Victoria lui Emmanuel Macron în alegerile prezidențiale din Franța reprezintă cel mai sigur indiciu că, după o serie de crize și regrese, Europa începe să-și recâștige o oarecare încredere în sine. Dar încrederea reînnoită nu trebuie să ducă la automulțumire.

Cu Macron, mișcarea franceză de centru a împiedicat atacurile electorale de ambele părți. Dar vigoarea acestor atacuri arată cât de precare sunt circumstanțele Uniunii Europene. Și, deși se cunoaște necesitatea urgentă de a întreprinde acțiuni îndrăznețe, nu există niciun acord cu privire la măsura ce ar trebui luată.

Abordarea care a dominat dezbaterile privind reforma în UE este crearea unei „Europe cu mai multe viteze”. Ideea este că, în locul unui acord privind momentul și modul de atingere al unui nivel optim de integrare, fiecărei țări membre UE ar trebui să i se permită să progreseze spre integrare în ritmul ei, având un set de țări membre avangardiste care să conducă procesul de integrare.

Dar, ceea ce ar putea părea a fi un mod convenabil de a împiedica negocierile complexe are de fapt implicații serioase. Pentru început, abordarea cu mai multe viteze ignoră sentimentele persistente de suspiciune și ostilitate a electoratului față de Uniunea Europeană: referendumul pentru Brexit este doar ultimul – deși cel mai elocvent – dintr-o lungă serie de exemple. La fel de important este și faptul că ignoră nevoile reale ale țărilor membre.

Europa, fără îndoială, are nevoie de o viziune comună – bazată pe valori, libertăți și standarde comune – spre care să conlucreze. Dar orice viziune largă la nivel european trebuie să respecte viziunile, să nu mai vorbim de identitățile statelor membre ale UE și ale guvernelor alese să urmărească prioritățile alegătorilor.

Valorile comune reprezintă o chestiune; detaliile privind reformele sociale și ale pieței forței de muncă, sistemele fiscale sau regimurile de reglementare (dincolo de reglementările esențiale pentru o piață unică) reprezintă cu totul altceva. În aceste zone, statele membre UE, potențiale candidate la UE și chiar țările care ies din UE au nevoi foarte diferite, în funcție de bazele lor industriale, de dinamica demografică, moșteniri istorice și, în cazul statelor balcanice, poverile post-conflict. Aceste diferențe vor afecta nu doar ritmul integrării, ci și calea de urmat.

Conform Raportului privind competitivitatea globală a Forumului Economic Mondial, opt din 10 cele mai competitive economii din Europa se află în Europa de Nord-Vest; statele non-UE, Elveția și Norvegia, finalizând clasamentul. Dar o soluție pentru reducerea decalajului nord-sud în materie de competitivitate nu poate fi impusă nici de sus și nici nu va fi singurul obiectiv care să conducă la îmbunătățirea climatului de afaceri în UE. Cu siguranță nu poate fi găsită o rezolvare peste noapte.

Ceea ce nu înseamnă că abordarea diferenței de competitivitate nu este de o importanță critică. Dimpotrivă, crearea unui peisaj economic mai echitabil va aduce beneficii cetățenilor prin intermediul UE, va reaprinde atracția față de Uniune din partea lumii exterioare și o va identifica precum o insulă de stabilitate într-o mare globală de conflict și lipsă de securitate.

Însă liderii europeni trebuie să găsească o abordare care să ia în considerare nevoile diverse ale țărilor și chiar perspectivele acestora. Asta înseamnă să se concentreze mai puțin pe a avea dreptate – și mai mult pe a face ceea ce trebuie făcut.

Noi, germanii, ne putem bucura de faptul că țara noastră a trecut atât de abil de criza economică din 2008, menținând șomajul la niveluri rezonabile și devenind, într-o oarecare măsură, mai puternică. Cu toate acestea, în calitate de europeni, trebuie să recunoaștem că majorarea excedentului de cont curent al Germaniei generează un dezechilibru nesustenabil în UE.

Adăugați la aceasta și piața forței de muncă foarte atractivă din Germania – ca să nu mai vorbim de atracția aproape magnetică pe care o reprezintă Berlinul pentru milenialii europeni – și dezechilibrul crește și mai mult. La urma urmelor, în zilele noastre, economia Europei este impulsionată mai puțin de investiții de capital, decât de talente și idei.

Sunt destul de realist ca să realizez că niciun guvern – din Germania, dar probabil că nicăieri în Europa – nu poate să fie de acord cu o inițiativă europeană majoră de scutire a unei părți a datoriilor statelor aflate în pericol, doar cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare. Dar sunt de asemenea optimist că liderii din cele mai competitive țări din UE vor vedea înțelepciunea de a lucra pentru a susține progresul economic în toate statele membre.

Aceasta nu ar fi prima oară când Germania s-a ridicat peste egocentrismul național dăunător și a avut un stil de a conduce receptiv și responsabil. În 2015, guvernul de coaliție al Germaniei a decis, în pofida reacțiilor interne puternice, să primească un milion de refugiați care fugeau de ororile războiului din Siria și Irak. Politica a costat partidele guvernamentale un capital politic considerabil, dar în cele din urmă își va dovedi valoarea sa pentru o țară care se confruntă cu provocări demografice.

Liderii politici și omologii lor din sectorul privat trebuie să emuleze acum exemplul pe care Germania l-a stabilit cu politica sa privind refugiații. Aceasta înseamnă a rezista ideii conform căreia compromisul este un semn al slăbiciunii și o rețetă pentru ineficiență și, în schimb, să o susțină ca pe unul dintre cele mai puternice instrumente de luare de decizii democratice – și o piatră de temelie a proiectului european. Mai presus de toate, înseamnă să recunoaștem că despre ce ar trebui să vorbim nu este o Europă cu viteze diferite, ci de nevoi diferite.

Copyright: Project Syndicate 2017 – Macron and a Multi-Need Europe

Care este legătura între „America first” a președintelui Donald Trump, maestrul păpușar politic  Jarosław Kaczyński, și președintele rus Vladimir Putin? Trump și Kaczyński, cu piepturile umflate de atâta naționalism, ar trebui să condamne spiritul revanșard al liderului rus pentru politica sa expansionistă din țările ex-sovietice precum Gerogia și Ucraina. Cu toate acestea, Trump îl laudă cu căldură pe Putin, în timp ce Kaczyński își etalează din ce în ce mai mult metodele sale autocratice. Și toți trei par să fie predispuși nu doar să creadă în conspirații excentrice, dar, de asemenea, să utilizeze aceste credințe pentru a modela politica și să manipuleze publicul.

Putin vede comploturi clandestine oriunde pentru a submina măreția Rusiei, cele mai multe inițiate de maeștrii spionajului, Statele Unite și Marea Britanie. Teoriile la care de multe ori el subscrie, deseori nu au nicio bază în realitate, dar cineva poate cel puțin să înțeleagă de ce el le-ar putea crede: un fost agent KGB, el însuși un maestru al spionajului, are un grad sporit de suspiciune și dacă lucrurile nu sunt așa cum ar părea ar fi, asta nu reprezintă nimic șocant.

Susceptibilitatea lui Trump – chiar entuziasmul – pentru teorii ale conspirației radicale este mai greu de explicat. Trump este departe de a fi un maestru al intrigilor, cu excepția cazului în care lumea criminală a pieței imobiliare din New York este chiar mai mult încălecată de Mafie decât își pot imagina cei din afară.

Este evident că strategul-șef al lui Trump, Stephen Bannon, un fabulator anti-liberal de-a lungul întregii sale vieți, îi întărește șefului său viziunea de lumpen asupra lumii. Dar nici măcar influența lui Bannon nu poate explica mesajele exaltate de pe Twitter, trimise sâmbătă dimineața, în care îl acuza pe fostul președinte Barack Obama că Trump Tower a fost „cablat” înainte de alegeri.

În lipsa oricăror dovezi care să-i susțină acuzațiile, Trump a cerut o anchetă, la fel cum a cerut o investigație pentru fraudarea alegerilor pe scară largă (în favoarea adversarului său, Hillary Clinton) și care nu a mai avut loc. Atât de ciudată și neplauzibilă a fost această ultimă tiradă a sa – extremă chiar și pentru un președinte ce urmărește canale de știri confuze, dependent de Twitter – că cineva nu poate decât să se întrebe (și sunt mulți) dacă Trump nu se confruntă cu un soi de tulburări psihice.

Kaczyńskiîși are propriile teorii paranoice. El crede că președintele Consiliului European, Donald Tusk, fost premier polonez, a conspirat cu Putin ca să-l asasineze pe fratele său geamăn, președintele Poloniei Lech Kaczyński. Accidentul aviatic de lângă Smolensk din 2010, în care și-au pierdut viața 92 de demnitari polonezi, inclusiv Lech Kaczyński, a fost investigat în detaliu – și niciuna dintre dovezile găsite la fața locului nu susține afirmațiile lui Kaczynski. Și totuși, pe baza delirului său morbid, Kaczyński s-a implicat într-un complot invizibil, la Bruxelles, pentru a-l înlocui pe Tusk.

Ceea ce istoricul Richard Hofstadter a numit „stilul paranoic“ a atins cele mai înalte cercuri ale puterii politice din SUA și Polonia.

Întrebarea care se pune este cum de aceste două democrații au căzut sub vraja unor lideri care amintesc mai degrabă de Putin decât de lideri occidentali convenționali. Analiza politică obișnuită – și chiar psihologia – nu sunt capabile să ofere un răspuns.

Scriitoarea Joan Didion este poate mai aproape de a identifica traseul urmat de politicile lui Trump și Kaczyński. În eseul său „Note despre politica din vis”, Didion descrie oameni care se mișcă prin lumea „copacilor care se prăbușesc pentru totdeauna într-un fel de pustiu interior”. Ei sunt „pionerii secreți care merg direct în ganglionul unui fantastic puls electronic”, care caracterizează viața modernă, și „continuă să primească informația numai prin lanțurile cele mai subtile de zvonuri, din auzite, scurgeri haotice”. Sunt „alfabetizați aparent” și „iau parte la anxietățile de pe plan național doar printr-o fereastră întunecată”.

Este destul de înfricoșător că președintele american refuză de cele mai multe ori informările zilnice ale profesioniștilor de la Departamentul de Stat și ale serviciilor militare secrete și de informații. Faptul că în schimb el se bazează pe Fox News, bloguri de dreapta rasiste și emisiuni radio pline de furie patologică este cu adevărat terifiant. Liderul lumii libere trăiește la marginea maniacă a discursului politic al Statelor Unite.

Sub Kaczyński, Polonia pare să se fi împotmolit în aceeași cavernă a informațiilor de pe Internet și emisiuni de radio. Într-adevăr, un post de radio al bisericii catolice, Radio Maria, se află printre cele cu cea mai mare notorietate în rândul „oamenilor de frontieră”.

Dar, după cum a demonstrat conducerea lui Putin, stilul paranoic nu este doar o slăbiciune personală. În cartea sa „Istoriile Voodoo: Rolul teoriei conspirației în modelarea istoriei moderne”, jurnalistul britanic David Aaronovitch a descris această paranoia politică ca un fel de voodoo al epocii social media în care trăim. Alegerea cuvintelor este importantă. Așa după cum doctorul Voodoo François „Papa Doc“ Duvalier a arătat în timpul dictaturii sale de 15 ani din Haiti, în cazul în care nu există o bază pentru legitimitatea politică, că paranoia conducătorului trebuie să fie neobosită.

Papa Doc a transformat frica în formă de magie neagră politică. Orice haitian care punea sub semnul întrebării regimul dictatorial se putea aștepta să fie executat – de multe ori în public și într-un mod violent, teatral – de temutul Tonton Macoute, subordonatul lui Papa Doc. Criticii străini își aveau reputația aruncată la gunoi. Graham Greene, care a disecat regimul lui Papa Doc în romanul său „Comedianții”, a fost caracterizat ca dependent de Benzedrină – și chiar mai rău – de către propagandiștii sistemului. La rândul său, Putin nu este străin de astfel de tactici.

În prezent, Occidentul se confruntă cu ceva similar. Președintele SUA, George H.W. Bush, a devenit faimos pentru că a avertizat asupra pericolului „economiei voodoo”. Astăzi, ne confruntăm cu o formă de politică voodoo: un regim bazat pe „adevăruri alternative” și teorii fără fundament și instabile care îi vrăjesc pe cetățenii care se chinuie să înțeleagă o economie și o lume globalizată de care se simt îngroziți.

Trump, Kaczyński, și Putin îmbrățișează această abordare, pentru că funcționează. Indiferent dacă, sau în ce măsură, ei cred în ceea ce afirmă, sunt siguri că pentru mulți dintre susținătorii lor, magia nu va dispărea, indiferent cât de rău ar greși sau cât de mult ar minți.

Copyright: Project Syndicate 2017 – When Obama Is Always Listening