Lansarea lucrărilor parlamentare asupra regulamentului privind planurile naționale și regionale de parteneriatmarchează unul dintre cele mai sensibile momente ale pregătirii bugetului UE pentru perioada 2028–2034. Nu este vorba despre ajustarea unor linii bugetare sau despre redistribuiri marginale, ci despre o schimbare de arhitectură care ar putea redefini modul în care este gestionată aproape jumătate din viitorul cadru financiar multianual.

Pe scurt

1. Aproape 44% din viitorul buget UE ar urma să fie gestionat prin planuri naționale.

2. Eurodeputații se tem de o recentralizare a deciziilor la nivel guvernamental.

3. Politica de coeziune este descrisă ca „soft power” al Uniunii.

4. Agricultura cere menținerea finanțării PAC în termeni reali.

5. Parlamentul își revendică un rol central în definirea regulilor MFF 2028–2034.

Faptul că propunerea Comisiei vizează aproximativ 44% din MFF explică tonul neobișnuit de dur al raportorilor Parlamentului European. De la bun început, eurodeputații transmit că acest dosar nu va fi tratat ca o simplă reformă tehnică, ci ca un punct de inflexiune politic și instituțional. Karlo Ressler (EPP, Croația), raportorul pentru Comisia pentru bugete, a descris explicit regulamentul drept un „make-or-break point”, semnalând că miza depășește cu mult echilibrul contabil al bugetului.

Elementul central al propunerii este comasarea mai multor politici UE – de la agricultură și coeziune până la pescuit, securitate alimentară sau dimensiuni sociale – în planuri naționale gestionate prin „envelope” bugetare. În logica Comisiei, acest model ar oferi mai multă flexibilitate și ar permite adaptarea investițiilor la nevoile specifice ale fiecărui stat membru.

Pentru Parlament, însă, această flexibilitate ascunde un risc major: recentralizarea deciziilor și slăbirea caracterului comun al politicilor europene. Andrey Novakov (EPP, Bulgaria), raportorul pentru dezvoltare regională, a formulat această temere fără echivoc, insistând că Parlamentul trebuie să se asigure că planurile sunt „mai regionale decât naționale, mai coezive decât divizive”. Mesajul este clar: dacă regiunile, orașele și zonele rurale sunt împinse în plan secund, politica de coeziune riscă să își piardă însăși rațiunea de a fi.

Unul dintre cele mai relevante unghiuri ale acestui dosar este reinterpretarea politicii regionale ca instrument de soft power. Novakov a subliniat că cele 780 de miliarde de euro gestionate prin aceste planuri nu sunt doar bani, ci capital politic. Într-un context marcat de instabilitate geopolitică și presiuni interne, investițiile UE sunt „apreciate când sunt necesare” și consolidează legitimitatea proiectului european la nivel local.

Această lectură explică de ce Parlamentul insistă pe menținerea unei dimensiuni regionale puternice. Dacă fondurile sunt percepute ca simple transferuri naționale, legătura directă dintre UE și beneficiarii finali se estompează. În schimb, atunci când investițiile sunt vizibile în comunități, orașe și regiuni, Uniunea este „cherished and remembered”, după cum a formulat raportorul REGI.

În paralel cu dezbaterea despre coeziune, agricultura apare ca un al doilea front sensibil. Elsi Katainen (Renew Europe, Finlanda), raportorul pentru Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală, a atras atenția că propunerea conține o schimbare semnificativă față de structura tradițională a MFF și că aproape jumătate din buget este în joc. În acest context, cererea ei este explicită și lipsită de ambiguitate: finanțarea viitoarei Politici Agricole Comune trebuie „cel puțin menținută la nivelul actual, în termeni reali”.

Mesajul AGRI este unul de continuitate și stabilitate. Pentru Parlament, reforma arhitecturii bugetare nu poate deveni un pretext pentru erodarea finanțării agricole sau pentru diluarea celor două piloni ai PAC. Acest punct este esențial, mai ales într-un moment în care presiunile asupra bugetului UE cresc, iar competiția între priorități devine tot mai intensă.

Dincolo de cifre și politici sectoriale, dosarul planurilor naționale și regionale de parteneriat deschide un conflict instituțional clasic, dar amplificat: cine controlează banii UE și în numele cui. Comisia propune un model mai integrat la nivel național, în timp ce Parlamentul revendică un rol central pentru regiuni și pentru controlul democratic al alocărilor.

Faptul că eurodeputații vorbesc despre „co-scrierea regulilor” împreună cu regiunile și autoritățile locale indică intenția clară de a rebalansa puterea în negocierile care urmează cu statele membre. Nu este întâmplător că Parlamentul pregătește în paralel un raport interimar și că votul în plen este programat pentru mai 2026: legislativul european își consolidează poziția înaintea confruntării finale pe MFF.

În esență, această reformă nu este doar despre eficiență sau simplificare, ci despre modelul de Uniune Europeană care va fi finanțat în următorul deceniu. O Uniune în care guvernele naționale devin principalul filtru al investițiilor sau una în care regiunile și comunitățile rămân actori centrali ai politicilor comune.

Prin tonul și conținutul declarațiilor, Parlamentul European transmite că nu va accepta o transformare „tăcută” a bugetului UE. Dosarul planurilor naționale și regionale de parteneriat este tratat ca un test de rezistență pentru coeziunea europeană, pentru rolul Parlamentului și pentru capacitatea Uniunii de a rămâne mai mult decât o sumă de priorități naționale ambalate într-un cadru comun.