralmente corect”, mijloacele nu mai sunt supuse aceleiași rigori.

Aici începe marea impostură a comparațiilor dintre cărbune/gaze și regenerabile.

Comparăm produse diferite și pretindem că sunt identice

În orice domeniu serios, comparațiile se fac între produse care oferă același serviciu. Nu compari prețul unei mașini fără motor cu prețul uneia cu motor capabile să te ducă la destinație și apoi declari că prima este mai ieftină. Nu compari o pensiune deschisă doar când este vreme bună cu un hotel care trebuie să funcționeze 24 de ore din 24. Nu compari o umbrelă cu un acoperiș doar pentru că ambele te pot apăra, uneori, de ploaie.

În energie, exact asta facem.

Comparăm un MWh produs de un parc fotovoltaic la prânz, atunci când soarele strălucește și uneori există deja prea multă energie în piață, cu un MWh produs de o centrală pe gaze sau pe cărbune la ora 20:00, când consumul este ridicat, soarele a dispărut, iar sistemul are nevoie disperată de putere.

Pe hârtie, ambii sunt „un MWh”. În realitatea sistemului energetic, valoarea lor este complet diferită. Unul apare când îi permite vremea. Celălalt trebuie să apară când îl cere consumatorul.

MW instalați nu înseamnă MW disponibili

O altă confuzie întreținută deliberat este amestecarea puterii instalate cu puterea sigur disponibilă. O mie de megawați fotovoltaici, o mie de megawați eolieni și o mie de megawați într-o centrală pe gaze nu reprezintă aceeași capacitate pentru sistem.

Panourile pot produce zero noaptea. Eolienele pot ajunge la producții foarte mici în perioade fără vânt. Centrala pe gaze poate produce atunci când este solicitată, în limita disponibilității tehnice și a alimentării cu combustibil.

Cu toate acestea, în discursul public, se adună triumfal mii de megawați regenerabili și se susține că aceștia au „înlocuit” capacitățile convenționale închise. Le-au înlocuit în statistica puterii instalate. Nu neapărat și în siguranța alimentării.

Diferența se vede seara, iarna, în perioadele de secetă, în zilele fără vânt și în orele în care importurile devin insuficiente sau foarte scumpe.

Cărbunele și gazul nu trebuie idealizate, dar nici judecate prin fraudă contabilă

Cărbunele este poluant când funcționează. Gazul produce emisii și creează dependență de combustibil. Centralele convenționale necesită investiții, mentenanță și costuri permanente. Aceste realități nu trebuie ascunse. Dar nici rolul lor sistemic nu poate fi eliminat din analiză doar pentru că încurcă povestea convenabilă a energiei „aproape gratuite”.

Nu este nevoie să iubim cărbunele pentru a recunoaște că o centrală capabilă să livreze energie la comandă oferă un serviciu diferit de un parc fotovoltaic dependent de soare. Nu trebuie să transformăm gazul într-o soluție eternă pentru a admite că el poate asigura flexibilitatea necesară într-un sistem cu producție regenerabilă variabilă.

Și nu trebuie să respingem regenerabilele pentru a cere ca acestea să fie evaluate împreună cu toate costurile pe care le provoacă sau le transferă către restul sistemului.

Adevărul nu este nici „cărbunele salvează totul”, nici „regenerabilele rezolvă totul”. Adevărul este că fiecare tehnologie oferă un produs diferit, cu avantaje, limite și costuri diferite.

Comparația corectă

Dacă vrem onestitate, trebuie să comparăm sisteme capabile să ofere același rezultat. Nu „cât costă un MWh fotovoltaic la ieșirea din parc?”, ci cât costă livrarea continuă către consumator a unui MWh bazat pe fotovoltaic, inclusiv stocare, rezervă, rețele și echilibrare. Nu „cât costă energia eoliană atunci când bate vântul?”, ci cât costă asigurarea consumului și atunci când vântul nu bate.

Nu „cât costă un MWh produs din cărbune sau gaze?”, ci cât valorează și serviciul de putere fermă, flexibilitate și siguranță pe care aceste capacități îl furnizează sistemului.

Abia după ce toate tehnologiile sunt obligate să livreze același produs — energie sigură, disponibilă la cerere și cu impactul total calculat — putem spune care este cu adevărat mai ieftină.

Până atunci, comparația dintre cărbune/gaze și regenerabile rămâne o comparație aiurea, construită pentru a produce un câștigător stabilit dinainte.

Nu regenerabilele sunt problema. Minciuna comparației este problema

România are nevoie de energie solară, eoliană, hidro, nucleară, gaze, stocare, rețele și capacități de rezervă. Tranziția energetică este necesară, dar nu poate fi construită pe sloganuri și contabilitate selectivă.

O tranziție bazată pe cifre cosmetizate nu va produce energie ieftină și sigură. Va produce capacități care arată spectaculos în comunicate și importuri scumpe în orele critice.

Marea minciună nu este că regenerabilele ar fi inutile. Dimpotrivă, ele sunt esențiale. Marea minciună este că un MWh produs când permite vremea ar fi identic, ca valoare și cost pentru sistem, cu un MWh livrat atunci când îl cere consumatorul.

Tranziția energetică nu trebuie abandonată. Trebuie maturizată.

Am avut o tranziție construită pe comparații incomplete a produs în România, investiții greșite, costuri ascunse și vulnerabilități energetice. Tranziția a instalat capacități nominale impresionante, dar nu neapărat capacități disponibile în orele critice. A închis centralele înainte ca înlocuitorii lor funcționali să existe și a descoperit prea târziu că puterea instalată nu ilumineaza casele dacă nu este disponibilă atunci când avem nevoie de ea.

Soluția nu este revenirea necondiționată la cărbune. Soluția este un mix în care fiecare tehnologie este evaluată după același criteriu, cantitatea de energie efectiv livrată, continuitatea furnizării, emisiile pe întreg ciclul de viață, necesarul de materii prime, costul infrastructurii și contribuția reală la securitatea energetică.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

Duminică intră în vigoare legea prezentată drept marele sprijin acordat șoferilor din România. După aplicarea sa, prețul motorinei ar putea coborî la aproximativ 10–10,20 lei/litru.

Numai că acesta nu este un preț mic. Nu este nici măcar un preț rezultat dintr-o reducere reală. Este nivelul la care motorina ar fi trebuit să se afle în mod normal, dacă înaintea intrării în vigoare a legii nu s-ar fi tras atât de tare pentru majorarea prețurilor.

România asistă astfel la un veritabil Black Friday-ul sau Black Sandy-ul al motorinei, mai întâi prețul a fost împins în sus, apoi este redus până la nivelul de la care n-ar fi trebuit să plece, iar întreaga operațiune este prezentată populației drept un mare succes al statului.

Este trucul comercial pe care românii îl cunosc deja foarte bine, înainte de Black Friday, produsul este scumpit de la 100 la 130 de lei, pentru ca apoi să fie „redus” la 105 lei. Pe etichetă apare o reducere spectaculoasă. În buzunarul cumpărătorului nu apare însă niciun câștig.

În cazul motorinei, această farsă este mult mai gravă. Nu vorbim despre un televizor, o pereche de pantofi sau un telefon pe care poți decide să nu le cumperi. Motorina este sângele economiei, pune în mișcare camioanele, tractoarele, utilajele, transportul public, distribuția mărfurilor și o mare parte a activității industriale. Fiecare ban adăugat nejustificat la pompă se multiplică apoi în prețul alimentelor, al materialelor de construcții, al serviciilor și al tuturor produselor transportate.

Mai întâi s-a încasat scumpirea

Înainte ca legea să producă efecte, prețul motorinei crescut. Șoferii au plătit. Transportatorii au plătit. Agricultorii au plătit. Companiile au plătit. Iar aceste costuri au început deja să fie transferate către populație.

Statul a câștigat din taxele încasate la fiecare litru vândut mai scump. Comercianții au vândut la prețurile majorate. Consumatorul a fost singurul care nu a câștigat nimic.

Acum, după ce nota de plată a fost deja încasată, ni se anunță „sprijinul”. Prețul ar urma să coboare la 10–10,20 lei/litru, adică aproximativ nivelul la care estimările economice arătau că ar fi trebuit să se afle motorina chiar și fără acest spectacol al scumpirii și al ieftinirii.

Unde este atunci ajutorul?

Dacă motorina trebuia să coste 10,2 lei, prețul ajunge la 10,84 lei și apoi este „redusă” la 10,35 lei, consumatorul nu a primit 34 de bani. A pierdut 15 bani față de prețul justificat și a plătit în plus în toată perioada în care motorina a fost la un preț peste 10,20 lei.

Aceasta este matematica reală a „sprijinului”.

Statul își pune costumul de pompier după ce a privit incendiul

Autoritățile vor prezenta scăderea drept dovada că au intervenit în folosul populației. Dar un stat care intervine abia după ce prețul a fost împins în sus nu este un salvator. Este un spectator care își pune costumul de pompier după ce incendiul a produs deja pagubele.

AEI solicită răspunsuri:

• De ce a fost permisă această cursă a scumpirilor?
• Ce justificări economice concrete au existat pentru fiecare majorare?
• Cât din creștere a provenit efectiv din cotațiile internaționale, cât din fiscalitate, cât din cursul valutar și cât din marjele comerciale?
• De ce mecanismele de supraveghere ale statului reacționează întotdeauna după ce românii au plătit deja?
• Și, mai ales, cine răspunde dacă se constată că prețurile au fost majorate anticipat tocmai pentru a absorbi efectul viitoarei reduceri?

Într-o economie normală, instituțiile ar trebui să ofere aceste răspunsuri înainte să se înceapă festivitatea politică a ieftinirii. În România, probabil vom primi comunicate triumfaliste despre câți bani „economisesc” șoferii, fără să ni se spună câți bani au pierdut prin scumpirile anterioare.

Statul câștigă, șoferul primește fotografia unei reduceri

La un preț mai mare, statul încasează mai mult din taxele calculate în funcție de valoarea produsului. Politicienii își construiesc imaginea de salvatori atunci când prețul coboară.

Toți găsesc un avantaj. Mai puțin șoferul.

Șoferului i se cere să plătească scumpirea, să suporte efectele ei în prețurile celorlalte produse și apoi să mulțumească atunci când motorina revine aproape de nivelul normal.

Este mecanismul perfect al cinismului economic: consumatorul finanțează problema, consumatorul plătește aparenta soluție, iar la final tot consumatorului i se explică cât de mult a fost ajutat. Nu este nevoie să afirmăm existența unei înțelegeri pentru a observa că rezultatul seamănă izbitor cu unul convenabil tuturor celor implicați, cu excepția populației. Statul a beneficiat de încasări mai mari. Tot statul va beneficia de imaginea reducerii. Șoferii rămân cu bonurile plătite și cu o ieftinire care îi readuce aproximativ de unde n-ar fi trebuit să plece.

Reducerile se aplică repede la panou și încet în economie

Scumpirea motorinei se transmite aproape imediat în economie. Transportatorii își actualizează costurile, distribuitorii își refac calculele, agricultorii își includ cheltuielile suplimentare, iar statul beneficiază taxele mai mari ca urmare a prețurilor.

Când motorina se ieftinește, procesul devine brusc mult mai lent. Prețurile alimentelor nu scad a doua zi. Tarifele de transport nu revin automat. Produsele deja scumpite rămân, de regulă, scumpe.

Așadar, chiar dacă litrul va coborî la 10,35 lei, după această intervenție a statuluipaguba produsă de creșterea anterioară nu dispare. Ea rămâne în costurile companiilor, în facturile populației și în inflație.

Scumpirea se împrăștie în întreaga economie. Ieftinirea rămâne, de multe ori, doar pe panoul benzinăriei.

Nu ni se oferă o reducere. Ni se returnează o parte dintr-o scumpire

Duminică, autoritățile vor putea spune că legea funcționează și că prețul motorinei a scăzut. Este posibil ca benzinăriile să afișeze valori mai mici și ca politicienii să se fotografieze lângă efectele propriilor măsuri.

Dar șoferii trebuie să privească dincolo de această regie. Dacă motorina ajunge la 10–10,20 lei/litru, nu înseamnă că a devenit ieftină. Înseamnă că a fost readusă aproximativ la nivelul la care ar fi trebuit să se afle înainte de scumpirea accelerată.

Este recuperarea parțială a unei pierderi pe care șoferii nu ar fi trebuit să o suporte. Românii nu vor cumpăra motorină ieftinită. Vor cumpăra motorină readusă la prețul pe care ar fi trebuit să îl aibă înaintea acestui „Black Sanday”.

Iar dacă statul dorește cu adevărat să demonstreze că apără consumatorul, nu trebuie să se laude cu reducerea de Duminică. Trebuie să explice public, în cifre, de ce motorina s-a scumpit atât de mult înainte de intrarea în vigoare a legii, cine a câștigat din această creștere și de ce instituțiile au asistat pasiv la ea.

Până atunci, marea ieftinire rămâne ceea ce pare: un spectacol comercial și politic executat pe banii șoferilor.

A crescut prețul, s-a încasat diferența, iar acum ne returnează o parte din ea și ne cer să aplaudăm. Acesta este Black Sanday -ul motorinei din România.

Dumitru Chisalita

Președinte AEI

În ultimele șapte zile, prețul mediu al motorinei la pompă a crescut în România cu 7,5%, cea mai mare creștere dintre țările europene analizate. Mai mult decât în Croația, unde creșterea a fost de 7,4%, decât în Spania, cu 4,7%, Polonia, cu 3,9%, sau Bulgaria, cu numai 2,3%.

Explicația simplă ar fi că motorina s-a scumpit pe piețele internaționale. Într-adevăr, cotația motorinei mediteraneene a crescut cu 11,86% într-o singură săptămână. Numai că această explicație nu este suficientă.

Sursa Prețuri carburanți în Europa — Benzină și motorină (2026)

Dacă toate statele europene cumpără petrol și produse petroliere de pe aceeași piață regională, de ce România a transferat creșterea la pompă mai repede și mai puternic decât aproape toate celelalte țări?

Mai ales că România are o structură de aprovizionare care, teoretic, ar trebui să-i ofere o protecție mai bună. Dintre țările analizate, România are cea mai mare contribuție a țițeiului extras intern. Ungaria ajunge la 12%, Croația la 8%, Italia la 7%, iar Polonia și Germania la numai 2%. Multe state nu mai extrag practic deloc țiței.

Cu toate acestea, motorina s-a scumpit în România mai mult decât în țări dependente aproape integral de importuri.

Irlanda, care își acoperă aproximativ 91% din consum prin import direct de motorină, a înregistrat chiar o scădere de 0,2%. Estonia și Letonia, dependente practic integral de motorina importată, au avut creșteri de numai 2,5%, respectiv 2,1%. În Germania, unde dependența externă totală este de aproximativ 98%, prețul a crescut cu numai 1%.

Ungaria, care are o structură de aprovizionare relativ apropiată de România — 12% țiței intern, 66% motorină produsă din țiței importat și 22% import direct — nu a înregistrat nicio creștere a prețului mediu la pompă.

Așadar, nu dependența de import explică recordul României.

Când crește cotația, motorina din rezervoare devine instantaneu „motorină scumpă”

Brentul a scăzut în ultimele șapte zile cu aproximativ 0,5%. În schimb, motorina mediteraneeană a crescut cu 11,86%, pe fondul deficitului regional, al problemelor logistice și al tensiunilor din piața produselor rafinate.

Se spune că prețul motorinei nu este determinat de costul istoric al țițeiului, ci de costul de înlocuire al produsului, cât ar costa motorina dacă ar trebui cumpărată astăzi. Această regulă poate fi justificată comercial, dar devine profund discutabilă atunci când este aplicată într-un singur sens.

Motorina aflată astăzi în rafinării, depozite și benzinării nu a fost produsă din țiței cumpărat la prețul de astăzi. O parte provine din țiței achiziționat cu săptămâni în urmă, la cotații mai mici.

Motorina la 10,65 lei/l, coincidență mare de interese între stat și benzinari?

Dacă, potrivit evoluției cotațiilor internaționale, cursului valutar, taxelor și costurilor logistice, un nivel maximal justificabil ar fi de aproximativ 10,20 lei/l, conform calculelor AEI, apare o diferență de circa 0,45 lei/l care trebuie explicată. Această diferență poate proveni din:

• modul in care se transmit mai rapid scumpirile și se întârzie ieftinirile;
• anticiparea unor noi intervenții ale statului, a se vedea reducerea accizei;
• menținerea deliberată a prețului într-o zonă care avantajează simultan companiile și bugetul public.

Ultima ipoteză – existența unui interes comun între stat și benzinari – este posibilă teoretic. Ceea ce poate fi demonstrat este însă o evidentă coincidență de interese pe termen scurt.

Cu toate acestea, creșterea cotației internaționale este introdusă aproape imediat în prețul la pompă.

Când cotațiile scad, ni se explică faptul că există stocuri cumpărate scump, întârzieri logistice și un ciclu de rafinare care durează. Când cotațiile cresc, stocurile vechi, ciclul de rafinare și întârzierile dispar brusc din explicații.

Scumpirea circulă cu viteza internetului. Ieftinirea vine cu viteza cisternei. 

Cât câștigă statul din cei 30 de bani suplimentari

La un TVA de 21%, partea de TVA inclusă în diferența de 0,45 lei/l este:

Prin urmare, statul încasează suplimentar 7,8 bani TVA pentru fiecare litru de motorină vândut, respectiv cca 186 mil lei/lună dacă se păstrează prețul de azi.

Explicația fiscală este totuși contraproductivă pe termen mediu pentru Guvern

Chiar dacă statul câștigă 7,8 bani suplimentar din TVA pentru fiecare litru, scumpirea motorinei:

• mărește costul transportului;
• se transmite în prețul alimentelor și al bunurilor;
• alimentează inflația;
• crește cheltuielile instituțiilor publice;
• reduce profitabilitatea companiilor;
• frânează consumul și investițiile;
• poate diminua încasările din alte taxe.

Statul poate câștiga câteva zeci de milioane de lei din TVA-ul carburanților, dar poate pierde mult mai mult prin încetinirea economiei și prin creșterea generală a prețurilor.

Dar daca Guvernul este  preocupat doar de termenul scurt lucrurile se schimbă total

Din perspectiva preocupărilor pe termen scurt, un preț mai mare al motorinei poate părea convenabil:

1. TVA-ul se încasează imediat. Fiecare scumpire produce automat venituri bugetare, fără introducerea oficială a unei taxe noi.
2. Costul politic este transferat benzinăriilor. Guvernul poate susține că prețurile sunt stabilite de piață, în timp ce bugetul beneficiază de pe urma lor.
3. Se evită reducerea imediată a taxelor. O scădere a TVA sau a accizei ar produce un efect negativ direct și vizibil asupra veniturilor bugetare.
4. Se pot anunța ulterior măsuri de „sprijin”. Statul încasează mai mult în perioada de scumpire, după care poate returna o parte limitată sub forma reducerii accizei sau a ajutoarelor pentru anumite categorii, obținând și un avantaj de imagine.
5. Deficitul este cosmetizat marginal. Veniturile suplimentare din TVA ajută execuția bugetară pe termen foarte scurt, chiar dacă nu rezolvă problema structurală.

Acesta poate deveni un mecanism politic foarte convenabil, statul tolerează prețul ridicat, încasează mai mult, iar ulterior prezintă restituirea unei părți din banii suplimentari drept măsură de protejare a populației.

Piață europeană la scumpire, piață românească la ieftinire

Creșterea cu 11,86% a motorinei mediteraneene explică existența unei presiuni asupra prețurilor. Nu explică însă de ce România a ajuns la o creștere de 7,5%, în timp ce Ungaria a rămas la 0%, Germania la 1%, Bulgaria la 2,3%, iar Italia a înregistrat o scădere de 4%.

Cifrele arată că România nu este cea mai expusă țară la importul direct de motorină. Dimpotrivă, are producție internă de țiței, rafinării importante și o pondere relativ redusă a importului net de produs finit.

Și totuși, România a devenit campioana scumpirii.

Aceasta este adevărata problemă, în România, orice creștere internațională este tratată imediat ca o obligație de majorare a prețului, iar orice scădere este prezentată ca o posibilitate care trebuie analizată.

Avem țiței românesc, rafinării în România și cca.  22% import direct net de motorină la pompă. Dar plătim de parcă fiecare litru ar fi adus în ultima clipă, cu cisterna, de la cea mai scumpă sursă din lume.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

De Cosmin Marinescu, Viceguvernator al Băncii  Naționale a României

Persistența dezechilibrelor externe crește dependența de fluxurile străine de capital și afectează sustenabilitatea financiară. În privința României, dezechilibrele externe au cauze de ordin structural: cererea depășește producția internă, deci consumăm mai mult decât producem, iar exporturile rămân în urmă față de ritmul importurilor.

Reducerea sustenabilă a dezechilibrelor externe nu se poate obține doar prin câștiguri de preț și productivitate, ci și prin lărgirea bazei firmelor exportatoare și diversificarea geografică a piețelor. În noua configurație a comerțului global, instrumentele de diplomație comercială devin esențiale pentru facilitarea exporturilor și accesul la noi piețe.

Volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, include un capitol dedicat dezechilibrelor externe. Amploarea și persistența deficitelor comerciale și de cont curent generează riscuri și presiuni asupra stabilității macroeconomice și asupra finanțării externe.

Într-o economie cu un conținut ridicat de importuri, așa cum este economia României, stimularea puternică a cererii interne poate accentua rapid deficitele externe, după cum arată și studiul recent al Comisiei Europene, intitulat Romania’s Growth Drivers and Macroeconomic Policy. Astfel, în anul 2024, pe fondul politicii bugetare puternic expansioniste, deficitele gemene – adică deficitul bugetar și deficitul de cont curent, au înregistrat creșteri severe, de unde și riscurile majore la adresa sustenabilității financiare.

Însă procesul de consolidare a finanțelor publice, inițiat în anul 2025, a contribuit la ajustarea importantă a deficitului bugetar, așa cum arată datele execuției bugetare pentru primul semestru al anului curent. Cu toate acestea, în planul dezechilibrelor externe, ajustarea bugetară nu a fost însoțită, cel puțin deocamdată, de o corecție pe măsură a deficitului de cont curent, care ar putea rămâne la peste 7% din PIB și în anul 2026.

Din această perspectivă, concluziile celui mai recent Raport al FMI privind sectorul extern (External Sector Report) sunt relevante și pentru România: dezechilibrele externe persistente nu pot fi corectate sustenabil prin comprimarea conjuncturală a importurilor sau prin măsuri comerciale. De aceea sunt necesare politici economice care susțin producția națională și competitivitatea exporturilor. Este esențială diversificarea geografică a exporturilor mai ales în condițiile actuale de reconfigurare strategică a comerțului global, care ar putea crește dependența de importuri, în special de importurile energetice.

Un exemplu relevant privind competitivitatea exporturilor este sectorul agroalimentar. România este printre principalii exportatori de cereale din Uniunea Europeană. În perioada iulie 2025 – mai 2026, volumele au depășit 10,3 milioane de tone, cu doar 2 milioane de tone sub nivelul Franței și dublu față de Germania sau Polonia. În grupa cerealelor, România a înregistrat un surplus mediu de 0,8% din PIB în ultimii cinci ani.

Această performanță ascunde însă vulnerabilități structurale importante. Exportăm preponderent materii prime agricole, dar importăm produse alimentare procesate, a căror valoare adăugată este mult mai ridicată. În cazul alimentelor procesate, deficitul comercial a fost de aproximativ 1,8% din PIB, de peste două ori mai mare decât surplusul obținut la cereale în medie, în perioada 2021-2025. Așadar, nu contează doar volumul exporturilor, ci și calitatea acestora, prin poziția economiei în lanțurile de producție și de valoare.

Comparația cu Polonia este una ilustrativă. Prin integrarea unei părți mai mari a lanțului agroalimentar în economia locală, Polonia a reușit să obțină excedente comerciale importante pe segmentul alimentar. Această diferență arată că avantajele competitive nu depind doar de abilitatea de a vinde pe piețele externe, ci și de capacitatea de a capta în economie o parte cât mai mare din cadrul lanțurilor valorice de producție.

În asemenea contexte, marcate de persistența dezechilibrelor externe, structura fluxurilor de capital devine la fel de relevantă precum dimensiunea lor. Dacă în urmă cu două decenii fluxurile de tipul investițiilor străine directe erau preponderente, în ultimii ani au câștigat teren investițiile de portofoliu și împrumuturile externe, la care se adaugă riscuri și costuri.

Această evoluție este relevantă deoarece finanțarea prin datorie poate acoperi deficitele pe termen scurt, dar crește expunerea la costuri mai ridicate de finanțare și la schimbări ale apetitului pentru risc pe piețele financiare. Cu toate acestea, pentru România, lichiditatea externă rămâne adecvată, fiind susținută de rezervele internaționale și de un serviciu al datoriei redus în raport cu exporturile. Însă această marjă de siguranță nu înlocuiește nevoia de ajustare structurală a dezechilibrelor macro cu care ne confruntăm în ultimii ani.

Astfel, dezechilibrele externe evidențiază limitele modelului de creștere bazat pe consum, în care cererea internă avansează mai rapid decât capacitatea economiei de a genera ofertă competitivă, excedentul de cerere fiind acoperit prin importuri.

Când mare parte din cererea internă este satisfăcută din importuri, consecința este cât se poate de directă: importurile românești generează producție și locuri de muncă în străinătate, iar dependența de finanțarea externă se accentuează, cu riscurile aferente.

Fluxurile externe bazate preponderent pe instrumente de capital pot atenua riscurile asociate dezechilibrelor externe, dar nu pot înlătura cauzele structurale ale acestora.  Reducerea durabilă a vulnerabilităților externe necesită politici axate pe susținerea producției naționale, precum și o mai bună integrare în lanțurile de valoare globale și europene, astfel încât exporturile românești să devină cât mai competitive și reziliente.

Creșterea exporturilor depinde însă și de accesul firmelor la piețele externe atractive și de diversificarea geografică a destinațiilor de export. În acest sens, diplomația comercială pe calea politicii externe este un vector important de competitivitate.

Post Scriptum: Reconfirmarea de către agenția Fitch a ratingului de țară al României este pe deplin justificată de mai multe argumente tehnice esențiale pentru parcursul nostru economic din perioada actuală: reducerea deficitului bugetar în prima jumătate a anului curent cu 1,65 puncte procentuale din PIB, comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior; estimările privind coborârea consistentă a ratei inflației, cu circa 2 puncte procentuale lunar, atât în iulie cât și în august, ca urmare a unor efecte de bază;  perspectivele clare de revigorare a creșterii economice în 2027, date fiind prognozele de creștere economică de peste 2% conform estimărilor macroeconomice ale Fondului Monetar Internațional și Comisiei Europene; nivelul rezervelor internaționale de aproape 75 miliarde de euro, care asigură acoperirea integrală a datoriei externe pe termen scurt, calculată la scadență reziduală; nu în ultimul rând, soliditatea sectorului bancar, care își menține principalii indicatori prudențiali peste media europeană.

România a declarat stare de alertă energetică. Sună grav. Sună a mobilizare. Sună a stat care știe ce are de făcut.

În realitate, pentru reducerea consumului în orele de vârf, statul vine deocamdată cu un apel: „Fiți responsabili și opriți-vă voluntar!”

Adică Guvernul cere companiilor să își întrerupă producția, să nu își realizeze marfa, să nu își încaseze profitul, să își plătească în continuare salariații și să suporte penalitățile pentru comenzile nelivrate. Asta în condițiile în care în România se plătește energia electrică este foarte scumpă (a doua cea mai scumpă energie electrică din PZU în primele 6 luni ale anului 2026). Toate acestea pentru un eventual mulțumesc. Nu se pot compensa consumatorii în stare de alertă în care oprirea consumului de energie electrică se face voluntar.

Voluntariatul nu poate acoperi un deficit de 1.700–2.500 MW

România importa deja aproximativ 1.700 MW în orele de seară. Dacă s-ar opri și a doua unitate de la Cernavodă, necesarul de import ar putea depăși 2.500 MW, potrivit declarațiilor premierului. Dacă crește consumul pe fondul caniculei mai sunt necesari 700 MWh. În același timp, seceta afectează și statele vecine, deci nimeni nu poate garanta că energia necesară va exista la frontieră exact în orele critice.

În fața unui asemenea deficit, Guvernul mizează pe reducerea voluntară a consumului de către instituții, populație și companii. Dar voluntariatul energetic are o limită foarte clară – factura economică.

O fabrică nu este un bec pe care îl stingi la ora 20:00 și îl aprinzi la ora 23:00. În industrie există cicluri tehnologice, temperaturi care trebuie menținute, materii prime aflate în proces, instalații care nu pot fi oprite instantaneu și contracte cu termene ferme de livrare.

Cine plătește marfa neprodusă? Cine plătește rebuturile? Cine acoperă salariile, repornirea instalațiilor și penalitățile comerciale?

Răspunsul actual este simplu – compania care acceptă să ajute sistemul.

Stare de alertă fără bani și fără putere. Guvernul va cere astăzi industriei să se sacrifice gratis

Într-un sistem energetic bine organizat, reducerea consumului nu se face prin rugăminți televizate. Se contractează din timp.

Compania primește bani pentru capacitatea pe care se obligă să o reducă și o plată separată pentru energia efectiv neconsumată. În schimb, își asumă contractual obligația de a răspunde atunci când sistemul are nevoie.

România încearcă să obțină acum același serviciu fără să îl plătească.

Este ca și cum statul ar cere unei centrale să producă energie gratuit, din patriotism. Sau unei firme de transport să livreze combustibil fără să factureze. Când însă este vorba despre consumatori, autoritățile par să creadă că pierderea economică poate fi acoperită din „responsabilitate”. Responsabilitatea nu plătește salariile și penalitățile.

Responsabilitate de la alții, în condițiile în care avem atâta iresponsabilitate de 25 ani în domeniul energetic din România.

150 MW din voluntariat pentru o problemă de 2.500 MW

Realist, reducerea voluntară care poate fi obținută în următoarele zile este probabil de numai 100–200 MW, cu o valoare centrală de aproximativ 150 MW:

Chiar și acceptând unele suprapuneri și variații, vorbim despre numai 5–10% dintr-un posibil deficit de seară de 1.500–2.500 MW.

Ajută? Da.

Rezolvă problema? Categoric nu.

Primii 150–300 MW pot fi obținuți prin reducerea climatizării, iluminatului ornamental, încărcării vehiculelor electrice, pompelor programabile și unor activități comerciale. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat în industrie.

Iar acolo factura poate depăși un milion de euro pentru fiecare oră de reducere, la care se adaugă riscurile tehnologice și comerciale.

Nu poți opri industria în ordinea numerelor de telefon

Codul tehnic al rețelei prevede un Plan de apărare a SEN, inclusiv proceduri de deconectare manuală sau „de sacrificiu” a consumatorilor.

Ordinea corectă ar fi trebuit stabilită și contractată înainte de criză:

1. consumuri complet amânabile;
2. procese industriale discontinue;
3. linii de producție care pot încheia controlat ciclul în curs;
4. procese electrointensive și continue;
5. consumatori casnici, numai în ultimă instanță și prin întreruperi rotative.

Spitalele, alimentarea cu apă, telecomunicațiile, metroul, aeroporturile, structurile de ordine publică și instalațiile energetice critice trebuie protejate aproape integral.

Ordinea economică recomandată pentru obținerea rapidă a 1.000 MW

Într-o criză severă de energie electrică, întreruperile ar trebui făcute etapizat, astfel încât să fie protejate serviciile esențiale și să fie reduse mai întâi consumurile care pot fi amânate.

* Costul pe oră reprezintă pierderea economică brută estimată: producție nerealizată, personal și utilități menținute, dezechilibre, rebuturi și costuri de repornire repartizate pe durata opririi. Nu este același lucru cu despăgubirea care ar trebui plătită printr-un contract de flexibilitate.

Penalitățile nu ar trebui tratate ca amenzi automate

Într-un mecanism corect de flexibilitate:

• compania primește o plată pentru disponibilitatea rezervată, exprimată în lei/MWh;
• primește separat o compensație pentru energia efectiv redusă, în lei/MWh;
• suportă penalități numai dacă a acceptat contractual reducerea și nu o livrează;
• în cazul unei deconectări forțate fără contract, problema principală este despăgubirea pentru prejudiciul produs, nu amendarea consumatorului.

România pregătea încă din 2025 un mecanism ANRE de servicii de flexibilitate prin care consumatorii sau agregatorii să fie plătiți pentru reducerea temporară a consumului. Codul tehnic al rețelei prevede existența Planului de apărare a SEN împotriva perturbațiilor majore, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că fiecare companie din tabel are în prezent un contract de întreruptibilitate.

Primii 200 MW pot fi obținuți relativ repede, următorii 300 MW pot fi obținuți cu eforturi și cu costuri acceptabile, fără oprirea instalațiilor tehnologice critice. Pentru următorii 500 MW trebuie intrat însă în industrie, iar costul economic poate crește la peste 1 milion de euro pentru fiecare oră de reducere.

Starea de alertă nu poate fi doar o umbrelă pentru neputință

Starea de alertă ar fi trebuit să aducă simultan:

• contractarea urgentă a flexibilității;
• plăți pentru disponibilitatea de reducere;
• compensații pentru energia efectiv neconsumată;
• notificarea directă și etapizată a marilor consumatori;
• protejarea contractuală față de penalitățile de nelivrare;
• publicarea puterii agregate care poate fi redusă în fiecare etapă;
• criterii clare pentru trecerea de la voluntariat la măsuri obligatorii.

În lipsa acestora, statul spune industriei: „Oprește-te tu, ca să nu se vadă că noi nu ne-am pregătit.”

România nu a ajuns aici pentru că populația pornește mașina de spălat la ora 20:00 și nici pentru că o fabrică refuză să-și sacrifice producția gratuit. A ajuns aici după ani în care s-au închis capacități securitare, s-au construit capacități nesecuritare fără stocare, s-a ignorat flexibilitatea consumului și s-a sperat că importul va exista întotdeauna.

Acum, când importul devine scump și nesigur, Guvernul descoperă solidaritatea. Dar solidaritatea cerută numai unora, în timp ce pierderile rămân exclusiv la ei, nu mai este solidaritate.

Este naționalizarea responsabilității și privatizarea pagubelor.

Prof.dr.ing. Dumitru Chisăliță

Președinte AEI

În ultimele zile, piața carburanților din România a fost alimentată cu un nou mesaj, avertismentul asupra unor întârzieri la livrarea motorinei către clienții, invocând contextul internațional actual faptul că vânzările au depășit capacitatea logistică a depozitelor.

Întrebarea este simplă, vorbim despre o problemă reală a întregii piețe sau despre o situație punctuală, care riscă să creeze impresia unei penurii generale?

Dacă România s-ar confrunta cu un deficit real de motorină, ar fi firesc ca același mesaj să fie transmis de toți marii operatori. Însă nu vedem acest lucru.

Rompetrol, compania statului kazah care a fost blocată o săptămână să primească țiței, nu a emis avertismente similare privind imposibilitatea onorării comenzilor. Dimpotrivă, în ultimele săptămâni compania a comunicat funcționarea normală a rafinăriei și nu a anunțat restricții comerciale generalizate.

Nici în Bulgaria, unde Rompetrol este un jucător important, nu există avertizări publice privind întârzieri la livrările de motorină sau limitarea aprovizionării. Din contră, activitatea comercială continuă normal, inclusiv prin campanii de stimulare a vânzărilor.

OMV Petrom își produce întreaga cantitate de benzină și cca. 35% din motorina vândută în România din producția internă

Atunci care ”context internațional” influențează întârzieri la livrarea motorinei către clienții en-gros?

Mai mult, Guvernul României a transmis recent că nu estimează apariția unei penurii de carburanți, iar măsurile adoptate urmăresc fluidizarea transporturilor și a distribuției, nu raționalizarea consumului.

În aceste condiții, apar câteva întrebări la care piața merită răspunsuri:

• Este vorba despre o problemă logistică proprie unui operator sau despre un deficit real de motorină?
• Dacă este doar o dificultate logistică, de ce mesajul este transmis ca un semnal privind întreaga piață?
• De ce ceilalți mari producători și distribuitori nu raportează aceeași situație?
• De ce în statele vecine, alimentate din aceleași fluxuri regionale, nu apar avertismente similare?

Experiența ultimelor săptămâni arată că simpla apariție a unor informații privind posibile probleme de aprovizionare poate genera reacții emoționale: cumpărări preventive, creșterea comenzilor și, implicit, presiune suplimentară asupra lanțului logistic. În astfel de situații, percepția poate deveni aproape la fel de importantă ca realitatea.

Iar atunci când consumatorii sunt convinși că urmează o penurie sau că prețurile vor continua să crească, piața acceptă mult mai ușor noi scumpiri.

De aceea este esențial ca autoritățile și companiile să comunice transparent și unitar. Diferența dintre o problemă logistică punctuală și o criză reală de aprovizionare trebuie explicată clar, pentru că altfel orice mesaj poate alimenta speculațiile și poate contribui la justificarea unor prețuri tot mai mari.

Consumatorii au nevoie de certitudini, nu de mesaje contradictorii.

De aceea autoritățile au obligația să răspundă public imediat la câteva întrebări simple:

• Există sau nu un deficit fizic de combustibil în România?
• Ce nivel au stocurile comerciale și cele de siguranță?
• De ce mesajele diferă atât de mult între principalii operatori?
• De ce nu vedem avertismente similare în alte state din regiune?

În lipsa unor răspunsuri clare, consumatorii rămân cu impresia că fiecare nou mesaj privind întârzieri, probleme logistice sau cerere excepțională pregătește terenul pentru acceptarea unor prețuri tot mai mari.

Piața are nevoie de transparență, nu de percepții.

Pentru că atunci când percepția devine mai puternică decât realitatea, cel care plătește nota de plată este întotdeauna șoferul.

Dumitru Chisăliță

Președinte AEI