În timp ce restul Europei marca patru ani de la invazia rusă a Ucrainei, ministrul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó, bloca la Bruxelles noul pachet de sancțiuni împotriva Rusiei și împrumutul de 90 de miliarde de euro pentru Kiev. Nu e nici o coincidență. Este modus operandi pentru regimul de la Budapesta care a trasnformat comemorările în oportunități personale. De fiecare dată când Europa a încercat să vorbească cu o singură voce despre războiul din Ucraina, Budapesta a folosit dreptul de veto ca pe un instrument de negociere. Scopul a fost cât se poate de clar pentru diplomația ungară care de fiecare dată a încercat să obțină concesii în dosare complet separate.
Fonduri europene înghețate, proceduri de infringement, presiuni în dosarul statului de drept. Patru ani de război au pictat un tablou cât se poate de edificator. Ungaria a blocat sau a amenințat să blocheze tranșe militare din Fondul European pentru Pace, pachete de asistență macrofinanciară, deschiderea negocierilor de aderare, concluziile formale de extindere ale UE, sancțiuni împotriva Rusiei și, în ultimele săptămâni, un împrumut aprobat de șefii de stat și de guvern în decembrie 2025. De fiecare dată a existat o justificare diferită. Ba drepturile minorităților maghiare din Transcarpatia, fie lista neagră ucraineană pe care a intrat o bancă ungară, prețul gazelor sau conducta Druzhba, și dacă nu exista ceva la zi se invoca neutralitatea Ungariei. De fiecare dată rezultatul a fost același. Negocieri, concesii, deblocare parțială și reluarea ciclului câteva luni mai târziu.
Ceea ce face această strategie remarcabilă nu este cinismul ei (cinismul nu e atât de rar pe cât s-ar crede în politica zilei), ci eficiența ei în interiorul unui sistem care a fost construit pe consens. Uniunea Europeană funcționează, în domenii-cheie, prin unanimitate. Un singur vot contra paralizează. Viktor Orbán a înțeles acest lucru mai bine decât orice alt lider european și a exploatat sistematic vulnerabilitatea structurală a blocului, în timp ce restul liderilor căutau formule diplomatice pentru a-l descrie fără să-l numească drept ceea ce știe toată lumea că este cu adevărat. Un risc de securitate în interiorul Uniunii Europene.
Primul an de război, trezirea la realitate
Pe 24 februarie 2022, tancurile rusești au intrat în Ucraina și Uniunea Europeană a înlemnit. Trezită din visul unei păci eterne, UE adoptă primele cinci pachete de sancțiuni rapid, aproape fără fricțiuni. Statele membre, șocate de amploarea invaziei, au vorbit efectiv cu o singură voce. Chiar și Ungaria a semnat. Unanimitatea a creat o iluzie pe care Bruxelles-ul a interpretat-o drept coeziune. A fost, în realitate, calculul unui om care înțelege că valoarea unui veto crește proporțional cu urgența celorlalți.
Orbán nu a blocat nimic în primele luni. A vorbit despre pace, despre nevoia de negocieri, despre costurile sancțiunilor pentru economia maghiară, dar a semnat. A obținut, în schimb, ceva mai valoros decât orice veto. A trasat limitele negocierii pe care le-a stabilit așa cum a dorit. Practic, s-a demonstrat că unanimitatea de care UE are nevoie de mai mult decât poate admite public vine al pachet cu un preț.
Momentul de cotitură a venit în noiembrie 2022. La două zile după ce Comisia Europeană a propus înghețarea a 7,5 miliarde de euro din fondurile europene destinate Ungariei, pentru nerespectarea statului de drept, Budapesta a devenit singurul stat membru care a refuzat să aprobe un pachet de 18 miliarde de euro de asistență financiară pentru Ucraina. Guvernul ungar și-a justificat poziția izolată prin preocuparea față de interesele vitale ale Ungariei și ale UE în cadrul politicii externe comune. Nu a spus niciun cuvânt despre fondurile înghețate, invitând Bruxelles-ul la negociere. Ca urmare a negocierilor, Comisia a redus suma înghețată de la 7,5 la 6,3 miliarde de euro, iar Orbán și-a retras veto-ul.
La nici o lună după, în decembrie 2022, Orbán revine la opoziția față de mecanismul de împrumut comun Orbán a declarat că va continua să blocheze planul UE de împrumuturi comune pentru a finanța pachetul de 18 miliarde euro pentru Ucraina în 2023, invocând opoziția față de formula de finanțare, nu față de ajutorul în sine.
- Drepturi de autor
- European Union
Al doilea an de război, sistematizarea metodei
Baletul continuă în mai 2023 când Ungaria a blocat al optulea pachet de asistență al UE pentru Ucraina, în valoare de 500 milioane euro prin EPF, fondul folosit pentru a rambursa statelor membre echipamentele militare trimise la Kiev. În același timp, Budapesta a amenințat că va bloca și al 11-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei pe motivul că banca OTP a fost inclusă pe lista ucraineană a „sponsorilor de război”.
Scandalul OTP a fost declanșat de agenția ucraineană anticorupție care a inclus banca OTP pe lista „sponsorilor internaționali de război”, ceea ce a infuriat Budapesta și a declanșat un conflict diplomatic bilateral, cu Bruxelles prins la mijloc. Nu a contat că OTP continua să opereze în Rusia și că recunoștea regiunile separatiste. Ungaria a condiționat deblocarea asistenței militare de eliminarea băncii de pe această listă și de garanții că nu va fi relistată. OTP a fost eliminată de pe listă în octombrie 2023, dar Ungaria a menținut veto-ul, argumentând că are nevoie de garanții necondiţionate că situația nu se va repeta. Așa că în decembrie 2023 Orbán a votat ămpotriva pachetul financiar de 54,5 miliarde de dolari (circa 50 miliarde euro) la summit-ul Consiliului European din decembrie 2023. Nu acontat că Putin a celebrat public decizia ungară. Orbán a solicitat retragerea aderării Ucrainei de pe agenda summit-ului, a blocat pachetul financiar și a menținut veto-ul pe cele 500 de milioane din EPF.
Al treilea an de război, soluții creative, escaladarea pozițiilor și noul președinte al Europei
Ca urmare a pozițiilor de blocaj, liderii Germaniei, Franței și Italiei l-au presat direct pe Orbán, iar acesta a cedat în cele din urmă. S-au convenit revizuiri bugetare suplimentare. Orbán a renunțat la blocadă împotriva Ukraine Facility, aprobată de Consiliu pe 28 februarie 2024. Designul instituțional a inclus un raport anual al Comisiei și o revizuire după doi ani, concesii care urmăreau să satisfacă parțial cererile ungare. Soluția includea și 10,2 miliarde deblocate pentru Budapesta. Strategic, Viktor Orbán a ales „pauza de cafea” la votul pe aderare, absență care a permis adoptarea cu 26 de voturi în loc de 27. Parlamentul European a dat în judecată Comisia pentru această cedare.
Vara avea să vină cu noi surprize pentru statele membre. În iulie 2024, Orbán a transformat Președinția rotativă a Consiliului, deținută de Ungaria în semestrul II al anului, în platformă de politică externă proprie. Ca un ”adevărat” președinte al Uniunii Europene a vizitat Kiev, Moscova, Beijing, Florida în zece zile. „Misiunile de pace” l-au prezentat drept noua voce a Europei, fără nici un mandat și fără a avea o funcție propriu-zisă. Ca atare, Comisia Europeană a decis să boicoteze reuniunile informale ale Consiliului organizate la Budapesta, prima dată în istoria instituției când o Președinție rotativă era tratată astfel. Întâlnirile miniștrilor au fost mutate la Bruxelles.
Și tot în 2024, după alegerile europarlamentare, devine Viktor Orbán unul dintre fondatorii Patriots for Europe care devine al treilea grup din Parlamentul European ca mărime, cu 84 de eurodeputați din 12 state membre. De la un paria în Parlamentul European își rezolva peste noapte o problemă strategică. Din 2021, când Fidesz plecase din PPE, partidul a trebuit să se descurce izolat în Parlamentul European fără puterea necesară a unui grup politic. Acum conduce a treia forță legislativă a Uniunii.
Al patrulea an care premerge alegerile electorale din Ungaria
Viktor Orbán s-a demonstrat un politician norocos atunci când vine vorba de crize care îi pot da o mână de ajutor. După ce a exasperat un continent întreg, în decembrie 2025, la reuniunea Consiliului European, se ajunge la un acord politic unanim pentru un împrumut de 90 miliarde euro în favoarea Ucrainei pentru 2026–2027. Budapesta a acceptat acordul politic, dar a semnalat că nu va participa la schema de finanțare. După o lună, în ianuarie 2026 aduce criza Druzhba în care ca urmare a unui atac rusesc cu drone a fost grav avariată infrastructura conductei de petrol în zona Lvov, ceea ce face ca fluxul de petrol rusesc spre Ungaria și Slovacia să fie oprit. Atât Ungaria cât și Slovacia au dat vina pe Ucraina pentru întreruperea livrărilor.
Ministrul de externe al Ungariei, Péter Szijjártó, a calificat oprirea tranzitului drept „un șantaj politic clar” din partea Ucrainei, menit să crească prețurile la carburanți înaintea alegerilor parlamentare ungare din aprilie 2026. Așa că Ungaria a decis să blocheze pachetul XX de sancțiuni anti-ruse, să blocheze împrumutul de 90 miliarde euro pentru Ucraina, să oprească exporturilor de motorină spre Ucraina și să amenințe cu oprirea exporturilor de electricitate în condițiile în care furnizează aproape jumătate din importurile de electricitate ale Ucrainei.
Alegerile parlamentare în Ungaria sunt programate pentru 12 aprilie 2026. Orice e posibil.
- Drepturi de autor
- European Union
Anatomia obstrucției, tiparul blocajelor
Patru ani de veto-uri nu au fost haotice. Au urmat o logică internă, recognoscibilă, reproductibilă. Înainte de a judeca mecanismul, merită văzut tabloul complet, ce anume a fost blocat, întârziat sau condiționat de Budapesta între februarie 2022 și februarie 2026. Obstrucția ungară a operat pe cinci paliere distincte.
Primul, cel financiar, a fost și cel mai vizibil. Ungaria a blocat sau a condiționat trei tranșe majore de sprijin pentru Ucraina, pachetul de 18 miliarde de euro din noiembrie 2022, facilitatea Ukraine Facility de 50 de miliarde, blocată între decembrie 2023 și februarie 2024, și împrumutul de 90 de miliarde pentru 2026–2027, sprijinit pe activele rusești imobilizate, aflat în blocaj la 24 februarie 2026. Ceea ce contează aici nu este doar suma, ci recurența. De fiecare dată când arhitectura financiară trebuia să fie stabilă și predictibilă, Budapesta a reintrodus incertitudinea, exact acolo unde UE avea nevoie de certitudine.
Al doilea palier, sancțiunile anti-ruse, arată cel mai bine modul în care un veto poate rescrie, la detaliu, politici concepute pentru a fi ferme. Din cele 20 de pachete adoptate, cel puțin trei au necesitat negocieri directe cu Budapesta, iar negocierile au produs consecințe concrete. Derogarea permanentă din embargoul petrolier din mai 2022 a devenit o gură de oxigen pe termen lung, nu o excepție temporară, iar presiunea pentru eliminarea OTP Bank de pe lista ucraineană a sponsorilor de război a demonstrat că Budapesta folosește instrumente europene pentru a regla dispute bilaterale, cu costuri suportate de întregul bloc.
Al treilea palier, cel militar, a lovit în cel mai sensibil instrument al solidarității operative. Asistența prin Fondul European pentru Pace a fost blocată repetat, tranșa de 500 de milioane de euro timp de cinci luni în 2023 și, în 2024, reforma totală a fondului de 6,5 miliarde. Efectul nu a fost doar întârzierea unor rambursări, ci introducerea unei fricțiuni structurale în mecanismul care permite statelor membre să livreze rapid echipamente și să nu fie penalizate bugetar pentru asta.
Al patrulea palier, cu impactul cel mai profund pe termen lung, este procesul de aderare al Ucrainei. Ungaria a blocat deschiderea Cluster 1, Fundamentale, pe tot parcursul anului 2025 și a împiedicat adoptarea concluziilor de extindere în decembrie 2025. Aici veto-ul nu mai este despre bani sau pachete de sancțiuni, ci despre arhitectura politică a Europei post 2022. Dacă Ucraina rămâne în anticameră, semnalul strategic al UE se degradează, iar Rusia câștigă timp.
Al cincilea palier, aparent tehnic, a fost însă critic pentru întregul edificiu financiar, imobilizarea permanentă a activelor rusești. Amenințarea veto-ului semestrial a fost eliminată abia în decembrie 2025, prin schimbarea bazei juridice la Articolul 122 TFUE. Când UE ajunge să caute soluții juridice alternative pentru a evita veto-ul, nu mai vorbim despre un incident politic, ci despre un sistem care începe să funcționeze prin excepții.
Cum funcționează blocajul. Șase etape repetabile. Prima, Comisia propune înghețarea unor fonduri destinate Ungariei. A doua, la câteva zile după anunț, Budapesta blochează o decizie cheie privind Ucraina. Conexiunea nu este declarată explicit, dar mesajul implicit este clar. A treia, Consiliul European, Comisia și statele membre intră în negocieri directe cu Budapesta. A patra, UE face o concesie financiară sau politică. A cincea, Ungaria ridică, de obicei parțial și temporar, veto-ul pe dosarul ucrainean. A șasea, ciclul se reia la trei până la șase luni, cu un nou dosar-pretext și o valoare a veto-ului calibrată la urgența contextului.
Retorica oficială a Budapestei se sprijină pe un singur argument, protecția intereselor naționale maghiare. Analiza dosarelor concrete arată însă o stratificare mai complexă, cu patru tipuri de motivații care se suprapun și se amplifică reciproc.
De ce se blochează, patru straturi de motivații
Primul strat, dominant și cel mai riguros documentat, este financiar și tranzacțional. Veto-ul funcționează ca instrument de negociere pentru maximizarea transferurilor financiare europene și minimizarea condiționalităților de reformă. În această logică, banii nu se deblochează în schimbul reformelor, ci în schimbul cooperării pe dosare considerate vitale de către ceilalți.
Al doilea strat este energetic și strategic. Dependența Ungariei de energia rusească nu este un accident, este o alegere. În timp ce UE a construit politici de diversificare, Budapesta și-a crescut importul de petrol rusesc de la 61 la sută din total în 2022 la 92 la sută în 2025. Această dependență cere, structural, menținerea unei relații funcționale cu Moscova și rezistență la sancțiuni energetice severe. În momentul în care energia devine un fir de alimentare internă, devine și o frână externă.
Al treilea strat, tot mai vizibil în 2025 și 2026, este electoral și intern. Dosarul ucrainean devine combustibil politic. Mesajele de tipul nu trimitem banii la Kiev și nu intrăm în război sunt utile într-un peisaj electoral polarizat, mai ales în preajma alegerilor parlamentare din 12 aprilie 2026. În acest strat, veto-ul nu mai este doar instrument de negociere cu Bruxelles-ul, ci și instrument de mobilizare internă, care transformă politica externă într-o campanie permanentă.
Al patrulea strat este geopolitic și ideologic. Orbán și-a construit o poziție singulară în UE, un lider care păstrează relații funcționale simultan cu Moscova, Beijingul și un Washington trumpist. În această logică, blocarea sprijinului pentru Ucraina nu este doar o negociere, ci și o demonstrație. Demonstrația că Occidentul greșește strategic, că Ucraina nu poate câștiga, că Europa trebuie să revină la un pragmatism cinic, și că Budapesta, prin ambiguitate controlată, poate deveni intermediar indispensabil.
Obstrucția ungară nu este o poziție pro-rusă declarată. Orbán a semnat toate cele 19 pachete de sancțiuni adoptate până în 2025, inclusiv pe cele pe care le-a blocat temporar. Ungaria nu a recunoscut anexările teritoriale ruse și nu a blocat Articolul 5 NATO. Poziția sa este una de ambiguitate controlată, suficient de apropiată de Moscova pentru a fi valoroasă ca intermediar, suficient de în interiorul UE pentru a nu putea fi exclusă.
Nu este nici o obstrucție sistematică a tuturor politicilor europene. Ungaria a cooperat activ pe extinderea către Albania, Muntenegru și Serbia, în politici agricole și în alte dosare unde interesele naționale converg cu agenda europeană. Obstrucția este selectivă și instrumentală, concentrată exact acolo unde veto-ul are valoare maximă de negociere.
- Drepturi de autor
- European Union
Costurile sistemice, daunele care se vor vedea în timp
Dincolo de impactul direct asupra Ucrainei, mecanismul a produs daune structurale. A dus la erodarea condiționalității pentru că fondurile europene au fost deblocate pentru Ungaria nu ca urmare a reformelor, ci ca urmare a ridicării veto-ului. Mesajul transmis celorlalte capitale este cât se poate de periculos. Cerințele de reformă sunt negociabile dacă prețul politic este suficient de mare. La pachet a venit și epuizarea diplomatică. Fiecare ciclu consumă nervi și timp în Comisie, în Consiliu, și în statele membre. În timp ce se gestionează opoziția, nu se construiește reforma. Discursul despre schimbarea regulii unanimității rămâne la nivel declarativ, fiindcă reforma însăși necesită unanimitate. Sistemul cere, pentru a se vindeca, exact instrumentul care îl blochează.
Ungaria a luat Uniunea prizonieră prin folosirea fără scrupule a regulei unanimității care prevede că deciziile în domenii considerate sensibile pentru suveranitatea statelor membre se iau doar când toate cele 27 de state sunt de acord. Justificarea legată de interesul național poate fi validă în unele cazuri, dar trebuie înțeles că dacă negocierile și capacitatea de a accepta soluții imperfecte ar fi validate exclusi de interesul națioal, Uniunea Europeană ar fi dispărut de mult. Indiferent de explicațiile date de guvernul de la Budapesta, adevărul e ca Orbán a abuzat fără regrete de privilegiul blocajului.
Rareori se discută public despre cultura dialogului și abilitatea negocierilor existente la Bruxelles. Portretizat ca un oraș al deciziilor sumare și partinice de vocile care critică fără nuanțe și cu o agendă defăimătoare, Bruxelles-ul în sine nu pot există fără libera voință a celor care compun Uniunea Europeană. Ungaria a demonstrat că poate bloca mecanismul decizional al UE de parcă ar fi un Robin Hood care se luptă cu globalismul sau progesismul scăpate de sub control. În realitate e un simplu abuz pe care oricare alt stat din celelalte 26 de state membre îl poate exercita la fel de ușor. Mecanismul generos al unanimității odată abuzat e greu de apărat în fața nevoii unei Europe cu două viteze.
Rezultatul șantajului
Rezultatul acțiunilor Ungariei este discuția despre eliminarea unanimității care ar accelera integrarea europeană. Dar care ar și crea și o Europă în care deciziile majore pot fi impuse unor state care se opun. Pentru statele mici sau medii, unanimitatea este o garanție de protecție împotriva marilor puteri. Pentru state precum Germania și Franța, majoritatea calificată în politică externă ar fi mult mai eficientă. Logica trecutului era că, în absența consensului pe politica externă, nicio acțiune europeană nu ar fi legitimă. În mediul strategic al anilor 1990 și 2000, această logică funcționa, blocajele erau rare, mizele mai mici, numărul actorilor dispuși să folosească veto-ul ca instrument sistematic, neglijabil.
Faptul că soluțiile juridice alternative, precum recurgerea la Articolul 122 TFUE, au fost deja explorate pentru a ocoli unanimitatea arată că răbdarea politică a ajuns la limită. Când partenerii încep să caute mecanisme pentru a te ocoli, nu pentru a te convinge, înseamnă că încrederea s-a erodat profund. Consecințele pot fi semnificative. Presiunea pentru limitarea domeniilor supuse unanimității va crește, chiar dacă o reformă formală a tratatelor este dificilă. În paralel, se pot consolida aranjamente de tip „coaliție a celor dispuși”, în care un grup de state avansează pe dosare-cheie fără a mai aștepta consensul tuturor. O astfel de evoluție ar marginaliza treptat Ungaria în dosarele strategice, reducându-i puterea de negociere pe termen lung. În plus, mecanismele de condiționalitate financiară ar putea fi aplicate mai ferm, iar toleranța față de compromisuri tranzacționale va scădea pe măsură ce se consolidează percepția că acestea încurajează repetarea ciclului de șantaj.
În cele din urmă, dacă tiparul blocajelor continuă, Uniunea riscă să intre într-o fază de fragmentare funcțională și vom avea o Europă care operează tot mai mult prin excepții, formule creative și majorități ad-hoc pentru a evita paralizia. Paradoxal, tocmai folosirea sistematică a veto-ului ar putea accelera transformarea arhitecturii decizionale europene, reducând spațiul de manevră al celor care îl exploatează. Exasperarea acumulată nu va rămâne doar o stare de spirit diplomatică. Ea poate deveni motorul unei reforme care să limiteze, în timp, capacitatea unui singur stat de a ține întreaga Uniune ostatică.
