Europa a ajuns într-un punct de inflexiune real. Presiunile externe, subvențiile americane, capitalismul de stat chinez, fragilitatea lanțurilor de aprovizionare și insecuritatea geopolitică au erodat premisele vechiului model al pieței libere bazate pe reguli. Diagnosticul formulat în jurul Industrial Accelerator Act este, în linii mari, corect. Europa nu mai poate miza exclusiv pe puterea normativă, regulile nu mai protejează singure industria, standardele nu mai creează automat avantaj competitiv. Problema începe însă din momentul în care acest diagnostic este transformat în soluție politică. Răspunsul european rămâne defensiv, precaut și ancorat în reflexe vechi. IAA este mai degrabă o politică de recuperare decât una de construcție. El încearcă să salveze o ordine economică aflată în declin, nu să proiecteze una nouă.
Europa tratează o criză structurală cu instrumente familiare: subvenții, preferințe indirecte, criterii tehnice sofisticate. Toate acestea reduc presiunea pe termen scurt, dar nu schimbă poziția strategică a Uniunii într-o economie globală dominată de viteză, integrare și control asupra infrastructurilor invizibile.
Industrial Accelerator Act este prezentat ca un proiect strategic, nu doar ca un instrument legislativ. Ambiția este legitimă, designul rămâne însă incomplet. IAA operează prin stimulente, filtre și condiționalități, nu prin construcția unor capacități comune europene. Orientează deciziile private, dar nu creează infrastructuri funcționale care să schimbe regulile profunde ale competiției globale. Ca proiect, IAA este aditiv, nu transformator.
Prima limită majoră este modul în care Europa înțelege încă industria. Accentul cade pe capacități fizice, pe producție localizată, pe sectoare grele: oțel, ciment, baterii. Unii oftează încă după aceste produse unde eram liderii competiției mai demult. Acestea contează și acum, dar nu mai definesc singure puterea economică. Controlul real se mută spre arhitecturi: software industrial, sisteme de operare pentru energie, mobilitate, sănătate, platforme de proiectare și integrare. Cine controlează aceste noduri controlează lanțul valoric, indiferent unde se află fabrica. IAA spune puțin despre acest nivel. Protejează producția, nu arhitectura, apără localizarea, nu funcția, iar aceasta este o limită strategică serioasă.
Vedem aici o problemă majoră care ține de modul în care este înțeleasă suveranitatea. IAA o leagă de localizarea producției și de reducerea dependențelor geografice, cum arătam mai sus. Aceasta este o logică industrială clasică. În economia actuală, puterea nu vine din locul unde produci, ci din ce controlezi: software industrial, sisteme de proiectare, standarde de interoperabilitate, date operaționale. IAA protejează fabrici, dar spune puțin despre controlul acestor noduri funcționale. Din acest punct, intră în tensiune cu accentul pus de Mario Draghi pe productivitate, scală și capacitate sistemică.
A doua problemă este cultura instituțională europeană, profund marcată de frică și aversiune față de risc. Regulile au devenit un mecanism de auto-liniștire, ele reduc incertitudinea juridică, dar reduc și capacitatea de acțiune. Europa optimizează pentru a nu greși, într-o lume care optimizează pentru a ajunge prima. Greșeala este sancționată moral și politic, eșecul nu este integrat ca etapă de învățare. În acest context, orice politică industrială ajunge să fie lentă, hiper-negociată și defensivă. Fără o schimbare de mentalitate în jurul riscului, banii și actele normative nu vor produce un salt strategic. Este nevoie de reguli temporare, de derogări asumate politic, de mecanisme clare de oprire a proiectelor care nu funcționează, fără stigmatizare publică.
IAA rămâne o politică de control sofisticat, nu una de asumare a riscului. Nu creează instituții dedicate experimentării. Nu introduce mecanisme clare de eșec controlat. Nu prevede ieșiri rapide din politici greșite. Riscul este delegat statelor, regulile sunt centralizate. Această arhitectură intră în contradicție atât cu apelul lui Draghi pentru investiții strategice rapide, cât și cu insistența lui Letta asupra instrumentelor comune care reduc asimetriile.
A treia zonă insuficient exploatată este Europa Centrală și de Est. Regiunea este tratată ca periferie productivă, nu ca rezervor strategic. Aceasta este o mare eroare. Europa Centrală și de Est combină costuri încă competitive, forță de muncă tehnică și o apetență mai mare pentru schimbare. Societățile din această zonă au trecut prin rupturi istorice profunde, sunt mai puțin atașate de status quo și mai dispuse să testeze soluții noi. În loc să fie folosită ca zonă de experimentare și accelerare, regiunea este integrată pasiv în lanțuri de valoare decise în altă parte. O politică industrială cu adevărat imaginativă ar muta aici proiecte pilot, huburi de testare, regimuri de reglementare flexibilă și infrastructuri comune europene. Estul poate deveni laboratorul Europei, nu doar atelierul ei.
Aceeași logică se aplică procesului de extindere. Extinderea este tratată aproape exclusiv ca sursă de cost și risc. Această lectură este limitată. Extinderea, gândită corect, poate fi un multiplicator de putere: piață mai mare, forță de muncă suplimentară, adâncime strategică și capacitate mai mare de absorbție a șocurilor. Problema nu este extinderea, ci modul birocratic în care este gestionată. Se cere convergență completă înainte de integrare reală. Rezultatul este blocajul. O abordare diferită ar privilegia integrarea funcțională înainte de cea formală, acces etapizat la piața unică, proiecte industriale comune cu statele candidate. Extinderea ar trebui făcută prin infrastructuri și ecosisteme, nu doar prin tratate și reguli, uneori absurde, cum a fost blocarea României la intrarea în spațiul Schengen.
În fine, strategia de alianțe a Europei rămâne prea defensivă. Uniunea reacționează la mișcările altora, nu își construiește propria arhitectură de alianțe. Alianțele sunt gândite generalist, declarativ și adesea moral. Lumea actuală funcționează pe alianțe selective, tematice și asimetrice: tehnologie, lanțuri de valoare, standarde, date. Europa ar avea nevoie de alianțe mai clare, cu condiții ferme de acces și ieșire, bazate pe integrare în ecosisteme, nu doar pe acces la piață. Alianța nu este un gest diplomatic, este un instrument de putere.
În acest context, devine clar că Europa are nevoie de un alt cadru de politică industrială, unul construit pe proiect, nu pe protecție. Un astfel de cadru pornește de la suveranitatea funcțională. Europa nu are interesul de a controla tot ce produce, are interesul de a controla ceea ce face ca sistemele să funcționeze. Politica publică ar muta investițiile de la capacități izolate către sisteme comune, de la criterii de origine către acces la ecosisteme funcționale. Achizițiile publice ar construi infrastructuri logice, nu doar ar proteja producători existenți.
Al doilea pilon al acestui model este dezvoltarea de infrastructuri comune, nu campioni selectați politic, cum spune documentul. Europa pierde timp alegând câștigători, câștigă atunci când reduce costurile tuturor. Cloud industrial european, platforme deschise de simulare și testare, biblioteci de procese standardizate, infrastructuri de certificare rapidă, acestea pot favoriza nașterea de campioni, nu competiția internă sau favorizarea unora. Aceste bunuri industriale comune nu favorizează un actor sau altul, favorizează viteza de intrare pe piață. Reduc asimetriile dintre state și creează avantaj cumulativ, în timp ce noi vorbim doar de avantaj competitiv.
Al treilea pilon este viteza. Europa nu pierde la cost, pierde la timp. Politica industrială ar avea ca obiectiv central reducerea timpului de la idee la implementare. Autorizare rapidă implicită, regim permanent de testare, achiziții publice orientate spre prototip, reguli temporare, revizuibile. Viteza produce putere, atrage capital, creează standarde de facto.
Al patrulea pilon este reconceptualizarea pieței unice. Piața unică este tratată ca scut, dar ar putea funcționa ca accelerator. Patru sute cincizeci de milioane de consumatori înseamnă masă critică pentru testare și adopție, pentru lansări coordonate, pentru cerere publică sincronizată, standarde evolutive și adopție rapidă în servicii publice. Europa ar putea seta ritmul global prin adoptare timpurie, nu prin interdicție și tergiversări.
Ultimul pilon este instituțional. Europa are instituții pentru control, are prea puține pentru gestionarea riscului. Puterea actuală apare din capacitatea de a încerca repede și de a opri repede. Fonduri de eșec controlat, agenții de experimentare industrială, mecanisme rapide de corecție, evaluare ex post. Entități cu mandat temporar, obiective clare și dizolvare automată dacă rezultatele lipsesc.
Industrial Accelerator Act apără, cred, o lume care se retrage. Modelul alternativ ar trebui să construiască o lume care apare. Nu mai multă protecție, ci mai multă arhitectură. Nu mai mult control, ci mai multă capacitate de proiect. Adevărata întrebare nu este câtă intervenție economică acceptă Europa.
Ce ar trebui să spună Draghi și Letta la această întâlnire? IAA este parțial compatibil cu diagnoza lui Mario Draghi și a lui Enrico Letta, dar nu cu logica lor de fond. Compatibilitatea apare la nivelul constatărilor: Europa pierde competitivitate, piața unică este fragmentată, puterea normativă nu mai este suficientă într-o economie globală dominată de subvenții, scară și viteză. Atât Draghi, cât și Letta pleacă de la această evaluare dură a realității.
Ruptura apare în momentul traducerii diagnosticului în arhitectură politică. Draghi vorbește despre productivitate, capacitate de creștere și investiții strategice rapide, capabile să schimbe structura economiei europene, iar Letta insistă asupra consolidării pieței unice ca infrastructură comună, nu ca sumă de politici naționale coordonate imperfect. IAA, în schimb, rămâne prins într-o logică de corecție și protecție. El filtrează, condiționează și compensează, dar nu construiește sisteme comune care să ridice nivelul general de capacitate.
În esență, Draghi și Letta gândesc puterea economică europeană ca rezultat al unei arhitecturi integrate, capabile să genereze scară, viteză și convergență. IAA operează mai degrabă prin redistribuirea riscurilor și a avantajelor existente. Acceptă intervenția, dar o plasează într-un cadru defensiv. Recunoaște problema, dar răspunde cu instrumente care conservă asimetriile structurale. De aici rezultă tensiunea de fond. IAA este compatibil cu diagnosticul, dar nu cu ambiția transformatoare implicită în logica celor doi.
Concluzia este incomodă, dar necesară: Europa nu pierde pentru că respectă regulile, nu pierde pentru că are un model social de solidaritate, cum spun unii dintre cei de dreapta, pierde pentru că se autocenzurează strategic. Frica de risc, de conflict și de dezechilibru a devenit vulnerabilitate structurală. Industrial Accelerator Act este un prim pas, dar rămâne prizonier al ordinii confortabile pe care încearcă să o salveze. Adevărata întrebare nu este câtă intervenție economică poate accepta Europa. Întrebarea este dacă își permite să continue să gândească viitorul cu instrumentele trecutului. Ca proiect, IAA protejează o ordine aflată sub presiune, fără a construi încă arhitectura unei puteri economice europene capabile să joace ofensiv.
