În economie, încrederea se construiește în decenii și se pierde în secunde. Începând de anul acesta, ClubEconomic își propune să fie parte a acestei reconstrucții, oferindu-vă produsul de față (revista ClubEconomic), realizat în colaborare cu Project Syndicate.

În 2026 traversăm o frontieră invizibilă a istoriei. Dacă ediția globală a Project Syndicate ne avertizează asupra fragilității prezentului, proiectul nostru își propune să exploreze și autohton fundamentul pe care putem reconstrui: încrederea. Într-o epocă în care busolele geopolitice par defecte, iar algoritmii par să ne decidă viitorul, acest „activ intangibil” devine singura monedă de refugiu care mai contează cu adevărat.

Trăim ceea ce analiștii numesc „sfârșitul interregnumului”. Vechea ordine mondială, clădită pe dărâmăturile anului 1945, s-a dizolvat sub ochii noștri. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă nu a fost doar un eveniment electoral, ci un semnal de alarmă pentru o întreagă arhitectură globală. Așa cum subliniază laureatul Nobel Joseph Stiglitz în paginile acestei ediții, hegemonia americană s-a retras din rolul de garant al stabilității, lăsând în urmă un vid pe care mulți încearcă să-l umple, dar puțini știu să-l gestioneze. În acest peisaj de „derivă geopolitică”, Europa se trezește singură în fața propriilor oglinzi. Fără „umbrela” protectoare a Washingtonului și sub presiunea unei Asii care își caută propria cale, bătrânul continent este forțat să își definească o autonomie strategică. Dar cum poți construi o armată, o economie sau o politică externă comună fără a avea, mai întâi, încredere în vecinul de la frontieră?

Pe plan financiar, metafora „Bear Head” – spectrul unei piețe în scădere – bântuie cancelariile lumii. Nu este vorba doar despre o recesiune ciclică, ci despre o criză de încredere în instrumentele care au definit prosperitatea ultimelor decenii. Când economiști precum Carmen Reinhart vorbesc despre erodarea statutului dolarului sau despre „Era Stagflației”, ei nu discută doar despre procente și indici bursieri, ci despre prăbușirea unei promisiuni.

Pentru publicul român, aceste dinamici globale se traduc într-o întrebare simplă: în ce mai putem crede? Într-un context în care inflația a devenit o prezență constantă, iar predictibilitatea fiscală pare un lux al trecutului, ClubEconomic intervine cu câteva judecăți de valoare ale unor analiști autohtoni, pentru a decoda mecanismele de supraviețuire. Nu suntem doar traducători ai gândirii globale, ci interpreți ai acesteia într-un context local, oferind acea claritate care permite transformarea fricii în strategie.
ClubEconomic își asumă rolul de filtru. Într-o mare de zgomot digital, ne propunem să fim un port al acurateței. Credem că expertiza umană, verificată și asumată de nume mari ale economiei mondiale precum și de experți români, rămâne antidotul suprem împotriva dezinformării.

Lansarea acestui proiect pilot nu este întâmplătoare. „The Year Ahead 2026” este de fapt o continuare a unui demers anterior realizat împreună cu revista Economistul și este prin definiție un exercițiu de posibilitate. Unul dintre titlurile majore ale ediției din 2026, „Anul care ar putea fi”, ne lasă o fereastră deschisă. Depinde de noi dacă acest an va fi marcat de colapsul cooperării sau de renașterea unor noi forme de solidaritate economică. ClubEconomic împreună cu partenerul PS nu oferă doar diagnoze, ci și instrumente de navigare. Vă invităm să parcurgeți această ediție nu ca pe o lectură pasivă, ci ca pe un manual de construcție.

Încrederea nu se cerșește, ea se cultivă prin transparență, rigoare și curajul de a privi adevărul în față, oricât de incomod ar fi.
Concluzia este pe cât de simplă, pe atât de implacabilă: într-o lume în derivă, singura ancoră reală rămâne încrederea – în datele corecte, în partenerii de cursă lungă și în capacitatea noastră de a înțelege „anul care ar putea fi” înainte ca acesta să ne surprindă.

Bun venit în comunitatea celor care aleg să înțeleagă, nu doar să asiste. Bun venit la ClubEconomic – TYA2026!

de Daniel Apostol,
analist economic și expert în politici publice

România a înregistrat oficial o recesiune tehnică, confirmată de datele seci ale statisticii. S-a terminat un ciclu alimentat de mirajul consumului pe datorie. E drept că frâna pusă de guvern consumului provoacă un disconfort acut în buzunarele cetățenilor și în bilanțurile firmelor. Dar o disciplină bugetară severă, dublată de o injecție semnificativă în infrastructură, poate fi singura cale onestă care ne-a mai rămas pentru o însănătoșire economică reală, transformând o scădere conjuncturală într-un fundament pentru creșterea sustenabilă de mâine.

Economia româniei a încetat să mai ruleze cu motorul ambalat artificial doar pe panta consumului. Cifrele publicate de Statistică nu sunt doar indicatori tehnici, ci oglindirea realității pe care mulți refuză să o accepte: nu poți construi prosperitate infinită pe un deficit care galopează mai repede decât producția. Scăderea de 1,9% din ultimul trimestru al anului trecut, succedând declinului anterior de 0,2% în trimestrul III, oficializează starea de „recesiune tehnică”. Este, în termeni cârciumărești, momentul în care nota de plată ajunge la masă, iar portofelul e gol și resursele de amânare a plății s-au epuizat.

Pentru cetățeanul de rând, această frână nu este o abstracție, ci o presiune palpabilă. Ea se traduce prin prudență la raft, prin teama de a mai împrumuta bani de la bancă și prin înghețarea aspirațiilor de expansiune în gospodăria personală. Într-o economie care se contractă, piața muncii devine un teren minat de incertitudine. Companiile, prinse între scăderea cererii și costurile ridicate ale finanțării, intră într-un mod de supraviețuire. Planurile de investiții private sunt puse în așteptare, iar retenția de personal devine o provocare mai mare decât dezvoltarea. Altfel spus, crește riscul de șomaj.

Este o perioadă de „iarnă economică” în care micile afaceri, coloana vertebrală a clasei de mijloc, resimt cel mai dureros absența lichidității. Blocajul financiar amenință să se propage ca un virus tăcut, unde întârzierea unei plăți de către un mare jucător poate dărâma un întreg lanț de furnizori locali. Este un preț social mare, unul pe care populația îl plătește pentru anii în care creșterea PIB-ului a fost dopată de importuri și consum, nu de valoare adăugată.

Disciplina ca medicament, nu ca pedeapsă

În acest peisaj sumbru, poziția premierului Ilie Bolojan apare ca o disonanță necesară. Refuzul de a „îndulci” pastila amară și insistența pe disciplina bugetară reprezintă o schimbare de paradigmă politică. Mult timp, răspunsul Bucureștiului la criză a fost populismul: injecții de bani care au alimentat inflația, subvenții care au mascat ineficiența și o fugă perpetuă de responsabilitatea fiscală.

Bolojan a trasat o linie a austerității. Disciplina bugetară nu trebuie privită ca o pedeapsă aplicată unei națiuni, ci ca o intervenție chirurgicală menită să curețe finanțele publice de „grăsimea” neproductivă. Reducerea cheltuielilor statului și limitarea deficitului sunt măsuri dureroase, dar ele sunt singurele care pot stabiliza economia și moneda națională și pot reda încrederea investitorilor pe termen lung. Fără această rigoare, recesiunea tehnică s-ar putea transforma rapid într-o depresiune cronică, cu inflație scăpată de sub control și un stat în pragul incapacității de plată.

Dar atenție: esența unei strategii de „austeritate inteligentă” nu constă doar în tăieri. Adevărata valoare a acestui moment de cumpănă este direcția în care vor fi trimiși banii economisiți. Canalizarea fondurilor către proiectele de infrastructură și investițiile majore reprezintă „motorul de rezervă” care poate scoate România din impas.

Spre deosebire de consum, care aduce un beneficiu efemer, un kilometru de autostradă, o magistrală de cale ferată, o centrală energetică de amploare sau un spital modernizat reprezintă capital fix care generează profit pe zeci de ani. Aceste investiții creează locuri de muncă reale, reduc costurile logistice pentru firme și cresc atractivitatea României pentru marii jucători industriali. Este trecerea de la economia de subzistență la economia de construcție. În timp ce consumul ne-a oferit iluzia bogăției, investițiile de acest gen ne oferă infrastructura bogăției.

În mod simbolic, la doar câteva ore după ce recesiunea tehnică devenea certitudine statistică, agenția de rating Fitch a emis verdictul așteptat cu sufletul la gură de piețele financiare. Menținerea calificativului BBB minus (investment grade) reprezintă o gură de oxigen vitală pentru București, confirmând că, în ciuda contracției economice, România rămâne în „lumea bună” cotată favorabil pentru investiții. Este un semnal de încredere rarisim într-un moment de declin, care sugerează că agențiile internaționale nu sancționează scăderea temporară a PIB-ului, ci validează direcția reformelor structurale.

Totuși, raportul Fitch nu este un cec în alb, ci un avertisment nuanțat. Menținerea perspectivei negative reflectă îngrijorările persistente privind sustenabilitatea finanțelor publice și vulnerabilitatea în fața șocurilor externe. Pentru investitori, mesajul este clar: România este pe drumul cel bun al disciplinei fiscale, dar marja de eroare a dispărut. Orice derapaj de la calendarul investițiilor în infrastructură sau orice cedare în fața presiunilor populiste din interiorul coaliției ar putea trimite ratingul țării în zona junk, scumpind drastic împrumuturile exact când avem mai mare nevoie de ele. Prin ochii Fitch, recesiunea actuală este văzută ca un cost asumat pentru a evita un dezastru mult mai mare.

Astfel, rigoarea bugetară încetează să mai fie doar o opțiune politică a premierului Bolojan și devine singura garanție că România își păstrează credibilitatea pe harta economică a lumii, transformând o etapă de suferință într-un fundament pentru o relansare stabilă.

Recesiunea tehnică anunțată este, fără îndoială, o veste proastă pentru prezent, dar poate fi o veste bună pentru viitor. Ea reprezintă frâna de urgență necesară pentru a opri o derivă periculoasă. Succesul României depinde acum de capacitatea guvernării de a rămâne imună la sirenele populismului electoral și de a menține cursul disciplinei bugetare.

Dacă această perioadă de restriște va fi folosită cu onestitate pentru a finaliza marile șantiere necesare ale țării și pentru a curăța aparatul de stat de ineficiență, atunci „tratamentul Bolojan” va fi amintit nu ca momentul în care economia s-a oprit, ci ca momentul în care a început să fie construită pe baze solide.

Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondatorul ClubEconomic și România Durabilă, prim-vicepreședinte al ASPES și directorul general al FPE.

de Valeriu IVAN,
analist CAPOS

Încrederea nu apare în bilanțuri, dar decide viteza încheierii contractelor, prețul capitalului și spațiul de manevră al politicilor publice. Ea reduce costurile de tranzacție, face posibil creditul și transformă anticipațiile dispersate în coordonare colectivă. Când se erodează, economia nu se oprește, dar funcționează greoi, încâlcit – dobânzi și prime de risc mai mari, preferință pentru lichiditate, litigii și proceduri care consumă timp fără a crea valoare.

La nivel global, 2026 se conturează ca un an al stabilizării prudente, într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Observăm timiditate în normalizarea monetară, reasamblări de lanțuri valorice, concurență tehnologică accelerată și o geopolitică ce intră tot mai agresiv în calculul investițional. Europa traversează aceste teste sub câteva constrângeri suplimentare, precum nevoia de a împăca securitatea, competitivitatea și tranziția verde cu reguli fiscale mai stricte și cu o societate obosită de volatilitate. În acest cadru, încrederea devine un activ strategic, iar credibilitatea instituțiilor contează aproape cât resursele.

Pentru România, încrederea rămâne, înainte de toate, o chestiune de guvernanță economică. Convergența materială coexistă cu o convergență instituțională incompletă, vizibilă în creșterea economică modestă însoțită de volatilitatea regulilor sau în integrare europeană cu disciplină internă cel mai adesea impusă din afară. Investițiile private, atâtea câte sunt, funcționează în continuare fără o „platformă” națională care să reducă riscurile de tranzacționare, de reglementare și de execuție.

În economia încrederii, prima axă este credibilitatea fiscal-bugetară. Consolidarea nu reprezintă un scop în sine, ci instrumentul prin care statul își recâștigă sustenabilitatea și își creează spațiu pentru investiții fără a împinge economia într-o spirală a dobânzilor și a măsurilor improvizate. Încrederea se formează atunci când traiectoria bugetară este multianuală, explicită și respectată, iar modificările de taxe sunt rare, anunțate din timp, evaluate ex ante și supuse deliberării publice. Eroziunea încrederii se vede în simptome recurente, precum acte normative cu impact fiscal adoptate intempestiv, excepții care se multiplică până când regula devine opacă și amnistii care transmit semnalul că disciplina este negociabilă. Pentru mediul privat, astfel de episoade cresc costul finanțării, sporesc prudența investițională și măresc valoarea economică a așteptării: companiile preferă să amâne decizia decât să o ia într-un cadru instabil.

A doua axă este predictibilitatea reglementării. Riscul de reglementare nu derivă doar din nivelul taxării, ci din instabilitatea ei și din distanța dintre normă și aplicare. Când regulile se schimbă frecvent, decizia de investiție devine un pariu pe calendarul politic, nu un calcul economic. Suplimentar, această abordare întreține arbitrariul la cote periculoase. El poate susține un regim de rente și este un simptom al capturii. Câștigă actorii capabili să transforme lipsa de transparență în avantaj – intermediari, furnizori protejați, companii cu acces preferențial și segmente administrative pentru care incertitudinea devine „monedă” de negociere. Pierzătorii sunt într-o zonă difuză – contribuabilii corecți și firmele competitive, dispersate și mai greu de reprezentat. Ruperea acestui echilibru cere transparență prin standardizare și automatizare procedurală, claritatea motivării deciziei, criterii auditabile și sancțiuni predictibile pentru abatere.

A treia axă este capacitatea de execuție a statului, adică transformarea resurselor în active publice funcționale. România are o problemă de proiectare, de achiziție și de management al contractelor, nu doar o problemă de finanțare. Execuția este un indicator direct al încrederii. Când licitațiile sunt credibile, contractele sunt gestionate profesionist, iar plățile sunt făcute la timp, concurența crește, costurile scad și apar investiții private complementare. Când execuția este lentă și contestată, apar două efecte economice toxice. Se scumpește proiectul prin prelungire și se erodează credibilitatea viitoare, deoarece actorii raționali includ în preț „riscul de stat” – riscul de întârziere, de modificare, de litigiu și de neplată. Această perspectivă are și o dimensiune europeană, deoarece nu contează doar absorbția, ci și calitatea investiției – infrastructură funcțională, energie mai ieftină și mai curată, digitalizare a relației stat-cetățean. Când proiectele sunt gândite pentru efect economic și livrate la timp, ele produc încredere prin demonstrație, însă când sunt doar ritual procedural produc cinism și amplifică neîncrederea.

A patra axă privește justiția economică și guvernanța concurenței. Investitorul nu cere absența conflictelor, ci ca ele să fie soluționate corect, într-un timp util economic. Durata procedurilor, consecvența jurisprudenței, predictibilitatea sancțiunilor și disciplina executării hotărârilor intră implicit în orice plan de afaceri. Într-o economie cu neîncredere intrinsecă, contractul se încețoșează, costul de conformare urcă, iar companiile sunt împinse spre zone informale sau spre dependența de relații personale. Într-o economie cu încredere, contractul se subțiază și se clarifică, concurența se intensifică, iar inovația devine o strategie, nu un act de curaj izolat.

A cincea axă este încrederea financiară, reprezentată sintetic prin monedă, intermediere și mecanisme de finanțare pe termen lung. România are nevoie ca economisirea internă să se transforme în investiție de durată, nu doar în consum sau în plasamente defensive. În acest context, încrederea înseamnă, înainte de toate, credibilitate macromonetară, adică anticipații inflaționiste ancorate și coerență între politicile fiscală și monetară. Când anticipațiile se dezancorează, prima de risc urcă, presiunea pe curs se amplifică, iar creditul se scumpește și se restrânge (prin dobânzi, condiții și aversiune la risc). Când sunt ancorate, costul capitalului coboară, maturitățile se prelungesc și investiția devine planificabilă.

O zonă economică în care România plătește, încă, un cost ridicat al neîncrederii este cea în care statul rămâne actor direct – întreprinderile publice. Investițiile în energie, transport și utilități vor depinde nu doar de bani, ci și de guvernanță: consilii profesioniste, criterii de performanță, transparență a achizițiilor și o separare reală între obiectivele publice și cele personale. Când statul este simultan arbitru și jucător, iar regulile se negociază informal, piața răspunde prin prudență, iar capitalul privat se retrage exact din sectoarele cu efect de antrenare.

Tranziția energetică, deși prezentată adesea ca agendă „verde”, este, mai degrabă, o agendă de gestionat avarii. România are șanse de a câștiga din diversificare și din poziționarea regională, însă doar dacă oferă suport și predictibilitate, materializate în autorizări rapide, rețele modernizate, reguli stabile pentru investiții și un cadru de sprijin coerent. Investitorul în capacități energetice operează pe orizonturi lungi de timp, iar atunci când mediul economic este plin de volatilitate, proiectele se amână, iar costul final al tranziției urcă. Totodată, implicarea directă a statului în producția de energie și favorizarea vădită a propriilor companii scade interesul capitalului privat pentru acest sector, cu efect defavorabil în prețul energiei pe termen mediu și lung.

Încrederea se construiește și prin calitatea interacțiunii cotidiene dintre stat și economie. În acest context, digitalizarea nu este un moft tehnologic, ci un instrument de reducere a arbitrariului prin mai puțin contact, mai multă transparență și trasabilitate. Un stat care își digitalizează serviciile, își publică datele în formate comparabile și își standardizează procedurile transmite un semnal economic limpede despre faptul că este interesat în mod real de dezvoltare, iar timpul privatului are valoare și regulile nu depind de relații.

Dintr-o perspectivă socială, migrația și demografia sunt, în termeni economici, indicatori ai încrederii în viitor. Oamenii pleacă nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru sisteme previzibile, servicii publice funcționale și reguli care protejează efortul individual. Competiția pentru forță de muncă calificată se va accentua, iar o economie care nu poate oferi un orizont credibil de mobilitate socială va plăti prin deficit de competențe, productivitate slabă și presiune salarială neacoperită de valoare adăugată. Încercările de a obliga performanța să suporte incoerențele și inadvertențele guvernării nu pot avea sorți de izbândă. Doar enervează și grăbesc declinul. Performanța urmează invariabil calea pe care este apreciată și se poate dezvolta.

România nu are nevoie de „mai mult” sau „mai puțin” stat, ci de stat previzibil, executiv și responsabil. Încrederea nu se proclamă, ci se măsoară: în prima de țară, în timpii de autorizare, în contestații, în proiecte livrate la timp sau în viteza justiției comerciale. Neîncrederea se acumulează și devine din ce în ce mai mult o frână pentru productivitate și pentru creștere economică. Când firmele nu au încredere în stabilitatea regulilor, își reduc orizontul investițional. Când cetățenii nu au încredere în instituții, preferă strategii individuale de protecție, precum retragerea din economia formală, evitarea fiscală, consumul de siguranță sau investițiile defensive. La nivel agregat, baza de impozitare se îngustează, iar statul reacționează prin instrumente brutale – controale, taxe ad hoc, plafonări – care, la rândul lor, amplifică neîncrederea. Este un cerc vicios în care economia „se apără” de propriile instituții.

Pentru a face vizibile aceste aspecte, poate fi util un tablou trimestrial al „costului neîncrederii” – construit ca sistem de avertizare timpurie, nu ca exercițiu statistic – ce ar include atât indicatori de eficiență, cât și indicatori de stres. Pot fi monitorizate prima de risc, dispersia randamentelor pe scadențe și mișcările abrupte ale curbei (semnal de refinanțare dificilă), volatilitatea cursului, arieratele și termenele de plată (mai ales în relația stat–firme), numărul de contestații și durata autorizărilor, precum și indicatori de lichiditate (de tip spreaduri) care preced adesea deteriorarea finanțării.

Perspectiva propusă nu reprezintă o prognoză numerică, ci o opțiune de guvernanță. În scenariul favorabil, consolidarea fiscală devine semnal de credibilitate, investițiile publice se convertesc în productivitate, iar capitalul privat găsește un mediu de planificare. În scenariul nefavorabil, ajustarea se face prin improvizație, regulile se schimbă sub presiune, iar economia își conservă energia în mecanisme defensive. Între cele două scenarii stă un lucru aparent imaterial, dar profund economic – capacitatea de a transforma încrederea dintr-un subiect socio-economic într-o politică publică explicită, măsurabilă și repetabilă. În ultimă instanță, încrederea este un bun public cu randament economic ridicat, pentru că scurtează distanța dintre intenție și investiție, dintre lege și aplicare, dintre promisiune și rezultat. Pentru România, 2026 poate fi anul în care încrederea încetează să fie marginalizată și începe să fie administrată.

Valeriu Ivan este analist al Centrului de Analiză şi Prognoză pentru Orientări Strategice (CAPOS).

de Radu Magdin,
CEO al Smartlink Communications

În momentele de criză sau de oboseală colectivă, politica are un reflex aproape mecanic: caută soluții în instituții, în proceduri, în pachete de măsuri.
Sau în populism, mai mult sau mai puțin deșănțat. De multe ori însă, adevărata problemă nu este lipsa de politici, ci lipsa de stare. Lipsa de sentiment. Lipsa acelui impuls invizibil care face o societate să creadă din nou că lucrurile se pot mișca în bine și să acționeze ca și cum ar crede.

Astăzi, în România, încrederea în politică și în instituții este joasă. Nu dramatic de joasă, dar persistent erodată. Suficient cât să blocheze entuziasmul, să tempereze consumul, să amâne investițiile și să transforme orice reformă într-un exercițiu defensiv în care nimeni nu mai crede cu adevărat.

Într-un astfel de context, relansarea nu poate veni doar de sus, din Palat sau din Parlament. Ea trebuie să vină și din lateral, și de jos, și din zonele care lucrează cu emoția, cu sensul și cu aspirația – exact acolo unde politica românească nu mai ajunge de ani buni. Întrebarea nu este dacă avem politici corecte. Întrebarea este dacă mai avem combustibil emoțional pentru a le implementa și a crede în ele. Și aici, politica singură nu mai poate.

Când orașele și țările se schimbă prin atmosferă

Istoria recentă arată că marile reveniri nu sunt doar economice, ci și culturale. Cifrele vin după atmosferă, nu înainte.

New Yorkul anilor ’90 este exemplul clasic. Rudy Giuliani a fost primar într-un moment în care orașul era perceput ca periculos, obosit, aproape irecuperabil. Criminalitatea era ridicată, investițiile scăzute, clasele mijlocii plecau spre suburbii. Politicile de ordine publică au contat, fără îndoială „broken windows theory” pusă în aplicare, creșterea numărului de polițiști, toleranță zero pentru delicte minore.

Dar la fel de importantă a fost campania de recâștigare a încrederii, sentimentul că orașul își recapătă controlul asupra propriei narațiuni.

New Yorkul a redevenit cool înainte de a redeveni complet sigur. Artiștii au rămas, cluburile au continuat să funcționeze, galerii de artă au început să se redeschidă în SoHo și Tribeca. Mesajul cultural era clar: New Yorkul nu este mort, este doar în tranziție. Iar asta a atras oameni, capital, energie mult înainte ca statisticile de criminalitate să se normalizeze complet. Mesajul era simplu, dar puternic: lucrurile se schimbă, iar schimbarea este de partea ta.

Această idee, repetată de primari, de media, de creatori culturali, de oameni de afaceri, a produs efecte economice reale și măsurabile. Pentru că investitorii, consumatorii și creatorii reacționează nu doar la statistici, ci la atmosferă. Ei investesc acolo unde simt că momentumul este pozitiv, chiar dacă datele sunt încă mixte.

Dubaiul anilor 2000 oferă o variantă diferită, dar la fel de instructivă. Emiratele nu aveau infrastructură turistică, nu aveau tradiție culturală globală, nu aveau brand recunoscut. Aveau însă viziune și entuziasm contagios. Au construit nu doar hoteluri și malluri, ci o narațiune: Dubai este viitorul. Este locul unde totul este posibil, unde limitele nu există, unde ambițiile se transformă în realitate. Această narațiune a fost susținută prin evenimente la Dubai Shopping Festival, Formula 1, concerte globale, expoziții, huburi tech.

Nu au așteptat ca infrastructura să fie perfectă pentru a începe să comunice optimism. Au comunicat optimismul în timp ce construiau infrastructura. Și funcția: Dubai a devenit destinație globală nu pentru că era perfectă, ci pentru că simțeai că se mișcă rapid și că vrea să te ia cu ea.

 Singapore-ul lui Lee Kuan Yew a folosit sentiment în mod strategic chiar și în contextul unui regim autoritar. Lee a înțeles că o națiune care tocmai ieșea din sărăcie și instabilitate avea nevoie nu doar de planuri economice, ci de mândrie națională credibilă. A folosit educația, sportul, evenimentele culturale, politica externă activă pentru a crea sentimentul că Singapore contează, că singaporezii construiesc ceva unic.

Reformele economice, zona liberă, atragerea multinaționalelor, investițiile în educație au fost esențiale. Dar la fel de esențială a fost construirea unei identități colective care să facă singaporezii să creadă că merită să rămână, să investească, să construiască acolo.

Sentimentul de apartenență la un proiect câștigător a transformat Singapore dintr-un port colonial într-un hub global.

Things can only get better

Alegerile britanice din 1997 au oferit poate cel mai clar exemplu de sinergie între politică și pop culture din istoria recentă. Campania lui Tony Blair a fost însoțită de melodia „Things Can Only Get Better” de la D:Ream, care a devenit nu doar un slogan, ci un sentiment colectiv, un moment cultural. Nu conta dacă fiecare alegător credea în fiecare promisiune din manifestul Labour.

Conta că exista o stare de optimism, o idee de reset, o energie de început. Marea Britanie ieșea din aproape două decenii de guvernare conservatoare marcată de tensiuni sociale, declin industrial, cinism generalizat. Blair a oferit nu doar politici alternative, ci o schimbare de ton.

Cool Britannia, mișcarea culturală care a însoțit ascensiunea lui Blair, nu a fost orchestrată din Downing Street, dar a fost amplificată și încurajată de acolo. Oasis, Blur, Spice Girls, Damien Hirst, Alexander McQueen – toți au devenit parte dintr-un sentiment că Marea Britanie este din nou relevantă, creativă, tânără. Blair a înțeles că acest sentiment poate fi convertit în capital politic și economic.

Acea campanie a reușit să transforme speranța într-un activ politic și economic real.

Marea Britanie a intrat într-o perioadă de încredere sporită, de consum robust, de deschidere către investiții străine. Cultura pop, artiștii, creatorii au fost parte din acest efort, nu ca instrumente de propagandă, ci ca traducători de emoție – ei au făcut ca optimismul
să pară autentic, nu fabricat.

Efectul economic a fost măsurabil: creștere susținută, investiții străine directe în creștere, Londra consolidată ca centru financiar global, industrii creative în expansiune. Sentimentul a precedat cifrele și le-a făcut posibile.

România: când politica nu mai poate singură

România se află astăzi într-un punct similar de oboseală colectivă, dar fără un catalizator de stare. Politicul livrează sub așteptări sau,
mai precis, politicul nu mai reușește să genereze încredere nici măcar  atunci când livrează ceva funcțional. Chiar și atunci când deciziile sunt corecte din punct de vedere tehnic, ele sunt percepute ca reci, tehnice, distante, lipsite de sens. Într-un asemenea climat, este nerealist să cerem politicii să refacă singură încrederea.

Politica românească actuală nu are nici credibilitatea, nici energia, nici capacitatea de comunicare necesare pentru a reconstrui optimismul colectiv. Și dacă așteptăm ca politica să se reformeze suficient pentru a putea face acest lucru, vom aștepta ani, poate un deceniu.

De aceea, devine esențial rolul altor piloni ai societății. Mediul de business și polul de idei – academic, societate civilă, artiști, creatori de conținut, jurnalism independent, industrii creative – trebuie să compenseze acest deficit de încredere. Nu prin opoziție față de stat, nu prin înlocuirea statului, ci prin completare. Prin construirea unei narațiuni paralele care să funcționeze când politica nu mai funcționează. Sectorul privat are resursele.

Are capacitatea de a finanța proiecte, evenimente, inițiative care generează optimism și mișcare. Ceilalți – oamenii de idei, creatorii, artiștii – au pasiunea, creativitatea, capacitatea de a spune povești care contează și de a reconstrui legătura emoțională dintre cetățeni și ideea de viitor.

Exemple concrete ar putea include:

Un festival anual al inovației românești – nu guvernmental, ci susținut de sectorul privat și comunitatea tech – care să celebreze și să conecteze startupurile, companiile de succes, antreprenorii diasporei, universitățile. Nu ca laudă goală, ci ca demonstrație că inovația românească există, scalează și merită investiție.

O campanie culturală cross-sectorială care să pună România pe harta creativității globale – film, muzică, design, artă digitală. Nu prin subvenții ineficiente, ci prin cofinanțare privată, parteneriate cu platforme globale, vizibilizare strategică. Artiști români care au succes global ar putea fi conectați cu branduri românești, cu evenimente locale, cu promovarea României ca destinație creativă.

O rețea de mentorat antreprenorial la scară, unde antreprenori de succes, manageri seniori, diaspora de business se conectează sistematic cu tineri din licee și universități, nu prin discursuri motivaționale, ci prin proiecte concrete, stagii plătite, competiții de idei cu finanțare reală.

Investiții vizibile în spații publice de calitate – parcuri, zone pietonale, huburi culturale – finanțate de companii private în parteneriat cu primării funcționale. Când oamenii văd că spațiul lor urban se îmbunătățește vizibil, fără să aștepte ani de birocrație, încep să creadă că lucrurile se pot schimba.

Pop culture ca infrastructură invizibilă

Artiștii, creatorii, influencerii culturali sunt adesea subestimați în analizele economice serioase. Sunt tratați ca entertainment, ca bonus, ca ceva care vine după ce economia funcționează. Și totuși, ei sunt cei care dau tonul unei generații, care pot face ca ideea de „a rămâne”, „a investi”, „a construi” să pară din nou atractivă, nu naivă sau pierdută dinainte. Nu este vorba despre festivism sau escapism, despre distragerea atenției de la probleme prin distracție ieftină.

Este vorba despre normalizarea optimismului. Despre crearea unui climat cultural în care speranța nu mai este percepută ca naivitate, iar ambițiile mari nu mai sunt ridiculizate preventiv.

O societate care râde, creează, se exprimă liber, consumă cultură de calitate este o societate care consumă economic, investește în viitor și riscă capital și energie în proiecte noi. Pop culture nu este un lux într-o criză, ci o formă de infrastructură invizibilă care susține relansarea economică prin menținerea moralului colectiv și a dorinței de a participa.

Când artiști, creatori de conținut, jurnaliști, oameni de idei vorbesc despre România ca despre un loc cu potențial – nu propagandistic, ci autentic – ei schimbă percepția. Schimbă felul în care tinerii privesc decizia de a pleca sau de a rămâne. Schimbă felul în care diaspora privește posibilitatea de a investi acasă. Schimbă felul în care investitorii străini evaluează riscul de reputație al României.

Exemplul Estoniei digitale este relevant aici. Estonia nu este percepută global ca un hub tech doar pentru că are e-governance funcțional. Este percepută așa pentru că și-a comunicat povestea obsesiv  – prin conferințe, prin programe de e-Residency, prin startup-uri care vorbesc despre „Estonian mafia” în Silicon Valley. Au transformat succesul tehnic în narațiune culturală, iar narațiunea culturală a atras capital, talente, vizibilitate.

România are povești de succes comparabile – UiPath, Bitdefender, ecosistemul de outsourcing IT, industria de gaming. Problema nu este lipsa de substanță, ci lipsa de narațiune coerentă și amplificată. Avem exemple, dar nu avem sentiment colectiv construit în jurul lor.

Patrioții relansării, versiunea 2007 nu 2028+

România are nevoie de o nouă formă de patriotism, unul al relansării. Nu zgomotos, nu agresiv, nu exclusivist, nu nostalgic. Un patriotism constructiv și orientat spre viitor: credem în potențialul nostru și acționăm ca atare. Nu vorbim doar despre el, nu ne plângem că alții nu îl recunosc, pur și simplu îl punem în mișcare. Antreprenorii care investesc în România când ar putea pleca sau să își mute capitalul în afară.

Artiștii care aleg să creeze aici și să exporte de aici, nu să plece și să uite de origine. Universitarii care rămân conectați la lume, dar ancorați în România, aducând standarde globale, dar aplicându-le local.

ONG-urile care construiesc comunități, care rezolvă probleme concrete fără să aștepte statul. Jurnaliștii care scriu cu responsabilitate, nu doar cu resentiment. Managerii care formează echipe de calitate și care tratează angajații ca pe oameni, nu ca pe resurse descartabile.

Aceștia sunt patrioții relansării. Nu sunt vizibili în parade, nu apar în discursurile oficiale, nu sunt decorați. Dar sunt cei care mențin țara în mișcare când politica stagnează. Dacă mediul privat pune la dispoziție resursele – capital, logistică, rețele – iar polul de idei și creație aduce energia, entuziasmul, capacitatea de a spune povești care contează, se poate crea un efect de antrenare care să depășească blocajele politice ale momentului.

Nu este vorba despre înlocuirea statului, ci despre crearea unui ecosistem paralel de încredere care să funcționeze când statul nu funcționează suficient. Miza nu este doar morală sau culturală, ci profund economică și strategică. Cu energie și entuziasm mobilizate corect, România poate restabili încrederea cetățenilor în capacitatea colectivă de a construi ceva funcțional. Poate reface încrederea consumatorilor, reducând economisirea preventivă și stimulând consumul. Poate revitaliza ambiția românească – nu prin declarații, ci prin exemple vizibile și replicabile.

Relansarea poate veni în 2027, nu în 2028 sau mai târziu (când va fi prea târziu).

Diferența dintre aceste timpi nu este tehnică, este psihologică. Este despre momentum. Dacă reușim să creăm sentiment pozitiv în 2026, efectele economice vor fi vizibile în 2027. Dacă așteptăm ca politica să se reformeze complet înainte de a începe, vom aștepta până în 2029 sau 2030, iar până atunci vom fi pierdut o generație de oportunități.

Diferența o face starea. Felul în care alegem să ne spunem povestea — ca țară în declin sau ca țară în tranziție. Felul în care alegem să ne susținem unii pe alții, prin cinism preventiv sau prin colaborare constructivă. Felul în care alegem să reconstruim fibra socială, nu prin frică, nu prin austeritate emoțională, ci prin sens, creativitate și încredere restabilită prin exemple concrete.

Sentimentul nu se fabrică prin campanii plătite din bani publici sau prin propaganda clasică. Se construiește prin autenticitate, prin consistență, prin acumulare de exemple pozitive care devin narațiune colectivă. Se construiește când oamenii văd că alții ca ei – nu politicieni, nu vedete inaccesibile, ci oameni normali cu resurse și curaj – construiesc ceva funcțional și reușit.

 Concluzie: de la reset emoțional începe relansarea

Sentimentul, dragi Palate, sentimentul. De acolo începe orice relansare care chiar ține, care nu este doar un titlu optimist într-un  raport oficial, ci o schimbare resimțită în viața de zi cu zi. Politica poate gestiona proceduri. Mediul de business și creatorii culturali pot gestiona speranța. Iar speranța, transformată în acțiune colectivă, devine creștere economică, investiții, consum, inovație. România nu are nevoie de un miracol economic.

Are nevoie de un reset emoțional, de momentul în care suficienți oameni încep să creadă din nou că merită să construiască aici, că efortul nu este inutil, că România nu este doar un loc de tranzit, ci un loc unde se întâmplă lucruri. Acest reset nu va veni de la Palat. Va veni din afaceri, din universități, din ateliere, din studiouri, din startupuri, din ONG-uri. Va veni din locurile unde oamenii nu mai așteaptă permisiunea nimănui pentru a începe.

Iar când vine, politica va trebui să se adapteze la el, nu invers. Pentru că sentimentul corect, la momentul potrivit, este mai puternic decât orice politică publică perfect redactată dar lipsită de suflet.

Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic.

de Răzvan Ștefan Tecuceanu,
Expert AI | arhitect de sisteme | antreprenor tech

În ianuarie, la Davos, inteligența artificială nu a mai fost un subiect de viitor. A fost prezent. A doua cea mai importantă macrotemă a lumii, imediat după geopolitică. Nu pentru că este o modă. Ci pentru că, în tăcere, A.I. a început deja să rescrie economia, educația, energia, securitatea, intimitatea și însăși arhitectura deciziilor noastre.

Privind spre 2026 prin lentila inteligenței artificiale, nu vedem un viitor îndepărtat. Vedem un prezent accelerat. O lume care se transformă mai rapid decât capacitatea noastră colectivă de a o înțelege. Aceasta este, poate, prima mare revoluție tehnologică din istorie în care puterea de calcul crește mai repede decât decât înțelepciunea umană.

Dar această accelerare nu este doar un motiv de îngrijorare. Este și sursa unor transformări profunde, cu potențial real de progres. Ca în orice mare schimbare istorică, aceeași forță care destabilizează vechile structuri poate crea unele mai bune. De aici începe partea luminoasă a lui 2026.

Yin: promisiunea unei lumi mai inteligente

Partea luminoasă a lui 2026 este, fără îndoială, impresionantă.

În companii, A.I. devine infrastructură invizibilă. Asistenții digitali reduc timpul de lucru, automatizează procese, accelerează decizii. În industrie, lanțurile logistice devin predictive. În finanțe, frauda este detectată în timp real. În cercetare, algoritmii descoperă structuri moleculare pe care mintea umană nu le-ar fi intuit niciodată.

În medicină, A.I. detectează tumori înainte ca ele să devină vizibile clinic. În farmacologie, proiectează antibiotice într-o lume în care rezistența bacteriană devine una dintre marile amenințări globale. În educație, tutorii virtuali promit lecții personalizate pentru fiecare copil, adaptate ritmului și stilului său cognitiv.

Poate cea mai importantă schimbare este democratizarea inteligenței. Pentru prima dată în istorie, accesul la cunoaștere nu mai este limitat de geografie, capital sau statut social. Un copil dintr-un sat poate avea un tutor mai bun decât orice profesor privat. Un antreprenor mic poate concura cu o corporație globală folosind aceleași instrumente cognitive.

Aceasta este promisiunea profund pozitivă a lui 2026: o lume mai eficientă, mai conectată, mai creativă.

Însă aceeași forță care face posibil acest progres conține și germenii instabilității. Pentru că atunci când inteligența se extinde mai repede decât regulile, cultura și responsabilitatea, echilibrul se pierde. Iar 2026 nu este doar anul promisiunilor, ci și momentul în care apar primele fisuri.

Yang: accelerarea care devine risc sistemic

În 2026, studiile Allianz avertizează deja: inteligența artificială nu mai este doar o oportunitate strategică, ci o categorie majoră de risc sistemic. Nu pentru că A.I. ar fi periculoasă în sine. Ci pentru că viteza ei depășește capacitatea noastră instituțională, juridică și psihologică de adaptare.

Companiile sunt prinse într-o presiune aproape imposibilă. Pentru a rămâne competitive, folosesc interfețe externe, încarcă acolo documente interne, date confidențiale. Adesea fără aprobarea managementului. Fără politici clare. Fără control real.

Datele, adevăratul aur al economiei moderne, încep astfel să părăsească firmele în mod invizibil. Aceasta nu este o problemă tehnologică. Este o problemă strategică.

Aurul invizibil: de ce privacy devine miza strategică a lui 2026

Inteligența artificială nu mai este o promisiune pentru viitor. Este deja pe birourile noastre, în browsere, în buzunare. Scrie e-mailuri mai repede decât putem gândi, rezumă contracte în câteva secunde, repară cod, schițează strategii, traduce idei în acțiuni.

În companii din întreaga lume s-a format un obicei discret: angajații, presați să livreze mai repede, folosesc instrumente A.I. externe. Un chatbot aici. Un asistent de programare dincolo. Un document „urcat doar o secundă”. Intenția este nevinovată. Efectul nu este. De fiecare dată când un document intern ajunge într-un sistem extern, se întâmplă ceva invizibil: datele ies din companie. Contextul iese din companie. Cunoașterea iese din companie.

În era industrială, valoarea venea din utilaje. În era digitală, valoarea vine din date. Nu din rapoarte. Ci din tipare. Procese. Decizii. Greșeli. Gândirea internă. Acesta este aurul. Și aurul se comportă diferit de bani. Odată ce îl dai, alții pot construi imperii cu el. Când datele interne sunt trimise în interfețe externe, nu se cere doar ajutor. Se alimentează, fără să se știe, inovația altcuiva.  Odată ce datele trec dincolo de granițele tale, nu mai controlezi valoarea lor viitoare.

Allianz plasează A.I. printre cele mai mari riscuri globale nu pentru că tehnologia dă greș, ci pentru că guvernanța rămâne în urmă.

Eu nu sunt împotriva A.I. Lucrez cu această tehnologie zilnic. Cred profund în puterea ei. Dar viteza fără proprietate este un târg pe care îl vom regreta. Datele nu sunt combustibil. Sunt ADN. Dacă îți dai ADN-ul, nu pierzi doar eficiență. Îți pierzi identitatea. Imperiile nu se prăbușesc prin invazii. Se prăbușesc când pierd controlul asupra resurselor lor.

Cursa parametrilor și planeta care plătește

În 2024–2025, industria A.I. a intrat într-o competiție aproape absurdă: cine construiește modelul cu cei mai mulți parametri. Mai mare înseamnă mai bun. Doar că, în arhitectura actuală, mai mare înseamnă mai multă energie, mai multă poluare, mai multă presiune asupra planetei. Centrele de date ajung să consume energia unui oraș. Marile companii discută deja despre minireactoare nucleare dedicate exclusiv A.I.-ului. Suntem într-o situație paradoxală: încercăm să construim inteligență distrugând exact resursele care ne permit să existăm.

Această direcție nu este sustenabilă. În acest context sa ne aducem aminte de  anii ’50, când cercetătorul Clair Patterson a descoperit că plumbul  din benzină otrăvea planeta. A fost ignorat. Industria era prea mare, prea influentă. Abia după decenii  lumea a înțeles.

Astăzi, A.I.-ul riscă să devină noul „plumb invizibil”. Nu toxic chimic, ci toxic energetic și ecologic.

Nu avem nevoie de mai mult hardware. Avem nevoie de arhitecturi noi, eficiență, idei diferite, poate rețele neuronale cuantice. 2026 trebuie să fie anul în care respirăm înainte să concurăm.

Deepfake: de la escroci primitivi la atacuri emoționale perfecte

Fraudele naive dispar. „Prinții din Zammoa” devin istorie. În locul lor apar atacuri construite cu precizie psihologică. Cu ajutorul A.I.-ului și al datelor publice, pot fi clonate vocile copiilor, chipurile lor, expresiile lor. Un părinte poate primi un apel în care pe ecran apare chipul copilului. Vocea este perfectă. Imaginea este reală. Copilul plânge. Cere ajutor. Cere bani. Aceasta nu mai este o fraudă financiară. Este un atac direct asupra celor mai profunde emoții umane.

Inteligența care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi

Pentru prima dată, tehnologia poate construi modele psihologice individuale: frici, dorințe, tipare emoționale. Pe baza lor, mesajele pot fi ajustate milimetric pentru a te conduce, aproape imperceptibil, spre decizia dorită. Nu mai vorbim despre publicitate. Vorbim despre micromanipulare cognitivă. Fiecare vede alt adevăr. Fiecare primește altă realitate. Fiecare este împins, pas cu pas, spre concluzia „optimă” pentru cine controlează algoritmul. Nu prin forță. Prin persuasiune invizibilă.

Adevărata manipulare nu este cea care te convinge, ci cea care te face să crezi că a fost ideea ta. Dacă eu încerc să vă conving de ceva, va pune rezistență. Va analiza. Va decide.Dar dacă reușesc să plantez în acea persoana o idee care pare că s-a născut din mintea sa, nu o va mai contesta. O va apăra chiar.

Așa funcționează algoritmii de influență. Ei nu vă spun ce să gândiți. Doar modelează terenul pe care gândurile voastre apar. Arată doar anumite informații, ascund altele.
Încearcă să creeze anumite emoții. Și, fără să ne dăm seama, nu mai alegem noi, ci aleg alţii pentru noi. De aceea, în secolul XXI, influența nu mai este o opțiune. Este un mediu. Trăim în el. Respirăm în el. Luăm decizii în el. Și aici apare întrebarea esențială:
cum ne protejăm libertatea de a gândi?

Răspunsul nu este să respingem A.I. Răspunsul este să folosim inteligență împotriva inteligenței. Vom avea nevoie de A.I. personalizată nu doar pentru productivitate, ci pentru apărare cognitivă. Tooluri care să ne arate unde suntem influențați. Care să explice de ce vedem anumite informații. Care să detecteze tipare de manipulare emoțională.

Așa cum avem antivirus pentru calculatoare, vom avea nevoie de antivirus pentru decizii. Aceasta este următoarea mare bătălie a A.I.: nu între companii, nu între state, ci între influență și autonomie.

Revoluția care trebuie să înceapă: educația

În fața acestui viitor, o singură strategie este cu adevărat decisivă. Educația. Copiii nu mai trebuie să memoreze. Copiii trebuie să înțeleagă. Să fie curioși. Creativi. Capabili să lucreze în echipe. Capabili să construiască sens. Pentru că joburile lor nici măcar nu există încă.

Într-o lume în care mașinile pot calcula, traduce, scrie și analiza mai repede decât oamenii, singurele competențe cu adevărat valoroase rămân cele profund umane: imaginația, empatia, gândirea critică, responsabilitatea. Dacă nu revoluționăm educația acum, A.I. nu va crea progres. Va crea polarizare.

Concluzie: 2026 ca an zero

Nu cred că 2026 trebuie să fie anul exploziei necontrolate a inteligenței artificiale. Sper să fie anul zero. Anul în care ne așezăm. Anul în care încetinim. Anul în care construim strategii reale, arhitecturi sustenabile, educație profundă și reguli etice clare.

Inteligența artificială nu ne va distruge. Dar ne va obliga să devenim, pentru prima dată în istorie, o specie responsabilă față de propria inteligență. Iar această responsabilitate nu se măsoară în viteză, ci în discernământ. De aceea, viitorul nu aparține celor care accelerează fără limite, ci celor care știu când să se oprească și să gândească.

Răzvan Ștefan Tecuceanu este expert AI cu peste 17 ani de experiență în dezvoltarea de soluții tehnologice avansate, fiind recunoscut pentru expertiza sa în inteligență artificială și digitalizarea proceselor complexe. Absolvent summa cum laude al facultății de matematică-informatică din Germania, acesta îmbină rigoarea tehnică cu o viziune umanistă asupra tehnologiei.
Prin prezența pe scene precum TEDx, Răzvan militează pentru o integrare etică a AI-ului, axată pe protecția datelor și îmbunătățirea calității vieții.

de Victor Grigorescu,
Expert în politici energetice și politici economice europene

În orice sector strategic, dar mai ales în energie, există o infrastructură invizibilă fără de care nicio strategie, cât de sofisticată, nu rezistă: încrederea. Vorbim frecvent despre capacități instalate, despre interconectări, despre scheme de sprijin sau mecanisme de piață. Nu vorbim însă suficient de mult și de deschis despre condiția de fond care face ca lucrurile să funcționeze – convingerea actorilor din piață că regulile jocului sunt stabile, că interlocutorii acționează cu bună-credință și că dezbaterea publică este orientată spre soluții, nu spre anihilarea adversarului.

Calitatea politicilor publice depinde într-o măsură mult mai mare decât suntem dispuși să admitem de acest capital intangibil. Când încrederea scade, primele efecte se văd în predictibilitate. Sectorul energetic operează cu orizonturi lungi: investițiile se amortizează în ani sau decenii, iar deciziile de astăzi modelează structura sistemului pentru o generație. În absența unui minim consens asupra direcției strategice, fiecare ciclu electoral tinde să aducă nu doar ajustări, ci repoziționări ample. Continuitatea este înlocuită de corecții succesive, iar ceea ce fusese prezentat drept prioritate devine, peste noapte, o opțiune secundară.

Aceste fluctuații de politică publică nu sunt doar expresia alternanței democratice, care este firească, ci consecința lipsei de încredere între actorii politici și instituționali. Fiecare nouă majoritate politică pornește de la premisa că ceea ce a fost construit anterior este fie greșit, fie suspect. În loc să existe o acumulare incrementală, apare tentația de a redesena arhitectura de la zero. Într-un domeniu precum energia, unde proiectele sunt complexe și interdependente, această abordare generează întârzieri, costuri suplimentare și, uneori, blocaje structurale.

Pentru investitori, volatilitatea normativă se traduce în riscul de reglementare. Costul capitalului crește, iar proiectele sunt evaluate nu doar prin prisma viabilității tehnice sau economice, ci și prin probabilitatea modificării cadrului legislativ înainte de recuperarea investiției. În consecință, unele inițiative sunt amânate, altele sunt redimensionate, iar cele mai prudente se mută în jurisdicții percepute ca fiind mai stabile. Așa se explică de ce România nu reușește, de exemplu, să devină o destinație credibilă pentru giga factories. România plătește indirect prețul neîncrederii prin investiții mai puține, prin competiție redusă și prin presiune asupra prețurilor la consumatorul final.

Lipsa de predictibilitate afectează și administrația publică. Dacă funcționarii și experții știu că o strategie elaborată cu efort și rigoare poate fi abandonată integral la următoarea schimbare politică, motivația de a construi politici pe termen lung scade. Sunt preferate soluții rapide, cu impact imediat, care pot fi comunicate ușor, în detrimentul reformelor structurale, mai puțin vizibile, dar esențiale pentru sănătatea sistemului. În timp, memoria instituțională se fragilizează, iar ciclul de învățare este întrerupt.

Un alt efect major al deficitului de încredere se manifestă în plan european. Politica energetică este astăzi profund integrată în arhitectura decizională a Uniunii. Obiectivele climatice, reforma piețelor, taxonomia investițiilor sau regulile privind ajutoarele de stat sunt rezultatul unor negocieri complexe, în care capacitatea de influență depinde de coerența și credibilitatea poziției naționale. Atunci când actorii relevanți de pe plan intern – guvern, parlament, autorități de reglementare, industrie, organizații profesionale – transmit mesaje divergente sau se contestă public, partenerii externi percep această fragmentare ca pe o vulnerabilitate.

În absența unui minim consens intern, mandatul de negociere devine neclar. Pozițiile pot fi ajustate sau retractate sub presiune politică internă, ceea ce reduce încrederea interlocutorilor în angajamentele asumate. În negocierile europene, credibilitatea este un atu strategic. Statele care reușesc să articuleze o linie coerentă și stabilă au o capacitate mai mare de a construi alianțe și de a influența rezultatul final. Cele care își expun public disensiunile majore riscă să fie percepute drept parteneri imprevizibili și să fie ocolite în momentele decisive.

Fragmentarea internă are și un efect subtil asupra capacității de anticipare. Într-un mediu european în continuă transformare, este esențial ca statele să-și definească din timp interesele și să investească în construcția de coaliții. Dacă energia dezbaterii interne este consumată în dispute de legitimitate și în suspiciuni reciproce, rămâne mai puțin spațiu pentru reflecție strategică și pentru inițiativă. Se ajunge astfel într-o poziție predominant reactivă, în care adaptarea la deciziile altora devine regula.

Poate cel mai puțin vizibil, dar cel mai profund efect al lipsei de încredere este degradarea dezbaterii interne. Politicile publice de calitate se construiesc prin confruntarea argumentelor, prin evaluări de impact solide și prin participare reală a actorilor afectați. Consultările nu ar trebui să fie simple formalități, ci mecanisme prin care informația relevantă ajunge la decident, iar riscurile sunt identificate din timp. Dacă însă participanții pornesc de la premisa că procesul este pur decorativ sau că decizia este deja luată, implicarea lor devine minimă sau pur formală.

În același timp, decidentul devine defensiv, interpretând orice critică drept atac politic. Dialogul se transformă într-o succesiune de poziționări rigide, iar spațiul pentru ajustări raționale se restrânge. În locul unei dezbateri tehnice, axate pe date și scenarii, apar narațiuni antagonice. Se discută mai mult despre intenții presupuse decât despre efecte măsurabile. Într-un asemenea climat, calitatea informației care fundamentează politica publică scade inevitabil.

Aceste tendințe sunt amplificate de contextul mai larg al polarizării societale. Trăim vremurile opiniilor categorice și delimitărilor identitare. În sectorul energetic, această polarizare se manifestă adesea prin opoziții simplificate: generare convențională sau cărbune versus regenerabile, intervenție a statului versus piață liberă, securitate energetică versus obiective climatice. Realitatea sistemului energetic este însă mult mai nuanțată. Aven nevoie de echilibru între sursele de generare, investiții în infrastructură, mecanisme de flexibilitate și gestionarea atentă a costurilor de tranziție.

Reducerea acestei complexități la sloganuri creează iluzia unor soluții simple pentru probleme structurale. Mai grav, transformă opțiunile tehnice în borne ideologice. O tehnologie sau o măsură ajunge să fie susținută sau respinsă nu pentru performanța sa obiectivă, ci pentru simbolistica asociată. Dacă o propunere corespunde unui set de convingeri, este acceptată; dacă nu, este respinsă a priori.

O asemenea abordare este contraproductivă într-un domeniu în care deciziile implică echilibre complexe. Orice opțiune are costuri și beneficii, riscuri și oportunități. A judeca după merit înseamnă a compara aceste dimensiuni în mod riguros, pe baza datelor disponibile, și a accepta că soluțiile sunt rareori croite dintr-o bucată sau definitive. Avem nevoie să evaluăm impactul asupra securității aprovizionării, asupra competitivității economice, asupra consumatorilor vulnerabili și asupra obiectivelor climatice în mod integrat, nu fragmentat.

Reorientarea dezbaterii de la etichete la performanță presupune și o cultură a responsabilității. Politicile trebuie monitorizate și evaluate sistematic, iar ajustările să fie explicate transparent. Încrederea se consolidează atunci când decidentul își expune raționamentele, când recunoaște incertitudinile și când este dispus să corecteze cursul pe baza evidențelor. În același timp, actorii privați și societatea civilă trebuie să accepte că procesul decizional implică compromisuri și constrângeri reale.

Reconstrucția încrederii este un proces gradual. Ea presupune reguli clare și aplicate consecvent, instituții care funcționează previzibil și un dialog autentic între părți. Nu este vorba despre uniformitate de opinii, ci despre acceptarea unui cadru comun în care divergențele sunt gestionate constructiv. Într-un asemenea cadru, alternanța politică nu mai echivalează cu discontinuitate radicală, iar dezacordul nu mai este perceput ca amenințare existențială.

În energie, unde investițiile sunt masive, iar implicațiile sociale sunt profunde, această infrastructură a încrederii este la fel de importantă ca rețelele și capacitățile de producție. Fără ea, sistemul devine fragil, vulnerabil la șocuri și la schimbări bruște de direcție. Cu ea, chiar și deciziile dificile pot fi asumate și implementate cu un nivel rezonabil de stabilitate.

Într-o perioadă marcată de transformări accelerate și de presiuni multiple – economice, geopolitice, climatice – tentația simplificării și a poziționării la extreme este puternică. Opțiunea de a evalua politicile publice mai puțin prin prisma apartenenței doctrinare și mai mult prin prisma beneficiilor pe termen lung devine un element cheie. Încrederea nu elimină conflictul de idei, dar îl așază într-un cadru care permite progresul. Fără acest cadru, chiar și cele mai ambițioase planuri riscă să rămână exerciții teoretice, lipsite de impact durabil.

Victor Grigorescu este expert în politici energetice și politici economice europene, fost ministru al energiei în guvernul Dacian Cioloș în perioada noiembrie 2015 – ianuarie 2017.

de Cosmin Marinescu,
Viceguvernator al Băncii Naționale a României

În ultimele zile am asistat la dispute intense pe tema „recesiunii tehnice”, context în care au fost vehiculate și diverse responsabilități cauzale. Astfel, rămâne de clarificat cât de grav este că se cheamă „recesiune” și cât de acută este natura sa „tehnică”. Iar preocuparea este de a înțelege, totodată, și când a început declinul economic actual.

La manual, recesiunea tehnică este definită prin două trimestre consecutive de scădere economică, măsurată prin dinamica PIB față de trimestrul anterior. Ca atare, rezultatele PIB din trimestrele III și IV ale anului 2025, anume -0,1%, respectiv -1,9%, reflectă încadrarea economiei României în cazul „clasic” al recesiunii tehnice.

Semnificativă este, în această privință, diferența dintre înlănțuirea a două trimestre cu dinamică negativă și recesiunea economică de ansamblu, ca manifestare profundă și durabilă în dinamica anuală a economiilor naționale. Cu toate acestea, există și unele opinii că recesiunea tehnică este, de fapt, anticamera regulată a recesiunii economice. Însă  numeroase evidențe empirice invalidează asemenea supoziții corelative.

Cazul României nu este unul singular în spațiul economic al Uniunii Europene. Zece alte state membre (Danemarca, Germania, Estonia, Letonia, Luxemburg, Olanda, Austria, Ungaria și, mai recent, Finlanda și Irlanda) au traversat episoade de recesiune tehnică în ultimii trei ani. Dintre aceste state, doar Germania, Austria și Estonia au înregistrat recesiuni economice de profunzime, cu doi ani consecutivi de contracție a PIB real, în principal pe fondul șocurilor crizei energetice izbucnite odată cu războiul din Ucraina.

Recesiunea tehnică nu trebuia să fie o surpriză

BNR sublinia încă de acum un an încetinirea accentuată a cererii interne și reducerea ritmului de creștere economică sub potențial, ca urmare a schimbării conduitei politicii fiscale și de venituri, pentru redresarea poziției fiscal-bugetare. Perspectiva recesiunii tehnice a fost inclusă în scenariile de prognoză încă de la sfârșitul anului trecut.

Aceste evoluții au survenit după un an 2024 cu performanțe economice modeste, date fiind cererea externă redusă și condițiile climatice care au afectat contribuția sectorului agricol la PIB. Măsurile bugetare puternic expansioniste din anul 2024, deși au susținut consumul intern, au avut ca efect înrăutățirea deficitului extern, excesul de cerere fiind acoperit în mare măsură din importuri.

Derapajul deficitului bugetar și deteriorarea balanței externe au urgentat necesitatea consolidării finanțelor publice. Măsurile de ajustare bugetară au devenit imperative pentru a asigura stabilitatea macroeconomică și a atenua vulnerabilitățile economiei la șocuri externe, într-un context în care România se confruntă cu creșterea severă a necesarului de finanțare în privința datoriei publice.

Estimările PIB au fost revizuite începând cu luna decembrie 2025, cu valori negative prognozate pentru trimestrul IV, al cărui declin economic (-1,9%) față de trimestrul III s-a dovedit mult mai sever decât și cele mai exigente estimări. Semnificativ este faptul că majoritatea indicatorilor corelați cu evoluția PIB, precum volumul cifrelor de afaceri din comerț, producția industrială sau salariul real, erau deja poziționați pe o tendință de restrângere a activității economice.

În 2025, România a continuat panta descendentă a ciclului economic

Anul 2025 a însemnat o accentuare a fazei descendente a ciclului economic, într-un context european marcat, în general, de evoluții economice modeste. Pentru ultimul trimestru al anului trecut, creșterea la nivelul UE a fost estimată la doar 0,3%, cu un spectru relativ larg între statele membre, de la -1,9% pentru România, urmată de -0,6% în Irlanda, și până la 1,7% în Lituania. De asemenea, unele țări din regiune, precum Ungaria și Cehia, au consemnat valori modeste de creștere economică, de sub 0,5%, însă Polonia a crescut cu 1%, conform datelor semnal.

Ciclul economic indică alternanța perioadelor ascendente, de expansiune a activității economice peste potențialul sustenabil al economiei, cu perioadele descendente, de stagnare sau contracție economică. În acestea din urmă, gospodăriile își calibrează mai atent cheltuielile, date fiind constrângerile veniturilor reale, gradul de incertitudine și așteptările mai rezervate privind situația financiară. Firmele devin mai selective privind proiectele de investiții și adoptă un control mai strict al cheltuielilor. Crearea de noi locuri de muncă se reduce, la fel și gradul de utilizare a capacităților de producție.

Un indicator cheie pentru evaluarea poziției ciclice a unei economii este deviația PIB (output-gap). Datele privind creșterea trimestrială și poziția ciclică a României arată că deviația PIB s-a situat pe traiectorie descendentă încă din 2024. Deficitul de cerere s-a adâncit apoi pe tot parcursul lui 2025. Aceste evoluții reflectă restrângerea consumului populației, cu precădere în a doua parte a anului 2025, ca răspuns firesc la măsurile de ajustare fiscal-bugetară, dar și la caracterul încă restrictiv al condițiilor financiare.

Evoluțiile din piața muncii au contribuit la revizuirea negativă a așteptărilor privind perspectivele economice, situația financiară și stabilitatea locului de muncă. Astfel de anticipări au favorizat comportamente de precauție în consum și economisire. Rata șomajului se apropie de maximul ultimilor ani, iar numărul locurilor vacante se reduce către un nivel comparabil cu perioada ajustărilor ciclice aferente anilor 2010–2012.

Deși creșterea economică a fost modestă încă de la începutul lui 2025, acest an poate fi considerat important în privința tranziției necesare a surselor de creștere economică. Schimbarea sustenabilă a modelului de creștere înseamnă trecerea de la o dinamică bazată preponderent pe consum către o creștere economică bazată pe investiții, așa cum reiese și din graficul de mai sus. Dinamici favorabile au fost consemnate atât în cazul investițiilor în utilaje și mijloace de transport, cât și pentru construcțiile noi.

Aceste evoluții au fost susținute și de creditele bancare acordate companiilor pentru finanțarea echipamentelor, credite a căror pondere a depășit 30% la final de 2025, de la circa 27% în decembrie 2024. Este relevant că investițiile bazate pe implementarea proiectelor din fonduri europene susțin creșterea economică pe termen lung, prin competitivitate și efecte de angrenare a investițiilor private (crowding-in).

Declinul economiei a devenit vizibil începând cu 2024

Încetinirea creșterii economice s-a accentuat vizibil în anul 2024, atunci când România a consemnat, după recenta recalculare a seriilor statistice, două trimestre consecutive de scădere, cu 0,4%, a activității economice. Această recalculare statistică ar indica acum, într-un registru ex-post, tot o recesiune tehnică. De altfel, performanța modestă (+0,9%) a anului 2024 reflectă manifestarea fazei descendente a ciclului economic.

Declinul economic, atât trimestrial cât și anual, a avut loc în pofida unui stimul fiscal fără precedent în perioada post-pandemie. Este semnificativ deficitul bugetar record, de 9,3% din PIB în termeni ESA, în condițiile în care creșterea discreționară a deficitului a fost orientată preponderent către consum. Acest efort bugetar fără precedent a fost, însă, și fără randament în planul creșterii economice, rezultatul fiind acumularea unor dezechilibre macroeconomice împovărătoare („deficitele gemene”).

Creșterile bugetare abundente din 2024 au alimentat atât consumul populației, cât și pe cel al administrației, ambele sporind cu ritmuri anuale consistente, de circa 5%.

Însă, deși consumul a contribuit cu 3,2 puncte procentuale la dinamica PIB, efectul net asupra creșterii economice a fost unul limitat. Avansul cererii interne s-a transpus în expansiunea importurilor, iar rezultatul a fost ritmul modest de creștere economică, de 0,9%. De fapt, creșterea consumului în România a susținut creșterea producției în alte țări, de unde românii au importat puternic bunuri și servicii de consum.

De aceea producția internă trebuie să reprezinte o prioritate cheie pentru România. De exemplu, volumul producției industriale a cunoscut reduceri succesive în anii 2023 și 2024 (-3% și, respectiv, -1,6%), iar această tendință a continuat și în 2025, declinul fiind de -0,9%. Pierderile de competitivitate și majorarea costurilor din oferta internă au accentuat contracția producției și au întârziat revenirea activității industriale. Totuși, trimestrul III al anului trecut a arătat rezultate relativ promițătoare în industrie.

În 2025, în contextul ajustărilor bugetare inerente, declinul economiei a continuat să se adâncească, în special la nivelul consumului. Astfel, consumul a suferit o contracție încă din primul trimestru, chiar înainte de adoptarea pachetelor de măsuri de ajustare bugetară. Consumul este factorul a cărui contracție se resimte direct și rapid în ritmul creșterii economice, de aici și impactul negativ asupra creșterii în trimestrul I (-0,6%).

Prioritatea consolidării finanțelor publice

Orice ajustare bugetară de anvergură înseamnă costuri în planul creșterii economice. Într-un an cu ajustări importante în planul finanțelor publice, așa cum a fost anul 2025, era de așteptat ca ritmul creșterii economice să încetinească.

Totuși, economia a crescut în 2025 cu un ritm deloc de neglijat, dată fiind amploarea măsurilor de consolidare fiscală aplicate. Creșterea economică de 0,6% nu este foarte departe de cea aferentă anului 2024, atunci când economia a crescut cu 0,9%, în ciuda unei expansiunii bugetare care părea să reînvie iluziile de tip „wage-led growth”.

Economia rămâne în zona performanțelor modeste, însă este notabil faptul că această creștere economică a fost susținută preponderent de investiții și factori structurali.

În acest context, putem remarca diverse opinii care deplâng recesiunea tehnică și ajung să pună sub semnul întrebării chiar necesitatea ajustării bugetare, un scenariu extrem, imposibil de imaginat. Chiar fără măsurile de ajustare, economia României nu ar fi duduit în 2025, ca altădată, așa cum nu a duduit nici în 2024!

Însă nu există alternativă la necesitatea consolidării fiscale. Consecința ar fi un rating de țară cu implicații drastice, incalculabile, asupra stabilității economice și financiare.

De aceea, primul pas al unei dezbateri oneste este de a înțelege imperativul României privind consolidarea finanțelor publice. Nicio economie nu poate crește sănătos pe seama deficitelor bugetare severe, care maschează performanțele și amână costurile. Iar creșterea datoriei publice ajunge să coste scump și impune corecții dureroase.

Trebuie să continuăm consolidarea finanțelor publice, însă în mod echilibrat, asigurând pe cât posibil o anumită coeziune socială, cât și consensul politic necesar în astfel de vremuri fragile, dominate de multiple provocări externe, economice și de securitate.

În același timp, deosebit de importantă este susținerea factorilor creșterii economice, astfel încât economia să revină în teritoriul pozitiv. Eforturile de ajustare vor fi cu atât mai sustenabile pe măsură ce economia își va accelera ritmul anual de creștere. Altfel, în absența unei creșteri economice mai consistente, deficitul public rămâne o povară.

În registrul creșterii economice poate fi citit, într-o anumită măsură, și parcursul cumva acomodativ al politicii monetare, de tip „wait-and-see”, care a menținut rata dobânzii de referință pe întreg anul 2025, în contextul reactivării inflației, însă pe canale fiscal- administrative. „Reglajul fin” a vizat acel caracter restrictiv al condițiilor monetare care să concilieze optimal obiectivul dezinflației, dar și protejarea creșterii economice.

Politica fiscală nu își poate permite prea curând „reglaje” de acomodare mai serioase. Măsurile de până acum asigură revenirea pe calea corectă a consolidării bugetare, dar este important să fie dublate de reforme structurale și politici axate pe competitivitate.

În 2026, eforturile de susținere a mediului antreprenorial și de atragere a investițiilor majore în economie necesită adaptare la contextul vulnerabil, dar și dozaj prudent.

Există riscuri inerente ca dinamica negativă să se prelungească dincolo de cele două trimestre de „recesiune tehnică”. Tocmai de aceea, stabilitatea politică a guvernării și încrederea mediului investițional sunt priorități cheie pentru redresarea economică.

Bugetul pentru 2026, deși întârziat, este un test de maturitate economică. Reformele și ajustările gestionate echilibrat și responsabil vor consolida încrederea investitorilor și a piețelor financiare, iar economia va putea reveni pe baze mai sănătoase.

Prin accesarea fondurilor europene, în special prin PNRR, România implementează cel mai important program de reforme asumat de după aderarea la Uniunea Europeană.

2026 trebuie să fie anul fondurilor europene pentru dezvoltarea României!

de Dumitru  Chisăliţă,
Preşedinte Asociaţia Energia Inteligentă

Ani la rândul am vorbit despre tranziția energetică în termeni aproape romantici: soare, vânt, independență, facturi mai mici, investiții, modernizare. O poveste cu final fericit, în care tehnologia rezolvă tot și politica doar taie panglici. Doar că tranziția nu mai arată ca un proiect de viitor. Arată ca un test de stres în timp real. Și, în mod inevitabil, începe să producă o listă clară de câștigători și de perdanți.

Adevărul inconfortabil este că piața energetică nu se mai comportă ca o piață „normală”. Nu mai are logica liniară pe care o înțelegem cu toții: investești, conectezi, produci, vinzi, câștigi. În 2026, energia nu mai este doar o marfă, ci un joc de sincronizare, infrastructură și nervi tari. Când rețeaua nu poate absorbi ce produci, energia devine surplus. Când surplusul apare simultan la toată lumea, prețul nu scade. Se prăbușește. Uneori până la zero. Uneori sub zero, într-o ironie pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă acum câțiva ani – ajungi să plătești ca să scapi de energie.

România nu e singură în această poveste. Europa Centrală se mișcă rapid, împinsă de regenerabile și într-un context geopolitic care a accelerat tot ce era deja inevitabil. Diferența este că România face tranziția cu o rețea subdimensionată, cu instituții obosite și cu o legislație care se schimbă în ritmul unei crize permanente. Nu e doar tranziție energetică. Este tranziție într-un teren instabil, unde orice pas greșit devine cost.

Iar primul lucru care devine evident este că această piață nu iubește pe toată lumea la fel.

Marii investitori, cei cu bani serioși și răbdare lungă, vor continua să vină. De ce? Pentru că exact într-un climat imprevizibil se fac uneori cele mai bune afaceri. Da, România le dă motiv de îngrijorare, reglementări schimbate din mers, proiecte care așteaptă luni sau ani la conectare, riscul de a construi astăzi cu reguli care poate mâine se rescriu. Dar acești investitori au ceea ce piața cere acum, capital suficient ca să înghită întârzieri, echipe tehnice care pot optimiza, și acces la finanțare europeană pe care alții doar privesc de la distanță.

Mai mult, ei nu mai joacă la categoria „punem panouri și vedem ce se întâmplă”. Ei joacă la categoria flexibilitate, baterii, agregare, optimizare multitehnologică, contracte inteligente, infrastructură. În 2026, acestea nu sunt accesorii. Este diferența dintre profit și eșec. Iar într-o piață care va produce inevitabil proiecte în dificultate, marii investitori vor fi cei care cumpără ieftin ce alții nu mai pot susține.

În paralel, investitorii mici și medii vor descoperi ce înseamnă, de fapt, cuvântul „volatilitate”. Pentru ei, prețurile spot nu mai sunt un grafic cu variații suportabile, ci o amenințare repetată. Nu ai contracte bilaterale? Atunci ești expus. Nu ai stocare? Atunci ești vulnerabil. Nu ai capital să reziști unui an slab? Atunci nu ești investitor, ești doar un participant temporar la piață.

Aceștia sunt cei care vor simți primii că „energia verde” nu garantează automat venituri. În orele de zi, când soarele produce pentru toată lumea, valoarea energiei se evaporă. Și aici apare una dintre cele mai mari confuzii ale tranziției: faptul că tehnologia este disponibilă nu înseamnă că economia proiectului rămâne valabilă. O piață cu regenerabile masive nu te răsplătește pentru că produci. Te răsplătește dacă produci când trebuie, cum trebuie, și dacă poți controla livrarea.

Dacă investitorii mici sunt primii loviți, consumatorii sunt cei care vor plăti nota de plată în timp.

Pentru gospodării, anii de plafonări și protecții au creat iluzia că statul poate controla energia la nesfârșit. Dar 2026 va arăta probabil contrariul, că protecția politică e temporară, iar mecanismele pieței rămân acolo, așteptând să revină în forță. Liberalizarea nepregătită, concurența redusă în retail, infrastructura fragilă – toate pot transforma factura la energie într-un șoc periodic. Nu neapărat constant, dar suficient de imprevizibil încât să devină apăsător.

Prosumatorii casnici, cei care au investit în panouri, vor continua să fie priviți ca simbolul unei tranziții democratice, omul care nu mai depinde de nimeni. Doar că și aici avantajul începe să se topească. Într-o rețea saturată, prosumatorul nu mai este doar un mic producător, ci uneori un inconvenient tehnic. Compensațiile pot scădea, energia de la prânz valorează mai puțin, iar rețeaua locală poate deveni un blocaj. Autonomia nu dispare, dar devine mai greu de obținut fără baterii și fără o strategie mai sofisticată decât simplul „am instalat panouri”.

Iar dacă gospodăriile vor simți presiunea, IMM-urile vor simți lovitura directă.

În România, IMM-ul este coloana vertebrală invocată în discursuri și ignorată în politici structurale. Iar energia devine un test nedrept pentru această categorie, suficient de mare cât să consume mult, suficient de mic cât să nu aibă putere de negociere. Într-o piață volatilă, costurile nu se mai modifică lent și previzibil, ele se schimbă brusc, cresc sau scad. Devin greu de planificat. Iar într-o economie în care marjele sunt deja fragile, energia nu mai este un cost operațional. Devine un risc existențial.

În același timp, marile industrii – metalurgie, ciment, petrochimie – se află într-un paradox. Sunt cele mai vulnerabile la costuri mari, dar sunt și cele mai capabile să se protejeze. Cine reușește să securizeze PPA-uri pe termen lung, cine investește în producție proprie și în soluții „behind-the-meter” poate transforma instabilitatea într-un avantaj. Cine nu o face rămâne prins într-un model în care competitivitatea scade și relocarea devine o opțiune reală.

Aici se rupe economia în două, între cei care își construiesc autonomie energetică și cei care rămân la mâna pieței.

Iar undeva, în spatele scenei, furnizorii și traderii își regândesc rolul. Furnizarea tradițională, simplă, devine tot mai puțin profitabilă și tot mai riscantă. În schimb, zona de trading avansat, agregare și optimizare explodează. Profitul nu mai stă în a vinde energie. Stă în a ști când să o vinzi, cum să o muți, cum să o acoperi, cum să o gestionezi. Energia devine o problemă de inteligență comercială, nu doar de volum.

Toate aceste linii se întâlnesc într-o concluzie greu de evitat, 2026 nu va fi anul în care tranziția energetică se așază confortabil. Va fi anul în care tranziția își arată costurile reale și își selectează câștigătorii.

Câștigătorii nu vor fi cei care au construit cel mai mult, ci cei care au construit cel mai inteligent. Nu cei care au produs, ci cei care au știut să stocheze, să optimizeze, să contracteze, să se conecteze și să reziste. Perdanții nu vor fi neapărat cei lipsiți de viziune, ci cei fără capital, fără flexibilitate și fără protecție într-o piață care nu mai iartă improvizația.

În 2026, energia nu mai răsplătește prezența. Răsplătește sofisticarea.

Și poate că aceasta este lecția cea mai importantă, chiar dacă e dură, tranziția energetică nu este un cadou universal. Este o competiție. Iar România, dacă nu își repară infrastructura, instituțiile și predictibilitatea, riscă să rămână o piață în care câștigă doar cei suficient de mari încât să nu fie afectați de instabilitate.

Restul vor plăti. La propriu. În facturi, în falimente, în oportunități ratate.

Dumitru Chisăliţă, expert tehnic și consultant în domeniul petrolului și gazelor naturale, este președintele Asociației Energia Inteligentă.

de Alexandru Ciuncan,
Președinte și director general UNSAR

Industria asigurărilor, dar și lumea în care trăim se află într-un moment definitoriu. Este din ce în ce mai clar că trăim într-o lume marcată de incertitudine, și nu doar de una teoretică, ci de riscuri care ajung direct în bugetele familiilor și în bilanțurile companiilor. Iar rolul asigurărilor este cu atât mai mare în vremuri de incertitudine.

Începutul acestui an a fost marcat de bine cunoscuta Reuniune Anuală a Forumului Economic Mondial de la Davos. Printre multe alte teme, s-a vorbit și despre faptul că trăim într-o nouă lume și s-a insistat pe conceptul de risc și asupra nevoii de cooperare. Fără o legătură aparentă, la doar câteva săptămâni, Conferința Aniversară a EIOPA – Autoritatea Europeană de Supraveghere în Asigurări și Pensii Ocupaționale – a fost cadrul unei discuții interesante despre lumea nouă în care trăim și despre cum riscurile capătă o cu totul nouă valență. „Asigurările nu sunt un lux, ci un instrument de supraviețuire financiară” – a fost una dintre concluziile unui panel de discuție. Într-un alt plan, și mai recent, un înalt oficial al Guvernului României vorbea la un eveniment dedicat piețelor financiare despre „Rolul statului în sprijinirea reducerii riscurilor”.

Ce leagă cele trei momente? Conceptul de risc. Practic, fără nicio legătură aparentă între ele, cele trei planuri converg și transmit același mesaj: trăim într-o lume nouă, riscurile sunt mai dinamice și prezente decât oricând, iar rolul asigurărilor crește odată cu el.

Ca industrie, asigurările depind, firește, de evoluțiile economiei. Chiar dacă în decembrie 2025 cifrele arată o contracție în zona de consum (comerț cu amănuntul), din fericire, România are în 2026 avantajul unor investiții importante. Se vorbește despre un an de vârf al fondurilor europene, cu peste 10 mld. EUR din PNRR, plus alte fonduri europene și investiții străine de care trebuie să știm să profităm – căci vorbim despre un motor important de creștere. Așadar, aceste fonduri pot fi resimțite într-un apetit mai mare pentru formele de asigurări specifice construcțiilor, protejării bunurilor și/sau echipamentelor, garanții, credit comercial și nu în ultimul rând a răspunderilor față de terți / față de partenerii de afaceri.

Mai mult, datele arată că anul 2026 ar trebui să arate „ceva mai bine” decât 2025, chiar dacă avansul PIB va fi doar între 1% și 1,5%, în timp ce economia României se străduiește să facă tranziția de la consum spre investiții.

Întorcându-ne la industria de asigurări – oportunitățile se văd și la nivelul Europei Centrale și de Est (ECE). Din ce în ce mai mulți analiști spun că regiunea nu mai este „o poveste periferică, ci devine o parte tot mai centrală a peisajului financiar european”, așa cum reiese dintr-un recent raport semnat Forvis Mazars.

Deși gradul de penetrare al asigurărilor în ECE este de 2,2% din PIB, comparativ cu 6–9,5% din Europa de Vest, acest decalaj este văzut acum mai degrabă ca un potențial semnificativ nevalorificat decât ca o slăbiciune structurală. Convergența economică continuă a regiunii cu Europa de Vest, dublată de creșterea veniturilor și de maturizarea comportamentului consumatorilor, poziționează aceste piețe pentru o creștere accelerată. Oportunitățile-cheie pentru dezvoltare includ creșterea gradului de conștientizare în rândul consumatorilor, diversificarea ofertelor de produse și consolidarea culturii asigurărilor — toate obiective realizabile, având în vedere baza operațională solidă deja existentă.

Concret – combinația dintre ratele reduse de penetrare, creșterea nivelului de trai, reglementarea în evoluție și adoptarea noilor tehnologii creează oportunități de extindere, în special în segmente insuficient asigurate precum sănătatea, proprietățile și protecția prin asigurări de viață. Asigurările generează în România 1,35% din PIB, în timp ce Cehia conduce regiunea cu un grad de penetrare de 2,7%, urmată de Polonia și Croația cu câte 2,2%, Ungaria cu 2,2% și Slovacia cu 1,5%. Spre comparație, marile economii ale UE arată rate ridicate de penetrare: Franța 8,8%, Germania 5,7%, Belgia 5,1%. Din nou – potențial important.

Așadar, nu numai că ECE nu mai este periferia pieței europene de asigurări, ci devine zona ei de creștere. Din poziția României, sunt, așadar, mai importante abilitatea noastră de a privi strategic, pe 5-10 ani și modul în care valorificăm acest spațiu de dezvoltare decât o simplă analiză a acestor date.

Da, diferențele cu privire la gradul de penetrare a asigurărilor la nivel național în comparație cu mediile europene încă sunt foarte mari, dar tocmai de aici reies multiple oportunități.

Afirmăm aceasta pentru că, într-adevăr, cifrele EIOPA arată că 62% dintre europeni spun că dețin o asigurare de locuință, în timp ce în România, doar 24% dintre locuințe sunt protejate financiar prin intermediul unei asigurări obligatorii PAD, și doar circa 18% beneficiază de protecția completă oferită de o poliță facultativă.

Mergând mai departe, 57% dintre europeni spun că au o asigurare facultativă de tip CASCO, în timp ce la noi, vorbim de puțin peste 10% vehicule asigurate. Sigur, este la fel de adevărat că avem un parc auto îmbătrânit, mai greu de asigurat.

Nu mai vorbim de asigurările de viață cu componentă de economisire sau de investiție, unde media europeană este de 18% față de 10-11% în România. Desigur, lucrurile se vor schimba și aici dacă mult așteptata introducere a facilităților fiscale pentru asigurările de viață se va concretiza, așa cum există și pentru cele voluntare de sănătate, chiar dacă, și pentru acestea din urmă,  plafonul e neschimbat de circa 10 ani și total insuficient.

Concluzia? Toate aceste cifre ne arată spațiul important de dezvoltare pe care îl avem, mai ales că industria asigurărilor are o dinamică superioară PIB-ului. Putem, așadar, construi pe semne bune ce reies din cifrele ASF, care arată o radiografie a pieței după primele 9 luni din 2025.

2025 – anul consolidării

O analiză a trecutului este, de cele mai multe ori, o oglindă potențială a viitorului. Dacă ne uităm la 2025, acesta a fost pentru ecosistemul asigurărilor un an de consolidare și de maturizare, în care industria a reușit să construiască, treptat, un portofoliu mai echilibrat de soluții de protecție pentru oamenii și companii. Evoluția cea mai pregnantă s-a manifestat în segmentele de asigurări de viață și sănătate, dar și în zona asigurărilor de bunuri și proprietăți, unde interesul a fost stimulat de frecvența tot mai mare a producerii riscurilor cauzatoare de daune, dar și de o preocupare reală a oamenilor pentru siguranța familiei și vieții lor.

Cert este că putem, astăzi, să discutăm despre o industrie a asigurărilor mai matură, consolidată, cu jucători de talie europeană — o industrie care și-a dovedit, reziliența și capacitatea de a fi alături de clienți.

Este important de punctat și faptul că anul 2025 a marcat accelerarea procesului de digitalizare. Asigurătorii au investit în automatizarea proceselor, în utilizarea datelor și în soluții tehnologice menite să îmbunătățească experiența clienților.

În același timp, 2025 a confirmat o schimbare de mentalitate: românii încep, din ce în ce mai mult, să privească asigurarea nu doar ca pe o simplă obligație legală, ci ca pe un instrument de stabilitate financiară și de protecție pe termen lung.

În tot acest timp, prin inițiative precum Coaliția pentru Siguranță Rutieră, Alianța pentru BunăStare și prin proiecte dedicate rezilienței în fața dezastrelor, precum Forumul Locuințelor Asigurate, UNSAR și cele 22 de companii membre ale asociației au susținut activ creșterea nivelului de informare și responsabilitate în societate.

2026 – anul dezvoltării

2026 are, deci, toate șansele să fie un an de dezvoltare. Pe de o parte, vedem că interesul românilor pentru asigurări este în creștere, mai ales în ceea ce privește asigurările de locuințe (55% dintre români spun acest lucru), de călătorie, de sănătate și de viață.

Pe de altă parte, vedem că încrederea românilor în industria de asigurări a crescut cu 3 puncte procentuale, așa arată studiile realizate de IRES, semn că, cel mai probabil, atât apropierea constantă față de clienți, investițiile
făcute, cât și reacțiile rapide ale membrilor UNSAR și ale întregii comunități a asigurărilor după evenimente precum inundațiile din județul Suceava sau explozia din cartierul Rahova s-au făcut remarcate în societate.

Schimbând registrul, dar cu siguranță nu în ultimul rând, vedem o oportunitate semnificativă pentru populație ce vine sub forma asigurărilor de viață cu componentă de economisire sau de investiție – mai ales că studiile sociologice realizate de IRES la solicitarea UNSAR arată că 17% dintre români și-ar plasa economiile în asigurări de viață – în creștere cu 6 puncte procentuale față de 2024. Semn că oamenii caută instrumente care să ofere siguranță financiară și randamente pozitive.

Un catalizator esențial al acestei oportunități îl reprezintă extinderea și consolidarea facilităților fiscale pentru asigurările voluntare de sănătate, în sensul celor enunțate anterior. Deductibilitățile fiscale au demonstrat deja că pot stimula semnificativ interesul angajatorilor de a include asigurările de sănătate în pachetele de beneficii salariale oferite angajaților – ar trebui, deci, extinse și la asigurările de viață. În același timp, este nevoie de campanii constante de informare, care să explice cât mai bine cum funcționează o asigurare și ce avantaje unice aduce.

Pe scurt, tendința indică o creștere susținută în special de segmentele nonauto, cu accent pe sănătate, viață și locuințe. Pentru asigurători, provocarea va fi să mențină un echilibru între inovație, digitalizare și sustenabilitate financiară, într-un context economic complex și nelipsit de incertitudini la nivel global.

Oportunități și provocări, „pe măsură”

Sigur, oportunitățile vin „la pachet” cu o serie întreagă de provocări, fie ele la nivel european – unde simplificarea cadrului legislativ presupune ca aparatul birocratic să redeschidă dosarele importante, să le reanalizeze și să vină cu soluții, fie la nivel local unde este deja anunțată o efervescență la nivelul legislației secundare.

În plus, contextul este completat de riscurile climatice care își fac simțită prezența tot mai des și de provocările date de frecvența accidentelor rutiere, de digitalizare, riscuri cibernetice și de dinamica așteptărilor clienților. Ne vom apleca asupra a doar două dintre aceste provocări.

Se discută mult despre asigurările obligatorii RCA. Este important să fim realiști: acesta rămâne un segment puternic influențat direct de dinamica daunelor, a costurilor cu reparațiile, cu despăgubirile morale, de evoluția prețurilor pieselor auto, dar și de fenomenul fraudei și al dezinformării. Ce ne diferențiază însă de alte țări europene este daunalitatea. România rămâne, din păcate, „Țara accidentului la minut”. Deși s-au înregistrat unele progrese în reducerea accidentelor rutiere grave, o analiză a datelor oficiale din ultimii 10 ani arată că riscul nu dispare, ci se reconfigurează, afectând tot mai mult alte categorii de persoane. Date oficiale arată că ne menținem pe primul loc în Uniunea Europeană la mortalitate rutieră, înregistrând 77 de decese rutiere la un milion de locuitori, aproape dublu față de media UE.

Dincolo de dimensiunea cea mai importantă, cea umană, consecințele se văd și din perspectivă economică, în cifre. Practic, doar în primele 9 luni ale anului trecut au fost achitate, în baza polițelor RCA, peste 360.000 de dosare de daună, rezultate în urma accidentelor rutiere. Acest număr este în creștere cu 16% față de aceeași perioadă a anului 2024, ceea ce confirmă faptul că frecvența incidentelor rutiere rămâne foarte ridicată. Practic, vorbim despre 1.320 de dosare de daună plătite de către asigurători, în medie, în fiecare zi calendaristică.

Lucrăm la nivelul UNSAR pe acest palier al frecvenței accidentelor prin intermediul CSR, Coaliția pentru Siguranță Rutieră, alături de peste 40 de instituții publice, organizații neguvernamentale și companii private. De altfel, reamintim faptul că CSR a făcut recent un apel public și a invitat instituțiile, companiile și societatea civilă care încă nu sunt membre ale Coaliției să se implice în acțiunile din cadrul SNSR – Săptămâna Națională a Siguranței Rutiere. Reamintim că Legea privind instituirea SNSR, un proiect inițiat de CSR, oferă cadrul necesar pentru consolidarea cooperării interinstituționale și pentru promovarea unor măsuri concrete de prevenție, educație și responsabilizare în trafic.

O altă provocare realmente îngrijorătoare are în vedere riscurile climatice și modul în care ne protejăm, pe noi înșine, locuințele, comunitățile și afacerile. Reziliența este departe de a fi doar un concept abstract.

Observăm o creștere de 17% a despăgubirilor plătite în primele 9 luni din 2025 în baza polițelor facultative de asigurare a locuințelor – semn că riscurile se multiplică, sistemul funcționează bine și că românii apelează la aceste produse cu încredere.

Merită spus și că, deși asigurarea facultativă pentru locuințe nu previne producerea riscurilor, oferă protecție reală, acoperind pierderile materiale cauzate de incendii, inundații sau alte evenimente neprevăzute, oferind sprijin financiar pentru refacerea locuinței și înlocuirea bunurilor afectate și asigurând, în final, liniștea și siguranța familiilor în fața evenimentelor care nu pot fi anticipate.

În contextul creșterii frecvenței fenomenelor naturale și al evenimentelor accidentale, mesajul nostru este unul clar: pagubele materiale nu sunt doar cifre – ele reprezintă ani de muncă pentru fiecare român, pentru fiecare familie – un motiv în plus să nu ignorăm asigurarea facultativă pentru locuințe și să luăm decizia de a ne proteja locuința.

Asigurările de locuințe sunt un segment care oferă un spațiu important de dezvoltare, iar evoluția acestora este puternic influențată de contextul social și de percepția asupra riscurilor. Evoluții mai deosebite apar, de regulă, în perioadele în care dezbaterea publică se intensifică, fie ca urmare a unor evenimente care atrag atenția societății (ex.: explozia din cartierul Rahova, inundațiile din județul Suceava), fie în urma campaniilor de informare și a mesajelor transmise de autorități și de industrie.

Provocarea este, și ne referim aici la întregul spectru al asigurărilor de locuințe, cum să menținem aceste vârfuri de interes și după ce atenția societății se mută către alte subiecte. Nu sunt puțini cei care, sub imperiul unui val de emoție, se asigură – dar anul următor nu își reînnoiesc polițele. Practic, miza este transformarea acestui comportament reactiv într-unul preventiv, printr-o comunicare constantă și prin promovarea beneficiilor reale ale protecției financiare pentru locuință.

În loc de concluzie

Avem mult de lucru în continuare – ca societate, comunitate, mediu de afaceri și, evident, industrie financiară. Într-o economie marcată de volatilitate, adevărata diferență nu o mai face absența riscurilor, ci capacitatea de a le absorbi. Din această perspectivă, asigurările nu elimină incertitudinea, dar o fac gestionabilă. Iar într-o lume în care șocurile devin regula, nu excepția, gestionarea riscului începe să semene tot mai mult cu o condiție de normalitate economică.

Industria de asigurări plătește, în fiecare  zi calendaristică, despăgubiri de peste 6,5 milioane de euro oamenilor și companiilor care trec prin momente complicate, dacă nu chiar dificile. De multe ori, plata acestor despăgubiri degrevează bugetele publice de o serie de cheltuieli. Cifra poate fi, însă, mult mai mare. Cu o condiție. Să aducem asigurările mai aproape de români și de mediul de business.

Alexandru D. Ciuncan, expert cu peste 20 de ani experiență în domeniul asigurărilor și pensiilor private în Europa Centrală și de Est, cu o vastă expertiză în conduita pieței, dezvoltarea afacerilor, relații publice și jurnalism, este președinte şi director general al Uniunii Naționale a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România (UNSAR).
Din 2019 este, de asemenea, membru în Consiliul Director al ISF-Institutul de Studii Financiare.
Între 2013 și 2018, Alexandru a fost membru al IRSG și al OPSG, cele două grupuri de Stakeholderi din cadrul EIOPA – Autoritatea Europeană de Supraveghere în Asigurări și Pensii Ocupaționale, contribuind activ la elaborarea și dezbaterea legislației cu impact pe termen lung asupra sectoarelor asigurărilor și pensiilor private. În aceeași perioadă a deținut funcția de Secretar General al APPA – Asociația Pentru Promovarea Asigurărilor – ONG-ul care a dezvoltat primele campanii naționale de informare și educare a consumatorilor – și de Managing Partner al XPRIMM, o companie românească de media specializată în industria de asigurări din CEE și SEE.
Alexandru CIUNCAN deține o diplomă în Management la Academia de Studii Economice București, este certificat PMP – Project Management Professional și ACP – Agile Certified Professional (Project Management Institute, SUA). Cel mai recent, a absolvit Henley Business School (Marea Britanie) cu un certificat postuniversitar în Practică în Consiliul de Administrație și Conducere.

de Oana Ijdelea, Managing partner Ijdelea & Asociații şi
Nicolae Vatu, Security manager BSOG

De la declanșarea războiului ruso-ucrainean, Marea Neagră a devenit unul dintre cele mai volatile și militarizate spații maritime ale Europei, generând o ruptură profundă în arhitectura de securitate regională. Pentru România, care își ancorează o parte esențială din viitorul energetic în proiecte offshore de producție a gazelor naturale, această transformare geopolitică are implicații directe.

Într-un mediu în care securitatea rutelor maritime, protecția infrastructurii energetice și libertatea de navigație sunt tot mai expuse riscurilor, accesul la resurse poate deveni nesigur dacă instabilitatea continuă. Militarizarea accentuată a regiunii, utilizarea tacticilor hibride și competiția strategică dintre Rusia și Occident amplifică vulnerabilitățile din Marea Neagră. Având în vedere importanța geostrategică a acestei regiuni, nod esențial pentru coridoare energetice, rute comerciale și poziționare militară, orice dezechilibru local se propagă rapid asupra securității României și a stabilității europene. Primul semn al acestei transformări îl reprezintă intensificarea traficului naval. Nave comerciale, militare, nave de intervenție sau escortă, împreună cu rutele modificate ale transporturilor ucrainene, au creat un tablou complex în nord-vestul Mării Negre. Cu fiecare nou coridor deschis sau închis, cu fiecare escaladare militară, presiunea asupra infrastructurii maritime crește. În același timp, controlul operațional asupra zonei se slăbește, lăsând loc apariției multor platforme navale care nu respectă standardele de calitate impuse de organismele internaționale de profil.

România și aliații săi nu pot compensa integral limitările impuse de contextul juridic internațional, iar acest lucru se vede în numărul incidentelor maritime înregistrate în ultimele luni, de la nave avariate până la minarea accidentală sau deliberată a anumitor culoare de navigație. Numărul total al incidentelor de la începutul conflictului depășește 40, o cifră care vorbește de la sine despre gradul de instabilitate din regiune.

În acest mediu deja tensionat se adaugă și o problemă aparent administrativă, dar cu profunde consecințe strategice: lipsa delimitării clare a frontierelor maritime dintre România și Bulgaria. Chiar dacă cele două state sunt membre ale UE și NATO, granița maritimă nu este definitiv stabilită, iar o zonă cu potențial energetic rămâne nereglementată. Această incertitudine juridică apasă pe planurile investitorilor, care își doresc garanții solide înainte de a începe foraje sau campanii seismice costisitoare.

De parcă nu ar fi fost suficient, spațiul aerian care acoperă o parte a Zonei Economice Exclusive (ZEE) a României se află încă sub responsabilitatea FIR Simferopol, o structură gestionată de Federația Rusă în urma anexării Crimeei. Paradoxul este evident: în timp ce navele românești operează în larg în ZEE, zborurile de supraveghere, elicopterele de transport și operațiunile de salvare trebuie planificate ținând cont de faptul că o autoritate aeronautică controlată de Rusia figurează încă în documentele internaționale ca administrator al spațiului aerian. Această incoerență creează întârzieri, rute deviate și, uneori, incertitudini operaționale care afectează modul în care companiile desfășoară activități în larg.

Un alt element fundamental, rar discutat în spațiul public, dar crucial pentru securitatea Mării Negre, îl reprezintă Convenția de la Montreux din 1936. Tratatul oferă Turciei controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele și reglementează strict accesul navelor militare în Marea Neagră. În timp de pace, acest cadru a funcționat ca un factor de stabilitate. Însă, în contextul actual, el limitează dramatic capacitatea NATO de a-și consolida prezența navală în Marea Neagră, în special cu mijloace moderne, critice pentru descurajarea amenințărilor hibride. Analiza Forumului Securității Maritime surprinde perfect această tensiune: Montreux asigură echilibrul în regiune, dar devine simultan un catalizator de insecuritate deoarece reduce posibilitatea sprijinirii statelor riverane, precum România, cu forțe navale robuste. Consecința directă este că protecția infrastructurii offshore aferenta proiectelor de producție gaze naturale (platforme, conducte, cabluri submarine) depinde în mare măsură de forțele locale și de cooperarea regională, nu de o prezență militară aliată consistentă.

În paralel, amenințările asimetrice au crescut spectaculos. Minele maritime, purtate de curenți sau plasate deliberat în zone strategice, devin o prezență constantă. De la începutul războiului și până astăzi, s-au neutralizat în total peste 140 de mine. O singură astfel de mină poate avaria grav o navă de aprovizionare, poate opri operațiuni de foraj sau poate deteriora infrastructura critică submarine. Tipurile de mine întâlnite în regiune (mine navale antinavă sau antidesant, desprinse din barajele de mine din cauza vremii sau eliberate intenționat în marea liberă pentru a pluti în curent) sunt tot mai diverse, iar detectarea lor devine dificilă pe fondul traficului intens.

Dacă minele sunt un pericol „clasic”, dronele maritime reprezintă o amenințare nouă, adaptată războiului modern. Folosite masiv în conflictul ruso-ucrainean, acestea pot naviga rapid și discret spre ținte, transportând încărcături explozive impresionante, capabile să lovească nave, platforme sau conducte. Aceste drone pot pierde comanda și controlul din cauza vremii, a manevrabilității sau comunicațiilor cu punctul de comandă și ajung să plutească în derivă punând în pericol infrastructura offshore și cea portuară. De la începutul conflictului mai mult de 10 astfel de drone au fost identificate și distruse în afara zonei de conflict declarate. Diferențele dintre o mină tradițională și o dronă navală sunt semnificative și schimbă paradigma de securitate: minele sunt statice sau în derivă, cu o rază de acțiune relativ limitată, în timp ce dronele sunt mobile, dificil de detectat și pot opera la distanțe considerabile. Capacitățile tehnice ale acestor drone ridică provocări uriașe pentru infrastructura energetică offshore, care nu a fost proiectată inițial pentru astfel de atacuri.

Toate aceste elemente compun un tablou alarmant: Marea Neagră este astăzi un spațiu instabil, în care riscurile la adresa investițiilor offshore sunt reale, multiple și dinamice. România, aflată la începutul unei tranziții energetice majore, are nevoie de o strategie de securitate maritimă adaptată secolului XXI care să combine capabilități navale moderne, cooperare regională, monitorizare aeriană și subacvatică, precum și un cadru legislativ care să țină pasul cu tehnologiile emergente și cu amenințările hibride.

Fără o astfel de abordare integrată, actualele proiectele offshore de producție gaze naturale din Marea Neagră rămân vulnerabile, iar independența energetică riscă să devină un obiectiv incert într-o regiune dominată de instabilitate și competiție strategică.

Oana-Alexandra Ijdelea este managing partner la Ijdelea & Asociații.
Nicolae Vatu este security manager al Black Sea Oil & Gas.

de Leonardo Badea,
Prim-viceguvernator BNR

Aderarea României la OCDE, previzionată pentru acest an, nu trebuie interpretată doar ca un succes diplomatic, ci ca o ancoră instituțională care poate să optimizeze funcția de producție a economiei naționale. Pentru decidenții economici, acest proces reprezintă un mecanism de convergență structurală, operând prin canale de transmisie clar definite, dar a căror eficiență depinde de evitarea „instituționalismului de fațadă”.

În primul rând, în ceea ce privește dinamica macrofinanciară și reducerea primei de risc, principalul vector de impact este comprimarea primei de risc. Calitatea de membru funcționează ca un semnal de credibilitate robust, reducând spreadurile la emisiunile de eurobonduri și optimizând serviciul datoriei publice. Îmbunătățirea ratingului de țară este corelată direct cu alinierea la codurile de liberalizare a mișcărilor de capital și a instrumentelor de guvernanță corporativă, care reduc volatilitatea fluxurilor de portofoliu și facilitează tranziția de la investiții bazate pe arbitrajul costului muncii către fluxuri de capital cu intensitate tehnologică ridicată, stimulând productivitatea totală a factorilor (TFP).

În al doilea rând, discutăm de reconfigurarea fluxurilor de ISD. Statutul de membru al OCDE elimină barierele pentru marii investitori instituționali, care direcționează capital către piețe care respectă standarde riguroase de transparență. Dincolo de volumul de capital, se observă o tranziție calitativă a investițiilor către sectoare cu valoare adăugată ridicată, stimulând productivitatea muncii. În state precum Polonia sau Cehia, alinierea la standardele OCDE a funcționat ca un catalizator pentru integrarea în lanțuri valorice globale complexe, esențială pentru a evita „capcana venitului mediu”. Prin adoptarea bunelor practici în domeniul achizițiilor publice și al guvernanței, se urmărește eliminarea distorsiunilor de piață și optimizarea alocării resurselor.

Pentru o mai bună înțelegere, este necesar să subliniem că aceste beneficii nu sunt derivate automat din actul aderării, ci sunt endogene calității politicilor publice promovate. Dinamica pozitivă este condiționată de menținerea sustenabilității finanțelor publice, pentru a capitaliza pe seama dobânzilor scăzute. Există riscul „reformelor de fațadă”, unde modificările legislative nu sunt urmate de o schimbare în funcționarea a administrației, iar implementarea reală a standardelor de guvernanță corporativă în companiile de stat și digitalizarea administrației sunt eforturi care trebuie să continue după momentul festiv al primirii în organizație. În concluzie, integrarea în OCDE oferă României un cadru de referință robust pentru măsuri structurale care pot aduce un plus de creștere potențială de aproximativ 0,8% – 1% din PIB, dar aceasta depinde de capacitatea instituțională de a internaliza aceste standarde și de a menține un mediu macroeconomic predictibil, capabil să transforme încrederea investitorilor în capital productiv pe termen lung.

Aderarea la OECD nu reprezintă doar un proces care se încheie odată cu acceptarea, ci, din contră, este un proces care se va manifesta la fel de intens prin schimbările pe care le va induce. Aderarea nu schimbă doar legi, ci, în mod cert, va schimba mentalități instituționale.

Și, nu în ultimul rând, obținerea pentru România a statutului de membru ca urmare a încheierii procesului (pe care o dorim cât mai curând) va permite consolidarea poziției în discuțiile internaționale și va sprijini obiectivul mai extins de convergență cu economiile avansate.

Leonardo Badea este prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României.

de Daniel Apostol,
analist economic și expert în politici publice

Cel mai mare risc pentru România nu este lumea care parcă se destramă din ițele ce le credeam veșnice. Cel mai mare risc suntem noi și politica noastră. Întrebați care sunt principalele amenințări pentru companiile românești și piețele financiare în 2026, respondenții unui recent sondaj al Asociației CFA România nu au indicat mai întâi războiul, geopolitica, protecționismul sau destrămarea globalizării. 60% au indicat instabilitatea politică din România. Nu Bruxelles-ul. Nu Washingtonul. Nu Moscova. Ci Bucureștiul.

Un verdict revelator – și incomod.Pentru comunitatea de afaceri și financiară, cea mai mare incertitudine nu vine din exterior, ci din interior. Mai mult: riscurile globale sunt percepute ca gestionabile; cele domestice, nu. Instabilitatea politică nu este, în sine, o variabilă economică. Dar în cazul României a devenit un cod pentru ceva mai profund și mai nociv: impredictibilitatea. Schimbări frecvente de politici. Promisiuni bugetare fără acoperire. Ordonanțe de urgență care surprind piețele. Compromisuri de coaliție care amână reforme. Campanii electorale care paralizează guvernarea. Toate acestea construiesc o primă de risc pe care nicio decizie de politică monetară și niciun context extern favorabil nu o pot anula complet.

Al doilea risc expus în sondaj – deficitele ridicate ale României – nu poate fi separat de primul. Deficitele mari nu declanșează automat crize. Crizele apar atunci când piețele încep să creadă că nu există voință sau nu avem capacitate politică pentru a le corecta la timp. Piețele și investitorii sunt pragmatici. Pot tolera cifre slabe mai mult timp decât pot tolera semnale proaste. De aceea, teama nu este doar de scăderea ratingului de țară, de costuri mai mari de finanțare sau chiar de suspendarea unor fonduri europene. Teama reală este că România ar putea intra într-un mediu global mult mai dur fără coerența politică necesară pentru a-l traversa.

În ultimii ani, companiile din România au trecut prin pandemie, tensiuni produse de războaie în proximitate, crize energetice, inflație, blocaje logistice. Volatilitatea globală e o stare de fapte. Instabilitatea externă este presupusă din start. Ceea ce nu mai este presupus este că politicile interne vor fi suficient de stabile pentru a absorbi aceste șocuri. Cu alte cuvinte, problema României nu este (doar) că lumea devine periculoasă, ci (mai ales) că marja de eroare a dispărut. Presupunerea dominantă în rândul conducătorilor de companii chestionați de CFA este că volatilitatea e structurală. Lanțurile de aprovizionare vor fi mai scurte. Capitalul va fi mai selectiv. Politica va interveni mai des în economie. Întrebarea nu mai este „dacă” vor veni șocuri, ci „cât de pregătită este fiecare țară să le absoarbă”.

Iar aici vulnerabilitățile României devin critice. Într-un mediu global stabil, greșelile de politică pot fi corectate lent. Într-un mediu fragmentat, ele sunt sancționate rapid. Capitalul nu așteaptă. Agențiile de rating nu mizează pe bune intenții viitoare. Iar toleranța Bruxelles-ului nu este infinită.

La București se combină nociv zgomotul politic cu derapajele  fiscal-bugetare. Țara nu cade peste noapte, dar devine, treptat, mai scumpă la creditare, mai puțin atractivă și mai constrânsă. Ironia este că România are astăzi mai multe ancore externe ca oricând: apartenența la UE, garanțiile de securitate NATO, accesul la fonduri europene, integrarea în lanțurile de producție europene, resursele naturale autohtone. Toate acestea ar trebui să reducă riscul. Dar ancorele funcționează doar dacă nu sunt subminate din interior.

Instabilitatea politică de astăzi nu înseamnă lovituri de stat sau colaps constituțional. Înseamnă guvernare reactivă, nu strategică. Negociere continuă în loc de decizie. Amânare în loc de reformă. Amânarea însăși devine o politică – și una costisitoare. Dacă instabilitatea internă este redusă, riscurile externe devin gestionabile. Dacă nu, chiar și o turbulență globală moderată se poate transforma rapid într-o problemă de finanțare.

Cel mai mare risc pentru România în 2026 nu este următoarea criză globală. Este să intre în ea distrasă politic, expusă macroeconomic și fiscal-bugetar și obosită instituțional.

Iar acesta, spre deosebire de geopolitică, este un risc pe care ni-l produce propria politică.

Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.