Ce se vede prin lentila geopoliticii clasice? Hărți, granițe, alianțe, sfere de influență, armate și tratate. Iar statele păreau să joace marele joc al puterii prin diplomație și forță militară. Astăzi trăim o reașezare globală. Și devine tot mai limpede că adevărata miză nu mai este doar controlul teritoriilor, ci controlul fluxurilor. Al inteligenței, al energiei, al tehnologiei, al materiilor prime, al capitalului și al lanțurilor de aprovizionare. Pe scurt: geoeconomia reconfigurează harta puterii.

Nu tancurile decid singure raporturile de forțe, ci semiconductorii. Nu discursurile de la tribuna ONU deplasează plăcile tectonice ale puterii, ci accesul la resurse critice, la infrastructură digitală și la capacitate industrială. Economia a încetat să mai fie o simplă consecință a politicii externe; a devenit instrumentul ei principal, iar consecința noilor construcții economice este parte din geopolitică.

Lumea post globalizare intră în era competiției strategice brute. Timp de trei decenii, Occidentul a creditat ideea că interdependența economică produce automat stabilitate politică. Premisa era simplă: statele care fac comerț nu se războiesc. Realitatea prezentului demolează însă această paradigmă.

Rusia a demonstrat că energia poate fi transformată în armă de șantaj. China a arătat că dependențele comerciale pot deveni pârghii de coerciție strategică. Statele Unite au răspuns prin protecționism tehnologic, sancțiuni industriale și politici masive de reshoring. În spatele discursurilor despre valori democratice sau securitate colectivă se poartă, de fapt, un război economic de o brutalitate rece.

Sancțiunile sunt noul arsenal strategic. Tarifele vamale reprezintă noile frontiere, iar subvențiile industriale sunt muniția. Marile teme globale nu mai sunt doar militare, ci profund industriale. Cine controlează producția de baterii? Cine domină inteligența artificială și metalele rare? Cine produce cipurile avansate? Aici se decide noua ierarhie globală.

Europa simte această mutație cel mai acut. Ani la rând, Uniunea Europeană a mizat pe piață globală deschisă, bazată strict pe reguli și eficiență. Însă lumea s-a schimbat mai repede decât reflexele Bruxelles-ului. Astăzi, Europa descoperă că externalizarea producției i-a erodat autonomia și că piața liberă se gripează atunci când marile puteri subvenționează agresiv industriile-cheie.

S-a născut noua doctrină a „autonomiei strategice” – un eufemism pentru reîntoarcerea statului în economie prin intervenționism industrial, protejarea sectoarelor critice și securizarea lanțurilor de aprovizionare.
Globalizarea obsedată de costul minim este înlocuită de o globalizare defensivă, obsedată de reziliență. Companiile nu mai caută doar profitabilitate, ci și predictibilitate geopolitică.

Această mutație schimbă radical ecuația pentru statele de dimensiune medie, precum România. Pentru București, noua ordine reprezintă deopotrivă o șansă istorică și un risc major. Oportunitatea vine din reconfigurarea hărții industriale europene: România are resurse energetice, poziție strategică și acces la piața comună. Poate deveni un centru logistic și un actor relevant în reconstrucția lanțurilor de producție occidentale. Riscul? Să rămânem „importanți strategic” doar pe hârtie. În lumea geoeconomiei, relevanța se măsoară în kilometri de autostradă, capacitate administrativă, capital autohton competitiv, inovație și forță de muncă înalt calificată. Altfel, riști să rămâi doar un teritoriu de tranzit și o piață de desfacere pentru strategiile altora.

România vorbește încă prea mult politic și gândește mult prea puțin economic. Dezbaterea publică rămâne captivă scandalului electoral cotidian, în timp ce lumea din jur a intrat într-o competiție feroce pentru tehnologie și resurse. În timp ce alte state își redesenează strategiile industriale pentru următoarele decenii, Bucureștiul încă navighează improvizat, de la o rectificare bugetară la alta.

Dar noua ordine globală nu mai are răbdare cu cei nepregătiți. Geoeconomia nu este un concept abstract pentru think-tank-uri,
ci noua gramatică a puterii. Cine depinde excesiv de alții devine vulnerabil, indiferent cât de sofisticat sau zgomotos îi este discursul diplomatic.

Geopolitica ne ajută încă să explicăm lumea, dar geoeconomia este cea care o conduce.

Notă: Subiectul acestui comentariu mi-a fost inspirat de un dialog cu profesorul universitar Vasile Pușcaș, negociator-șef pentru aderarea României la UE.

Daniel Apostol, editorialist, analist economic și expert în politici publice, este fondator al Club Economic și România Durabilă.

Cine a câștigat și cine a pierdut în ultimii douăzeci de ani

de Valeriu Ivan, analist CAPOS

Există perioade istorice în care o societate pierde prin sărăcie, prin înfrângere militară sau prin izolare. Și există perioade mai subtile, mai greu de judecat, în care o societate pierde tocmai în timp ce câștigă. România ultimilor douăzeci de ani aparține acestei a doua categorii. A câștigat venituri, mobilitate, consum, orașe mai dinamice, profesii noi, conexiune europeană, companii competitive și milioane de biografii individuale mai libere decât înainte. Dar, în același timp, a pierdut ceva mai greu de măsurat și mai greu de recuperat: criteriul.

Prin criteriu înțeleg acea ordine nevăzută care spune unei societăți ce este adevărat și ce este fals, ce este meritat și ce este obținut prin fraudă, ce este competență și ce este mimetism, ce este curaj și ce este tupeu, ce este libertate și ce este simplă dezlănțuire. O economie poate crește un timp și fără criterii. O democrație poate funcționa formal și fără criterii. O administrație poate produce hârtii, o universitate poate produce diplome, o televiziune poate produce audiență, un partid poate produce majorități. Dar fără criterii, toate aceste instituții încep să semene între ele: păstrează forma și evacuează conținutul.

Acesta este paradoxul românesc al ultimelor două decenii – am avut convergență materială, dar divergență morală. Am acceptat Europa instituțională, dar nu întotdeauna și în Europa exigenței. Am crescut economic, dar am slăbit încrederea în adevăr, în merit, în știință, în cultură și în buna-cuviință publică. România nu a stat pe loc. Dimpotrivă, s-a mișcat mult. Problema este că nu toate mișcările sunt spre înainte.

În această transformare au existat câștigători vizibili, precum o parte a clasei mijlocii urbane, profesioniștii conectați la economia globală, antreprenorii reali, tinerii care au folosit libertatea de circulație, orașele care au atras investiții sau industriile capabile să concureze. Ar fi nedrept și fals să ignorăm această Românie. Ea există și este, în multe privințe, cea mai bună Românie pe care am avut-o vreodată.

Dar au existat și câștigători invizibili și rușinoși, precum nesimțirea, impostura, minciuna, conspiraționismul, clientelismul, cinismul, zgomotul, resentimentul, superficialitatea și disprețul față de competență. Ele nu au câștigat separat, ca într-un clasament moral. Au câștigat împreună, alimentându-se reciproc, formând un ecosistem. Nesimțirea a deschis ușa, impostura a ocupat camera, minciuna a schimbat etichetele, zgomotul a acoperit protestele, iar cinismul a explicat tuturor că „așa este peste tot”. Lecția cea mai importantă a ultimilor douăzeci de ani este că degradarea publică nu vine niciodată singură. Ea funcționează în rețea.

În politică, această rețea a fost și este poate cel mai vizibilă. Clientelismul vechi, rudimentar, aproape folcloric, nu a dispărut; s-a modernizat. A învățat limba proiectelor, a procedurilor, a achizițiilor, a consultanței, a fondurilor europene și a comunicării strategice. Acolo unde altădată se spunea brutal „omul nostru”, astăzi se spune „resursă compatibilă cu obiectivele instituției”. Acolo unde altădată se vorbea despre pile, astăzi se vorbește despre rețele. Acolo unde altădată se împărțeau favoruri, astăzi se construiesc ecosisteme de influență.

Această rafinare a clientelismului a produs inevitabil impostură. Când accesul contează mai mult decât competența, impostorul nu mai este accident, ci rezultat de sistem. El nu trebuie să fie cel mai bun, ci cel mai disponibil. Nu trebuie să știe, ci să răspundă. Nu trebuie să construiască, ci să se alinieze. Impostura românească nu este doar plagiatul de doctorat, deși acesta rămâne unul dintre simbolurile ei cele mai obscene. Impostura este ocuparea unui loc fără asumarea exigenței acelui loc. Este profesorul fără vocație, politicianul fără statură, managerul fără răspundere, analistul fără lecturi, patriotul fără sacrificiu și reformatorul fără reformă.

Odată instalată, impostura are nevoie de minciună. Nu poate spune: „sunt aici pentru că am fost util cuiva”. Spune: „sunt aici pentru că merit”. Nu poate spune: „nu înțeleg problema”. Spune: „există mai multe puncte de vedere”. Nu poate spune: „am eșuat”. Spune: „am fost sabotat”. Minciuna contemporană nu mai este întotdeauna frontală. Ea este aluzivă, relativizantă, obositoare. Nu cere să fie crezută definitiv, ci îi ajunge să distrugă încrederea în adevăr. Nu are nevoie să demonstreze că expertul greșește; îi ajunge să-l compromită. Nu are nevoie să câștige dezbaterea; îi ajunge să transforme dezbaterea într-o mocirlă.

Așa s-a născut conspiraționismul, această religie ieftină a societăților dezamăgite. Când instituțiile nu sunt transparente și nu explică, conspirațiile înlocuiesc nevoia și… „explică”. Când școala nu formează discernământ, algoritmul formează certitudini. Când medicina publică nu comunică, influencerul vindecă imaginar. Conspiraționismul oferă ceea ce realitatea nu poate oferi cu ușurința înțelegerii simpliste. Avem „la minut” vinovați clari, cauze simple, narațiuni totale și sentimentul seducător că ignorantul este, de fapt, inițiat și priceput. „Știința” întreagă comprimată în două fraze este cheia succesului. Nu este întâmplător că acest fenomen a explodat în sănătate, în geopolitică, în economie și în discursul electoral. El nu este doar o eroare de informare, ci o criză de încredere.

Iar când toate acestea devin greu de suportat, intervine cinismul. Cinismul este anestezicul moral al unei societăți epuizate. Formula lui preferată este: „toți sunt la fel”. Această propoziție pare lucidă, dar este de fapt o capitulare. Dacă toți sunt la fel, nimeni nu mai este vinovat. Dacă nimeni nu mai este vinovat, nimic nu mai trebuie schimbat. Cinismul nu curăță politica; o conservă. Nu demască impostura; o face suportabilă. Nu produce exigență; produce resemnare inteligentă.

În economie, aceeași logică a criteriului slăbit a avut consecințe mai discrete, dar foarte adânci. România a crescut, iar această creștere este reală. Nu trebuie minimalizată. Salariile au crescut, consumul a crescut, productivitatea a avansat în anumite sectoare, exporturile s-au diversificat, capitalul privat autohton s-a maturizat în unele domenii, iar integrarea europeană a produs beneficii evidente. Dar creșterea economică nu este totuna cu dezvoltarea. Creșterea poate fi împinsă de consum, costuri relativ mici, migrație, capital străin și oportunități externe. Dezvoltarea cere instituții, educație, infrastructură, încredere, inovare și selecție meritocratică.

Aici România a rămas incompletă. A produs performanță acolo unde concurența a fost reală și criteriul a fost dur, precum în firme expuse pieței, în profesii validate internațional, în comunități profesionale serioase. Dar a produs rente acolo unde statul a devenit distribuitor de acces. Într-un astfel de mediu, întreprinzătorul autentic concurează nu doar cu piața, ci și cu privilegiul. Profesionistul concurează nu doar cu alt profesionist, ci și cu protejatul. Funcționarul onest concurează nu doar cu ineficiența, ci și cu ordinul politic.
Iar cetățeanul fără relații concurează cu o administrație care îi cere răbdare, umilință și deseori complicitate.

Costul economic al acestei lumi nu este doar etic, ci și material. Lipsa de criterii crește costurile de tranzacție. Neîncrederea face contractele mai scumpe, investițiile mai prudente, instituțiile mai lente, proiectele publice mai vulnerabile, iar talentul mai dispus să plece în lumea largă. O societate în care meritul este incert va exporta oameni capabili și va importa justificări pentru eșec. De aceea, exodul românesc nu trebuie privit doar ca fenomen demografic sau salarial. Este și o pierdere de încredere. Oamenii nu pleacă doar pentru bani; pleacă și pentru reguli mai clare, pentru spitale mai previzibile, pentru școli mai serioase, pentru administrații mai puțin umilitoare, pentru sentimentul că efortul lor are o șansă corectă.

În educație, pierderea criteriului devine aproape tragică, pentru că aici se decide calitatea viitorului. Școala românească a fost obligată să poarte pe umeri toate contradicțiile societății. Este obligată să producă excelență cu resurse inegale, să formeze gândire prin programe adesea învechite, să cultive respectul pentru cunoaștere într-o cultură publică tot mai agresivă față de competență, să pregătească tineri pentru o economie complexă printr-un sistem care încă premiază prea des reproducerea de texte și nu judecata.

Școala nu este un sector printre altele. Este sistemul imunitar al unei națiuni. Când școala este slabă, propaganda intră mai ușor, impostura se recunoaște mai greu, conspirația pare explicație, violența verbală pare curaj, iar minciuna pare opinie. O societate care nu-și învață copiii să citească atent, să calculeze corect, să distingă cauza de pretext și argumentul de slogan va ajunge să fie condusă de cei care știu să exploateze exact aceste neputințe.

A pierdut, așadar, gândirea critică. Dar nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți decât alții. Aceasta este o explicație comodă și falsă. A pierdut pentru că nu a fost cultivată sistematic. Gândirea critică nu se naște din indignare, ci din exercițiu. Nu se formează prin sarcasm, ci prin lectură, logică, dialog, știință, memorie istorică și contact cu exigența. Ea cere profesori respectați, biblioteci vii, universități serioase, examene corecte și o cultură publică în care „a ști” să nu fie o formă de jenă.

În sănătate, degradarea criteriului a luat forma neîncrederii în știință și în instituții. Sistemul medical românesc are profesioniști admirabili, adesea eroici, dar eroismul individual nu poate compensa la infinit fragilitatea instituțională. Spitale inegale, comunicare publică slabă, prevenție insuficientă, politizare, birocrație și experiențe personale umilitoare au creat un teren fertil pentru suspiciune. Iar când a venit criza, suspiciunea s-a transformat în refuz, zvon, furie și conspirație.

Nu poți cere încredere instantanee într-o epidemie după ce ai administrat neîncredere timp de zeci de ani. Nu poți cere cetățeanului să creadă medicul public dacă, ani de zile, același cetățean a fost plimbat între ghișee, liste de așteptare tot mai lungi (deoarece „nu mai sunt fonduri”), saloane degradate și comunicate fără empatie. Știința pierde nu doar când oamenii nu înțeleg datele, ci și când instituțiile care transmit datele nu mai sunt crezute. Aici se află una dintre cele mai grave confuzii ale epocii: credem că problema este doar ignoranța populației, când ea este adesea și falimentul relației dintre instituție și cetățean.

Cultura a pierdut altfel: prin marginalizare. Nu prin dispariție. România are scriitori, artiști, muzicieni, regizori, profesori, cercetători și comunități culturale remarcabile. Dar cultura a pierdut centralitate socială. A fost împinsă spre ornament, festival, nișă sau consum de prestigiu. Într-o societate grăbită, cultura pare lentă. Într-o societate zgomotoasă, cultura pare discretă. Într-o societate a profitului imediat, cultura pare nerentabilă. Dar cultura este tocmai ceea ce ne apără de reducerea vieții la rentabilitate. Ea formează nu doar gusturi, ci limite. Nu doar rafinament, ci rezistență la vulgaritate. O societate care tratează cultura ca pe un moft va ajunge să trateze barbaria ca pe autenticitate.

Media și rețelele sociale au amplificat această răsturnare. Zgomotul a câștigat împotriva argumentului pentru că argumentul cere timp, iar zgomotul cere doar distribuire. Indignarea a devenit monedă. Nu mai contează atât ce este adevărat, cât ce produce reacție. Nu mai contează cine are dreptate, ci cine domină fluxul. Nu mai contează nuanța, ci intensitatea. În această economie a atenției, calmul pare slăbiciune, competența pare aroganță, iar prudența pare complicitate.

Astfel, am asistat cu toții la o mutație profundă. Spațiul public nu mai este locul în care societatea încearcă să se lămurească, ci locul în care taberele încearcă să se confirme. Dezbaterea a fost înlocuită de poziționare. Întrebarea „ce argument ai?” a fost înlocuită de întrebarea „de partea cui ești?”. Iar când apartenența devine mai importantă decât adevărul, gândirea critică se retrage, pentru că nu mai are unde respira, nu mai are context de manifestare.

A pierdut și bunul simț. Această expresie pare modestă, aproape domestică, dar ea denumește o virtute politică majoră. Bunul simț este capacitatea de a păstra măsura. El știe că nu tot ce este legal este decent, nu tot ce este popular este adevărat, nu tot ce este profitabil este legitim și nu tot ce este strigat este curajos. În România recentă, bunul simț a fost adesea confundat cu slăbiciunea. Omul ponderat a părut indecis, omul politicos a părut naiv, omul care cere probe a părut vândut, iar omul care recunoaște complexitatea a părut suspect.

În locul bunului simț a crescut nesimțirea. Nu simpla grosolănie, ci nesimțirea sigură pe sine, protejată de funcție, partid, neamuri, bani, audiență sau notorietate. Nesimțirea care nu roșește. Nesimțirea care se justifică. Nesimțirea care se victimizează. Nesimțirea care se filmează. Nesimțirea care cere respect fără să ofere responsabilitate. Într-o societate sănătoasă, rușinea este un regulator moral. În România recentă, rușinea a fost marginalizată, iar tupeul a devenit ingredientul vedetă al succesului.

A pierdut, în cele din urmă, încrederea. Iar încrederea este capitalul fără de care nici economia, nici democrația, nici sănătatea publică, nici educația nu pot funcționa matur. Când nu ai încredere în instanță, cauți relații. Când nu ai încredere în administrație, cauți scurtături. Când nu ai încredere în medic, cauți miracole. Când nu ai încredere în profesor, cauți meditații sau diplome. Când nu ai încredere în presă, cauți confirmări tribale. Când nu ai încredere în politică, cauți salvatori.

Această pierdere de încredere a produs resentiment. Iar resentimentul este una dintre cele mai eficiente materii prime ale politicii contemporane. El ia o suferință reală – salarii mici, servicii slabe, sate abandonate, spitale fragile, școli inegale, umilință birocratică – și o transformă în furie dirijată. Nu spune: „instituțiile trebuie reparate”. Spune: „dușmanii trebuie pedepsiți”. Nu spune: „avem nevoie de competență”. Spune: „elitele te disprețuiesc”. Nu spune: „dezvoltarea este inegală”. Spune: „cineva ți-a furat țara”.

Resentimentul nu apare din nimic. El crește acolo unde modernizarea a fost reală, dar inegală. Unele orașe au intrat în Europa prosperă, altele au rămas în anticamera ei. Unele profesii au beneficiat de globalizare, altele au fost împinse spre precaritate. Unii tineri au primit burse, mobilitate și cariere internaționale, dar alții au primit școli slabe și promisiuni electorale. Unele familii au descoperit libertatea circulației, însă altele au descoperit durerea plecării. România ultimilor douăzeci de ani nu este doar o țară care a crescut. Este o țară care s-a separat interior.

Această separare explică de ce discursul anticompetent, antiștiințific, anticultural sau antieuropean poate prinde rădăcini chiar într-o țară care a beneficiat enorm de deschidere. Beneficiul agregat nu anulează umilința individuală. PIB-ul nu consolează singur un sat, o comunitate, fără medic. Creșterea economică nu răspunde unei familii care și-a crescut copiii prin apeluri video. Fondurile europene nu conving automat un cetățean care se simte disprețuit de propriul stat. De aceea, apărarea rațiunii nu poate fi doar tehnocratică. Ea trebuie să fie și socială, și etică și morală.

Cine a câștigat, așadar, în România ultimelor două decenii? Au câștigat cei care au muncit cinstit și au folosit libertatea. Au câștigat profesioniștii reali, antreprenorii curajoși, tinerii educați, orașele conectate, comunitățile care au înțeles că Europa nu este doar  finanțare, ci disciplină. Aceștia sunt câștigătorii legitimi și trebuie apărați de orice discurs care transformă succesul în vină.

Dar au câștigat, prea mult, și cei care au exploatat slăbiciunea criteriilor, precum impostorii, clienții politici, fabricanții de zgomot, negustorii de frică, administratorii de rente, profeții conspirației, cinicii de serviciu și toți cei care au înțeles că într-o societate obosită poți obține mult prin tupeu și puțin prin valoare.

Cine a pierdut? Au pierdut oamenii fără relații. Au pierdut profesioniștii care au refuzat compromisul. Au pierdut profesorii buni într-un sistem care îi tratează prea rar ca pe niște constructori de națiune. Au pierdut medicii onești obligați să lucreze într-un sistem care le consumă prestigiul. Au pierdut antreprenorii care concurează cu firmele de partid. Au pierdut copiii din școli slabe. Au pierdut pacienții din spitale. Au pierdut gânditorii,  într-o piață permanentă a zgomotului. Au pierdut cetățenii, care încă mai cred că adevărul nu trebuie să fie spectaculos ca să fie adevăr. Și, mai ales, a pierdut capacitatea societății de a se corecta. Aceasta este pierderea decisivă. O societate se poate îndrepta dacă mai are instituții care spun adevărul, școli care formează judecată, presă care verifică, cultură care rafinează, justiție care sancționează, administrație care servește și cetățeni care refuză să confunde libertatea cu arbitrarul. Când aceste mecanisme slăbesc până aproape de inexistent, erorile nu mai sunt corectate. Ele se repetă, se normalizează și, în cele din urmă, se transformă în stil de viață publică.

Ce este de făcut? În primul rând, trebuie să reconstruim prestigiul criteriului. Nu există reformă adevărată fără criterii clare de selecție, evaluare și răspundere. Cine conduce? De ce conduce? Ce știe? Ce a făcut? Ce rezultate are? Ce consecințe suportă dacă eșuează? O societate fără asemenea întrebări devine inevitabil o societate de relații. Iar o societate de relații devine o societate de dependențe.

În al doilea rând, trebuie reabilitată competența. Nu ca ornament tehnocratic, ci ca normă publică. Profesorul bun, medicul bun, inginerul bun, cercetătorul bun, funcționarul bun, judecătorul bun, jurnalistul bun, managerul bun, antreprenorul corect trebuie să redevină personaje centrale ale vieții publice. Nu vedete de ceremonie, ci repere. O țară nu se modernizează prin urlet sau management de vitrină, ci prin profesii respectate.

În al treilea rând, educația trebuie tratată ca infrastructură strategică, nu ca veșnică problemă bugetară. Așa cum drumurile duc mărfurile dintr-un loc în altul, școala duce o societate dintr-un secol în altul. Dacă educația rămâne slabă, orice altă reformă va fi fragilă. Vom digitaliza birocrația fără să schimbăm mentalitatea, vom construi spitale fără să reconstruim încrederea, vom atrage investiții fără să producem suficientă valoare adăugată, vom organiza alegeri fără să avem cetățeni suficient de protejați împotriva manipulării.

În al patrulea rând, trebuie recâștigată rușinea publică. Nu rușinea toxică, nu umilirea, nu conformismul, ci acea rușine morală elementară, care îl face pe omul public să știe că există lucruri care nu se fac, chiar dacă pot fi făcute; lucruri care nu se spun, chiar dacă aduc aplauze; lucruri care nu se iau, chiar dacă nu te prinde nimeni; funcții care nu se ocupă, dacă nu ai competența lor; titluri care nu se poartă, dacă nu le-ai meritat.

În fine, trebuie să nu mai confundăm modernizarea cu decorul ei. O țară nu devine europeană doar prin autostrăzi, malluri, aplicații, aeroporturi și discursuri despre valori. Devine europeană atunci când regula este mai puternică decât relația, când adevărul este mai important decât tabăra, când competența este mai respectată decât loialitatea, când cultura este mai mult decât ornament, când școala este mai mult decât examen, când sănătatea publică este mai mult decât intervenție de criză, când politica este mai mult decât administrarea resentimentului.

România ultimilor douăzeci de ani nu este o poveste de eșec. Ar fi prea simplu și prea nedrept. Este o poveste de modernizare incompletă. Am câștigat libertate, bani, mobilitate și oportunități. Dar am pierdut, în prea multe locuri, criteriul care dă acestor câștiguri sens și durabilitate. Iar o țară fără criterii poate avea creștere economică, consum, alegeri, platforme digitale, festivaluri, talk-show-uri și ambiții geopolitice. Poate avea chiar perioade de succes. Dar nu poate avea, cu adevărat, destin. Pentru că destinul unei societăți nu este dat de ceea ce poate cumpăra, ci de ceea ce refuză să vândă: adevărul, meritul, rușinea, cultura, știința, bunul simț și demnitatea competenței.

Valeriu Ivan este analist al Centrului de Analiză şi Prognoză pentru Orientări Strategice (CAPOS).

de Radu Magdin, CEO al Smartlink Communication

România traversează una dintre cele mai importante alegeri strategice din ultimele decenii. Și, contrar zgomotului cotidian, nu vorbim doar despre o alegere politică. Nici doar despre una economică. În realitate, alegerea este mult mai profundă: ce fel de societate vrem să fim într-o lume care se schimbă brutal de repede.

Pentru că lumea nu ne mai așteaptă. Trăim într-o epocă dominată de competiție globală, inteligență artificială, reașezări geopolitice, războaie economice și o luptă permanentă pentru influență, investiții și talent. În această lume, țările care cresc sunt cele care au disciplină strategică, ambiție și capacitatea de a construi pe termen lung. Celelalte intră încet în irelevanță.

Aici apare adevărata alegere a României.

Între România ambițioasă și România care se plafonează și pică.

România ambițioasă

Prima Românie este cea care vrea să conteze. România care înțelege că nu mai poți trăi la infinit din improvizație, consum și „merge și așa”. România care știe că dezvoltarea cere muncă, profesionalism, instituții mai bune și o cultură a performanței.

Este România antreprenorilor care încearcă să-și ducă firmele la nivel regional sau european. România profesioniștilor care nu mai acceptă standarde mediocre. România oamenilor din administrație care încearcă, chiar și într-un sistem dificil, să modernizeze instituțiile. România diasporei care se întoarce cu experiență occidentală și cu altă disciplină a muncii. România tinerilor care nu mai acceptă fatalismul balcanic drept destin.

Această Românie înțelege un lucru simplu: într-o lume competitivă, succesul nu trebuie ascuns sau ironizat, ci multiplicat.

Patriotismul modern nu mai înseamnă lozinci și festivism. Înseamnă capacitatea unei țări de a produce valoare, tehnologie, influență și încredere. Înseamnă infrastructură, educație relevantă, inovare, competitivitate și capacitatea de a atrage investiții și talent.

România ambițioasă nu cere perfecțiune. Dar cere direcție.

România care se plafonează

Cealaltă Românie este cea care preferă să se descurce în loc să construiască. O Românie a autosuficienței și a plafonării confortabile. O cultură care privește ambiția cu suspiciune și transformă performanța într-un motiv de bășcălie.

Nu vorbim aici despre o categorie socială, ci despre o mentalitate.

Este mentalitatea care explică permanent de ce „nu se poate”. Care se adaptează oricărui sistem slab și încearcă să obțină o mică avantajare personală din dezorganizarea generală. Care preferă comentariul construcției, ironia în locul responsabilității și cinismul în locul asumării.

În această logică, competența devine aroganță. Excelența devine suspectă. Iar orice om care încearcă să ridice standardele este imediat tras în jos spre confortul mediocrității colective.

Aceasta este România care pierde timp în timp ce alții construiesc.

Nu mai discutăm despre Est și Vest

În realitate, marea alegere geopolitică a României este deja făcută. România aparține lumii euro-atlantice și marea majoritate a românilor înțeleg acest lucru.

Adevărata problemă nu mai este dacă mergem spre Vest.

Problema este dacă vrem să fim o țară relevantă în interiorul acestui Vest sau doar o periferie care consumă securitate, fonduri și oportunități create de alții.

Aici este miza reală.

Între o societate care vrea să crească sănătos și una care preferă să se „descurce”. Între disciplina construcției și confortul stagnării. Între cultura performanței și cultura alibiului.

România ambițioasă spune: putem mai mult.

România plafonării răspunde: lasă că merge și așa.

Problema României nu este lipsa talentului

România produce performanță peste tot în lume. În companii globale, universități, tehnologie, cercetare, antreprenoriat sau administrație internațională. Nu ducem lipsă nici de inteligență, nici de creativitate.

Problema este că încă nu ne-am decis ca societate dacă vrem cu adevărat să construim o țară pe măsura potențialului nostru.

Polonia a ales ambiția. Țările baltice au ales ambiția. Alte state au înțeles că lumea nouă îi recompensează pe cei care gândesc strategic și joacă pe mize mari.

România încă oscilează între curaj și autosabotaj.

Între dorința de a conta și reflexul de a minimaliza orice succes.

Miza următorilor ani

În următorii ani, miza nu va fi doar cine guvernează. Miza reală va fi ce fel de energie domină societatea românească.

Energia construcției sau energia plafonării.

Energia ambiției sau energia resemnării.

Pentru că nicio țară nu se transformă prin sarcasm colectiv și neîncredere permanentă în sine. Țările cresc atunci când elitele productive, profesionale și antreprenoriale refuză mediocritatea ca stare naturală.

România are aproape toate ingredientele necesare pentru a deveni o putere regională serioasă: poziție strategică, apartenență euro-atlantică, capital uman competitiv, resurse, creativitate și o generație nouă conectată global.

Întrebarea este dacă va avea și voința.

Pentru că, în final, viitorul României se reduce la o alegere simplă: vrem să fim o Românie ambițioasă sau o Românie care se plafonează și pică?

Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic.

Economia ca joc cu sumă negativă

de Laurențiu Stan, Fondator Kapital Minds

Există o iluzie confortabilă în discursul economic mainstream: că prosperitatea este un proces natural, aproape automat, în care toată lumea câștigă câte ceva dacă este liniște și lucrurile merg bine. Realitatea este însă mai dură. Fiecare ciclu de transformare economică profundă evidențiază câștigători și perdanți, iar ecartul dintre cele două categorii tinde să crească, nu să se micșoreze.

Anul 2025–2026 nu face excepție. Suprapunerea mai multor șocuri simultane – protecționismul american renăscut, două conflicte militare cu impact global, revoluția tehnologică accelerată și ajustarea fiscală dureroasă în economiile emergente – face ca redistribuirea avuției și a oportunităților să fie mai vizibilă și mai abruptă ca oricând.

Întrebarea nu este dacă există câștigători și perdanți. Întrebarea este cine sunt ei și, mai ales, cât de mult din această distribuție este rezultatul forțelor obiective ale pieței și cât este rezultatul unor alegeri deliberate de politică publică.

I. RĂZBOIUL TARIFAR

Trump redesenează harta globală a comerțului

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a readus în centrul scenei globale un instrument economic considerat de mulți arhaic: tariful vamal. Administrația Trump 2.0 a aplicat taxe agresive asupra importurilor din China, Canada, Mexic și Europa, invocând reindustrializarea americană și reducerea deficitului comercial. Tariful mediu american a urcat de la 2,4% la 9,6% – cel mai ridicat nivel din ultimii 80 de ani – cu un tarif de 51% aplicat Chinei, 25% Canadei și Mexicului și 15% Uniunii Europene.

Efectele sunt asimetrice și, uneori, contraintuitive. Câștigătorii imediați nu sunt întotdeauna cei anticipați: Taiwan și-a crescut exporturile spre SUA cu 61%, Vietnam cu 40%, India cu 8%, Mexic cu 5%. Perdanții sunt clari: China a pierdut 30% din volumul importurilor americane – echivalentul a circa 130 de miliarde de dolari –, iar consumatorul american plătește prețuri mai mari, deoarece 40–50% din costul tarifar a fost transferat direct în prețuri la raft.

Problema centrală a întregii politici tarifare rămâne
nerezolvată: deficitul comercial al
SUA a rămas aproape neschimbat la
901 miliarde de dolari în 2025, față de 903 miliarde în 2024. Comerțul nu s-a redus – s-a redistribuit.

Iar Europa, a treia economie mondială după PIB nominal, se află într-o poziție paradoxală: suficient de mare pentru a negocia, dar prea fragmentată pentru a vorbi cu o singură voce.

II. REINDUSTRIALIZARE

Europa: cine prinde trenul, cine rămâne în gară

Provocarea americană și presiunea chineză au forțat Bruxellesul să-și schimbe paradigma: de la predica liberului schimb nesubvențonat la programe masive de sprijin pentru industriile strategice – semiconductori, baterii, hidrogen verde, apărare. Câștigătorii sunt economiile cu capacitate administrativă ridicată, cu clustere industriale existente și forță de muncă calificată: Germania, în ciuda crizei sale industriale, Franța, Olanda, Polonia. Ar putea fi și România printre câștigători, în măsura în care reușește să absoarbă fondurile destinate tranziției energetice și digitalizării.

Perdanții sunt regiunile mono-industriale, statele fără lobby eficient la Bruxelles și economiile mici prinse între cele două superputeri – economii care consumă mai multă energie politică în dispute interne decât în atragerea investițiilor strategice.

III. INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

Prima rundă a celei mai mari redistribuiri din istorie

Revoluția AI este abia la început, dar câștigătorii și perdanții deja se conturează. IMF estimează că 60% din locurile de muncă din economiile avansate sunt expuse la disrupție semnificativă. Riscul nu este distribuit uniform: serviciile financiare au o expunere de 67%, suportul clienți de 62%, procesarea datelor și BPO-ul de 58%, juridicul de nivel junior de 54%, HR-ul și administrația de 51%. La polul opus, educația, sănătatea și construcțiile rămân expuse sub 20%.

Câștigătorii din prima rundă sunt profesioniștii care au adoptat rapid AI ca multiplicator de productivitate – consultanți, avocați, analiști financiari, marketeri, designeri. Acei angajați care știu să lucreze cu AI sunt, deocamdată, mai valoroși pe piața muncii, nu mai puțin valoroși. Perdanții primului val sunt centrele de outsourcing, serviciile BPO și IT-ul junior – segmente în care România și-a construit o parte importantă din avantajul competitiv.

Pe termen mediu, tabloul devine mai complex. Până în 2030, WEF proiectează că AI va crea 170 de milioane de locuri de muncă noi și va desființa 92 de milioane – un sold pozitiv net, dar cu o distribuție extrem de inegală în timp, geografie și nivel de calificare. Fereastra de adaptare este mai îngustă decât pare.

Angajații care știu să lucreze cu AI sunt, deocamdată, mai valoroși – nu mai puțin valoroși. Dar fereastra de oportunitate pentru adaptare este îngustă.

IV. ROMÂNIA

Deficitul bugetar: cea mai amplă corecție din UE, dar și cel mai mare deficit

România traversează propria sa dinamică winners & losers, amplificată de necesitatea consolidării fiscale după ani de deficite structurale nesustenabile. Cu un deficit bugetar de 7,9% din PIB în 2025, România deține cel mai mare deficit din Uniunea Europeană – față de 7,3% în Polonia, 5,2% în Belgia, 5,1% în Franța, 3,8% în Italia și o medie UE de circa 3%. Comparația cu Germania (1,8%) sau Olanda (1,5%) este aproape jenantă.

Există totuși o veste bună: România a realizat o corecție de
1,4 puncte procentuale într-un singur an – de la 9,3% la 7,9% –, cea mai amplă ajustare fiscală dintr-un an a oricărui stat UE în 2025. Ajustarea nu a tăiat investițiile publice, menținute la 7,2% din PIB. Câștigătorul este mediul de afaceri, care câștigă predictibilitate; perdantul este clasa de mijloc urbană, care a absorbit creșteri de taxe fără îmbunătățiri vizibile ale serviciilor publice în schimb.

Industria de apărare: noua bonanza

Războiul din Ucraina și presiunile americane în NATO au transformat cheltuielile militare dintr-o obligație politică incomodă într-un motor economic real. România și-a dublat bugetul de apărare în trei ani – de la 5,3 miliarde dolari în 2022 la 9,3 miliarde dolari în 2025 –, alocând 2,21% din PIB, mai mult decât Franța (2%), Italia (1,5%) sau Spania (1,3%). Rămâne totuși mult în urma liderilor flancului estic: Polonia alocă 4,48%, Lituania 4%, Letonia 3,73%.

Din bugetul de apărare al României, 31,8% – aproape
3 miliarde de dolari – sunt destinați achizițiilor de echipamente majore și cercetare-dezvoltare, bani care circulă prin economia reală și beneficiază companiile din industria de apărare (Romarm, IAR Brașov, Turbomecanica), constructorii de infrastructură militară și localitățile care găzduiesc baze NATO. Perdanții sunt mai greu de văzut, dar reali: domeniile care pierd finanțare publică în favoarea apărării. Noua țintă NATO stabilită la summitul de la Haga (5% din PIB până în 2035) ar echivala, pentru România, cu direcționarea a 15% din totalul veniturilor bugetare spre apărare – cel mai ridicat procent din Europa, cu consecințe serioase pentru sănătate, educație și infrastructură civilă.

Cursul valutar: redistribuire silențioasă

Deprecierea leului față de euro este unul dintre cele mai puternice și mai puțin discutate mecanisme de redistribuire a avuției dintr-o economie emergentă. Nimeni nu a votat această redistribuire. Ea se întâmplă automat, în fiecare zi, prin milioane de tranzacții.

Dacă în 2025 leul s-a menținut relativ stabil (cursul mediu anual a fost de 5,04 lei/euro, iar închiderea de an la 5,09), în 2026 stabilitatea s-a rupt brusc. Pe fondul căderii guvernului, al intrării României în recesiune tehnică și al incertitudinilor politice persistente, leul a atins pe 6 mai maximul său istoric absolut față de euro: 5,2688 lei – cel mai slab nivel din 2005, de când BNR publică date sistematice. Lecția este că o monedă poate părea stabilă ani la rând, mascând presiuni reale care se acumulează tăcut, până când ajustarea devine bruscă și dureroasă.

Câștigă exportatorii, industria de apărare cu contracte în valută și turismul. Pierd importatorii, debitorii cu credite în euro și statul, care plătește mai scump serviciul datoriei externe.

Leul depreciat este un subsidiu tăcut pentru exportatori și o taxă silențioasă pentru importatori și debitori. Nimeni nu a votat această redistribuire.

V. RĂZBOIUL DIN GOLF (ISRAEL–IRAN, 2025–2026)

Strâmtoarea Ormuz: cel mai periculos chokepoint economic global

Conflictul Israel–Iran, escaladat în 2025 și extins în 2026 într-un război regional mai larg, a adăugat un al treilea șoc geopolitic major. Prin strâmtoarea Ormuz tranzitau, în 2025, aproximativ 20 de milioane de barili de petrol zilnic – circa 34% din petrolul brut global și 19% din comerțul mondial cu gaz natural lichefiat. Rutele alternative nu depășesc 3,5–5,5 milioane de barili pe zi: o fracțiune din necesarul global.

Distribuția impactului este profund asimetrică. Japonia depinde de regiune pentru aproape 90% din importurile sale de petrol, Coreea de Sud pentru 70%, India pentru 46%, China pentru 38%. Europa importă circa 15% din Golf, SUA doar 5% – ceea ce face din acest conflict, în esență, un șoc asiatic plătit cu prețuri globale. Câștigătorul surpriză este Rusia, care poate profita de un echivalent de
6–11% din PIB prin prețuri mai ridicate la petrol și prin reducerea discountului impus de sancțiuni exporturilor sale.

Dincolo de energie, un șoc adesea subestimat este cel alimentar. Prețurile ureei – cel mai utilizat fertilizator sintetic din azot – au crescut cu 30% într-o singură lună. Calendarul este brutal: sezonul de însămânțare din emisfera nordică tocmai începea, punând în pericol recoltele din 2026 din Canada, Brazilia, India și Africa Subsahariană.

Câștigătorul surpriză al crizei din Golf este Rusia – cel mai mare beneficiar al unui conflict pe care nu l-a provocat direct, dar pe care îl exploatează prin prețuri ridicate la petrol și prin reducerea discountului de sancțiuni.

VI. RĂZBOIUL DIN UCRAINA (2022–PREZENT)

Costul uman și economic: trei ani de distrugere, o reconstrucție de generație

Patru ani după invazia la scară largă, economia ucraineană sfidează așteptările: PIB-ul real a crescut cu 2% în 2025 și este proiectat la 2,5% în 2026. Dar costul este copleșitor: o singură zi de război costa Ucraina în medie 172 de milioane de dolari în 2025 – cu 23% mai mult decât în 2024 –, iar necesarul total de reconstrucție este estimat la 588 de miliarde de dolari pe zece ani, aproximativ de trei ori PIB-ul nominal al țării.

Rusia plătește și ea un preț tot mai greu. Creșterea economică a încetinit dramatic față de ritmul de 4,1% din anii anteriori, inflația persistentă a forțat banca centrală să mențină dobânzi de 21%, iar cheltuielile militare au crescut cu 42% în 2024 față de 2023 – un ritm nesustenabil pe termen lung. Câștigătorii geopolitici ai conflictului sunt producătorii de armament din NATO, furnizorii de GNL american pentru Europa și companiile poziționate pentru reconstrucție, dar și România, Polonia și țările baltice – care au atras investiții redirecționate și beneficiază de cheltuieli NATO suplimentare.

Perdanții structurali sunt Ucraina și populația sa, Germania – al cărei model economic era dependent de energie ieftină rusă și exporturi spre China – și consumatorul european care a plătit ani de facturi energetice majorate. Rusia câștigă teritorii, dar pierde decenii.

CONCLUZIE

Câștigătorii și perdanții nu sunt un accident

Există tentația de a privi dinamica winners & losers ca pe un rezultat inevitabil al forțelor pieței, al progresului tehnologic sau al competiției globale. Această privire este parțial corectă. Dar este și comodă, pentru că absolvă de responsabilitate decidenții politici.

Cele șase capitole ale acestui articol ilustrează același mecanism de bază: fiecare șoc major – tarifar, tehnologic, militar – redistribuie avuție și oportunități. Cine câștigă și cine pierde depinde parțial de forțe obiective, dar în egală măsură de calitatea instituțiilor, de viteza de adaptare și de alegerile de politică publică.

România se regăsește în mijlocul tuturor acestor fluxuri simultan: beneficiară potențială a relocărilor industriale din estul îndepărtat, vulnerabilă la scumpirile energetice și alimentare din Golf, vecină a unui teatru de război activ și prinsă în propria ajustare fiscală dureroasă.

Întrebarea cu adevărat relevantă nu este doar cine câștigă și cine pierde – ci cine decide cine câștigă și cine pierde. Și în interesul cui se iau acele decizii.

Laurențiu Stan este consultant financiar cu peste 20 de ani de experiență și fondator al Kapital Minds.

de Adrian Măniuțiu,
Managing partner și cofondator, EM360 Group

România nu va ieși din dezechilibru cu rigla și foarfeca. Austeritatea pură — taxe mai mari, tăieri contabilicești rapide, din pix, și speranța că cifrele se cumințesc singure — poate opri temporar sângerarea, dar nu vindecă pacientul. Pui garoul, da. Însă dacă bolnavul are nevoie de operație — digitalizare, reorganizare, investiții, încredere —, garoul rămâne doar o amânare elegantă a problemei. Și, pe termen mediu și lung, omoară sau duce măcar la o amputare…

Nu stimulezi un stup luându-i mierea. Nu crești o pădure vânzând-o copac cu copac. Nu dezvolți o fermă tăind toate vitele pentru carne, în loc să vinzi laptele și să mărești turma. Și totuși, cam ăsta e reflexul nostru recurent: când bugetul scârțâie, prima reacție e să stoarcem mai tare exact motorul care ar trebui să ne ducă mai departe.

Pentru că economia nu e un tabel Excel. Economia e emoție, e încredere, cash-flow, predictibilitate, apetit de risc, decizie de investiție, loc de muncă, consum, export. Dacă toate astea intră în expectativă, poți ajusta formulele cât vrei — rezultatul rămâne fragil. Iar contextul nu iartă: România a închis 2025 cu cel mai mare deficit din Uniunea Europeană, 7,9% din PIB, și este singurul stat membru pe care Comisia Europeană îl încadrează la „dezechilibre macroeconomice excesive”. Consolidarea nu mai e o opțiune. Dar întrebarea corectă nu e dacă ajustăm deficitul, ci cum îl ajustăm și ce construim în paralel. De câte ori am tot discutat asta cu dragul meu profesor Mircea Coșea… și cât de mult îmi lipsește acum.

Austeritatea nu e strategie. E o frână de mână

O spunea și Profesorul: austeritatea pură seamănă cu frâna de mână trasă într-o mașină cu motorul deja gripat. Poate încetinești, poate eviți pe moment impactul. Dar nu ajungi nicăieri. Ca să mergi, ai nevoie de motor, combustibil, direcție și șofer. În economie, motorul înseamnă investiții, producție, exporturi, capital privat și o administrație care chiar funcționează. Problema e că, de prea multe ori, statul a cerut sacrificii economiei reale înainte să le facă în propria curte. I-a cerut privatului să plătească nota pentru risipa publică. I-a cerut antreprenorului mai multă disciplină, în timp ce administrația a rămas fragmentată, greoaie, analogică și deseori ostilă. E ca și cum i-ai cere bucătarului un meniu mai bun, dar i-ai lua cuțitele, i-ai dubla chiria și l-ai trimite la coadă după autorizații, în timp ce în bucătărie, alimentele riscă să se strice…

Nu taxele sunt problema. Lipsa de arhitectură este problema

Există o diferență uriașă între consolidare fiscală și panică fiscală. Consolidarea înseamnă plan, calendar, priorități, reforme, efecte măsurabile. Panica înseamnă: tăiem de unde se vede, taxăm unde se poate și comunicăm că „nu avem de ales”. Dar avem de ales măcar în privința metodei. O economie nu se repară prin stoarcere mecanică. Dacă baza de taxare slăbește, dacă firmele amână investițiile, dacă oamenii consumă mai puțin, dacă băncile finanțează prudent și/sau scump, atunci taxa în plus poate produce mai multă frică decât venit. E paradoxul găinii cu ouă de aur: când bugetul e gol, tentația e să tai găina ca să iei tot deodată. Numai că, după aceea, nu mai ai nici ouă, nici găină – vezi curba Laffer, devenită faimoasă în timpul administrației Reagan, o minunăție de teorie – răsdovedită empiric – cu un grafic care face cât o mie de cuvinte . Revenind, România nu are doar o problemă de venituri. Are o problemă de stat care colectează slab, cheltuie rigid și prea mult pe ce nu trebuie și se mișcă lent. Foaaaarte lent. Când salariile, pensiile și dobânzile înghit aproape tot spațiul bugetar, orice investiție devine împrumut, refinanțare sau amânare. Iar amânarea, în politică publică, e tot o formă de cost. Unul care te forțează să amanetezi viitorul.

Digitalizarea nu e o aplicație. E un bisturiu

Digitalizarea administrației nu e cosmetică făcută din platforme, parole și ghișee online care reproduc birocrația pe ecran. Care te pune să urci la etajul 2, ghișeul 9 cu formularul din online, printat. Digitalizarea reală taie traseele inutile, conectează bazele de date, reduce contactul arbitrar dintre cetățean și funcționar, automatizează plăți, controale și raportări. (paranteză: mi se pare halucinant cum, deși avem cazier digital, disponibil online, statul îl cere pentru dosariadele proprii tot pe cel printat și solicitat la ghișeu – în loc să și-l scoată singur pe cel digital… și nu, nu e nici măcar pentru bani, pentru că se eliberează gratuit…). Deci, nu, nu e suficient să pui un PDF pe site și să spui că ai digitalizat statul — e ca și cum ai lipi un ecran tactil pe o căruță și ai numi-o mașină electrică.

Digitalizarea adevărată scade costuri, crește colectarea, reduce evaziunea, limitează abuzul și eliberează oameni. Mai ales, produce date. Fără date, statul conduce noaptea, pe ceață, cu farurile sparte. Cu date, vede unde se pierd banii, unde se dublează atribuții, unde se blochează investițiile. Abia după digitalizare poți vorbi serios despre inteligență artificială în administrație. AI-ul nu se așază peste haos ca frișca peste o prăjitură stricată. Are nevoie de date curate, procese coerente, interoperabilitate și obiective clare. Altfel nu obții administrație inteligentă, ci haos automatizat.

Reorganizarea administrativ-teritorială: elefantul din camera cu porțelanuri electorale

A doua reformă mare, ignorată sistematic, e reorganizarea administrativ-teritorială. România funcționează pe o arhitectură veche și fărâmițată: 3.228 de unități administrativ-teritoriale, dintre care aproape jumătate au sub 3.000 de locuitori. Multe sunt prea mici ca să susțină servicii publice moderne, proiecte de investiții, capacitate tehnică și management profesionist. 75% trăiesc din subvenții – deci nu produc nici măcar cât să se autosusțină, ce să mai vorbim despre investiții… nada. Stau la pomană, fără alocări de la centru, nu-și plătesc salariile si curentul. Totuși, un stat nu devine mai eficient doar pentru că îi tai bugetul. Devine mai eficient când îi schimbi structura. Pam-pam! Nu poți cere performanță de secol XXI unei administrații desenate pentru altă epocă — e ca și cum ai rula inteligență artificială pe un calculator cu dischetă: poate pornește, poate face zgomot, dar sigur nu livrează viitor. Reorganizarea nu înseamnă doar comasări pe hartă. Înseamnă servicii partajate, achiziții comune, centre administrative regionale, profesionalizare, mai puține suprapuneri și mutarea banilor de la întreținerea aparatului către investiții și servicii. Înseamnă să nu mai ții zece bucătării mici, prost echipate și scumpe, când poți avea una funcțională care hrănește mai bine toată comunitatea. Da, e dificil politic. Dar exact aici se vede diferența dintre a guverna și a administra frica.

Relansarea nu vine din pedepsirea privatului

Mediul privat nu e o pungă de rezervă din care statul mai scoate bani când nu-i ies socotelile. Firmele nu investesc fiindcă sunt rugate frumos. Investesc când văd predictibilitate, cerere (pe care statul a cam dat-o de pământ), infrastructură, finanțare, legislație stabilă și o administrație care nu transformă fiecare proiect într-un maraton cu obstacole. Dacă vrei investiții, nu pui bolovani în rucsacul investitorului și apoi îl cerți că nu aleargă. Dacă vrei locuri de muncă, nu urci costul muncii până împingi activitatea în informal. Dacă vrei colectare mai bună, nu complici sistemul până când conformarea devine sport extrem. România are nevoie să-și crească PIB-ul, nu doar să împartă altfel o plăcintă prea mică. Asta înseamnă producție, export, industrie, agricultură procesată, energie, tehnologie, infrastructură și capital uman. Nu poți acoperi consumul intern doar din importuri și apoi să te miri că deficitul extern devine o rană permanentă.

Statul trebuie să livreze meserie, nu sărăcie

Încrederea se reface greu și se pierde repede. O țară poate avea bani europeni, antreprenori, resurse și poziție strategică, dar dacă statul transmite panică, impredictibilitate și improvizație, economia reală intră pe hold. Consumatorul amână. Firma amână. Investitorul amână. Banca se uită de două ori. Piața cere dobânzi mai mari. Iar cercul se închide. Statul trebuie să înceteze să mai ceară sacrificii fără să arate competență. Nu mai ajunge să spună „nu sunt bani”. Trebuie să arate unde se duc banii, ce taie din propriul aparat, ce digitalizează, ce comasează, ce simplifică, ce investiții protejează și ce calendar respectă. Austeritatea poate fi o ușă de urgență. Dar România nu poate locui permanent pe scara de incendiu.

Concluzie: nu foarfeca, ci arhitectura

România nu va ieși din vulnerabilitate doar prin tăieri, taxe și speranță. Asta e metoda veche, contabilă, potrivită unei lumi în care statul putea administra lent o economie simplă. Lumea de azi cere altceva: digitalizare profundă, reorganizare administrativ-teritorială, infrastructură modernă și mobilitate, costuri fixe mai mici, investiții stimulate, adopția inteligenței artificiale și un mediu privat eliberat de povara impredictibilității. Nu relansezi o economie luând mierea din stup și mirându-te apoi că albinele nu mai produc. Nu crești o pădure vânzând fiecare copac. Nu dezvolți o fermă sacrificând turma. Și nu construiești prosperitate tratând economia reală ca pe un contribuabil captiv, iar statul ca pe un aparat imposibil de schimbat. Deficitul trebuie redus. Dar viitorul trebuie construit. Iar între contabilitate și reformă este toată diferența dintre a mai supraviețui un an și a reporni, în sfârșit, țara.

Adrian Măniuțiu este managing partner și cofondator a EM360 Group.

de Radu Delicote,
Consultant politic, strateg de comunicare, copartener al Argusone.ro

În spatele discursurilor despre reformă și stabilitate, România traversează cea mai importantă renegociere de putere de după pandemie.
Traversăm un moment în care în România se negociază viitoarele rezultate ale alegerilor din 2028. Știu că pare la prima vedere utopic, mai ales că suntem în mijlocul unei crize economice ale cărei efecte se vor vedea puternic în următoarele luni. Tocmai de aceea majoritatea partidelor deja își pregătesc cuțitele electorale pentru următoarele alegeri, în care realitatea alegerilor va fi total diferită față de cea de acum.

România astăzi este obosită. Obosită de austeritate, care nu a adus rezultate spectaculoase. Obosită de un moralism politic fără vreo moralitate reală. Și mai ales obosită de coaliții care se nasc în numele stabilității șimai apoi mor în numele calculelor electorale. Dar înainte de toate, puțin context.

Criza Bolojan a fost construită lent, aproape metodic, prin acumularea unor tensiuni care păreau tehnice, dar care ascundeau o ruptură strategică majoră: conflictul dintre logica reformei și logica supraviețuirii electorale. Primarii cu multe șantiere deschise în localitățile lor nu au mai avut o ușă deschisă și nici un canal de comunicare la Palatul Victoria. Iar primarii îți aduc voturi, primarii îți fac campanie și tot primarii te destituie politic. Când au început să pună presiune din interior, coaliția și-a arătat crăpăturile ideologice, funcționale și politice.

Inițial, Ilie Bolojan a intrat în jocul mare de la București cu imaginea unui administrator eficient, aproape rece, capabil să livreze disciplină într-un stat dependent de improvizație. Pentru o parte a electoratului urban și pentru segmente importante din mediul economic, el reprezenta antidotul la politica spectacolului. Rezultatele după aproape un an de zile de mandat sunt cele din sondajele de opinie: aproape 40% dintre români consideră că toată clasa politică trebuie reformată din temelii (Agenția de Rating Politic, aprilie 2026), toți liderii politici actuali se situează sub pragul de 35% încredere (CURS, mai 2026) și peste jumătate dintre români vor alegeri anticipate (CURS, mai 2026). Și atunci, răspunsul din titlu ar trebui să fie intuitiv de simplu, nu-i așa? Partidele mainstream deja au pierdut și în general, în actuala situație, niciun lider politic actual nu reușește să transpire încredere. Să le luăm pe rând.

PSD – partidul a înțeles înaintea tuturor că ciclul austerității nu poate fi traversat fără costuri electorale masive.

În realitate, PSD nu și-a dorit niciodată pe deplin să fie asociat integral cu reformismul brutal promovat de zona Bolojan. Pentru structurile teritoriale social-democrate, o parte din reforma administrative poate să însemne reducerea influenței locale (vezi exmplul anterior cu primarii) și inclusiv diminuarea unor mecanisme de control politic. De aceea strategia PSD în această criză a fost aparent contradictorie, dar nu a fost la întâmplare. A ales tactica conservării electorale (cu riscul de a pierde primari – candidați la viitoarele alegeri) și deși a lăsat impresia că susține stabilitatea, a evitat pe cât posibil să se identifice total cu costurile guvernării. Pur și simplu, PSD a încercat să se apropie de următorul ciclu electoral (deci mijloc de 2027) fără stigmatul complet al austerității și fără imaginea partidului care a blocat statul. A fost o ecuație dificilă, dar nu imposibilă. Practic, PSD a reușit să își păstreze infrastructura teritorială cât mai intactă, deci (încă) cât mai relevantă, a capitalizat o parte din nemulțumirile sociale (o altă parte a migrat natural către opoziție), s-a poziționat ca partid „protector” într-o perioadă de anxietate economică accentuată și, cel mai important, a redevenit pivot inevitabil pentru orice majoritate parlamentară. Iar majoritățile parlamentare controlează guvernul, deci administrația central și, implicit, cea locală. În tot acest timp, PSD nu a reușit să emuleze un lider cu o carismă dominantă, și-a erodat aproape total electoratul urban (urban mediu și urban mic), este în competiție aproape agresivă cu AUR pe zona național și naționalist-populară și are (cel puțin în ochii tuturor potențialilor parteneri de guvernare) imaginea unui partid care joacă dublu. PSD astăzi începe să semene cu un animal politic mare, uriaș și greoi care deși domină terenul, nu mai știe în ce direcție să meargă.

PNL — partidul prins între o alianță pentru locale și aripile interne

PNL astăzi traversează una dintre cele mai complexe crize identitare. Deși teoretic Bolojan reprezintă profilul de lider pe care electoratul liberal îl cere de mult timp pentru că a încercat să proiecteze eficiență, măsuri antirisipă, succes administrativ și a fost constant sobru, inclusiv o parte importantă din partid și-a simțit amenințate vechile centre de influență. De aceea, astăzi PNL pare prins între un ciocan și o nicovală. Vrea simultan să capitalizeze imaginea de reformă, să nu-și își distrugă rețeaua internă, încearcă să evite implozia politică și încearcă să împiedice hemoragia votanților săi către USR sau AUR. Ce a încercat, de fapt, PNL în aceste luni de zile a fost să nu pară un partid cu două viteze psihologice – pe de o parte promotorul unor reforme, pe de cealaltă structurile locale care au fost cel puțin timide în a le aplica. Per total și-a consolidat un nucleu urban reformist (care în mod natural era la USR), există premisele reale pentru construcția unei noi forțe politice de dreapta (alături cu USR). A rămas însă fragmentat intern, cu risc real de dezertări politice și sabotaj în viitoarele alegeri locale și parlamentare, și este vulnerabil real în teritoriu.

USR — partidul care încearcă să revină din exilul moral

USR are un avantaj uriaș în actuala criză: poate critica fără să deconteze complet, chiar dacă a fost la guvernare. USR încă suferă la capitolul leadership, dar după ani de fragmentări, conflicte interne și pierderi electorale, partidul încearcă să se reconstruiască în jurul unei idei simple de tipul “și noi am avut dreptate”. Partidul teoretic are oameni competenți, dar încă nu are o figură dominantă capabilă să coaguleze emoțional electoratul larg. Iar metaforic vorbind, în politica românească modernă, competența fără magnetism devine adesea o formă elegantă de marginalizare. USR a reușit câteva succese de imagine în ultimul an de zile – și-a recăpătat credibilitatea în ochii electoratului propriu, și-a întărit pe alocuri (și în fiefurile proprii) electoratul (urban și periurban), s-a poziționat moderat antisistem. Ce nu a reușit USR în ultimul an este să își creeze o infrastructură teritorială funcțională, nu reușește încă să se extindă către alt electorat nou și are un risc crescut de irelevanță politică înc contextul polarizarea exclusive PSD-AUR. USR rămâne  însă partidul care deși vorbește cel mai bine despre viitor, are încă are dificultăți în a convinge că poate controla narativul prezent.

UDMR: politica geometricului

Uniunea și-a conservat toată influența politică în ultimul an printr-un mecanism pus matematic: a fost predictibilă, liderii au comunicat disciplinat și au negociat permanent. Realist, actuala situație de criză avantajează UDMR căci în perioade de instabilitate cine comunică disciplinat devine dezirabil. Ce a reușit UDMR în aceste aproape 12 luni de guvernare a fost să își maximizeze negocierea guvernamentală, să își păstreze electoratul (aproape) stabil, a evitat costurile majore de imagine și și-a consolidat profilul de actor politic rațional.

AUR este marele beneficiar emoțional al haosului politic curent

În afară de cifrele sondajelor de opinie care arată că partidul are tracțiune emoțională constantă, AUR a folosit o rețetă simplă și eficientă de comunicare în ultimul an: într-o societate frustrată, emoția bate expertiza aproape de fiecare dată. AUR a capitalizat pe nesiguranța economică, socială, identitară și chiar geopolitică. Ce a câștigat AUR în ultimele 12 luni de zile – creșterea din sondajele de opinie, și-a consolidat electoratul antisistem, și-a extins electoratul în zonele conservatoare dezamăgite (PNL și PSD deopotrivă). Ce nu reușește AUR încă este să proiecteze stabilitate în eventualitatea în care ajunge la guvernare și de aici până la un risc de imagine puternic este un pas foarte mic.

SOS România și POT sau periferia politică radicalizată.

Acestea le voi lua la pachet în analiză. Fragmentează electoratul antisistem, iar în perioade de criză au devenit reale camere de ecou pentru frustrări radicale. Nu sunt pregătite să guverneze sau să se implice real în reforme, ci doar să împingă narativa discursului către extreme. Și acest lucru transformă PSD să devină mai naționalist, duce PNL în defensivă de comunicare, izolează USR și transformă retorica AUR.

Voit nu voi analiza liderii politici actuali și voi păstra cu voia dumneavoastră o parte a doua-a a acestui tip de analiză după ce trece perioada de tranziție a următoarelor 6 luni. Ce urmează, deci: România intră într-o perioadă de volatilitate politică extremă în care se reconfigurează o majoritate politică de avarie pentru a evita alegerile anticipate și haosul prelungit. Vom avea parte de formule de guvernare hibride, plăpânde politic, majorități fragile și contextuale, și negocieri permanente. Mai mult, se va consolida polul antisistem, mai ales că inflația va persista, anumite măsuri economice vor lovi și mai brutal în populație, iar natural, sentimentul de nedreptate socială se va amplifica. Marile partide se vor fragmenta prin conflicte interne din ce în ce mai prezente la suprafață, administrații locale cu probleme reale de poziționare, primari din ce în ce mai frustrați politic și electorat din ce în ce mai nedumerit. Ca atare, votanții vor căuta tot mai mult profilul executiv și managerial, apare nevoia excesivă de ordine inclusiv în proiecția mesajelor populiste sau extremiste.

În loc de concluzie – actuala criză nu este nicidecum o dispută guvernamentală

România intră într-o eră a coalițiilor fragile, a emoțiilor radicalizate și a liderilor obligați să supraviețuiască într-un electorat tot mai nervos și mai imprevizibil. În astfel de perioade, puterea nu aparține neapărat celor care guvernează, ci a celor care reușesc să definească emoțional situația. Iar în culisele actualei crize se negociază forma viitorului electoral. Însă tocmai acest viitor are întotdeauna obiceiul periculos de a-i surprinde exact pe cei care cred că îl controlează.

Radu Delicote este consultant politic, strateg de comunicare și doctor magna cum laudae în comunicare, copartener al Argusone.ro. Are activitate de circa un deceniu și jumătate la intersecția campaniilor electorale, a comunicării strategice și a marketingului. Parcursul său acoperă campanii locale, parlamentare și prezidențiale în Europa și în Asia.
Este pasionat și cercetează fenomenele de încredere media, populism, comportamentul electoral și impactul mediilor digitale asupra deciziei de vot.
Este promotorul și contributorul ansamblului de intelligence Argusone.ro.

Despre abordarea energetică a unei țări care semnează piața liberă și practică regimul administrat

de Dumitru Chisăliță,
Președinte, Asociația Energia Inteligentă

România nu este „împotriva” direcției UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice – de la PNESC la poziții oficiale – susține exact liniile mari ale tranziției europene. Piață funcțională. Decarbonizare accelerată. Rețele moderne. Protecție socială țintită. Implementare credibile.

Pe hârtie, România este aliniată. În practică, însă, ajunge frecvent „pe dos”. Această ruptură dintre vot și faptă nu e doar o problemă de imagine. Este o problemă de costuri economice, investiții ratate și credibilitate strategică.

„Direcții UE”  acceptate de România (pe hârtie)

În ultimii ani, direcția UE în energie sa cristalizată în câteva axe, pe care România le-a susținut și votat:

Piață funcțională: prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune.

Decarbonizare accelerată: mai mult eolian/solar, eficiență, electrificare, flexibilitate (stocare, demand response).

Modernizarea rețelelor și integrarea resurselor: investiții mari în transport/distribuție, digitalizare, conexiuni, reducerea congestiilor.

Protecție socială țintită (nu distorsionare permanentă): ajutor pentru vulnerabilitate, nu blocarea semnalelor de preț la toată lumea.

Planificare și implementare: PNIESC (NECP) credibil, licitații, scheme stabile (ex. CfD), termene respectate.

România are și ținte asumate în PNIESC actualizat (de ex. creșterea ponderii regenerabilelor până în 2030, cu detalii sectoriale).

Unde ajunge România „pe dos” față de UE (în practică)

România, țara care votează „piață” la Bruxelles și practică „administrație” acasă

România declară că susține piața internă a energiei – prețuri formate liber, tranzacții transfrontaliere, reguli comune. Și totuși, la fiecare șoc, răspunsul reflexului este controlul administrativ: plafonări, obligații de vânzare la preț fix, contribuții excepționale, restricții.

Comisia Europeană a deschis proceduri de infringement pentru măsuri care limitează libertatea formării prețului și afectează comerțul. În 2025, România a primit un aviz motivat pentru obligații impuse producătorilor de gaze de a vinde la preț fix pe piața angro.

Paradoxul este limpede: România votează „piață internă”, dar acasă menține un regim de criză prelungită. Politic, plafonarea rezolvă factura de azi. Economic, subminează investițiile de mâine.

Iar energia este exact domeniul în care lipsa investițiilor se plătește scump și mai târziu.

Spune „tranziție”, dar negociază prelungiri pentru cărbune

România a agreat calendarul de reducere a cărbunelui și ținte ambițioase pentru regenerabile până în 2030. Însă când proiectele de înlocuire întârzie – fie că vorbim de capacități noi, stocare sau rețele – soluția nu este accelerarea implementării, negocierea termenelor.

În 2025 au existat discuții prelungirea funcționării unor centrale pe cărbune dincolo de termenele agreate în planurile legate de finanțarea europeană.

Din nou, paradoxul: România semnează calendarul, dar când implementarea scârțâie, mută data-limită.

Problema nu este realismul – orice tranziție trebuie gestionată responsabil. Problema este lipsa unei livrări coerente care să evite dependența de amânare.

Spune „regenerabile”, dar pune frâne prin instabilitate

România nu este anti-regenerabile. Din contră, potențialul este mare, iar investitorii există. Dar instabilitatea normativă, schimbările frecvente prin OUG, taxe ad-hoc și blocajele în avizare creează un mediu de risc.

La aceasta se adaugă rețelele care nu țin pasul cu racordările și tarifele care nu oferă semnale clare pentru flexibilitate.

În timp ce la nivel UE, în 2025, vântul și solarul au depășit combustibilii fosili în producția de electricitate, România avansează „în valuri” – perioade de boom urmate de frâne administrative.

Investitorii nu se tem de piață. Se tem de impredictibilitate.

Protecție socială sau anestezie de piață?

UE promovează protecția țintită a consumatorilor vulnerabili, nu distorsionarea permanentă a pieței. România a extins însă schema de plafonare pe perioade lungi, din 2021 încoace, cu efecte secundare: blocaj de lichiditate, întârzieri la compensări, litigii și semnale de preț „anesteziate”.

Când prețul real nu mai ajunge la consumator, investiții în eficiență și flexibilitate scad. Când piața e distorsionată prea mult timp, capitalul cere randamente mai mari – sau pleacă.

De ce se întâmplă aceasta?

Nu e vorba doar de „rea-voință”. Sunt cauze structurale:

Politizarea facturii – energia e subiect electoral; măsura imediată bate reforma durabilă.

Stat slab în implementare – planurile sunt bune, execuția întârzie.

Reglementare de criză devenită normalitate – ordonanța înlocuiește strategia.

Fragmentare instituțională – coordonare slabă între ministere, ANRE, companii de stat și operatori.

Presiuni sociale locale – fără o tranziție justă credibilă, amânarea devine soluție politică.

România nu e singura țară care a intervenit în piață în anii de criză. Diferența este durata și lipsa unei ieșiri clare din regimul excepțional.

Cât ne costă „răsturnarea pe dos” față de direcția UE în energie?

Costurile sunt reale și cumulative:

Incertitudine investițională – întârzieri în rețele și flexibilitate.

Risc de sancțiuni și litigii – reputație afectată.

Prețuri mai mari pe termen mediu – lipsa capacităților noi și congestiile cresc costurile.

Pierdere de oportunitate – într-un moment în care UE accelerează structural tranziția, România riscă să rămână cu infrastructura în urmă.

Plafonarea poate ține jos factura azi. Dar dacă blochează investițiile, factura de mâine va fi mai mare.

Ce ar însemna alinierea reală?

Dacă România vrea să fie pe direcția UE nu doar la vot, ci și în practică, trei schimbări sunt decisive:

De la OUG la stabilitate Legislativă. Intervențiile să fie temporare, predictibile și țintite strict către vulnerabili. Nu distorsiuni largi și permanente.

Rețelele și flexibilitatea – prioritate națională. Investiții accelerate în distribuție, digitalizare, stocare și tarife care stimulează reducerea costurilor. Fără rețea modernă, regenerabile rămân pe hârtie.

Livrare pe calendar. Licitații CfD, proceduri rapide de autorizare, capacități de echilibrare și stocare implementate la timp. Amânarea nu poate fi strategie energetică.

România nu suferă de lipsă de strategie. Suferă de lipsă de consecvență. Între votul european și decizia națională există o fisură. Iar în energie, fisurile se transformă rapid în costuri. Adevărata aliniere la UE nu înseamnă să fii de acord la Bruxelles și precaut la București. Înseamnă să accepți că piața, tranziția și disciplina implementării sunt parte din același pachet. Altfel, vom continua să votăm Europa – și să o amânăm acasă.

Dumitru Chisăliță este expert tehnic judiciar autorizat în România și agreat UE în domeniul petrol și gaze, președinte al Asociației Energia Inteligentă

de Victor Grigorescu,
Expert în politici energetice și politici economice europene

În ultimele șase luni, atitudinea Comisiei Europene privind traiectoria politicilor climatice europene s-a modificat vizibil. Dacă în urmă cu un deceniu discuția era concentrată aproape exclusiv asupra reducerii emisiilor poluante și accelerării tranziției energetice, astăzi centrul de greutate s-a mutat către competitivitate, costuri și reziliență economică. Războiul din Ucraina, volatilitatea piețelor energetice, presiunea exercitată de politica industrială americană și ascensiunea Chinei în industriile viitorului au obligat Bruxelles-ul și statele membre să reevalueze echilibrul dintre ambiția climatică și realitatea economică.

Această schimbare de accent este reală și poate fi observată în aproape toate dosarele importante aflate acum pe masa instituțiilor europene. Discuțiile privind implementarea ETS2 pentru clădiri și transport, flexibilizarea unor obligații privind emisiile de metan sau dezbaterile legate de ritmul electrificării transportului au în comun aceeași preocupare: cum poate Europa să își păstreze competitivitatea industrială fără a abandona obiectivele de decarbonare deja asumate.

Ar fi însă o eroare să concluzionăm că dimensiunea climatică a dispărut din ecuație. Dimpotrivă. Dezbaterea pe aceste dosare generează controverse tocmai pentru că obiectivul reducerii emisiilor rămâne în centrul proiectului european. Competiția industrială influențează astăzi modul în care Europa își implementează politicile climatice, însă nu schimbă obiectivul pentru care acestea au fost create: reducerea emisiilor și limitarea efectelor încălzirii globale, între altele.

În interiorul Uniunii Europene s-au conturat de ceva vreme două abordări distincte. Prima consideră că dificultățile economice actuale sunt un argument pentru accelerarea transformării, nu pentru încetinirea ei. Susținătorii acestei viziuni, grupați în tabăra țărilor net contribuitoare la bugetul UE, argumentează că avantajele economice ale următoarelor decenii vor aparține statelor și companiilor care dezvoltă și controlează tehnologiile necesare decarbonării. A doua abordare pleacă de la premisa că ritmul actual al transformării riscă să afecteze competitivitatea industrială înainte ca beneficiile economice ale noilor tehnologii să devină suficient de evidente. În această tabără accentul cade pe costurile energiei, pe riscul relocării industriale și pe impactul social al unor politici percepute drept prea ambițioase pentru contextul actual.

România pare să își definească tot mai clar poziția în raport cu această dezbatere. Accentul s-a mutat vizibil către competitivitatea industrială, accesibilitatea energiei și costurile economice ale tranziției. Este o evoluție explicabilă. Aflată în afara zonei euro, economia românească operează cu resurse financiare mai limitate decât cele ale statelor din nucleul occidental al Uniunii, iar presiunile sociale generate de creșterea costurilor sunt resimțite mai puternic într-o țară care continuă să recupereze decalaje de dezvoltare.

Această schimbare nu se manifestă însă doar la nivel declarativ. După mulți ani de politici prudente, România pare dispusă să participe activ la formarea unor coaliții de state membre care își propun să influențeze sau să încetinească evoluția unor dosare economice și climatice considerate sensibile. În trecut, Bucureștiul a preferat de regulă poziția de beneficiar sau observator al compromisurilor negociate de alții. Astăzi, în dosare precum ETS2, viitorul industriei auto sau anumite componente ale politicii energetice, România caută tot mai frecvent parteneri cu interese similare și încearcă să participe la definirea rezultatului final prin vot. Din perspectiva politicii europene, aceasta reprezintă o schimbare relevantă de comportament. Ea reflectă nu doar preocupări economice legitime, ci și o ambiție mai mare de a influența direcția unor politici care vor avea consecințe directe asupra structurii economiei românești.

Există însă și o dimensiune mai puțin discutată a acestei repoziționări. Dincolo de argumentele economice legitime, discursul despre competitivitate ascunde uneori un scepticism climatic rezidual care a existat întotdeauna în anumite segmente ale administrației și economiei românești. Este un scepticism față de urgența transformării și față de oportunitatea unor politici care impun costuri imediate pentru beneficii percepute ca fiind îndepărtate. Contextul economic actual oferă acestui tip de argument o legitimitate politică mai mare decât avea în urmă cu câțiva ani.

Totuși, o parte dintre constrângerile invocate astăzi pentru a justifica încetinirea tranziției nu sunt consecința politicilor climatice europene. Ele reprezintă costul acumulat al unor reforme amânate. Companii energetice cu capacități de producție nemodernizate, eficiență energetică redusă, investiții întârziate în infrastructură, pe alocuri, capacitate administrativă limitată și dificultăți în implementarea proiectelor mari nu au fost create de Green Deal. Aceste probleme existau înainte și ar fi trebuit abordate indiferent de direcția politicilor climatice europene.

Adevărata întrebare nu este, deci, dacă flexibilitatea solicitată pentru implementarea politicilor climatice este justificată. În multe cazuri, ea este. Problema este ce se întâmplă după ce această flexibilitate este obținută.

În întreaga Europă se discută astăzi despre amânări, derogări, perioade de tranziție și excepții. În realitate, niciuna dintre acestea nu reprezintă o strategie industrială. Ele sunt, în cel mai bun caz, instrumente care pot crea timpul necesar pentru adaptare. Câștigul nu provine din amânare, ci din modul în care este folosit răgazul odată obținut.

Aceasta este probabil cea mai importantă lecție a actualei dezbateri europene. Nu viteza reglementării va decide câștigătorii și perdanții următoarelor decenii, ci viteza transformării industriale.

În multe dintre sectoarele aflate astăzi în centrul controversei, competiția globală nu încetinește. China continuă să investească masiv în baterii, materii prime critice, vehicule electrice și tehnologii energetice pentru surse regenerabile. Statele Unite folosesc instrumente de politică industrială pentru a atrage investiții și capacități de producție în domenii considerate strategice, mai ales inteligență artificială. În numeroase sectoare, concurenții Europei nu discută dacă transformarea va avea loc, ci cum pot ocupa pozițiile dominante în noile lanțuri valorice.

Exemplul industriei auto este relevant. Dezbaterea privind ritmul electrificării este legitimă. Costurile sunt reale, iar provocările pentru producătorii europeni nu trebuie minimalizate. Dar există riscul ca discuția să pornească de la o premisă greșită: aceea că preferințele consumatorilor sunt relativ fixe și că obiceiurile actuale vor încetini inevitabil adoptarea noilor tehnologii. Cu alte cuvinte, unii cred cu tărie că oamenii vor continua să prefere motorul termic nu pentru că acesta este mai performant sau mai ieftin, ci pur și simplu pentru că este familiar.

Istoria economică oferă puține argumente în sprijinul unei asemenea ipoteze. Consumatorii nu dezvoltă loialitate față de o tehnologie, ci față de avantajele pe care aceasta le oferă. Atunci când o alternativă devine suficient de competitivă din punctul de vedere al costului, performanței și confortului, schimbarea poate fi surprinzător de rapidă. Acest lucru s-a întâmplat în numeroase sectoare economice, de la telecomunicații la servicii financiare și tehnologie digitală. De aceea, protejarea unor modele de business existente nu trebuie confundată cu protejarea competitivității. În anumite situații, cele două obiective pot intra în contradicție.

Acest lucru este valabil și pentru România. Dorința de a proteja sectoare economice expuse concurenței este legitimă. Dar succesul nu va fi determinat de numărul derogărilor obținute la Bruxelles. El va depinde de capacitatea de a transforma perioadele de flexibilitate în investiții, modernizare și dezvoltare industrială. Timpul câștigat trebuie folosit pentru adaptare, nu pentru conservarea status-quo-ului.

Din această perspectivă, dezbaterea internă cu privire la poziționarea noastră față de politicile europene este adesea orientată eronat. Nu discutăm despre o alegere între climă și economie. Discutăm despre modul în care economiile europene se adaptează unei transformări tehnologice și industriale care are loc oricum, indiferent de ritmul reglementărilor de la Bruxelles.

Pentru România, miza este poate mai mare decât pentru multe alte state membre. Avem resurse energetice importante, un sector industrial care încă poate recupera decalaje și oportunități semnificative în domenii precum energia nucleară, infrastructura energetică și industriile cu valoare adăugată ridicată. Dar niciunul dintre aceste avantaje nu se va transforma automat în competitivitate.

Flexibilitatea poate fi un instrument util. Nu este însă o strategie. Iar istoria revoluțiilor industriale este plină de exemple ale unor sectoare care au confundat cele două concepte.

Câștigătorii următorului deceniu nu vor fi cei care obțin cele mai multe amânări, derogări sau excepții. Vor fi cei care folosesc timpul câștigat pentru a investi, a inova și a se transforma. Pentru restul, răgazul obținut astăzi riscă să devină doar un mod mai lent de a pierde competiția de mâine.

Victor Grigorescu este expert în politici energetice și politici economice europene, fost ministru al energiei în guvernul Dacian Cioloș în perioada noiembrie 2015 – ianuarie 2017.

de Remus Vulpescu,
Directorul general al Bursei de Valori București

Există o falie tăcută care împarte economia românească în două. Nu trece între bogați și săraci, ci între cei care înțeleg că o economie matură își finanțează viitorul prin piața de capital și cei care încă tratează bursa ca pe un cazinou al câtorva inițiați. Pe această falie se decide, an de an, cine câștigă și cine pierde. Pierderea celor din urmă nu este zgomotoasă și nu se vede în cont. Este o factură tăcută dar uriașă, plătită în randament neîncasat și în bunăstare ratată.

Niciun cadru serios de măsurare a competitivității nu omite adâncimea pieței de capital. Clasamentul mondial al competitivității, întocmit de Institutul pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne, care a evaluat în 2025 șaizeci și nouă de economii, așază finanțele între pilonii eficienței în afaceri. Raportul privind viitorul competitivității europene, prezentat de Mario Draghi în septembrie 2024, ridică mobilizarea economisirii private a europenilor către piețele de capital la rang de condiție de competitivitate a Uniunii — un fir preluat direct de Busola Competitivității a Comisiei Europene, din ianuarie 2025, prin instrumentul Uniunii Economiilor și Investițiilor. Mesajul este unanim: competitivitatea unei țări nu se măsoară doar în fabrici și exporturi, ci și în capacitatea ei de a-și transforma economisirea în capital productiv. O economie care se finanțează doar prin bănci respiră cu un singur plămân — poate trăi așa, dar nu poate alerga.

Anul 2025 a confirmat un paradox util: când macroeconomia se înăsprește, relevanța pieței de capital crește, nu scade. Bursa a intermediat finanțări de 6,4 miliarde de euro într-un singur an — un record — într-un an cu inflație de 7,3% și deficit bugetar de 7,9% (ESA). Au fost 98 de listări noi. Capacitatea de absorbție a pieței este, așadar, reală și validată; ce lipsește nu este capitalul, ci canalul care îl traduce în deținere economică efectivă a companiilor românești de către investitori.

Aceasta este miza reală a discuției despre câștigători: nu cine prinde un vârf de preț, ci cine se așază, structural, de partea corectă a faliei.

Companii: cele care se listează față de cele care rămân opace

Este falia din lumea companiilor. O firmă care se listează acceptă o disciplină — raportare, guvernanță, transparență — și primește ceva ce creditul bancar nu oferă: capital permanent fără garanții și fără calendar rigid de rambursare, o evaluare publică a valorii sale și acces la o bază de investitori care nu fug la prima furtună. O companie care rămâne închisă păstrează confortul anonimatului și plătește un preț invizibil: cost de finanțare mai mare, dependență de bancă, plafon de creștere mai coborât și atins mai devreme. Pentru că transparența nu este doar costul listării, ci un activ în sine: compania care răspunde unei piețe întregi se finanțează mai ușor, fiindcă incertitudinea celui care îi dă banii este mai mică. Există, în finanțe, o primă de transparență — și ea curge în favoarea celui care o plătește.

Raportul de aproximativ nouă la unu dintre finanțarea bancară și cea prin piață, pe care economia românească îl cară din anii 1990, nu este un eșec al bursei. Strategia Națională a Pieței de Capital din 2023 spune răspicat: dependența excesivă de creditul bancar prin raportare la finanțarea prin piață este un potențial impediment pentru stabilitatea financiară. Schimbarea acestui raport în cinci ani este matematic imposibilă; în zece ani, este matematic obligatorie. Câștigătorii sunt antreprenorii care se așază la coadă acum, nu când va fi lungă. Și nu vorbim despre o piață izolată. România devine vizibilă investitorului global. O companie românească listată astăzi se așază pe traiectoria unei țări și unei regiuni care se integrează; câștigătorul este emitentul care prinde curba în urcare, nu cel care o privește din afară până când prețul intrării va fi crescut.

Investitori: cei care participă față de cei care lasă banii să se erodeze

Este falia din portofelul fiecărei familii. Astăzi, mare parte din economiile românilor stă în depozite care abia țin pasul cu inflația. Iar timpul, care ar trebui să fie cel mai bun aliat al celui care economisește, lucrează împotriva lor — fiindcă dobânda compusă, cea mai puternică forță din finanțe, lucrează doar dacă o lași, ani la rând, într-un instrument care chiar produce randament pozitiv, nu doar gâfâie la trena inflației.

Aici trebuie spus un adevăr pe care prea puțini îl rostesc: banii românilor lucrează deja în economie, orice ar crede deponentul. Banul „parcat” în depozit nu stă pe loc: banca îl pune la lucru sub formă de credite, iar din câștigul acela îi plătește deponentului o dobândă, reținând diferența. Banul plasat în titluri de stat este cheltuit de stat, iar cuponul se plătește din impozite. Deponentul și cumpărătorul de titluri sunt, așadar, deja investitori — indirecți. Întrebarea nu este dacă banii lucrează, ci pentru cine. Și cine încasează partea leului din câștig. Cel care se oprește la depozit a ales ultimul loc din lanțul valoric: un câștig rezidual, cedând altuia partea care crește cu economia.

Intermedierea bancară este necesară și legitimă — cele mai mari bănci românești sunt ele însele listate la Bursa de Valori București. Bursa și banca nu sunt adversari; sunt două etaje ale aceleiași construcții. Depozitul și titlul de stat — inclusiv programul Fidelis, pe care chiar Bursa îl distribuie — rămân o poartă de intrare excelentă: prima treaptă, nu destinația finală.

Cele aproximativ 42 de miliarde de euro administrate de fondurile de pensii obligatorii din Pilonul II — 212,5 miliarde de lei la martie 2026, pentru 8,4 milioane de români — au produs în ultimul an un randament mediu de 19,6%. Acel câștig, mult superior oricărei dobânzi bancare, nu a mers la cei care au stat deoparte, ci la cei care erau deja în sistem. Iar fondurile investesc doar cca. 27% în acțiuni listate — participarea românilor la propria economie e subutilizată chiar și raportat la pragurile în vigoare.

În China peste 15% din populație are conturi individuale de tranzacționare la bursă. În SUA ponderea este peste 40% și evaluările economiei americane încep mereu cu analiza pieței de capital. Bursa românească a depășit  300.000 investitori activi individual. Este încă puțin, cam 1,5% din populație. Trendul este bun, de creștere, peste 25% în ultimul an. Stocul de capital al românilor este estimat la circa 60 de miliarde de euro. Sunt enorm de mulți bani neinvestiți. Este un bazin uriaș de finanțare prin Bursă, pentru listări noi.

Subliniez o limită pe care o respect strict: nu vă spun ce să cumpărați și nu vă promit niciun randament — performanțele trecute nu garantează rezultate viitoare. Educație financiară, nu promisiune de îmbogățire.

Statul: cel care listează și deschide instrumente față de cel care amână

Este falia din decizia publică. Statul are pachete în companii deja listate și apreciate; vânzarea graduală a unor acțiuni prin oferte publice secundare combină trei efecte pozitive: încasare bugetară imediată, mai multă lichiditate la Bursă și un semnal de încredere pentru investitorii internaționali. IPO Hidroelectrica din 2023, cea mai mare din istoria pieței noastre de capital și pe locul 4 mondial în 2023, a dovedit că putem executa tranzacții de miliarde. Investitorul instituțional vrea să cumpere bună guvernanță, transparență și calendare clare. Bursa poate executa calendare ambițioase.

Tot decizia publică poate transforma salariați în proprietari de capital — poate cea mai concretă oportunitate a momentului. Conturile individuale de investiții sunt o pârghie care a făcut câștigători din salariați obișnuiți în alte țări: americanii au IRA și 401(k), suedezii au ISK, britanicii au ISA, francezii au PEA, iar polonezii au construit în două decenii o bază solidă de investitori prin conturile IKE și IKZE. Toate fac același lucru — lasă banii să se acumuleze neimpozitați cât timp lucrează, orientați spre acțiuni, obligațiuni și fonduri listate, nu spre speculație. Așa își mută o națiune cetățenii de pe poziția de consumatori spre partea productivă, care crește durabil.

Câștigul statului care listează nu este doar fiscal, este și de reputație. România este astăzi a șaptea economie a Uniunii Europene (PIB ajustat cu puterea de cumpărare), dar rămâne clasificată de FTSE Russell drept piață emergentă secundară din 2020 și de MSCI în categoria piețelor de frontieră, în subcategoria avansată introdusă în 2025. Suntem o economie mare a Uniunii rămasă în această clasă de economii naționale mult mai mici.

România: cea care își conectează capitalul cu economia, față de cea care îl exportă

Este falia cea mai gravă, fiindcă o plătim deja fără să o vedem măsurată nicăieri. În absența unor instrumente locale solide, agoniseala celor care vor totuși să investească pleacă spre intermediari și fonduri din afara țării — capital românesc care finanțează companii străine și creștere care se întâmplă altundeva. Iar ceea ce ratăm nu este doar capitalul plecat, ci și scutul pe care nu ni-l construim: o bază locală de investitori este o infrastructură de reziliență națională. Toate crizele au arătat același tipar — capitalul străin speculativ iese primul, capitalul local rămâne. O economie care se sprijină pe capital autohton nu se mai scufundă la fiecare furtună.

Adevărații câștigători din economia românească sunt companiile care acceptă disciplina transparenței, investitorii care lasă timpul și compunerea câștigurilor să lucreze, statul care listează în loc să amâne și o țară care își reține capitalul în loc să-l exporte. Banii românilor lucrează oricum în economie; toată miza este pentru cine.

Remus Vulpescu este directorul general al Bursei de Valori București.

de Gabriel Biriș
Avocat, fondatorul The Tax Institute

Impozitele și contribuțiile sociale reprezintă liantul dintre cetățeni și stat. Ele sunt expresia unui contract social implicit prin care fiecare contribuabil acceptă să participe la finanțarea bunurilor și serviciilor publice, proporțional cu capacitatea sa contributivă, în schimbul unor prestații corecte și previzibile. Când acest contract este perceput ca inechitabil, încrederea în stat se erodează, conformarea voluntară scade, iar costurile de administrare cresc.

Realitatea fiscală în România

1. Sarcina fiscală totală („SFT” = impozit pe venit + CAS + CASS) depinde în principal detipul venitului(CUM)și – în secundar doar de mărimea acestuia (CÂT). Sarcina fiscală totală variază cu un factor de până la 7:1 sau chiar 41,5:1 pentru venituri de nivel comparabil:

• un salariat suportă o sarcină fiscală totală de 41,5% din venitul brut;
• un contribuabil cu venituri identice, structurate prin drepturi de proprietate intelectuală, suportă o sarcină fiscală totală de 6% venitul brut;
• un asociat unic al unei microîntreprinderi care își plătește cheltuielile personale din companie efectivă de 1%.

Aceste diferențe reflectă exclusiv forma juridică sub care venitul este structurat — formă pe care contribuabilul o poate alege și modifica pentru a beneficia de o SFT mai mică, lucru de altfel firesc.

Așezarea SFT pe fiecare tip de venit este prezentată în tabelul următor:

O astfel de fragmentare prezintă câteva dezavantaje majore:

• În primul rând, creează discriminări între contribuabilii care – la același venit impozabil – suportă o SFT semnificativ mai mare (de exemplu, 41,5%) decât alți contribuabili (de exemplu, 6%). O astfel de așezare a SFT, în funcție de tipul venitului afectează chiar contractul social care stă la baza funcționării statului (contribuim cu impozite și contribuții la buna funcționare a statului, în funcție de cât câștigăm) și subminează principiul solidarității care stă la baza modului de calcul al CAS (solidaritate inter-generațională) și al CASS (solidaritate prezentă);
• În al doilea rând, implică și costuri de administrare semnificativ mai mari, o mare parte din controalele ANAF fiind direcționate spre a verifica condițiile de încadrare în tipurile de venituri cu SFT mai mică decât cea a salariilor (de exemplu, reîncadrarea veniturilor din activități independente sau din microîntreprinderi în venituri din activități dependente);
• Astfel de controale ANAF au dus și duc în continuare la contestarea de către contribuabili a deciziilor de impunere emise de ANAF, cu consecința aglomerării inutile atât a direcției de soluționare a contestațiilor din cadrul MF, cât și a instanțelor de judecată (Tribunale/Curți de Apel, Curți de Apel/Înalta Curte de Casație și Justiție, în funcție de valoare);
• Fragmentarea reglementărilor fiscale duce și la limitarea posibilității de a reglementa reținerea la sursă a IV, CAS, CASS de către plătitorii de venit, ceea ce crește numărul de declarații unice (D212), cu efect în creșterea costurilor de administrare și conformare, precum și în amânarea încasării IV, CASS până la data de 25 mai a anului următor obținerii venitului.

2. Pe lângă fragmentare și inechitate, legislația fiscală aplicabilă veniturilor persoanelor fizice este și foarte instabilă:

• titlurile IV și V din Codul fiscal — cele care reglementează impozitarea veniturilor persoanelor fizice și contribuțiile sociale obligatorii — au suferit peste 470 de modificări în ultimii 10 ani, echivalentul a aproape 4 modificări pe lună, fiecare lună, fără întrerupere.
• doar cota de impozitare a dividendelor s-a schimbat de 7 ori în 22 de ani (5%, 10%, 16%, 5%, 8%, 10%, 16%).
• baza de calcul a CASS pentru veniturile din activități independente s-a modificat de 5 ori în 8 ani (2018–2026).
• regimul CASS pentru pensii s-a modificat de 7 ori în 10 ani, trecând de la impozitare, la scutire, la plata de la bugetul de stat, la scutire completă și din nou la impozitare, cu praguri diferite la fiecare iterație.

Această instabilitate structurală face imposibilă orice planificare financiară, atât pentru contribuabili, cât și pentru bugetul public.

3. Fragmentarea legislației determina arbitraj fiscal, da și neconformare. Căteva date ce susțin această constatare:

• 72% dintre persoanele fizice autorizate declară venituri medii nete de 380 lei/lună — sub nivelul pragului de sărăcie, pentru activități ce le includ pe cele prestate de profesioniști (consultanți, IT-iști, arhitecți, contabili, etc).
• 82% dintre proprietarii care declară venituri din închiriere raportează venituri medii de 160 euro/lună — într-o piață în care chiria medie a unui apartament cu două camere în București depășește 500 euro.
• 40,7% din cele 702.691 de microîntreprinderi cu cifra de afaceri sub 100.000 euro declară pierderi egale cu cifra de afaceri — adică un nivel al cheltuielilor dublu față de venituri, ceea ce, pentru o companie funcțională, este matematic imposibil fără o componentă semnificativă de cheltuieli personale ale asociatului[1].

Aceste cifre descriu un profil de contribuabili care răspunde la stimulentele create de un sistem fiscal fragmentat și ineficient.

Cota unică vs. cote progresive

Considerăm că este necesar să explicăm de ce susținem în cele ce urmează un IV bazat pe cota unică și de ce considerăm că revenirea la un sistem de impunere bazat pe cote progresive – idee susținută inclusiv de FMI și Banca Mondială în rapoartele publicate în 2022, respectiv 2023, nu este soluția optimă pentru România.

În primul rând, cota unică (16%) a susținut încasarea de venituri bugetare semnificativ mai mari decât cele generate de impozitul progresiv (18% – 40%), așa cum se poate vedea din Graficul 1. Este important de menționat că perioadele comparate (cote progresive 2000–2004 vs. cotă unică 2007–2017) au coincis cu transformări structurale majore (aderarea la UE, creșterea rapidă a PIB-ului, formalizarea economiei), ceea ce face dificilă izolarea efectului cotei de impozit ca atare.  BCE a concluzionat încă din 2007 că „introducerea cotei unice în majoritatea statelor ECE a coincis cu reforme structurale majore, ceea ce face imposibilă izolarea efectului cotei unice asupra veniturilor bugetare”. Un studiu de microsimulare EUROMOD (Ferrario & Catrina, 2020) arată că toate statele cu cotă unică au introdus de facto elemente de progresivitate prin deduceri, credite fiscale și praguri de contribuții, ceea ce face distincția „cotă unică vs. progresivitate” mai puțin categorică decât sugerează retorica politică. Cu toate acestea, argumentele practice în favoarea cotei unice — simplitatea, costurile reduse de conformare/administrare și eliminarea posibilităților de arbitraj — rămân valabile și sunt confirmate de rezultatele superioare obținute în perioada 2007–2017.[2]

Recunoaștem că o comparație simplă a ponderii IV în PIB nu poate izola efectul cotei unice de celelalte variabile (aderarea la UE, creșterea economică, extinderea bazei de impunere). Cu toate acestea, datele sunt relevante pentru că demonstrează un fapt contra-intuitiv: reducerea cotei marginale maxime de la 40% la 16% nu a dus la scăderea  veniturilor din impozitul pe venit ca procent din PIB, dimpotrivă — ceea ce indică fie o creștere semnificativă a conformării, fie o extindere a bazei, fie ambele. Acest rezultat confirmă faptul că România se afla la vremea respectivă în zona nesustenabilă a curbei Laffer, iar o scădere a cotei de impunere a dus la creșterea veniturilor bugetare.

GRAFIC – Evoluția ponderii IV în PIB, 2000 – 2025

Notă metodologică: am folosit cifrele din legile bugetului de stat, neavând date privind execuțiile bugetare pe o perioadă atât de lungă. Ținând însă cont că diferențele dintre veniturile prognozate și cele efectiv realizate la impozitul pe venit sunt foarte mici (+/- 3%), considerăm că informația folosită este relevantă pentru a putea analiza evoluția multianuală.

Se poate vedea că, în ultimii 5 ani de aplicare a impozitării progresive (18% – 40%), impozitul pe venit a generat venituri cuprinse între 3% PIB și 2,6% PIB, media fiind de 2,8% PIB. În perioada 2007 – 2017, cota unică de 16% a generat – în medie, venituri de 3,36% PIB, cu 20% mai mari decât în ultimii 5 ani de aplicare a cotelor progresive de 18 – 40%.

Trebuie subliniat că, sub regimul cotelor progresive (2000–2004), doar veniturile din muncă erau supuse cotelor de până la 40%, afectând disproporționat clasa mijlocie. Veniturile din dividende erau impozitate cu doar 5%, câștigurile de capital cu 1%, iar câștigurile din tranzacții imobiliare erau complet neimpozitate. Regimul progresiv nu era, deci, unul progresiv pe totalul veniturilor — era progresiv doar pe veniturile din muncă, ceea ce îl făcea regresiv în ansamblu.

Scăderea din 2002 (de la 2,99% la 2,6% PIB) este cauzată de introducerea regimului de impozitare a microîntreprinderilor, fără nicio restricție în ceea ce privește obiectul de activitate sau numărul de microîntreprinderi ce puteau fi deținute de un contribuabil.

Scăderea din 2005 este perfect justificată de faptul că introducerea cotei unice de 16% nu a venit și cu extinderea bazei de impunere. Doar impozitul pe dividende a fost majorat la 10%, impozitul pe câștigurile de capital rămânând la 1%, câștigurile din tranzacții imobiliare rămânând neimpozitate și nu au fost introduse niciun fel de măsuri anti-abuz în ceea ce privește „mascarea” veniturilor din salarii sub alte forme de remunerare a muncii (în special sub forma contractelor de consultanță/management cu microîntreprinderi).

Creșterea ușoară din 2006 este datorată atât creșterii conformării, cât și introducerii impozitului pe câștigul din tranzacții imobiliare (10%), a creșterii la 16% a impozitului pe dividende și introducerii cotei de impozit de 16% pentru câștigul din vânzarea titlurilor de participare deținute de mai puțin de 1 an.

Creșterea masivă din 2007 este datorată, în special, eliminării regimului microîntreprinderilor și migrării unei mase impozabile semnificative înspre venituri din activități independente (unde CAS, CASS erau semnificativ mai mici decât în cazul salariilor). Reintroducerea regimului în 2008 (de data aceasta cu limitări în ceea ce privește consultanța și managementul) nu a mai produs niciun efect negativ.

Eliminarea regimului microîntreprinderilor în 2007 a generat o creștere masivă a IV/PIB (de la 2,8% la peste 3,3%), iar reintroducerea regimului în 2008 — de data aceasta cu restricții privind consultanța și managementul — nu a mai produs un efect negativ. Aceasta demonstrează că designul regimului, nu existența lui, este factorul determinant al impactului bugetar.

În perioada 2007 – 2017, cota unică de 16% a generat venituri de peste 3,3% PIB, cu o medie de 3,34% PIB, adică un plus de aproape 20% (19,3%) față de media ultimilor 5 ani de cote progresive. Chiar și dacă vom compara cele mai bune rezultate (2000 – 3% PIB, 2015 – 3,51% PIB), cota unică are un avantaj de 17% în fața cotelor progresive.

Să mai adăugăm și că, între 2007 – 2017, potențialul cotei unice nu a fost atins, în toată această perioadă  câștigurile din tranzacții imobiliare nefiind supuse impozitului în cotă unică (ci doar unui impozit pe venitul din transfer, de 1%, reținut de notari), iar veniturile din activități independente fiind impuse pe bază de norme de venit, dacă nu depășeau 100.000 euro/an (cu excepția veniturilor din profesii liberale). Practic, pentru un contribuabil care obținea venituri din consultanță/management/IT, ș.a.m.d., puțin sub acest plafon (8.300 euro/37.000 lei/lună), norma de venit de aprox. 3.000 lei/lună făcea ca venitul impozabil să fie sub o zecime din venitul real.

Scăderea masivă din 2018 este evident generată de scăderea de la 16% la 10% (în compensație pentru creșterea CAS de la 21,7% la 25% și a CASS de la 8,8% la 10%) și de scutirea de impozit pe salarii la angajații din construcții. Cotele de 21,7% la CAS și de 8,8% la CASS ar fi asigurat un transfer neutru al CAS și CASS de la angajator la angajat.

Acest artificiu a generat și curentul de opinie actual, conform căruia cota unică „aduce prea puțini bani la buget”.

În al doilea rând, cota unică a redus semnificativ numărul de contribuabili ce trebuie să depună declarația anuală de venit/declarația unică, reducând semnificativ costurile de conformare/administrare.

În al treilea rând, prin impozitarea proporțională a veniturilor/câștigurilor, cota unică încurajează conformarea voluntară și munca eficientă.

Avem deci două motive obiective în favoarea cotei unice (venituri mai mari, costuri mai mici) și unul aparent subiectiv (creșterea conformării), dar și acesta poate ușor fi considerat unul obiectiv dacă avem în vedere evoluția veniturilor bugetare în perioadele 2000 – 2005 față de 2007 – 2017.

În concluzie, considerăm că răspunsul la „dilema” cotei unice vs. cote progresive este evident unul în favoarea cotei unice[1]. Pe lângă faptul că asigură venituri mai mari decât cotele progresive – argument ce poate deveni unul subsidiar, argumentele principale în favoarea cotei unice rămân:

• Simplitatea, ce determină costuri reduse de conformare/administrare;
• Eliminarea posibilităților de arbitraj, între diverse tipuri de venituri.

Astfel, susținem menținerea cotei unice, cu condiția esențială a extinderii efective a bazei de impunere și a eliminării excepțiilor care au erodat sistematic randamentul cotei. O cotă unică aplicată pe o bază fragmentată și plină de excepții — cum este cea actuală de 10% — nu poate performa la potențialul ei.

Posibilă soluție

Considerăm că SFT trebuie stabilită – în mod rezonabil, doar in funcție de mărimea și nu de tipul venitului ar asigura atât echitatea clamată doar de Art. 16  din Constituție, dar și mult dorita stabilitate și predictibilitate a legislației fiscale. În plus, o astfel de abordare ar elimina posibilitățile de arbitraj între diferite tipuri de venituri, ceea ce ar elimina și nevoia controalelor fiscale în scopul încadrării în diverse tipuri de venituri cu sarcina fiscală totală mai mică decât cea pentru veniturile din salarii, ceea ce elimină și costurile de soluționare a contestațiilor, precum și a litigiilor fiscale cu impact direct asupra reducerii costurilor de funcționare ale statului, dar și reducerea în viitor a obligațiilor asumate prin Pilonul I de pensii publice față de proprii cetățeni, mai ales în contextul în care aceste obligații vor crește în anii următori ca urmare a pensionării celor născuți în perioada 1967 – 1972 („decrețeii”),

Considerăm că un astfel de obiectiv nu poate fi obținut prin modificări punctuale ale Codului fiscal, ci prin implementarea unui set de măsuri:

1. Păstrarea sistemului de impunere cu cotă unică, dar revenirea la cota unică de impozit de 16%, pentru toate tipurile de venit,
2. Păstrarea actualului sistem de DP pentru veniturile din salarii și introducerea aceluiași sistem de DP și pentru veniturile din pensii, dar la nivelul maxim al DP pentru a reduce impactul asupra pensiilor mici și foarte mici,
3. Plafonarea bazei de calcul al CAS la 6 SM/lună (72 SM/an), pe suma veniturilor din muncă (venituri din salarii și asimilate salariilor, venituri din activități independente, venituri din cedarea drepturilor de proprietate intelectuală, veniturile din contracte sportive),
4. Pentru veniturile de natură salarială și pensii, DP scăzută și din baza de calcul al CASS, nu numai a impozitului pe venit,
5. Cota individuală de CAS stabilită la 21,7% iar cea de CASS la 8,8%,
6. Calcularea contribuției la Pilonul II pe venitul brut integral, fără plafon, deoarece aceasta alimentează conturi individuale private și nu generează obligații pentru bugetul public,
7. Plafonarea bazei de calcul al CASS la 6 SM/lună (72 SM/an), pe suma tuturor veniturilor, inclusiv din pensii,
8. Scăderea CASS din baza de calcul al IV, pentru toate veniturile,
9. Eliminarea dublei impuneri a veniturilor din dividende, luând în considerare și impozitul pe profit plătit de compania care distribuie dividendul, astfel încât impozitul pe profit + impozitul pe dividende să fie egal cu 16%,
10. Eliminarea impozitului pe venitul obținut din transferul bunurilor imobile din patrimoniul personal și înlocuirea cu impozit pe câștigul din transferul unor astfel de bunuri,
11. Transparentizarea în scop fiscal a profiturilor nedistribuite din companii aflate în jurisdicții unde impozitul pe profit este mai mic de 10%, pentru a descuraja erodarea bazei de impunere în România,
12. Asimilarea cheltuielilor făcute de companii în favoarea acționarilor cu veniturile din dividende sau chiar cu veniturile de natură salarială, în scopul descurajării acestor practici,
13. Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate prin introducerea unui „moment zero” conform soluției prezentate anterior,
14. Renunțarea la impozitul pe venitul microîntreprinderilor și asimilarea câștigurilor acestor entități cu veniturile din activități independente, ținând cont și de propunerea de la pct. 10,
15. Extinderea la maxim posibil a plății impozitului pe venit, a CAS și CASS prin reținere la sursă de către plătitorul de venituri,
16. Regularizarea IV, CAS și CASS – în limita plafoanelor, prin intermediul declarației unice.

Împreună, aceste 16 măsuri creează un sistem fiscal cu o cotă unică reală — nu doar nominală — de 16%, pe o bază unificată, cu contribuții sociale plafonate la 6 salarii minime/lună (72 de salarii minime/an), cu instrumente anti-erodare aliniate la standardul UE, și cu un mecanism de administrare simplificat bazat pe reținere la sursă și regularizare anuală. Impactul bugetar estimat este un excedent de minimum 3,3 miliarde lei, fără însă a lua în calcul și impactul măsurilor de lărgire a bazei de impunere propuse la pct. 10, 11, 12 și 13.

Analiza este un rezumat al studiului „Impozitarea veniturilor personale” prezentat pe 23 aprilile 2026 de către The Tax Institute, studiu ce poate fi găsit pe www.thetaxinstitute.ro

[1] Menționăm, pentru echilibru, că mai multe state din Europa Centrală și de Est au abandonat cota unică în ultimii ani: Letonia (20/23/31% din 2018), Lituania (20/32% din 2019), Cehia (15/23% din 2021), Slovacia (19/25% din 2013), Estonia (majorare de la 20% la 22% din 2025, cu 24% din 2026). Aceste state au trecut la progresivitate predominant din motive de echitate și presiune bugetară, nu din cauza ineficienței cotei unice. În cazul României, propunerea de revenire la 16% — menținând cota unică, dar crescând-o cu 6 puncte procentuale — se încadrează într-un spațiu intermediar care nu are precedent direct în regiune, dar care beneficiază de avantajele demonstrate ale simplificării (costuri reduse de conformare/administrare, eliminarea arbitrajului) combinat cu o creștere a veniturilor bugetare.
Surse: Tax Foundation, Top Personal Income Tax Rates in Europe 2026, februarie 2026; Ferrario & Catrina, 2020.

Gabriel Biriş este avocat specializat în fiscalitate, fondator al Tax Institute.

de Oana Ijdelea,
Managing partner la Ijdelea & Asociații

Timp de decenii, dreptul european al energiei a fost un exercițiu predictibil, aproape arid, al incrementalismului, al evoluției treptate. Redactam directive pentru separarea treptată a monopolurilor (unbundling), armonizam coduri de rețea transfrontaliere și proiectam scheme de sprijin structurate pentru tehnologiile regenerabile aflate la început de drum. Era o lume tehnocrată, guvernată de traiectorii liniare.

Apoi au urmat cele două șocuri sistemice. Șocul economic produs de pandemie și criza acută de aprovizionare declanșată de fractura geopolitică din 2022, amplificată de un ciclu inflaționist persistent și multianual, au aruncat în aer vechiul manual de strategie. Astăzi, privind peisajul energetic continental, devine evident că nu mai asistăm la o tranziție ordonată, ci la o reașezare economică brutală, cu mize uriașe. Cadrul legislativ și de reglementare a încetat să mai fie un arbitru pasiv; a devenit un instrument de forță care recalibrează piețele și creează, în mod activ, o nouă ierarhie continentală a câștigătorilor și a pierzătorilor.

Câștigătorii cerți: capitalul, conectivitatea și marii jucători integrați

În această eră postcriză, cei mai vizibili câștigători sunt marile companii de utilități, integrate pe verticală. În momentele de vârf ale presiunii inflaționiste, zeci de furnizori mici, neacoperiți prin contracte de hedging, s-au prăbușit sub greutatea apelurilor în marjă și a obligațiilor contractuale cu preț fix pe segmentul retail. Giganții care au supraviețuit au făcut-o pentru că dețineau bilanțuri solide, capabile să absoarbă volatilitatea extremă, și o arhitectură juridică sofisticată. Astăzi, aceste conglomerate consolidează piața și absorb cote considerabile, fiind sprijinite de noua structură a pieței de energie din UE, care privilegiază masiv contractele pe termen lung și predictibilitatea.

În paralel, operatorii de infrastructură și dezvoltatorii de rețele au dobândit un statut aproape sacrosanct. Prin mecanisme accelerate precum mandatele REPowerEU, blocajele de reglementare care trenau proiectele de transport timp de un deceniu sunt acum anulate prin decrete de urgență. Pentru strategul juridic și corporativ, mesajul este fără echivoc: dacă deții infrastructura care conectează fluxurile de electroni peste granițe sau dacă controlezi lanțurile de aprovizionare pentru materiale critice, vântul reglementărilor îți suflă direct în pânze.

În cele din urmă, asistăm la un triumf juridic al producătorilor de energie cu emisii reduse de carbon. Trecerea structurală către acordurile de achiziție de energie pe termen lung (PPA-uri) și contractele bilaterale pentru diferență (CfD-uri) a instituționalizat fluxuri de venituri stabile. Prin blocarea prețurilor în afara piețelor spot volatile, acești operatori s-au transformat din pariuri verzi speculative în piloni de stabilitate pentru portofoliile instituționale.

Nicăieri nu este mai vizibilă această intervenție de reglementare decât în reevaluarea dramatică a gazului natural. Narațiunea inițială a tranziției eticheta gazul drept un activ tranzitoriu, o „punte” sortită penalizărilor de piață și eliminării rapide. Criza a inversat complet această logică. Angajamentul ferm al UE de a elimina în termen scurt hidrocarburile rusești a transformat gazul dintr-o problemă de mediu într-una de suveranitate națională.

Câștigătorii sunt, în acest context, operatorii din zona de producție domestică și infrastructură rezistentă de transport regional. Europa nu-și mai permite acum să elimine gazul, trebuie să legitimeze și să accelereze securitatea internă. Proiecte de anvergură nu mai pot fi privite ca anomalii climatice, ci ca piloni strategici indispensabili pentru stabilitatea sistemului energetic național și regional, în timp ce capacitățile regenerabile se dezvoltă.

Pierzătorii clari sunt actorii dependenți exclusiv de piața spot de GNL (gaz natural lichefiat). Cu Statele Unite controlând o cotă majoritară din aprovizionarea cu GNL a Uniunii Europene și cu piețele asiatice dictând prime istorice care atrag încărcăturile flexibile, cumpărătorii neacoperiți prin contracte pe termen lung rămân într-o stare de vulnerabilitate structurală permanentă.

Dacă gazul natural poate fi consolidarea actualei linii de apărare a Europei, pământurile rare și mineralele strategice reprezintă câmpul de bătălie pentru viitorul ei energetic. Criza inflaționistă a expus o asimetrie periculoasă: o economie decarbonizată nu se poate construi doar cu bune intenții climatice, ci cu litiu, cobalt, nichel și magneți permanenți – monopoluri deținute în prezent aproape în totalitate în afara granițelor europene.

Noua realitate juridică este definită de Regulamentul european privind materiile prime critice (Critical Raw Materials Act – CRMA). Prin impunerea unor ținte interne stricte pentru anul 2030 – care prevăd ca 10% din mineralele strategice ale Europei să fie extrase domestic, 40% să fie procesate pe continent și 25% să provină din reciclare –, UE a intrat oficial într-o eră a naționalismului resurselor.

Câștigătorii sub această nouă paradigmă sunt titularii așa-numitelor Proiecte Strategice desemnate de Comisia Europeană. Acești operatori din zona minieră, de procesare și reciclare beneficiază de un regim de reglementare excepțional: proceduri de mediu simplificate și plafonate la maximum 24 de luni, acces direct la miliarde de euro din fonduri europene mobilizate și aprobări ultrarapide pentru ajutoarele de stat. La polul opus, pierzătorii sunt cumpărătorii industriali tradiționali și producătorii de tehnologie de talie medie. Sub spectrul obligațiilor stricte de audit prevăzute de CRMA, marile companii se confruntă cu noi răspunderi corporative severe, fiind obligate să își cartografieze, să își testeze la stres și să își apere juridic lanțurile de aprovizionare. Cei care nu reușesc să se diversifice rapid și depind de furnizori dominanți unici (precum China pentru pământuri rare) riscă blocaje administrative majore și chiar excluderea de pe piață.

Pierzătorii: cei vulnerabili, cei inflexibili și activele blocate

Dincolo de poveștile de succes, bilanțul pierzătorilor rămâne extrem de greu, fiind condus în mod fundamental de industria europeană intensivă în energie. În sectoare precum chimia, metalurgia și industria grea, energia și materiile prime minerale nu reprezintă simple linii de cost; ele sunt determinanții de bază ai competitivității structurale. În ciuda plaselor de siguranță oferite prin schemele de ajutor de stat, marii actori industriali europeni se trezesc în fața unei realități sobre: costurile structurale cu energia și materiile prime rămân mult mai ridicate decât cele ale competitorilor americani sau asiatici. Pentru multe consilii de administrație, mecanismul suprem de apărare nu mai este litigiul sau lobby-ul, ci relocarea geografică a capitalului.

A doua categorie de pierzători este formată din noii intrați pe piață, lipsiți de mecanisme de acoperire a riscului și constrânși de capital. Era lichidității ieftine, care a alimentat boomul inițial al dezvoltatorilor independenți de proiecte regenerabile, a apus. Ratele ridicate ale dobânzilor de referință, menținute pentru a tempera inflația, au crescut dramatic costul mediu ponderat al capitalului pentru proiectele noi. Într-un mediu în care finanțarea este scumpă, proiectele intensive în capital (cum ar fi eolianul offshore sau infrastructura de hidrogen verde) se confruntă cu vânturi frontale severe. Dezvoltatorii mici pur și simplu nu pot absorbi aceste prime de finanțare, ceea ce accelerează un val masiv de consolidare în care doar entitățile cu rezerve financiare imense supraviețuiesc.

În cele din urmă, trebuie să privim către proprietarii de active bazate pe combustibili fosili, care se confruntă cu o uzură morală și de reglementare accelerată. Mecanismele juridice implementate pentru a supraviețui crizei – cum ar fi eliminarea definitivă a gazului rusesc și înăsprirea sistemului de tranzacționare a certificatelor de emisii (ETS) – au scurtat drastic durata de viață economică a activelor de tranziție. Ceea ce în urmă cu câțiva ani era considerat un activ viabil pentru următorul deceniu riscă acum să devină o datorie blocată juridic (stranded asset) înainte ca această decadă să se încheie.

Ca arhitecți ai cadrului juridic și de afaceri, trebuie să înțelegem că această divergență nu este un accident al pieței, ci rezultatul asumat al unei schimbări fundamentale de politică publică. Politica energetică europeană a ridicat definitiv securitatea aprovizionării, autonomia resurselor și predictibilitatea prețurilor la același nivel de urgență cu decarbonizarea.

Noul cadru postcriză recompensează dimensiunea, integrarea sistemică și reziliența capitalului. Pentru corporații și investitori, navigarea în acest peisaj impune depășirea retoricii simpliste a „tranziției verzi”. Succesul depinde acum exclusiv de înțelegerea realităților juridice granulare: de la accesul la rețea și limitele structurale ale ajutorului de stat, până la securizarea lanțurilor de aprovizionare.

În noua arhitectură energetică a Europei, viitorul aparține nu doar celor care pot genera electroni curați, ci celor care controlează din punct de vedere juridic și structural moleculele și mineralele necesare pentru a-i livra.

Analiză Investimental

România nu este „împotriva” direcției UE în energie. Dimpotrivă, în Consiliu, în Parlamentul European, în documentele strategice – de la PNESC la poziții oficiale – susține exact liniile mari ale tranziției europene. Piață funcțională. Decarbonizare accelerată. Rețele moderne. Protecție socială țintită. Implementare credibile.

Crizele geopolitice suprapuse, perspectiva unei creșteri accelerate a consumului global de electricitate pe fondul ascensiunii AI și statutul României de piață emergentă sunt trei dintre factorii care alimentează interesul investitorilor pentru companiile locale din energie și utilități. Ca o ilustrare, cotația grupului integrat Premier Energy – „vedeta” indicelui BET – aproape s-a dublat de la începutul anului.

În 2025, Agenția Internațională pentru Energie estima că, până la finalul deceniului, AI-ul va necesita un volum suplimentar de electricitate comparabil cu întregul consum al Japoniei.

„Lecția” pe care grupul antreprenorial Premier Energy pare să o transmită companiilor locale cu acționariat majoritar sau minoritar de stat este că o politică activă de achiziții, finanțată prin credite, poate amplifica diversificarea businessului și optimiza rezultatele financiare.

Evoluția relativ modestă a OMV Petrom fost determinată și de excluderea din indicii FTSE Russell Piețe Emergente. Totuși, miercuri, în ultima ședință de tranzacționare în care investitorii mai puteau beneficia de dividende, acțiunea a consemnat un avans de 4,5%, apropiindu-se de maximele istorice atinse la jumătatea lunii ianuarie.

În metafizica lui Aristotel, conceptul de „energeia”, derivat din termenii grecești „en” („în”) și „ergon” („lucrare”), desemnează transformarea potențialului în acțiune concretă, adică trecerea de la simpla posibilitate la manifestarea efectivă.

Nici că se putea găsi un termen mai potrivit pentru a descrie transformările prin care trec fostele companii de stat din energie și utilități: după ani în care au amânat investițiile în modernizarea rețelelor și în creșterea capacităților de producție, o bună parte dintre acestea au trecut, în sfârșit, la acțiune, iar investitorii recompensează noua abordare.

Totuși, asta explică doar parțial evoluția spectaculoasă din ultima perioadă a celor două sectoare și a bursei locale în ansamblu, având în vedere că emitenții din energie și utilități dețin o pondere de aproape 60% în structura indicelui reprezentativ BET.

Actuala criză petrolieră pare să fi împins în plan secund potențialul creșterii consumului global de electricitate pe fondul dezvoltării accelerate a capacităților de inteligență artificială. Nu mai devreme de primăvara anului trecut, Agenția Internațională pentru Energie estima că, până la finalul deceniului, AI-ul va necesita un volum suplimentar de electricitate comparabil cu întregul consum al Japoniei. Totodată, doar în Statele Unite, procesarea datelor ar urma să consume până în 2030 mai multă electricitate decât industriile energofage tradiționale – oțel, ciment sau chimie – luate la un loc.

La nivelul României, imaginea actuală poate fi înșelătoare. Anul trecut, consumul intern de electricitate a fost de circa 50 TWh, într-o ușoară scădere față de 2024, însă semnificativ sub nivelul de 60 TWh consemnat în 2019. Declinul reflectă, printre altele, reducerea activității în sectoare energointensive, precum metalurgia și industria chimică, pe fondul scumpirii electricității.

Pe termen mai lung însă, o serie de factori structurali ar putea inversa această dinamică: electrificarea transportului auto, tranziția termiei de la hidrocarburi către electricitate sau dezvoltarea infrastructurii digitale. De altfel, în cadrul „Strategiei 2030”,
OMV Petrom estima o creștere a consumului intern de energie electrică cu 10% până la finalul deceniului față de nivelul din 2019, urmată de un avans suplimentar de încă 10% până în 2040.

Capacitățile de stocare insuficiente – călcâiul lui Ahile

Astfel de proiecții dau sens accelerării programelor de investiții în creșterea capacităților de producție și în modernizarea rețelei de transport și distribuție. Sau, mai bine spus, în recuperarea timpului pierdut.

De pildă, retehnologizarea reactorului 1 al centralei nucleare de la Cernavodă – un proiect așteptat de investitori încă de la listarea Nuclearelectrica din 2013 – pare să fi intrat în linie dreaptă. În aceeași direcție se înscrie și dezvoltarea reactoarelor 3 și 4, parte a unui program investițional estimat la circa 20 de miliarde de euro, cu termen de finalizare în 2030–2031. Cotația companiei s-a apreciat cu aproape 80% în ultimele 12 luni, însă se tranzacționează sub maximele istorice atinse la începutul anului.

Și listarea din 2014 a distribuitorului și furnizorului de energie Electrica, prin care compania a atras aproape 450 de milioane de euro, a fost însoțită de așteptări privind abordarea unei strategii mai agresive. De-a lungul anilor, investitorii au tot sperat că Electrica va prelua un competitor, cu atât mai mult cu cât oportunități au existat – atât italienii de la Enel, cât și cehii de la CEZ și-au vândut operațiunile din România.

Însă punctul de inflexiune pare să fi fost atins în vara anului trecut – moment de la care prețul acțiunii s-a dublat până în prezent –, când compania a încheiat cu succes o emisiune de obligațiuni în valoare record de 500 de milioane de euro. Fondurile atrase sunt destinate modernizării rețelelor, dezvoltării unor noi capacități de producție din surse regenerabile, dar și proiectelor de stocare a energiei – poate principala vulnerabilitate a sistemului energetic național.

Recent, Asociația Energia Inteligentă a pus degetul pe rană, arătând că, din cauza capacităților de stocare insuficiente, România exportă energie ieftină la prânz, când producția regenerabilă este ridicată, pentru a o răscumpăra seara, în intervalele de vârf de consum, cu prețuri de până la cinci ori mai mari.

Menținând ridicată tensiunea discuției, merită subliniat și faptul că Transelectrica, o veritabilă coloană vertebrală a sistemului energetic național, și-a propus anul acesta investiții pentru modernizarea rețelei în valoare de circa 175 de milioane de euro, un nivel aproape dublu comparativ cu cel din 2023. Și prețul acțiunilor Transelectrica s-a dublat în ultimele 12 luni.

Un model cu totul aparte îl reprezintă Premier Energy, un grup controlat de miliardarul ceh Jiří Šmejc, cel care deține și postul de televiziune Pro TV. Listat în urmă cu doi ani la Bursa de Valori București, Premier Energy este un grup integrat activ în producția de energie regenerabilă, distribuția și furnizarea de energie electrică și gaze naturale, cu operațiuni în România și Republica Moldova.

Good to know

Elementul de noutate care a propulsat cotația Premier Energy a fost anunțul recent privind preluarea Distribuție Energie Oltenia de la fondurile australiene Macquarie cu 700 de milioane de euro, nivel cu aproape 20% peste capitalurile proprii de la finalul anului trecut ale PE. Reprezentanții cumpărătorului au lăsat de înțeles că achiziția – realizată la un nivel apropiat de valoarea contabilă a Distribuție Oltenia – ar putea dubla profitul operațional al grupului. De subliniat că în prezent grupul Premier Energy este evaluat la un multiplu PB (Price-to-Book), care reflectă raportul dintre preț și valoarea contabilă, de peste 2,3.

„Lecția” pe care grupul ceh pare să o transmită companiilor locale cu acționariat majoritar sau minoritar de stat este că o politică activă de achiziții, finanțată prin credite, poate amplifica diversificarea businessului și optimiza rezultatele financiare.

Poate cel mai bun exemplu al modului în care investitorii au penalizat lipsa de inițiativă – cu excepția notabilă a extinderii pe segmentul de furnizare odată cu liberalizarea pieței de energie electrică din iulie 2025 – este cel al producătorului de energie Hidroelectrica: acțiunile companiei au reatins maximele din 2024 abia în ianuarie 2026.

Pe lângă faptul că rămăsese cumva în siajul celorlalte companii din sectorul energetic, în sensul că avea de recuperat decalajul bursier, Hidroelectrica a beneficiat de un trimestru IV solid, care a atenuat impactul unui an secetos asupra rezultatelor financiare.

Performanța modestă din 2025, reflectată într-o scădere cu aproximativ 20% a profitului net, a alimentat și discuțiile privind o posibilă supraevaluare a companiei. În prima parte a anului, Hidroelectrica se tranzacționa la un multiplu trailing PER (Price-to-Earnings Ratio) de 20. Totuși, revenirea din ultimul trimestru al anului trecut – continuată și în primul trimestru din 2026, pe fondul unui nivel ridicat al precipitațiilor care au contribuit la creșterea cu peste 120% a profitului net – ne reamintește că investitorii își iau repere din trecut, dar „prețuiesc” mai mult perspectivele.

Neptun Deep sau noul „zeu” al Mării Negre

Schimbând registrul energetic, se poate spune că și în zona de petrol & gaze naturale tot privirea spre viitor este cea care dictează regulile jocului. Așa cum am mai spus-o și în alte newslettere, exploatarea zăcământului Neptun Deep din Marea Neagră, care ar putea dubla producția de gaze naturale a României, are potențialul de a marca mai mult traiectoria Romgaz decât cea a OMV Petrom (partenerul său în proiect), companie axată pe producția, rafinarea și distribuirea carburanților.

Apropo de integrarea activității, investitorii au salutat și acordul încheiat recent de Romgaz pentru preluarea producătorului de îngrășăminte chimice Azomureș (care folosește gazul drept materie primă), cotația apreciindu-se cu peste 15% în mai puțin de două săptămâni de tranzacționare și cu circa 145% (!) în ultimele 12 luni.

De asemenea, transportatorul de gaze naturale Transgaz – performerul indicelui BET de anul trecut – va fi, la rândul său, un beneficiar direct al proiectului Neptun Deep. Pe lângă deservirea clienților interni, producători și distribuitori de gaze naturale, compania va asigura și tranzitul regional prin gazoductul BRUA, pe coridorul Bulgaria–România–Ungaria–Austria.

Un soi de rămânere în urmă (din perspectiva cotației) a experimentat și OMV Petrom. Abia miercuri, în ultima ședință de tranzacționare în care investitorii mai puteau beneficia de dividende, acțiunea a consemnat un avans de 4,5%, apropiindu-se de maximele istorice atinse la jumătatea lunii ianuarie.

Evoluția relativ modestă a fost determinată, printre altele, de excluderea OMV Petrom din indicii FTSE Russell Piețe Emergente pe
23 martie, ca urmare a neîndeplinirii criteriului privind lichiditatea, ceea ce antrenat vânzarea acțiunii de o serie de fonduri de investiții străine sau de investitori de retail nerezidenți.

În plus, rezultatele publicate în primul trimestru de compania cu acționariat majoritar austriac nu au impresionat: deși veniturile operaționale au crescut cu circa 6,5%, profitul net a fost cu aproape 4% sub nivelul perioadei similare din 2025.

La o privire mai atentă însă, dinamica negativă a profitului este influențată în mare măsură de așa-numitele „elemente speciale” – pierderi temporare asociate instrumentelor derivate, generate de volatilitatea accentuată a prețului petrolului pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu. Compania avea, probabil, poziții de vânzare pe petrol la prețuri mai reduse.

Paradoxal, creșterea cotațiilor țițeiului nu se traduce imediat în câștiguri mai mari pentru o companie petrolieră. Mai ales într-un context tensionat în care statul încearcă să protejeze consumatorii și companiile prin măsuri administrative. Concret, limitarea prin Ordonanță de Urgență a marjelor de rafinare pentru benzină și motorină la nivelurile din anul precedent (12,4 dolari pe baril), aplicată în trimestrul al doilea, „reduce potențialul de creștere” al grupului, după cum se arată în cel mai recent raport trimestrial al OMV Petrom.

Pentru 2026, compania estimează un preț mediu al țițeiului Brent cuprins între 85 și 95 de dolari pe baril, considerabil peste nivelul de 69 de dolari din 2025.

În mare măsură, actuala criză petrolieră a găsit bursa de la București într-o poziție favorabilă. Să ne imaginăm cum ar fi arătat lucrurile dacă indicele BET ar fi fost dominat de companii din producție sau retail, sectoare care resimt din plin șocurile energetice.

Și, ca un corolar, mai toți jucătorii menționați anterior nu au doar un profil defensiv – în sensul că sunt rezilienți la ciclurile economice și distribuie, de regulă, dividende –, ci și trăsăturile unor companii de creștere. Sau, parafrazându-l pe Aristotel, par să-și fi descoperit propria „energeia”.

Investimental este primul broker nou înființat la Bursa de Valori București (BVB) după 15 ani, lansat cu scopul de a facilita și moderniza accesul românilor la investițiile financiare. Compania oferă o platformă integrată (prin aplicația Investimental Nova) pentru tranzacționarea activelor locale și internaționale.