„Mama tuturor acordurilor” este, înainte de orice, revenirea politică a Ursulei von der Leyen. După luni de critici privind cedarea tarifară în fața administrației Trump, într-un moment în care comerțul transatlantic s-a transformat din parteneriat într-un instrument de presiune diplomatică. După blocajul juridic impus de Parlamentul European acordului UE–Mercosur. După două moțiuni de cenzură în Parlamentul European care, deși nu au trecut, i-au șubrezit poziția și au obligat-o să negocieze de două ori mai mult. După toate acestea, președinta Comisiei avea nevoie de un semnal de forță care să rescrie percepția slăbiciunii europene. De aici și exprimarea entuziastă și deliberat hiperbolică a Ursulei von der Leyen după încheierea acordului cu India.

Dincolo de simboluri, oricât de bine ar fi ele orchestrate, acestea nu sunt suficiente pentru a susține o strategie. Ofensiva comercială europeană nu poate rămâne un simplu exercițiu de retorică sau de acumulare de cifre impresionante. Pentru a rezista politic și a produce consecințe reale, președinta Comisiei va trebui, în perioada următoare, să livreze substanță strategică și să servească explicit obiectivul central al Uniunii Europene: stabilitate, autonomie și capacitatea de a-și asigura singură prosperitatea într-o lume în care interdependența economică nu mai garantează securitatea, ci devine din ce în ce mai des o vulnerabilitate.

Dincolo de Ursula von der Leyen, acordul creează o zonă de liber schimb de aproape două miliarde de oameni și încearcă să demonstreze că Europa nu mai așteaptă ca ordinea globală să se stabilizeze de la sine sau să fie dictată de Washington și Beijing, ci încearcă să o modeleze activ, prin comerț, alianțe selective și proiecție de putere economică. Este o mutare care abandonează definitiv iluziile multilateralismului romantic și adoptă logica dură a realismului comercial.

Pe scurt

1. Acordul UE–India marchează o schimbare de paradigmă, transformând comerțul din instrument economic neutru într-un instrument de putere și autonomie strategică.

2. UE folosește acordul cu India ca ofensivă comercială într-un context de tensiuni cu SUA și de dependențe strategice față de China.

3. Spre deosebire de Mercosur, UE–India implică un risc politic intern mai redus și un risc geopolitic mai gestionabil.

4. Acordul testează cooperarea tehnologică, diversificarea lanțurilor de aprovizionare și capacitatea UE de a construi parteneriate fără aliniere totală.

5. Arhitectura juridică este concepută pentru o ratificare mai previzibilă, cu rol central pentru Parlamentul European.

6. UE–India devine astfel un laborator al noii politici comerciale europene, axate pe stabilitate, reziliență și autonomie.

Ce conține, concret, acordul UE–India

Acordul UE–India este un document dens, conceput să funcționeze simultan ca instrument comercial, economic și strategic. El depășește structura clasică a unui FTA (Free Trade Agreement – acord de liber schimb), centrat pe tarife și deschiderea piețelor, și integrează capitole care reflectă noua filozofie a politicii comerciale europene, axată pe reziliență, securitate economică și control normativ.

În centrul acordului se află accesul la piață și eliminarea tarifelor, într-o formulă de liberalizare amplă, dar atent calibrată. Uniunea Europeană obține eliminarea sau reducerea tarifelor pentru peste 90% din exporturile sale către India, în special în sectoare precum mașini și echipamente industriale, produse chimice și farmaceutice, automobile, bunuri de lux și servicii. În paralel, acordul evită deschiderea completă a capitolelor agricole sensibile pentru UE, protejând explicit sectoare precum carnea de vită, zahărul sau orezul. Această asimetrie controlată arată că liberalizarea nu este totală, ci orientată strategic către domeniile în care UE are avantaj competitiv și cost politic intern redus.

Un al doilea pilon major este comerțul digital și cooperarea tehnologică. Acordul include capitole dedicate fluxurilor de date, serviciilor digitale, inteligenței artificiale, semiconductorilor și infrastructurilor digitale publice. UE și India își asumă cooperarea în materie de standarde tehnologice emergente, interoperabilitate și dezvoltarea de ecosisteme comune, fără a renunța la propriile cadre de reglementare. Pentru Uniune, acest capitol este esențial deoarece mută relația din zona exportului de tehnologie în cea a co-creării și co-standardizării, într-o competiție globală dominată până acum de SUA și China.

Acordul tratează explicit lanțurile de aprovizionare și securitatea economică. Sunt prevăzute mecanisme de cooperare pentru diversificarea surselor, reducerea dependențelor critice și asigurarea continuității aprovizionării în sectoare strategice, inclusiv materii prime critice, energie verde și componente industriale. Aceste prevederi reflectă lecțiile pandemiei și ale crizelor geopolitice recente, transformând FTA-ul într-un instrument de reziliență economică, nu doar de creștere.

Un capitol distinct este dedicat investițiilor și protecției proprietății intelectuale. Acordul consolidează garanțiile pentru investitorii europeni în India și viceversa, întărește protecția indicațiilor geografice și stabilește reguli clare privind brevetele, mărcile și drepturile de autor. Spre deosebire de relațiile comerciale cu China, accentul este pus pe prevenirea transferului forțat de tehnologie și pe respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, elemente considerate critice pentru acceptabilitatea politică a acordului în UE.

Acordul reafirmă, de asemenea, angajamentele ambelor părți față de convențiile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii, Acordul de la Paris și standardele internaționale de mediu. Deși aceste prevederi sunt formulate într-un limbaj mai flexibil decât în acordurile cu parteneri mai apropiați normativ, ele creează un cadru de dialog, monitorizare și cooperare, evitând atât condiționalitatea rigidă, cât și absența totală a angajamentelor.

Nu în ultimul rând, acordul include un mecanism modernizat de soluționare a disputelor, conceput pentru a oferi predictibilitate și executorialitate, fără a submina autonomia normativă a Uniunii Europene. Disputele comerciale sunt tratate într-un cadru instituțional clar, iar mecanismele sunt gândite astfel încât să evite situațiile în care legislația internă a UE ar putea fi contestată sistemic de parteneri externi, o lecție asimilată din controversele generate de acorduri anterioare.

De ce acum

Momentul nu este deloc întâmplător. Acordul UE–India este încheiat într-o perioadă în care relația comercială cu Statele Unite este marcată de tensiuni recurente, tarife punitive, coerciție velată și o imprevizibilitate politică devenită structurală. Washingtonul rămâne un aliat strategic indispensabil în materie de securitate, dar unul din ce în ce mai dificil și mai puțin previzibil în plan economic, care utilizează comerțul ca instrument de presiune și control, nu ca relație de parteneriat. În acest context, Uniunea Europeană caută parteneri mari, previzibili și suficient de pragmatici, capabili să ofere acces la piețe masive, la tehnologie emergentă și la lanțuri de aprovizionare alternative, fără condiționalități coercitive, fără aliniamente ideologice forțate și, mai ales, fără riscul ca regulile jocului să fie schimbate peste noapte.

Spre deosebire de acordurile defensive ale trecutului, construite pe logica limitării pierderilor și a gestionării declinului industrial, această mișcare este una ofensivă. Europa nu mai negociază pentru a supraviețui crizelor interne sau pentru a calma tensiuni sectoriale, ci pentru a-și construi activ autonomia strategică. Faptul că această ofensivă începe în Asia, și nu peste Atlantic, spune mai multe despre direcția în care se îndreaptă politica de putere a Uniunii Europene decât orice declarație oficială sau discurs despre valorile transatlantice.

Uniunea Europeană a resimțit direct schimbările din mediul internațional, atât în relația cu China, unde dependențele economice s-au transformat în vulnerabilități strategice, cât și în relația cu Statele Unite, unde tarifele și amenințările comerciale au fost utilizate ca instrument politic, inclusiv între aliați. În acest cadru, acordul UE–India nu urmărește doar creșterea exporturilor sau deschiderea unei piețe uriașe, ci recalibrarea poziției strategice a Uniunii într-o economie globală tot mai conflictuală.

Diferența față de perioada „globalizării liniștite” este esențială. Acordurile de liber schimb au fost, în mod tradițional, construite pe ideea neutralității comerțului. Regulile economice funcționau într-un spațiu relativ separat de politica de securitate, iar riscurile geopolitice erau considerate excepții gestionabile. Astăzi, această separație a dispărut. Acordul UE–India este conceput explicit pentru a răspunde unei lumi în care neutralitatea economică nu mai există, iar accesul la piețe, tehnologie și resurse face parte din competiția pentru influență și stabilitate. Tocmai de aceea, UE–India marchează ieșirea definitivă a politicii comerciale europene din zona tehnică și intrarea ei într-un registru deschis de strategie și putere.

Ce testează UE prin India

Prin acordul cu India, Uniunea Europeană testează un design strategic care urmărește construirea unui parteneriat comercial major fără a declanșa fracturi politice interne și fără a crea vulnerabilități structurale noi. Spre deosebire de Mercosur, unde agricultura a devenit punctul central de tensiune, India oferă acces la o piață uriașă fără un risc agricol major pentru UE, permițând Comisiei să evite una dintre cele mai sensibile linii roșii politice ale statelor membre.

Un al doilea test major este cooperarea tehnologică. Acordul nu se limitează la eliminarea tarifelor, ci este construit în jurul unor domenii considerate critice pentru viitorul economic și strategic al Uniunii, precum inteligența artificială, semiconductorii, infrastructura digitală publică, 6G și tehnologiile verzi. UE încearcă să verifice dacă poate trece de la o relație comercială clasică la una de co-producție tehnologică, în care India nu este doar furnizor sau piață de desfacere, ci partener în dezvoltarea și standardizarea tehnologiilor emergente. Este o miză care depășește economia și intră direct în competiția globală pentru suveranitate tehnologică.

India este, în același timp, un test pentru diversificarea lanțurilor de aprovizionare. Fără a rupe relațiile economice cu China, UE caută alternative credibile pentru sectoare sensibile, de la materii prime critice la componente industriale și servicii digitale. India oferă volum, capacitate de creștere și o poziție geopolitică care reduce riscul unei dependențe excesive de un singur actor. Acordul UE–India este astfel o încercare de a construi reziliență prin pluralitate, nu prin substituție abruptă.

În fine, UE testează prin India posibilitatea unui parteneriat stabil fără aliniere totală. India nu este un aliat clasic în sens occidental și nu urmărește să se integreze într-un bloc geopolitic condus de UE sau SUA. Tocmai această autonomie strategică a Indiei este atractivă pentru Bruxelles. Uniunea încearcă să vadă dacă poate construi relații de încredere cu actori care nu cer aliniere politică completă, dar care oferă previzibilitate și interes comun pe termen lung. Din această perspectivă, India nu este un substitut pentru China sau SUA, ci un partener de echilibru, prin care UE își testează capacitatea de a naviga o lume multipolară fără a fi prinsă într-o logică de blocuri rigide.

Limitele laboratorului UE–India

Oricât de ambițios ar fi prezentat, acordul UE–India nu este un proiect lipsit de limite și riscuri. Primul test de realism ține de diferențele de standarde. Uniunea Europeană operează cu unele dintre cele mai ridicate norme din lume în materie de mediu, protecția consumatorilor, concurență și reglementare digitală. India, deși aflată într-un proces accelerat de modernizare, funcționează într-un cadru normativ diferit, cu priorități economice și sociale distincte. Acordul testează capacitatea UE de a menține aceste standarde fără a le transforma într-o barieră politică sau într-o sursă permanentă de conflict cu partenerul indian.

Un al doilea set de limite privește munca, mediul și sustenabilitatea, domenii sensibile atât intern, cât și extern. UE încearcă să integreze aceste teme în toate noile acorduri comerciale, însă aplicarea lor în relația cu India este mai complexă decât în cazul unor parteneri mai apropiați normativ. Diferențele privind legislația muncii, amploarea economiei informale, tranziția energetică sau ritmul decarbonizării pot genera tensiuni politice, mai ales dacă sunt percepute la New Delhi ca forme de condiționalitate mascată. Din acest motiv, acordul va trebui gestionat printr-un echilibru fin între ambiția normativă europeană și pragmatismul geopolitic.

Limitările nu sunt doar externe, ci și administrative. Implementarea unui acord de această amploare presupune capacitate instituțională solidă de ambele părți: autorități vamale eficiente, agenții de reglementare funcționale, mecanisme de soluționare a disputelor și cooperare tehnică permanentă. Atât UE, cât și India vor fi puse în fața unui test de execuție. Fără resurse administrative suficiente și coordonare politică constantă, există riscul ca prevederile avansate ale acordului să rămână parțial neaplicate sau să fie aplicate inegal.

Suplimentar, există riscul supraîncărcării politice a acordului. UE–India concentrează așteptări comerciale, tehnologice, de securitate și geopolitice într-un singur instrument. Această densitate strategică este o forță, dar și o vulnerabilitate. Orice blocaj pe un capitol, fie el legat de muncă, mediu, digital sau securitate, poate produce efecte de domino asupra întregului acord și îi poate afecta credibilitatea pe termen lung.

Diferența față de Mercosur. Două modele de risc diferite

Compararea acordului UE–India cu dosarul UE–Mercosur este inevitabilă, deoarece cele două ilustrează tipuri diferite de risc politic și strategic pentru Uniunea Europeană. Mercosur a devenit, în timp, exemplul clasic al unui acord blocat nu din motive geopolitice externe, ci din cauza costului politic intern concentrat. Agricultura, protecția fermierilor, standardele sanitare și presiunea ratificărilor naționale au transformat Mercosur într-un câmp de confruntare internă, în care opoziția este vizibilă, organizată și electoral relevantă în mai multe state membre. Riscul principal al Mercosur nu a fost lipsa de logică economică, ci imposibilitatea construirii unui consens politic intern durabil.

În contrast, UE–India mută centrul de greutate al riscului. Costul social intern pentru Uniune este mult mai redus, în special în agricultură, iar opoziția politică este difuză și mai puțin mobilizatoare electoral. Riscurile sunt, în schimb, geopolitice și operaționale: diferențe de standarde, complexitatea implementării, cooperarea tehnologică și gestionarea relației cu un partener mare, autonom și nealiniat. UE–India nu declanșează reacții defensive masive în interiorul Uniunii, dar solicită o capacitate de guvernanță externă mult mai sofisticată.

Ce încearcă UE să evite. Lecțiile trecutului

Una dintre lecțiile centrale provine din relația comercială cu Statele Unite, unde tarifele, sancțiunile și aplicarea extraterritorială a legislației americane au demonstrat cât de rapid poate deveni comerțul un instrument de coerciție politică, inclusiv între aliați. UE–India încearcă să construiască o relație mai previzibilă, bazată pe reguli negociate și mecanisme multilaterale, nu pe decizii unilaterale. Spre deosebire de relația transatlantică, unde dezechilibrele de putere sunt dificil de corectat, parteneriatul cu India oferă un spațiu mai mare pentru simetrie politică și negociere pe termen lung.

În același timp, Uniunea încearcă să evite riscurile evidențiate de relația cu China, în special dependențele strategice și transferul forțat de tehnologie. Lecția chineză a arătat că accesul rapid la o piață uriașă poate veni la pachet cu vulnerabilități structurale pe termen lung. UE–India este conceput tocmai pentru a reduce aceste riscuri, prin diversificarea lanțurilor de aprovizionare, cooperare tehnologică pe baze mai echilibrate și protejarea proprietății intelectuale.

În ansamblu, aceste lecții explică de ce UE–India este un acord calibrat, nu maximalist. Uniunea nu urmărește o deschidere completă și rapidă, ci un echilibru între accesul la piață, protejarea intereselor interne și consolidarea autonomiei strategice.

Mercosur este perceput tot mai clar ca un acord „defensiv”, negociat într-o logică a deschiderii comerciale clasice, dar ajuns sub presiune într-o Europă mai sensibilă la suveranitate alimentară, mediu și protecție socială. UE–India, în schimb, este un acord „ofensiv”, gândit ca instrument de repoziționare strategică într-o lume fragmentată. El nu încearcă să apere status quo-ul, ci să construiască alternative, piețe noi și parteneriate tehnologice.

Lecția Mercosur este vizibilă în arhitectura UE–India. Comisia a evitat deliberat expunerea pe capitolele cele mai sensibile politic, a calibrat accesul agricol și a pus accent pe domenii cu potențial strategic pozitiv, precum tehnologia, industria, lanțurile de aprovizionare și mobilitatea calificată.

Ce urmează procedural și politic

După anunțul politic al încheierii negocierilor, acordul UE–India intră într-o fază instituțională decisivă, în care diferența dintre un succes diplomatic și un dosar blocat se va juca pe procedură, calendar și gestionarea politică a ratificării. Primul pas este publicarea textelor finale, capitol cu capitol, moment care va permite o evaluare juridică și politică detaliată atât de către statele membre, cât și de către Parlamentul European. Abia din acest punct acordul va trece de la nivelul angajamentului politic la cel al controlului democratic și juridic.

Procesul de ratificare este conceput, în cazul UE–India, să fie mai previzibil decât în dosare precum Mercosur, tocmai prin arhitectura juridică aleasă. În dreptul Uniunii Europene, traseul ratificării depinde de baza juridică a acordului și de distribuția competențelor între Uniune și statele membre. Acordurile care intră preponderent în competența exclusivă a UE necesită aprobarea Consiliului și consimțământul Parlamentului European, fără ratificări în parlamentele naționale. În schimb, acordurile mixte, precum Mercosur, includ capitole ce țin de competențe partajate și declanșează ratificări în toate parlamentele naționale, uneori și regionale, expunând acordul la veto-uri politice interne. În cazul UE–India, Comisia a urmărit deliberat să limiteze această expunere, plasând acordul cât mai mult posibil în sfera competențelor exclusive ale Uniunii.

Această opțiune se reflectă în conținutul și structura acordului. UE–India evită includerea unor capitole sensibile care ar forța ratificări naționale complexe, precum mecanismele clasice de protecție a investițiilor sau dispozițiile extinse de cooperare politică. Accentul cade pe domenii gestionate la nivel european, precum comerțul cu bunuri și servicii, comerțul digital, proprietatea intelectuală și achizițiile publice. Prin această arhitectură, centrul decizional este mutat către Consiliu și Parlamentul European, unde veto-urile individuale sunt mai dificil de exercitat și unde procesul este, instituțional, mai controlabil. Această abordare nu elimină dezbaterea politică sau controlul democratic, dar reduce riscul ca opoziții naționale sectoriale sau crize politice interne să blocheze acordul în ansamblu.

Parlamentul European va juca un rol central în această etapă. Spre deosebire de perioada „globalizării liniștite”, Parlamentul nu mai acceptă rolul de simplu validant al acordurilor negociate de Comisie. Acordul UE–India va fi evaluat nu doar prin prisma beneficiilor economice, ci și a coerenței sale cu obiectivele strategice ale Uniunii, precum autonomia strategică, protecția standardelor, securitatea economică și politica externă. Diferența față de Mercosur este că, în cazul Indiei, Parlamentul este implicat din timp în logica politică a acordului, ceea ce reduce riscul unui blocaj tardiv apărut după ani de negociere.

Această diferență de traseu instituțional explică de ce UE–India are șanse mai mari să intre efectiv în vigoare. Acordul nu este construit ca un test maximal al deschiderii comerciale, ci ca un compromis strategic între ambiție și gestionabilitate. Lecțiile dosarelor blocate au fost internalizate înainte de semnare, nu după, ceea ce crește probabilitatea ca UE–India să fie unul dintre rarele acorduri majore ale Uniunii care nu doar se semnează, ci și funcționează pe termen lung.