Bertrand Badré and Eric Hazan
PARIS – Clasa de mijloc a fost multă vreme coloana vertebrală a stabilității democratice, alimentând creșterea economică, afirmând legitimitatea instituțiilor și transmițând valorile civice. Însă, în ultimele decenii, clasa de mijloc se dezintegrează în întregul Occident. Mulți cetățeni cred că munca grea nu mai este răsplătită, mobilitatea socială e doar un vis frumos, iar „elitele” aflate la guvernare sunt tot mai deconectate de nevoile oamenilor obișnuiți.
De la Franța la Marea Britanie și până în Rust Belt-ul american (în traducere liberă, „centura ruginii”; reflectă imaginea fabricilor ruginite și a infrastructurii în degradare, rămase în urmă după ce industriile s-au relocat sau au fost închise în nord-estul și nord-vestul mijlociu al SUA; n.trad.), simptomele sunt aceleași: regiuni abandonate după dispariția industriilor care le susțineau, mijloace de trai răsturnate de transformările tehnologice și familii care muncesc mai mult, dar câștigă mai puțin. În Franța, una din cinci gospodării cu venituri medii cheltuie acum mai mult decât câștigă. În Statele Unite, salariul mediu avea, în 2018, aproximativ aceeași putere de cumpărare ca în urmă cu patru decenii.
Dar datele economice spun doar o parte din poveste. În spatele cifrelor care arată stagnarea salariilor sau contracția clasei de mijloc se află gospodării reale, din comunități reale, din întreaga lume industrializată. În Franța, bogăția, educația și oportunitățile sunt concentrate în câteva mari orașe; restul țării – zone rurale și orășele, inclusiv cele care au fost odinioară centre industriale – este din ce în ce mai caracterizat de scăderea nivelului de trai și furie politică.
Situația este similară în SUA. Deși inițiativele de regenerare urbană au revitalizat unele orașe din Rust Belt, precum Pittsburgh și Detroit, nenumărate alte orașe continuă să se prăbușească, lipsite de locuri de muncă decente, într-un climat de neîncredere socială și civică în colaps.
Astfel de dislocări nu sunt un efect secundar inevitabil al progresului, ci simptomele unei neglijări sistematice și de lungă durată. Când elitele se retrag în enclave globalizate și abandonează responsabilitatea față de teritoriu, ele rup contractul social. Un val de revoltă populară nu ar trebui să surprindă pe nimeni.
Dar ce fel de revoltă? Când tinerii cresc în orașe uitate, cu tați frustrați și viitoruri nesigure, nu sunt neapărat împinși spre revoluție, ci mai degrabă spre resemnare și disperare. Iar elitele urbane ar trebui să fie atente: când această alunecare melancolică (surprinsă cu o durere tăioasă în romanele lui Nicolas Mathieu) destramă țesătura socială într-un loc, ea începe să se destrame peste tot.
Inteligența artificială riscă acum să accelereze acest proces. Cercetări recente arată că automatizarea bazată pe AI va înlocui probabil locuri de muncă cu calificare medie – în special din administrație, logistică și servicii pentru clienți – concentrând în același timp câștigurile în rândul profesioniștilor de înaltă calificare, cu competențe digitale avansate și acces la rețele globale. Departe de a fi un val care ridică toate bărcile, AI s-ar putea dovedi un tsunami care le scufundă pe cele mai multe și cruță doar câteva.
Dar acest deznodământ nu este inevitabil. AI are potențialul de a crește salariile și de a îmbunătăți productivitatea în sectorul public, educație, sănătate și afaceri mici – dar doar dacă dezvoltarea și utilizarea sa sunt ghidate de politici curajoase și incluzive. Nu avem nevoie de adaptare sau ajustare, ci de ambiție – sub forma unei strategii economice și sociale transformatoare: un Plan Marshall pentru locuri de muncă, competențe și justiție socială.
Asta înseamnă, înainte de toate, o investiție masivă în educație și formare profesională. Fiecare lucrător afectat de automatizare ar trebui să aibă acces la programe de recalificare finanțate. Guvernele trebuie să reformeze învățământul tehnic, să extindă ucenicia și să construiască o nouă infrastructură public-privată nu pentru cursuri punctuale, ci pentru a susține învățarea pe tot parcursul vieții.
Sprijinirea locurilor de muncă din clasa de mijloc presupune, de asemenea, ecosisteme regionale de inovație. Fostul președinte american Joe Biden a încercat să promoveze această direcție prin Legea CHIPS și Legea privind reducerea inflației. În timp ce Donald Trump a pus capăt acestei abordări, Europa ar trebui să adopte o viziune teritorială asupra inovației tehnologice și să creeze clustere de producție verde, centre de inovație AI și hub-uri de producție pentru bunuri strategice în zonele post-industriale, nu doar în centrele urbane.
Ultimul pilon al acestui “Plan Marshall” este un nou contract social. Totul – de la locuințe și sănătate la politici fiscale și mobilitate – trebuie regândit pentru a deservi toți cetățenii, inclusiv pe cei care acum se simt ignorați. Asta înseamnă readucerea serviciilor publice în zonele periferice și asigurarea faptului că demnitatea – nu eficiența – este un criteriu esențial de succes.
Într-un moment în care bugetele publice europene sunt sub presiune, finanțarea acestei strategii va necesita soluții inovatoare. Propunem o nouă generație de obligațiuni suverane europene, modelate după fondul de redresare NextGenerationEU, dar pe termen mai lung și utilizate mai strategic. Cu nivelurile datoriei în zona euro la circa 90% din PIB – mai mici decât în SUA – și cu nevoile de investiții în infrastructură în continuă creștere, astfel de obligațiuni sunt fezabile și, mai ales, urgente.
Emisiunea acestor obligațiuni ar transmite un semnal geopolitic puternic: Europa poate urma propria cale economică, oferind în același timp investitorilor globali o alternativă la obligațiunile americane volatile și la activele chinezești. Cel mai important, acest lucru ar aduce beneficii directe clasei de mijloc, permițând Uniunii Europene să finanțeze școlile, transportul, locuințele și rețelele digitale care fac posibilă mobilitatea ascendentă. Acest lucru este esențial nu doar pentru susținerea creșterii economice și a dinamismului pe termen lung, ci și pentru revigorarea și consolidarea democrației europene.
Deși clasa de mijloc reprezintă nucleul societăților noastre și schela pe care se sprijină democrațiile, este adesea tratată drept o victimă colaterală a unui progres inevitabil. Dar Europa încă își poate alege viitorul: unul aparținând doar câtorva sau unul construit de toți. Are instrumentele necesare. Are nevoie doar de voința de a le folosi.
Autorii:
Bertrand Badré, fost director general al Băncii Mondiale, este președintele Consiliului Consultativ Project Syndicate, CEO și fondator al “Blue like an Orange Sustainable Capital” și autorul cărții “Can Finance Save the World?” (Berrett-Koehler, 2018).
Eric Hazan este partener fondator al Ardabelle Capital și partener senior/director emerit la McKinsey & Company.
Traducere, adaptare, editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro
