de Victor Grigorescu,
Expert în politici energetice și politici economice europene
În orice sector strategic, dar mai ales în energie, există o infrastructură invizibilă fără de care nicio strategie, cât de sofisticată, nu rezistă: încrederea. Vorbim frecvent despre capacități instalate, despre interconectări, despre scheme de sprijin sau mecanisme de piață. Nu vorbim însă suficient de mult și de deschis despre condiția de fond care face ca lucrurile să funcționeze – convingerea actorilor din piață că regulile jocului sunt stabile, că interlocutorii acționează cu bună-credință și că dezbaterea publică este orientată spre soluții, nu spre anihilarea adversarului.
Calitatea politicilor publice depinde într-o măsură mult mai mare decât suntem dispuși să admitem de acest capital intangibil. Când încrederea scade, primele efecte se văd în predictibilitate. Sectorul energetic operează cu orizonturi lungi: investițiile se amortizează în ani sau decenii, iar deciziile de astăzi modelează structura sistemului pentru o generație. În absența unui minim consens asupra direcției strategice, fiecare ciclu electoral tinde să aducă nu doar ajustări, ci repoziționări ample. Continuitatea este înlocuită de corecții succesive, iar ceea ce fusese prezentat drept prioritate devine, peste noapte, o opțiune secundară.
Aceste fluctuații de politică publică nu sunt doar expresia alternanței democratice, care este firească, ci consecința lipsei de încredere între actorii politici și instituționali. Fiecare nouă majoritate politică pornește de la premisa că ceea ce a fost construit anterior este fie greșit, fie suspect. În loc să existe o acumulare incrementală, apare tentația de a redesena arhitectura de la zero. Într-un domeniu precum energia, unde proiectele sunt complexe și interdependente, această abordare generează întârzieri, costuri suplimentare și, uneori, blocaje structurale.
Pentru investitori, volatilitatea normativă se traduce în riscul de reglementare. Costul capitalului crește, iar proiectele sunt evaluate nu doar prin prisma viabilității tehnice sau economice, ci și prin probabilitatea modificării cadrului legislativ înainte de recuperarea investiției. În consecință, unele inițiative sunt amânate, altele sunt redimensionate, iar cele mai prudente se mută în jurisdicții percepute ca fiind mai stabile. Așa se explică de ce România nu reușește, de exemplu, să devină o destinație credibilă pentru giga factories. România plătește indirect prețul neîncrederii prin investiții mai puține, prin competiție redusă și prin presiune asupra prețurilor la consumatorul final.
Lipsa de predictibilitate afectează și administrația publică. Dacă funcționarii și experții știu că o strategie elaborată cu efort și rigoare poate fi abandonată integral la următoarea schimbare politică, motivația de a construi politici pe termen lung scade. Sunt preferate soluții rapide, cu impact imediat, care pot fi comunicate ușor, în detrimentul reformelor structurale, mai puțin vizibile, dar esențiale pentru sănătatea sistemului. În timp, memoria instituțională se fragilizează, iar ciclul de învățare este întrerupt.
Un alt efect major al deficitului de încredere se manifestă în plan european. Politica energetică este astăzi profund integrată în arhitectura decizională a Uniunii. Obiectivele climatice, reforma piețelor, taxonomia investițiilor sau regulile privind ajutoarele de stat sunt rezultatul unor negocieri complexe, în care capacitatea de influență depinde de coerența și credibilitatea poziției naționale. Atunci când actorii relevanți de pe plan intern – guvern, parlament, autorități de reglementare, industrie, organizații profesionale – transmit mesaje divergente sau se contestă public, partenerii externi percep această fragmentare ca pe o vulnerabilitate.
În absența unui minim consens intern, mandatul de negociere devine neclar. Pozițiile pot fi ajustate sau retractate sub presiune politică internă, ceea ce reduce încrederea interlocutorilor în angajamentele asumate. În negocierile europene, credibilitatea este un atu strategic. Statele care reușesc să articuleze o linie coerentă și stabilă au o capacitate mai mare de a construi alianțe și de a influența rezultatul final. Cele care își expun public disensiunile majore riscă să fie percepute drept parteneri imprevizibili și să fie ocolite în momentele decisive.
Fragmentarea internă are și un efect subtil asupra capacității de anticipare. Într-un mediu european în continuă transformare, este esențial ca statele să-și definească din timp interesele și să investească în construcția de coaliții. Dacă energia dezbaterii interne este consumată în dispute de legitimitate și în suspiciuni reciproce, rămâne mai puțin spațiu pentru reflecție strategică și pentru inițiativă. Se ajunge astfel într-o poziție predominant reactivă, în care adaptarea la deciziile altora devine regula.
Poate cel mai puțin vizibil, dar cel mai profund efect al lipsei de încredere este degradarea dezbaterii interne. Politicile publice de calitate se construiesc prin confruntarea argumentelor, prin evaluări de impact solide și prin participare reală a actorilor afectați. Consultările nu ar trebui să fie simple formalități, ci mecanisme prin care informația relevantă ajunge la decident, iar riscurile sunt identificate din timp. Dacă însă participanții pornesc de la premisa că procesul este pur decorativ sau că decizia este deja luată, implicarea lor devine minimă sau pur formală.
În același timp, decidentul devine defensiv, interpretând orice critică drept atac politic. Dialogul se transformă într-o succesiune de poziționări rigide, iar spațiul pentru ajustări raționale se restrânge. În locul unei dezbateri tehnice, axate pe date și scenarii, apar narațiuni antagonice. Se discută mai mult despre intenții presupuse decât despre efecte măsurabile. Într-un asemenea climat, calitatea informației care fundamentează politica publică scade inevitabil.
Aceste tendințe sunt amplificate de contextul mai larg al polarizării societale. Trăim vremurile opiniilor categorice și delimitărilor identitare. În sectorul energetic, această polarizare se manifestă adesea prin opoziții simplificate: generare convențională sau cărbune versus regenerabile, intervenție a statului versus piață liberă, securitate energetică versus obiective climatice. Realitatea sistemului energetic este însă mult mai nuanțată. Aven nevoie de echilibru între sursele de generare, investiții în infrastructură, mecanisme de flexibilitate și gestionarea atentă a costurilor de tranziție.
Reducerea acestei complexități la sloganuri creează iluzia unor soluții simple pentru probleme structurale. Mai grav, transformă opțiunile tehnice în borne ideologice. O tehnologie sau o măsură ajunge să fie susținută sau respinsă nu pentru performanța sa obiectivă, ci pentru simbolistica asociată. Dacă o propunere corespunde unui set de convingeri, este acceptată; dacă nu, este respinsă a priori.
O asemenea abordare este contraproductivă într-un domeniu în care deciziile implică echilibre complexe. Orice opțiune are costuri și beneficii, riscuri și oportunități. A judeca după merit înseamnă a compara aceste dimensiuni în mod riguros, pe baza datelor disponibile, și a accepta că soluțiile sunt rareori croite dintr-o bucată sau definitive. Avem nevoie să evaluăm impactul asupra securității aprovizionării, asupra competitivității economice, asupra consumatorilor vulnerabili și asupra obiectivelor climatice în mod integrat, nu fragmentat.
Reorientarea dezbaterii de la etichete la performanță presupune și o cultură a responsabilității. Politicile trebuie monitorizate și evaluate sistematic, iar ajustările să fie explicate transparent. Încrederea se consolidează atunci când decidentul își expune raționamentele, când recunoaște incertitudinile și când este dispus să corecteze cursul pe baza evidențelor. În același timp, actorii privați și societatea civilă trebuie să accepte că procesul decizional implică compromisuri și constrângeri reale.
Reconstrucția încrederii este un proces gradual. Ea presupune reguli clare și aplicate consecvent, instituții care funcționează previzibil și un dialog autentic între părți. Nu este vorba despre uniformitate de opinii, ci despre acceptarea unui cadru comun în care divergențele sunt gestionate constructiv. Într-un asemenea cadru, alternanța politică nu mai echivalează cu discontinuitate radicală, iar dezacordul nu mai este perceput ca amenințare existențială.
În energie, unde investițiile sunt masive, iar implicațiile sociale sunt profunde, această infrastructură a încrederii este la fel de importantă ca rețelele și capacitățile de producție. Fără ea, sistemul devine fragil, vulnerabil la șocuri și la schimbări bruște de direcție. Cu ea, chiar și deciziile dificile pot fi asumate și implementate cu un nivel rezonabil de stabilitate.
Într-o perioadă marcată de transformări accelerate și de presiuni multiple – economice, geopolitice, climatice – tentația simplificării și a poziționării la extreme este puternică. Opțiunea de a evalua politicile publice mai puțin prin prisma apartenenței doctrinare și mai mult prin prisma beneficiilor pe termen lung devine un element cheie. Încrederea nu elimină conflictul de idei, dar îl așază într-un cadru care permite progresul. Fără acest cadru, chiar și cele mai ambițioase planuri riscă să rămână exerciții teoretice, lipsite de impact durabil.
Victor Grigorescu este expert în politici energetice și politici economice europene, fost ministru al energiei în guvernul Dacian Cioloș în perioada noiembrie 2015 – ianuarie 2017.
