Peste câteva zile, într-o dimineața de februarie în care liderii europeni vor ajunge într-o zonă rurală a Belgiei unde drumul se îngustează, semnalul telefonului slăbește, iar peisajul devine deliberat tăcut. La capătul aleii apare Castelul Alden Biesen, un complex masiv de piatră, înconjurat de apă și grădini geometrice, un fost sediu al Cavalerilor Teutoni, transformat într-unul dintre cele mai discrete și bine securizate locuri de negociere ale Europei. Aici, departe de clădirile de sticlă ale Bruxelles-ului, Uniunea Europeană discută viitorul industriei sale. Alegerea locului nu este întâmplătoare. Zidurile groase și turnurile de ardezie ale castelului spun o poveste veche despre putere, control și comerț. Timp de secole, din acest punct au fost administrate teritorii, rute economice și alianțe politice. Astăzi, într-o lume diferită, dar nu mai puțin conflictuală, liderii europeni se retrag în același decor pentru a decide dacă economia Uniunii va continua să funcționeze după regulile pieței globale sau dacă va ridica, în sfârșit, propriile fortificații.
- Legendă imagine
- Președintele Consiliului European, António Costa, va prezida reuniunea informală a liderilor UE din 12 februarie 2026, dedicată consolidării pieței interne și creșterii competitivității Uniunii Europene într-un context economic global tensionat.
- Drepturi de autor
- European Union
Tema oficială a întâlnirii este competitivitatea europeană. Tema reală este supraviețuirea industrială. În jurul mesei se află nu doar șefi de stat și de guvern, ci și două dintre figurile care au marcat dezbaterea economică a ultimului deceniu, Mario Draghi și Enrico Letta, chemați să ofere un diagnostic unei Europe prinsă între subvențiile americane și dominația industrială a Chinei. Prezența lor indică gravitatea extraordinară a momentului. În liniștea totală a Belgiei rurale, cei prezenți nu vor face un exercițiu de retorică politică, ci o evaluare de criză, departe de zgomotul rețelelor care prevestesc zi de zi sfârșitul Europei.
În centrul acestor discuții se află Industrial Accelerator Act (IAA), expresia unei schimbări de paradigmă pentru decidenții europeni. După o perioadă în care influența UE a venit mai ales din capacitatea de a seta reguli și standarde, actul pornește de la o constatare incomodă: într-o economie globală în care subvențiile și puterea industrială contează mai mult decât conformitatea, simpla autoritate normativă nu mai protejează baza manufacturieră a Europei. IAA este, în acest sens, un test al limitelor pe care Uniunea și le impune singură. Sub un limbaj tehnic despre sustenabilitate și lanțuri de aprovizionare, actul pune în joc o alegere strategică: câtă deschidere poate păstra Europa fără să-și externalizeze definitiv industria și câtă intervenție poate introduce fără să-și submineze propriul model juridic și comercial. De rezultatul acestei balanțe depinde dacă UE rămâne un actor industrial relevant sau acceptă o retragere administrată din competiția globală.
Cum vrea Europa să schimbe direcția
Timp de mai multe decenii, Uniunea Europeană și-a construit influența globală nu prin forță economică directă, ci prin capacitatea de a regla piețele. Bruxelles-ul a stabilit standarde, a definit reguli de concurență și a impus cadre juridice care au modelat comportamentul actorilor economici din interiorul și din afara Uniunii. Alocarea capitalului, localizarea producției și organizarea lanțurilor de valoare au fost lăsate în mare măsură pieței globale, iar intervenția publică a rămas excepțională, justificată mai ales prin protecția consumatorului, corectarea eșecurilor de piață sau obiectivele de mediu.
Apariția IAA marchează ruptura față de acest model. Uniunea nu se mai limitează la a stabili regulile jocului, ci încearcă să influențeze direct rezultatul acestuia, orientând investițiile, cererea publică și structura industrială. Spre deosebire de Pactul Verde, care a urmărit în principal reducerea emisiilor, sau de Net-Zero Industry Act, concentrat pe accelerarea unor tehnologii curate specifice, IAA combină instrumente normative și economice pentru a interveni explicit asupra localizării producției și a lanțurilor de valoare. Această mutație transformă politica industrială europeană dintr-un exercițiu tehnic într-un instrument strategic cu implicații economice și geopolitice directe.
Diferența esențială este că IAA ia formă într-un context de insecuritate geopolitică explicită. Politica industrială nu mai este separată de securitatea energetică, de vulnerabilitățile lanțurilor de aprovizionare sau de dependențele față de actori externi dominanți. Lecțiile crizelor recente sunt integrate direct în arhitectura actului, care pornește de la ideea că interdependențele economice pot deveni rapid instrumente de presiune politică. Din acest motiv, IAA se apropie mai mult de o strategie de securitate economică decât de o politică industrială clasică. Obiectivul său nu este doar creșterea competitivității sau reducerea emisiilor, ci limitarea riscurilor sistemice asociate pierderii controlului industrial. Fără a adopta un limbaj de confruntare, Uniunea încearcă să își recapete capacitatea de a decide în ce domenii poate depinde de exterior și unde autonomia devine o condiție de stabilitate economică și politică.
Cum am ajuns în această situație
Virajul politic care a făcut posibil IAA a apărut dintr-o succesiune de șocuri externe care au erodat rapid consensul european construit în jurul pieței deschise și al competiției bazate pe reguli. Cel mai vizibil dintre acestea a fost adoptarea în Statele Unite a Inflation Reduction Act (IRA), un pachet masiv de subvenții legate explicit de producția pe teritoriul american. Pentru prima dată, Washingtonul a transformat politica industrială într-un instrument direct de atragere a investițiilor europene, punând sub semnul întrebării ideea că alianțele politice garantează un teren de joc echitabil.
În paralel, modelul chinez de capitalism de stat a continuat să se extindă, combinând subvenții, control asupra resurselor și capacități industriale la scară mare. Companiile europene s-au confruntat astfel cu o competiție care nu mai putea fi explicată prin diferențe de productivitate sau inovație, ci prin avantaje structurale oferite de stat. În acest context, a devenit evident că „Efectul Bruxelles”, capacitatea UE de a-și exporta standardele prin forța pieței sale interne, nu mai funcționează în fața subvențiilor brute și a politicilor industriale agresive. Regulile nu mai sunt suficiente pentru a proteja baza industrială europeană.
- Legendă imagine
- Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, se află în fața unui moment-cheie al celui de-al doilea mandat, în care dezbaterea privind competitivitatea, politica industrială și autonomia strategică a UE capătă o miză economică și geopolitică directă.
- Autor
- Dati Bendo
- Drepturi de autor
- European Union , 2025
Schimbarea de context forțează o tranziție semantică și politică rapidă la nivelul instituțiilor europene. Inițial, răspunsul UE a fost formulat în termenii familiar ai tranziției verzi, printr-un Clean Industrial Deal care lega competitivitatea de decarbonizare. Treptat însă, accentul s-a mutat de la obiectivele climatice ca scop principal la industrie ca prioritate politică în sine. Clima a rămas un cadru de referință, dar nu mai este suficientă pentru a justifica intervenții economice de amploare într-un context de competiție globală dură. Reindustrializarea a devenit o temă de politică publică cu relevanță electorală și socială. În numeroase state membre, declinul industrial este asociat cu pierderea locurilor de muncă bine plătite, cu insecuritate economică și cu polarizare politică. Presiunea de a oferi un răspuns credibil acestor temeri a transformat politica industrială dintr-un subiect tehnic într-un pilon al stabilității sociale.
Protecționism rafinat sau interdicții explicite
Obiectul disputeui ce va fi să vină este clauza Made in Europe inserată în IAA. Aceasta nu nu reprezintă o revenire explicită la politicile de tip Buy European. Textul nu introduce o obligație formală de excludere a produselor din afara Uniunii și nu stabilește criterii de eligibilitate bazate direct pe originea geografică a bunurilor sau a companiilor. O astfel de abordare ar fi intrat rapid în conflict cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului și cu angajamentele UE în domeniul achizițiilor publice. De asemenea, clauza nu funcționează ca o barieră tarifară clasică. Nu presupune taxe vamale, contingente sau interdicții explicite la import. Din punct de vedere formal, accesul pe piața europeană rămâne deschis, iar competiția este menținută la nivel declarativ. Tocmai această absență a unor instrumente comerciale tradiționale face ca mecanismul să fie mai greu de identificat și, în același timp, mai dificil de contestat direct.
În esență, Made in Europe introduce o preferință funcțională, construită printr-un set de criterii tehnice și economice care favorizează producția realizată în interiorul Uniunii. Un prim element este amprenta de carbon, evaluată pe întreg ciclul de viață al produsului. În practică, acest criteriu avantajează producătorii care operează într-un mix energetic mai curat și penalizează bunurile fabricate în sisteme industriale cu emisii ridicate sau transportate pe distanțe lungi. Al doilea pilon este reziliența lanțului de aprovizionare. Companiile sunt evaluate în funcție de gradul de dependență față de furnizori din afara UE și de capacitatea de a asigura continuitatea producției în situații de criză. În paralel, achizițiile publice sunt restructurate prin introducerea unor criterii non-preț, precum securitatea aprovizionării, trasabilitatea și contribuția la obiectivele strategice ale Uniunii. Combinarea acestor instrumente permite excluderea practică a unor furnizori externi dominanți, în special din China, fără a face referire explicită la origine sau naționalitate.
Această construcție tehnică generează însă temeri pe mai multe niveluri. Din punct de vedere juridic, există riscul ca mecanismul să fie contestat în cadrul OMC ca o formă de discriminare indirectă, mascată sub standarde de mediu sau securitate economică. Chiar dacă textul este formulat cu atenție, precedentul unor litigii comerciale nu poate fi exclus. La nivel comercial, statele partenere ar putea interpreta Made in Europe ca un semnal protecționist și ar putea răspunde prin măsuri de retorsiune, afectând sectoare europene puternic orientate spre export. În plan politic intern, clauza accentuează diviziunile dintre statele membre. Țările cu baze industriale mari și capacitate bugetară ridicată sunt percepute ca potențiali beneficiari principali, în timp ce altele se tem de fragmentarea pieței interne și de o cursă a subvențiilor.
Axul Paris–Berlin, ruptura structurală din interiorul UE. Cine cu cine se luptă în interiorul UE
Pentru Franța, IAA se înscrie într-o tradiție politică bine definită, în care statul joacă un rol activ în orientarea economiei. Dirijismul economic francez pornește de la premisa că piața, lăsată singură, nu produce rezultate optime în sectoarele strategice și că intervenția publică este legitimă pentru a proteja capacități industriale considerate esențiale. În acest cadru, IAA este perceput ca un instrument prin care această filozofie poate fi extinsă la nivel european.
Conceptul de „campioni europeni” este central în viziunea Parisului. Franța susține ideea concentrării resurselor publice și a cererii instituționale în jurul unor actori industriali capabili să concureze la scară globală cu grupuri americane și asiatice. Energia nucleară joacă un rol cheie în această abordare. Prin includerea sa implicită sau explicită în criteriile de sustenabilitate, Franța transformă un avantaj național într-un atu competitiv european, fără a-l formula direct ca o preferință politică, ci ca o consecință tehnică a mixului energetic cu emisii scăzute.
- Legendă imagine
- Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, într-un moment care ilustrează miza politică a noului echilibru european dintre piața internă, politica industrială și competitivitatea UE într-un context geoeconomic tensionat.
- Autor
- Xavier Lejeune
- Drepturi de autor
- European Union , 2025
Poziția Germaniei este fundamental diferită, fiind modelată de statutul său de economie puternic orientată spre export. Industria germană depinde în mare măsură de accesul liber la piețele externe, iar orice semnal de protecționism din partea Uniunii este perceput ca un risc direct la adresa acestui model. Din această perspectivă, IAA ridică probleme care depășesc dezbaterea industrială și intră în sfera politicii comerciale globale.
Vulnerabilitatea este deosebit de pronunțată în sectoare precum industria auto și cea a mașinilor-unelte, unde Germania este expusă atât pieței chineze, cât și celei americane. O eventuală reacție de retorsiune ar putea afecta exact acele ramuri care susțin competitivitatea și ocuparea forței de muncă. În plus, Berlinul se teme de un colaps accelerat al sistemului multilateral de comerț. Pentru o economie de dimensiunea Germaniei, regulile OMC reprezintă un mecanism de protecție împotriva competiției brute dintre marile puteri, iar subminarea acestora este văzută ca un risc strategic pe termen lung.
Italia ocupă o poziție intermediară. Deși recunoaște necesitatea unei politici industriale europene mai ferme, Roma adoptă o atitudine precaută, încercând să evite o confruntare deschisă cu partenerii comerciali și să mențină flexibilitatea pentru sectoarele sale orientate spre export. Italia tinde astfel să sprijine o aplicare selectivă a preferinței europene, limitată la domenii considerate strict strategice.
În contrast, statele nordice și alte economii mici, reunite informal în așa-numitul „Grup al celor 9”, privesc IAA cu suspiciune. Aceste țări se tem că introducerea unor mecanisme de tip Made in Europe va semnala o orientare protecționistă care poate submina comerțul liber și poate crește costurile pentru consumatori și industrie. Diferența de capacitate bugetară accentuează aceste temeri. Statele cu bugete mari pot susține mai ușor industriile locale prin ajutoare de stat și investiții publice, în timp ce economiile mai mici riscă să fie marginalizate.
Vulnerabilitatea juridică și capacitatea de a rspecta regulile pe care nimeni nu le mai respectă
IAA este construit deliberat la limita dreptului comercial internațional. Principiul non-discriminării, piatra de temelie a sistemului OMC, interzice tratamentul mai puțin favorabil al produselor importate față de cele autohtone. Orice mecanism care produce, fie și indirect, o preferință sistematică pentru producția europeană riscă să fie interpretat ca o încălcare a acestui principiu, chiar dacă textul nu face referire explicită la origine.
În plus, Uniunea Europeană este parte la Acordul privind Achizițiile Guvernamentale (GPA), care obligă la acces egal pentru furnizorii din țările semnatare în procedurile de achiziții publice. Extinderea criteriilor non-preț și condiționarea subvențiilor de elemente legate de producția locală pot intra în tensiune directă cu aceste angajamente. Rezultatul este un risc real de litigii internaționale, nu doar simbolice, care ar putea testa pentru prima dată coerența dintre ambițiile industriale ale UE și propriile sale obligații juridice globale.
Această vulnerabilitate juridică atinge o problemă mai profundă, legată de identitatea Uniunii Europene. Timp de decenii, UE s-a definit ca gardian al ordinii comerciale multilaterale, un actor care respectă și promovează regulile chiar și atunci când acestea implică costuri economice. Această poziționare i-a oferit credibilitate internațională și influență normativă. Paradoxul actual este că UE se confruntă cu o lume în care principalii săi parteneri economici aplică regulile selectiv sau le ocolesc prin politici industriale agresive. Dilema este una existențială. Cum mai poți apăra un sistem global de norme respectându-l singur, într-un context în care ceilalți actori îl subminează?
Răspunsul UE nu este abandonarea deschisă a regulilor, ci adaptarea lor printr-o formă de protecționism deghizat. În locul barierelor explicite, IAA mizează pe standarde ultra-specifice, dificil de îndeplinit pentru producătorii din afara Uniunii, dar prezentate ca necesare pentru obiective legitime de mediu și securitate economică. Pașaportul digital al produsului devine un instrument central în această strategie, permițând monitorizarea detaliată a originii materialelor, a amprentei de carbon și a lanțurilor de aprovizionare.
Aceste așa-numite „bariere verzi” funcționează ca un nou instrument geopolitic. Ele permit Uniunii să filtreze accesul pe piața sa fără a recurge la măsuri comerciale clasice, greu de apărat juridic. În același timp, această abordare mută confruntarea din zona tarifelor în cea a standardelor și a procedurilor tehnice, unde disputa este mai puțin vizibilă, dar nu mai puțin intensă. IAA devine astfel testul suprem al capacității UE de a rescrie regulile jocului fără a le încălca oficial.
Impactul economic real. Cine câștigă și cine plătește
Principalii beneficiari direcți ai IAA sunt sectoarele de bază ale industriei europene și tehnologiile asociate tranziției energetice. Oțelul, cimentul, bateriile și hidrogenul se află în centrul arhitecturii IAA, deoarece sunt considerate atât esențiale pentru decarbonizare, cât și vulnerabile la concurența externă. Prin criterii legate de amprenta de carbon, acces prioritar la achiziții publice și mecanisme de sprijin investițional, producătorii interni dobândesc un avantaj competitiv clar față de furnizorii din afara Uniunii.
Pentru aceste sectoare, IAA reduce incertitudinea investițională și oferă un semnal de cerere pe termen mediu și lung. Costurile mai mari ale producției cu emisii scăzute de carbon sunt parțial compensate prin intervenția publică, ceea ce face fezabile proiecte care, în condiții de piață pură, ar fi dificil de susținut. Din această perspectivă, actul funcționează ca un mecanism de protecție și relansare a unei industrii grele aflate sub presiune structurală de ani de zile.
- Legendă imagine
- Comisarul european Stéphane Séjourné, responsabil pentru industrie și piața internă, se află în centrul pregătirii noii agende europene de competitivitate, care marchează trecerea de la un model bazat pe reguli la unul axat pe capacitate industrială și securitate economică.
- Autor
- Lukasz Kobus
- Drepturi de autor
- European Union , 2025
Efectele se inversează însă pe măsură ce analiza coboară pe lanțul valoric. Industriile din aval, precum sectorul automotive, construcțiile și producția de bunuri de consum, sunt expuse direct creșterii costurilor inputurilor industriale. Obligația de a utiliza materiale cu emisii reduse de carbon sau produse în lanțuri de aprovizionare considerate „reziliente” limitează opțiunile de achiziție și reduce presiunea concurențială asupra prețurilor.
În aceste sectoare, marjele sunt deja sensibile la variațiile de cost, iar capacitatea de a transfera integral scumpirile către clienți este limitată de competiția globală. Rezultatul este o comprimare a profitabilității și un risc de pierdere de competitivitate pe piețele externe. IAA încearcă să atenueze acest efect prin măsuri de sprijin și pentru utilizatorii industriali din aval, însă tensiunea dintre protejarea producției de bază și competitivitatea produselor finite rămâne una dintre cele mai delicate probleme economice ale actului.
Pentru consumatorul european, impactul este mai puțin vizibil, dar nu mai puțin real. Creșterea costurilor industriale se traduce treptat într-o formă de inflație mascată, reflectată în prețuri mai mari pentru locuințe, automobile sau bunuri de larg consum. Spre deosebire de șocurile inflaționiste clasice, această presiune este structurală și legată de schimbarea regulilor de funcționare a economiei. IAA implică astfel un trade-off explicit între preț și securitate. Autonomia strategică are un cost, iar o parte semnificativă a acestuia este transferată către consumatori, fie direct prin prețuri, fie indirect prin utilizarea fondurilor publice. Miza politică este dacă acest cost va fi perceput ca un preț acceptabil pentru stabilitate economică și industrială sau ca o povară suplimentară într-un context deja marcat de presiuni asupra puterii de cumpărare.
Avantajele periferiei europene
Pentru Europa Centrală și de Est, Actul de Accelerare Industrială deschide o fereastră de oportunitate rară. Presiunea de a reloca producția mai aproape de piața unică, combinată cu criteriile de Made in Europe, favorizează statele care pot oferi costuri de producție competitive, forță de muncă calificată și acces deplin la piața internă. Țări precum România, Polonia sau Ungaria sunt adesea menționate ca potențiali huburi pentru industrii din aval sau pentru segmente ale lanțurilor de valoare relocate din Asia. Avantajul acestor economii constă în poziția lor intermediară: sunt suficient de integrate pentru a beneficia de regulile pieței unice, dar încă mai competitive din punct de vedere al costurilor față de Europa de Vest. IAA poate accelera această tendință prin orientarea investițiilor publice și private către regiuni capabile să găzduiască noi capacități industriale, contribuind astfel la reindustrializare și la reducerea decalajelor economice interne ale Uniunii.
Aceeași dinamică generează însă un risc structural de fragmentare. Implementarea IAA se bazează în mare măsură pe capacitatea statelor membre de a mobiliza resurse financiare naționale, în special sub forma ajutoarelor de stat și a cofinanțării proiectelor industriale. Această realitate favorizează economiile cu bugete publice mari și cu spațiu fiscal mai larg, în detrimentul statelor cu resurse limitate. În absența unor mecanisme solide de solidaritate europeană, există pericolul apariției unei Europe industriale „cu două viteze”. Regiunile capabile să susțină financiar tranziția industrială ar putea atrage investițiile majore, în timp ce altele riscă să rămână simple zone de producție cu valoare adăugată redusă sau să fie excluse complet din noile lanțuri de aprovizionare. Astfel, pentru Europa de Est, IAA este simultan o oportunitate de accelerare a dezvoltării și o capcană potențială, dacă redistribuirea beneficiilor nu este gestionată la nivel european.
Scenariul succesului
În scenariul favorabil, IAA reușește să declanșeze o reindustrializare reală, nu doar o redistribuire marginală a producției existente. Investițiile publice și private se aliniază, capacitățile industriale europene se extind, iar lanțurile de valoare critice sunt reconstruite în interiorul pieței unice. Dependințele externe în sectoare sensibile, de la materii prime procesate până la tehnologii verzi, sunt reduse gradual, fără a bloca complet comerțul internațional. Un astfel de rezultat ar consolida Uniunea Europeană ca pol economic suveran, capabil să negocieze de pe poziții mai echilibrate cu Statele Unite și China. Autonomia strategică nu ar însemna autarhie, ci capacitatea de a alege când și cum să depindă de piețele externe. În acest scenariu, costurile pe termen scurt ale IAA ar fi compensate de stabilitate economică și de o bază industrială mai rezilientă pe termen lung.
Scenariul negativ este însă la fel de plauzibil. Dacă mecanismele de preferință europeană declanșează reacții de retorsiune, Uniunea s-ar putea confrunta cu războaie comerciale care să lovească exact sectoarele sale cele mai competitive la export. În același timp, creșterea costurilor industriale ar putea fi transferată către consumatori fără ca investițiile să producă o revitalizare reală a industriei. În acest caz, Europa ar risca să combine dezavantajele ambelor modele: prețuri mai mari și competitivitate redusă, fără beneficiile unei autonomii strategice autentice. Izolarea strategică, chiar și parțială, ar slăbi poziția UE într-o economie globală fragmentată, transformând IAA dintr-un instrument de protecție într-o sursă suplimentară de vulnerabilitate.
Întâlnirea de la Castelul Alden Biesen reprezintă un test decisiv pentru al doilea mandat al Ursulei von der Leyen și pentru direcția strategică a Uniunii Europene. Prin IAA, Europa a ales să riște, asumându-și costuri economice și tensiuni juridice pentru a-și proteja baza industrială într-o lume tot mai conflictuală. Miza finală depășește însă politica industrială. Întrebarea care rămâne deschisă este dacă Uniunea Europeană poate fi simultan o putere industrială capabilă să-și apere interesele economice și un apărător credibil al regulilor globale pe care s-a construit ordinea comercială postbelică. Dacă aceste două identități pot coexista sau dacă una va trebui sacrificată este decizia care va defini rolul Europei în economia mondială a următoarelor decenii.
Lungul drum al dorinței către realitate
Urmează o succesiune de filtre politice, juridice și instituționale în care fiecare etapă poate schimba substanța finală a legii. Totul începe înainte de 25 februarie, într-o fază pe care oficialii de la Bruxelles o descriu deja drept „bătălia avocaților”. În interiorul Comisiei Europene, echipa comisarului Stéphane Séjourné finisează textul încercând să împace eficiența industrială și rezistența juridică în fața regulilor OMC. Serviciul Juridic al Comisiei trebuie să verifice fiecare formulare, fiecare criteriu de sustenabilitate, tocmai pentru a evita o preferință europeană prea vizibilă. Peste acest proces tehnic se va suprapune momentul politic de la 12 februarie, când, la Castelul Alden Biesen, liderii UE trebuie să ofere „binecuvântarea” politică fără de care actul ar putea rămâne blocat chiar înainte de publicare. Acordul dintre Paris și Berlin este, în acest punct, condiția de existență a IAA.
Procedura legislativă ordinară se deschide prin publicarea oficială din 25 când totul intră în faza cea mai imprevizibilă. Textul intră simultan în Parlamentul European și în Consiliu, unde începe adevărata negociere de fond. În Parlament, comisiile de industrie (ITRE) și mediu (ENVI) vor desface actul pe bucăți, iar definițiile tehnice se vor transforma în arme politice. Ce este o „tehnologie strategică”, ce surse de energie sunt acceptabile, cât de departe poate merge preferința europeană? În Consiliu, miniștrii europeni joacă un joc mai direct, cu statele nordice și economiile mici încercând să dilueze elementele protecționiste, în timp ce Franța va presa pentru reguli mai ferme. Această perioadă, din primăvara până în toamna lui 2026, va fi dominată de lobby industrial intens și de amendamente care pot schimba echilibrul inițial al actului.
Momentul decisiv vine în triloguri, negocierile cu ușile închise dintre Comisie, Parlament și Consiliu. Aici, dincolo de discursuri, se stabilesc cifrele reale ale viitorului european. Praguri de conținut local, termene-limită pentru autorizații, marjele de flexibilitate pentru statele membre. După votul final și publicarea în Jurnalul Oficial, IAA va devini lege aplicabilă direct în toate statele membre, fără transpunere națională. Și abia din 2027 va începe testul din teren cu primele licitații publice cu criterii de reziliență, primele fabrici care beneficiază de proceduri accelerate și, posibil, primele litigii comerciale prin care partenerii externi vor contesta acest nou model european.
