De David Amiel
PARIS – În timp ce Statele Unite și China duc războaie comerciale împotriva Uniunii Europene, aceasta se regăsește pe un teren necunoscut. Acum trebuie să conceapă planuri de luptă care să țină cont de diferențele – dar și de asemănările importante – dintre cele două confruntări.
Războiul comercial cu SUA a venit ca un șoc, deși nu ar fi trebuit, având în vedere ostilitatea deschisă a președintelui Donald Trump față de UE și înțelegerea sa fundamental greșită a dinamicii comerciale. Trump se plânge de deficitul comercial al Americii cu UE, dar acel deficit există doar în privința bunurilor; în ceea ce privește serviciile, SUA are un excedent față de Europa. Iar tarifele impuse de Trump echivalează cu a-și împușca propria economie în picior, fără a reduce dezechilibrele de cont curent, care reflectă în primul rând rata scăzută de economisire a Americii.
Aceasta nu este doar o chestiune comercială, ci și una politică. Administrația Trump încearcă să intimideze – și să obțină concesii de la – Europa, chiar și cu riscul de a periclita creșterea economică a SUA. Trump este, probabil, convins că europenii vor ceda, permițându-i astfel să se laude pe plan intern cu o „victorie” ușoară.
Războiul comercial cu China este mai puțin surprinzător, dar mai periculos, reprezentând o provocare existențială pentru economia europeană. De la aderarea sa la Organizația Mondială a Comerțului în 2001, China a ajuns din urmă economiile avansate în ceea ce privește productivitatea, dar nu și în materie de salarii și standarde sociale. Așadar, deși China se află în avangarda inovației în multe industrii, costurile sale de muncă rămân mult mai mici decât în țările cele mai bogate.
Această combinație de tehnologie la nivelul Silicon Valley, costuri de muncă specifice unei economii în curs de dezvoltare și o forță de muncă imensă, într-una dintre cele mai populate țări din lume, face din China un adversar formidabil. Mari părți ale industriei europene sunt amenințate. Nu mai este vorba doar de oțel și aluminiu. Concurența se extinde la automobile, produse chimice, farmaceutice, utilaje și echipamente și multe altele.
La fel ca tarifele americane, acțiunile Chinei sunt influențate semnificativ de considerații politice. Prin acumularea unei supracapacități industriale – o sursă-cheie de tensiuni comerciale cu Europa – regimul chinez caută să își proiecteze puterea externă și să-și mențină controlul asupra propriei populații. Aceasta explică de ce apelurile repetate la o reechilibrare spre consumul intern, care ar îmbunătăți nivelul de trai în China, rămân fără răspuns din partea liderilor chinezi.
Istoricul grec Polybios a atribuit căderea orașelor-state grecești în fața Imperiului Roman nu lipsei de resurse, ci unor sisteme politice învechite, lipsei de unitate și unei stări de autosuficiență periculoase. Așadar, în timp ce ascensiunea Chinei generează în SUA îngrijorări privind „Capcana lui Tucidide” – prin care frica hegemonului actual față de un rival în ascensiune duce la război – ea evocă, în cazul Europei, spectrul unei „Capcane a lui Polybios”, care ar putea duce la decădere.
Dacă Europa vrea să rămână un actor global, trebuie să demonstreze că, asemenea Chinei și Statelor Unite, poate suporta dureri economice pe termen scurt pentru a-și proteja interesele strategice pe termen lung. Cedarea în fața cererilor nejustificate ale SUA ar putea stimula creșterea economică pe termen scurt, dar ar fi dezastruoasă pe termen lung, nu doar din cauza concesiilor în sine, ci și din cauza precedentului pe care l-ar crea pentru o administrație americană hotărâtă să obțină și mai mult. Toți actorii globali ar începe să pună la îndoială voința Europei de a rezista comportamentului prădător.
Îmbrățișarea Chinei ca alternativă la SUA ar fi precum o săritură din tigaie direct în foc, deoarece ar crea o nouă dependență care ar putea fi ușor exploatată. Ambele abordări sunt rețete pentru subjugare.
Perioada actuală de lupte între mari puteri, să sperăm, nu va dura pentru totdeauna. Între timp, însă, Europa trebuie să găsească modalități de a-și consolida reziliența. Acest lucru presupune identificarea unor noi motoare de creștere, avansarea proiectului unei uniuni a economisirii și investițiilor, eliminarea barierelor interne rămase în calea comerțului și impulsionarea investițiilor publice prin noi împrumuturi comune.
În acest scop, UE ar putea lua în considerare convocarea unui summit excepțional în această toamnă, axat pe stabilirea unei strategii de „motor de creștere” pentru următorii doi ani, mai ales dacă negocierile comerciale cu SUA eșuează. Un astfel de plan ar trebui să urmărească accelerarea implementării recomandărilor din raportul fostului premier italian și fost președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, privind competitivitatea europeană, inclusiv prin mobilizarea fondurilor necesare.
Pe tot parcursul acestui proces, Europa trebuie să dea dovadă de umilință. Trebuie să facă mai mult decât să recunoască, așa cum a făcut-o comandând raportul Draghi, că a rămas în urmă în multe sectoare industriale. Trebuie să folosească instrumentele care i-au permis Chinei să avanseze. În special, UE ar trebui să introducă o „preferință europeană” în piețele strategice și, mai important, să impună transferuri tehnologice obligatorii pentru anumite investiții.
În cele din urmă, având în vedere că registrul OMC devine tot mai depășit, UE ar trebui să încheie noi acorduri comerciale cu economii care nu sunt aliniate nici cu SUA, nici cu China, în special în Asia de Sud. Punând accent pe predictibilitate și respectarea regulilor, aceste acorduri ar putea începe cu o cooperare industrială țintită, care se poate implementa mult mai rapid.
Istoricul din secolul al XIX-lea, Fustel de Coulanges, observa că, pe măsură ce Roma avansa asupra Greciei, „toți străinii știau că grecii erau de vânzare, fie individual și în secret, fie deschis și ca orașe”. Dacă UE dorește să evite prăbușirea în fața marilor puteri care o asediază, trebuie să arate clar că acest lucru nu este valabil pentru europenii de astăzi.
–
Autorul:
David Amiel este deputat în Adunarea Națională a Franței din partea partidului Renaissance
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
