de Carlos Cuerpo și Joseph E. Stiglitz
SEVILIA– La a Patra Conferință Internațională privind Finanțarea pentru Dezvoltare, desfășurată în urmă cu câteva zile, delegații cer acțiuni urgente pentru a repara un sistem care a încetat să mai funcționeze. Înaintea celei de-a treia astfel de reuniuni, acum un deceniu, în Etiopia, am fost martorii unor progrese fără precedent în reducerea sărăciei, creșterea ratei de înscriere în școli și accesul la apă curată, la nivel global. Astăzi însă, progresul nu doar că încetinește, ci riscă să stagneze – sau, și mai grav, să regreseze.
Creșterea economică globală este așteptată să încetinească în acest an până la cel mai scăzut nivel (în afara unei crize) din 2008 încoace. Situația este deosebit de problematică pentru țările în curs de dezvoltare, care înregistrează deja ritmuri de creștere sub mediile istorice, dar și pentru cele 35 de state – majoritatea din Africa – care se află deja în sau la un risc ridicat de criză a datoriilor. În prezent, una din trei țări cheltuie mai mult pe rambursarea datoriilor decât pe sănătate sau educație.
Pe măsură ce plățile datoriei sufocă resursele necesare pentru dezvoltare, viitorul acestor țări este pus în pericol. Între timp, decalajul global dintre cei mai bogați și cei mai săraci continuă să se adâncească, Oxfam estimând că averea nou acumulată a celor mai bogați 1% a crescut cu peste 33,9 trilioane de dolari din 2015 – suficient pentru a eradica sărăcia de 22 de ori.
Situația nu se va schimba decât dacă fluxurile financiare către țările în curs de dezvoltare vor crește. Mai mult, contează nu doar cantitatea, ci și calitatea: a existat mult prea multă finanțare care a generat dezechilibre și crize financiare, și prea puțină finanțare care să stimuleze creșterea economică durabilă.
Considerăm că finanțarea dezvoltării este prea importantă pentru a nu implica toți actorii relevanți. Așa cum a subliniat regretatul Papa Francisc, aceasta este o obligație morală. Acesta este și mesajul noului „Raport Jubiliar” publicat de Vatican cu privire la datorii, care reflectă munca unei comisii globale de experți – prezidată de unul dintre noi (Stiglitz).
Dar repararea sistemului de finanțare a dezvoltării este și o chestiune de interes propriu pentru majoritatea economiilor avansate. Sărăcia și inegalitatea generează tensiuni sociale, boli și conflicte, ale căror efecte se răspândesc dincolo de granițele naționale. În plus, lipsa finanțării în țările în curs de dezvoltare înseamnă și lipsă de investiții în combaterea schimbărilor climatice – un bun public global esențial pentru prosperitatea tuturor.
Într-o lume atât de divizată, afectată de abuzuri de putere și de gândire pe termen scurt, conferința de la Sevilia ar trebui privită ca o oportunitate de a reînnoi multilateralismul în beneficiul binelui comun. Dar trebuie să fie mai mult decât un simplu exercițiu retoric despre speranța într-un viitor mai bun. Această retorică trebuie transformată în progrese concrete – iar unele semne încurajatoare există.
Documentul final, intitulat „Compromisul de la Sevilia”, elaborat la Națiunile Unite în New York, ne dă încredere că această reuniune va pune bazele unei noi arhitecturi privind datoria și finanțele globale. Concret, Spania a lansat Platforma de Acțiune de la Sevilia, care oferă un cadru cuprinzător pentru ca „coalițiile celor dispuși” să avanseze inițiative ambițioase, dar fezabile, pentru a face progrese reale în fața provocărilor dezvoltării durabile.
De exemplu, este de așteptat lansarea unui Hub Global pentru Schimburi de Datorii, care să genereze mai mult spațiu fiscal pentru investiții în creștere durabilă; o Alianță pentru Clauze de Pauză a Datoriei, pentru a reduce presiunea asupra bugetelor țărilor vulnerabile în fața unor evenimente extraordinare; un efort amplu de „redirecționare a drepturilor speciale de tragere (DST)” ale FMI – activele de rezervă globale ale instituției, deținute în principal de țările bogate – către utilizări mai eficiente; măsuri pentru „consolidarea vocilor țărilor debitoare” printr-o platformă dedicată acestora; și lansarea unui „proces interguvernamental privind restructurarea datoriilor la ONU”, conform unor principii deja adoptate de majoritatea statelor membre în urmă cu un deceniu.
Aceste inițiative sunt doar începutul. În timp, conferința de la Sevilia ar putea fi reținută nu ca un punct final, ci ca o rampă de lansare pentru acțiuni viitoare. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să continuăm să susținem soluții tot mai ambițioase, dar realiste. De exemplu, crearea unui Fond Jubiliar cu 100 de miliarde de dolari în DST nefolosite, pentru răscumpărarea de datorii, ar oferi țărilor cele mai vulnerabile resursele de care au disperată nevoie pentru a sprijini creșterea sustenabilă. La fel, pot fi concepute mecanisme extinse de tip datorie-pentru-natură sau datorie-pentru-dezvoltare, precum și noi acorduri comerciale și de investiții verzi, mai corecte, care să stimuleze resursele interne și participarea țărilor în curs de dezvoltare la efortul global de combatere a schimbărilor climatice.
Sevilia reprezintă o oportunitate de a privi finanțarea în mod integrat și de a transmite un mesaj ferm de angajament și încredere în multilateralism. Rămânem optimiști, pentru că avem încredere în forța pragmatismului. Concentrându-ne pe soluții funcționale, care merg dincolo de textele acordurilor, putem în sfârșit să readucem dezvoltarea pe drumul cel bun.
Autorii:
Carlos Cuerpo este ministrul Economiei, Comerțului și Afacerilor din Spania. Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia.
Traducere, adaptare, editare:
Daniel Apostol, ClubEconomic
