Votul din Parlamentul European privind acordul UE–Mercosur nu a fost un exercițiu procedural și nici o simplă dispută tehnică între instituții. A fost un act politic deliberat, prin care o majoritate fragilă din legislativul european a decis să își folosească una dintre cele mai puternice prerogative pentru a pune sub semnul întrebării arhitectura juridică a unui acord comercial major. Prin trimiterea acordului la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Parlamentul nu a respins Mercosur ca proiect politic, dar l-a plasat într-o zonă de risc juridic și politic care poate dura ani și care afectează direct credibilitatea Uniunii ca actor comercial global.

Din perspectivă geopolitică, votul intervine într-un moment în care politica comercială a UE este inseparabilă de securitate, autonomie strategică și competiția dintre marile puteri. Mercosur fusese prezentat de Comisia Europeană ca un pilon al diversificării parteneriatelor externe, într-un context marcat de tensiuni recurente cu Statele Unite, rivalitate sistemică cu China și o competiție tot mai dură pentru influență în America Latină. Blocarea juridică a acordului transmite însă un semnal ambivalent către partenerii externi. UE rămâne interesată de cooperare și deschidere comercială, dar procesul său decizional intern este mai lent, mai fragmentat și mai condiționat juridic decât lasă să se înțeleagă discursul politic al executivului european.

Pe scurt

1. Parlamentul European a decis trimiterea acordului UE–Mercosur la CJUE.

2. Decizia creează un blocaj juridic care poate dura ani.

3. Acordul nu este respins politic, dar nu mai este „gata de ratificare”.

4. Majoritatea parlamentară contestă arhitectura juridică propusă de Comisie.

5. Votul reflectă o recalibrare a raportului de forțe între Parlament și Comisie.

6. Viitorul acordului depinde de verdictul CJUE și de capacitatea UE de a gestiona tensiunile interne.

În același timp, votul reflectă o recalibrare a raportului de forțe interne în arhitectura instituțională a Uniunii. Parlamentul nu mai acceptă rolul de actor reactiv, chemat doar să valideze acorduri deja închise politic, ci își afirmă explicit poziția de actor geopolitic cu drept de veto juridic. Legitimitatea acordurilor comerciale nu mai este evaluată exclusiv prin prisma accesului la piețe sau a beneficiilor economice, ci prin compatibilitatea lor cu obiectivele strategice ale UE, inclusiv protecția mediului, sănătatea publică, drepturile consumatorilor și autonomia normativă.

Blocaj politic prin îngheț juridic

Votul din Parlamentul European asupra acordului UE–Mercosur a generat un rezultat care poate părea contradictoriu doar la prima vedere. Două rezoluții concurente, cu obiective diferite, au fost supuse votului în aceeași sesiune plenară. Rezoluția cu tonul cel mai dur, orientată spre o confruntare politică directă cu Comisia Europeană și susținută în principal de dreapta suveranistă, a fost respinsă. În schimb, rezoluția formulată într-un limbaj mai tehnic și mai moderat, dar cu implicații juridice mult mai profunde, a fost adoptată la limită, la o diferență de doar zece voturi, cu 334 de voturi pentru și 324 împotrivă. Rezultatul nu indică indecizie, ci poziționarea politică a grupurilor și delegațiilor naționale pe un dosar cu miză strategică majoră.

Rezoluția adoptată a fost susținută de o majoritate construită pe părți din S&D, Renew, Verzilor și The Left, cu sprijinul unei părți relevante și suficiente din PPE și cu votul deplin a PfE, majoritar francez. Această coaliție parlamentară nu respinge acordul UE–Mercosur ca proiect politic sau geopolitic, dar contestă arhitectura juridică propusă de Comisia Europeană, în special mecanismul de rebalansare și compatibilitatea acestuia cu tratatele UE. Miza juridică exprimată explicit în textul rezoluției este protejarea autonomiei Uniunii și prevenirea oricărei situații în care legislația europeană în domenii precum mediul, sănătatea publică sau protecția consumatorilor ar putea fi pusă sub presiune externă. Trimiterea acordului la Curtea de Justiție este, în această logică, un instrument de control instituțional, nu un gest de respingere politică, dar care, în practică, poate conduce la o întârziere foarte lungă a intrării în vigoare a acordului semnat recent de președinta Comisiei Europene și de președintele Consiliului, în numele Uniunii.

PPE, grupul politic majoritar din care provine și președinta Comisiei Europene, a jucat un rol de pivot politic. Grupul popular nu s-a aliniat poziției radicale de blocaj total promovate de ECR și alte grupuri eurosceptice, dar nici nu a oferit un sprijin necondiționat Comisiei Europene. Sprijinul parțial al PPE – cu aproape un sfert dintre eurodeputații polonezi, francezi, unguri și irlandezi votând în favoarea rezoluției – a fost decisiv pentru adoptarea cererii de aviz către CJUE.

Efectele acestei dinamici s-au văzut și în interiorul ECR, unde grupul s-a fracturat. Delegația italiană s-a opus rezoluției adoptate, în timp ce delegațiile poloneză și română au susținut ambele rezoluții, inclusiv pe cea care viza un atac frontal asupra Comisiei și un blocaj politic al acordului. Această ruptură internă confirmă limitele unei strategii bazate exclusiv pe confruntare politică și arată că majoritatea Parlamentului European preferă, în acest dosar, un blocaj juridic controlat în locul unui veto politic deschis.

În ceea ce privește delegația română, PSD și AUR au votat pentru ambele moțiuni în timp ce PNL și USR au votat împotrivă.

De ce rezoluția „moderată” este mai periculoasă pentru Mercosur

Dincolo de aritmetica votului, decizia Parlamentului European de a trimite acordul UE–Mercosur la Curtea de Justiție deschide o problemă structurală pentru politica comercială a Uniunii Europene. Pentru prima dată într-un dosar de această amploare, legislativul refuză arhitectura juridică propusă de Comisie, considerată potențial restrictivă pentru capacitatea UE de a legifera autonom. Este un semnal că epoca acordurilor comerciale „blindate” juridic, protejate prin mecanisme de compensare și arbitraj, intră într-o zonă de contestare serioasă.

Această mutare are implicații directe pentru Comisia Europeană. Trimiterea la CJUE nu este un act ostil, dar reprezintă un vot de neîncredere condiționat în soluția juridică și, implicit, în strategia politică aleasă. Comisia rămâne mandatată să negocieze acorduri comerciale, însă există o majoritate parlamentară care transmite că această competență nu mai poate fi exercitată fără o validare. În termeni politici, este o reafirmare a controlului parlamentar asupra unei politici care, timp de ani, a fost dominată de logica executivului.

Pentru partenerii Mercosur, mesajul este problematic. Procesul decizional european apare mai imprevizibil și fragmentat decât sugerează discursul oficial al Comisiei. În plan intern, votul scoate la suprafață tensiunea persistentă dintre centralizarea decizională europeană și logica intereselor naționale. Deși rezultatul a fost determinat de grupurile politice europene, comportamentul delegațiilor naționale arată că interesele agricole, industriale și politice interne continuă să influențeze decisiv marile dosare comerciale.

De aici înainte, acordul intră într-o fază de incertitudine controlată. Avizul CJUE poate dura ani și nu oferă garanții politice. O validare completă ar permite reluarea procesului, dar cu un capital politic diminuat. O invalidare parțială sau condiționată ar forța renegocierea unor elemente-cheie, cu costuri diplomatice și economice semnificative. În ambele scenarii, Mercosur nu mai este un acord „gata de ratificare”, ci un dosar aflat sub supraveghere juridică strictă.

Parlamentul European nu a ales blocajul deschis. A optat pentru cea mai eficientă formă de intervenție de care dispune: înghețarea juridică a unui acord strategic, în numele controlului instituțional și al autonomiei normative. Pentru Mercosur, pericolul nu este o respingere imediată, ci erodarea lentă a calendarului și a consensului politic. În acest sens, acordul UE–Mercosur se află acum într-o zonă gri, în care supraviețuirea sa nu mai depinde doar de negocierile externe, ci de capacitatea Uniunii Europene de a-și gestiona propriile tensiuni interne dintre comerț, suveranitate și stat de drept.

Riscul juridic și politic

După votul Parlamentului European și trimiterea acordului UE–Mercosur la Curtea de Justiție a UE, Comisia Europeană nu mai deține controlul exclusiv asupra calendarului și rezultatului politic al dosarului. Prima și cea mai probabilă opțiune este așteptarea avizului CJUE, o cale defensivă, dar inevitabilă, care îngheață procesul de ratificare pentru cel puțin unu–doi ani. În această perioadă, Comisia poate doar să își apere construcția juridică în fața Curții, asumând o uzură politică lentă și pierderea inițiativei strategice.

A doua opțiune este apărarea integrală a acordului, fără concesii, atât în fața CJUE, cât și în plan politic. Această abordare presupune asumarea riscului unei opinii negative sau condiționate a Curții, caz în care costul politic ar cădea aproape integral pe Comisie. O invalidare parțială ar forța renegocierea unor elemente-cheie și ar transforma Mercosur dintr-un succes strategic anunțat într-un dosar problematic de mandat.

O a treia cale, mai probabilă politic, este dezescaladarea prin semnalarea disponibilității pentru ajustări. Fără a retrage acordul, Comisia poate accepta clarificări, limitări sau declarații interpretative privind mecanismul de rebalansare și aplicarea principiului precauției. Această strategie nu oprește procedura CJUE, dar poate reduce tensiunea cu Parlamentul și limita riscul unui aviz dur, oferind șanse de salvare a acordului într-o formă modificată.

În fine, opțiunile extreme rămân renegocierea punctuală cu statele Mercosur sau retragerea temporară a acordului din procesul de ratificare. Ambele sunt costisitoare: renegocierea slăbește credibilitatea externă a UE, iar retragerea ar echivala cu un eșec major de mandat pentru Comisie. În realitate, spațiul de manevră al executivului european s-a îngustat considerabil. Mercosur mai poate fi salvat, dar nu în forma și în ritmul stabilite inițial de Comisie, iar viitorul său depinde acum de echilibrul dintre controlul juridic, presiunea parlamentară și capacitatea Comisiei de a accepta corecții politice.

Sesizarea CJUE limitează opțiunile Comisiei Europene

După votul Parlamentului European și sesizarea Curții de Justiție a UE în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE, Comisia Europeană nu mai poate implementa acordul UE–Mercosur înainte de pronunțarea Curții și nici nu poate adopta o strategie de tip „aplicare acum, corectare ulterior”. Procedura are efect suspensiv, iar orice formă de aplicare provizorie sau de implementare legislativă ar încălca tratatele UE și ar submina rolul instituțional al Parlamentului și al CJUE. Din acest moment, acordul este înghețat juridic, indiferent de presiunile politice sau de calendarul inițial al Comisiei.

O eventuală implementare înainte de verdict ar expune Uniunea Europeană la riscuri majore. Dacă CJUE ar emite un aviz negativ sau condiționat, orice aplicare anterioară ar deveni ilegală, deschizând calea pentru litigii, cereri de despăgubiri și conflicte comerciale cu partenerii externi. În plus, o astfel de abordare ar declanșa un conflict instituțional deschis cu Parlamentul European, care ar putea bloca alte dosare comerciale și ar contesta politic legitimitatea Comisiei în gestionarea politicii comerciale comune.

În concluzie, singurele opțiuni reale ale Comisiei sunt așteptarea verdictului CJUE și, eventual, pregătirea unor ajustări juridice și politice ale acordului, fără a produce efecte juridice înainte de decizia Curții. Dosarul UE–Mercosur a ieșit din logica negocierii externe și a intrat în cea a arbitrajului constituțional european. Acordul mai poate fi salvat, dar nu în forma și în ritmul stabilite inițial, iar viitorul său depinde acum de echilibrul dintre controlul juridic, presiunea parlamentară și capacitatea Comisiei de a accepta corecții politice.