Poate părea ciudat că am ales să folosesc termenul „reverență” când scriu despre chestiunea unei industrii adesea pusă public la zid. Dar eu cred că noi românii trebuie să învățăm să avem considerație, stimă, respect și, de ce nu, unii poate chiar și venerație (vezi DEX), adică într-un cuvânt, să ne manifestăm cu reverență când vine vorba de acele părți ale economiei care generează investiții, locuri de muncă, venituri dar mai ales profituri stabile, venituri considerabile la buget, creștere economică și bună-stare națională. Dacă vrem să ne pretindem capitaliști, e bine să învățăm să respectăm capitalul. Statul român încă nu o face, pentru că în AND-ul statului român există o sechelă majoră: statul nu gândește încă și încă nu acționează „pro-business”, dar trăiește și cheltuie exclusiv pe spatele business-ului pe care îl taxează. Așadar, să încercăm să analizăm cu reverență (respect) chestiunea redevenței.
Cu ani în urmă citisem o carte a analistului economic Ilie Șerbănescu al cărei titlul îmi rezonează și azi în minte: „România, sub tirania cifrelor mici”. Autorul arăta cum, într-o Europă a cifrelor mari (PIB mare, PIB/capita mare, rată de creștere economică mare, nivel de trai ridicat, sume mari alocate la sănătate și educație, profitabilitate și productivitate ridicate la nivelul economiei reale, grad de colectare mare la nivelul bugetului public), România trăia sub „tirania” antipozilor: subfinanțare, sub-dezvoltare, sărăcie. Cifre mici pe toată linia (inclusiv la gradul de ocupare a forței de muncă, ceea ce în revers înseamnă șomaj ridicat). Metafora lui Șerbănescu o văd azi nuanțată altfel. Cum trăim sub tirania prețului mic la țiței dar cu amenințarea unei taxe mari? Cum ducem povara prețului scăzut al aurului negru, dar și cea a nevoii de investiții crescute? Cum exprimăm această povară in termeni compleți și complexi, analizând deopotrivă impactul economic la nivelul cetățeanului, al statului dar și asupra industriei petrol&gaze.
Din vara lui 2014 încoace, prețul petrolului a căzut cu aproape 50%, căderea aducând după sine câștigători și pierzători. Cum trăim cu un țiței mai ieftin? Aparent, am spune, mai bine! Țiței mai ieftin, carburanți mai ieftini, trai economic mai ieftin. Este varianta cea mai directă, mai simplistă și mai populistă a expedierii problemei. Superficiala analiză, pe care, din păcate, o regăsim adesea în zona politicienilor și mai puțin a experților. Cum spuneam, asta ar fi o primă concluzie doar dacă aruncăm o privire superficială pe deasupra economiei și nu intrăm în profunzimea procesului economic, acolo unde regăsim producători și investitori, angajatori și parteneri de afaceri pentru zeci de mii de companii, contribuabili de anvergură șa bugetul public și donatori remarcabili în proiecte sociale de importanță și, bineînțeles, doar dacă nu suntem legați direct de industria oil&gaz. Iar în România, circa o sută de mii de firme mari și mici sunt legate ombilical de industria de petrol-și-gaze românească. Și atunci este firesc să încercăm să explicăm „povara prețului mic”. Și să încercăm să înțelegem și discuțiile din jurul taxării acestei industrii. Cât de mult ne permitem să o împovărăm fiscal, astfel încât industria să rămână generator de investiții, de locuri de muncă și de valoare adăugată în economia națională?
Mai înainte de toate trebuie să înțelegem ce se întâmplă cu producția de petrol, de ce prețul la țiței are asemenea fluctuații extreme. Auzim zilnic “scade prețul la țiței”, «crește ușor». «scade puternic». Fluctuațiile zilnice ale prețului petrolului sunt ceva obișnuit. Cum îmi spunea recent economistul Laurian Lungu, trebuie făcută însă diferența între variațiile zilnice ale acestor prețuri și așa numitele valori de echilibru, care persistă pentru perioade de timp măsurate în ani. Pentru companiile de petrol concentrate pe upstream – pe extracție și producție – , dinamica zilnică a prețului petrolului este puțin relevantă. Dar are o mare relevanță orizontul de timp îndelungat, pentru că producătorii de petrol aparțin unei industrii intensive din punctul de vedere al cheltuielilor de capital și al costurilor tehnologice, ceea ce înseamnă că deciziile de investiție nu au cum să se bazeze pe prețul de astăzi al produsului, ci trebuie să încerce să se raporteze la estimări ale prețului țițeiului pe perioade mai lungi de timp (ani de zile) în care investiția se amortizează și începe să genereze cash-flow (când trece de break-even).
În a doua jumătate a anului trecut au devenit tot mai evidente supra-producția de țiței și creșterea susținută a stocurilor de petrol, asta în timp ce consumul mondial cădea mult sub așteptări. China, de exemplu, a suferit o diminuare cu două puncte procentuale a ritmului său de creștere anuală până la ușor peste 7%, cu perspective de continuă încetinire, în condițiile în care economia chineză este printre cei mai mari consumatori de petrol. În plus, cum susține economistul Laurian Lungu, elementul hotărâtor în prăbușirea atât de abruptă a prețului petrolului a fost realizarea faptului că banca centrală a SUA va crește curând ratele dobânzii în timp ce în zona Euro, BCE a aprobat un program masiv de expansiune monetară, care va slăbi moneda euro. Această conjunctură macroeconomică- spune Lungu- este combinația care a dus la prăbușirea prețului petrolului.
În acest context extern nefavorabil industriei de petrol și gaze intervine o temă internă: ce a suprataxării sectorului. Este deja cunoscut impactul negativ major asupra profitabilității și eficienței economice ale industriei de petrol și gaze adus de introducerea – anul trecut – a taxei pe clădirile speciale („renumita” taxă „pe stâlp”) și a supra-accizei. Impact negativ care se traduce în primul rând în reducerea planurilor de investiții pe perioada următoare și nu în „repatrierea accentuată profiturilor” cum populist susțin unele voci. Mai ales dacă ne uităm la principalul actor de pe piața românească de petrol și gaze – OMV Petrom – și la angajamentul său constant de a reinvesti profiturile obținute an de an ( investițiile realizate în 2005-2014 sunt de circa 12 miliarde de euro, investițiile totale fiind duble față de profitul net obținut). O privire aruncată pe ultimele rezultate financiare ale companiei ne arată că vânzările consolidate au scăzut cu 11% (volume mai mici de vânzări de produse petroliere şi gaze), că EBIT a scăzut cu 44% (din cauza preţurilor mai mici pentru ţiţei şi produse petroliere, dar și din cauza impozitării crescute în România, iar profitul net a scăzut cu 56%, în timp ce taxele plătite către stau au crescut.
Iar acum este în plină discuție (mai mult sau mai puțin publică) chestiunea redevențelor. Subiect pe care îl abordăm și noi într-un serial început astăzi, aici –și dezvoltat pe baza și cu ajutorul unor studii de specialitate (Deloitte, PWC, EPG) care ne arată cum stă România și cât de oportună este sau nu modificarea (adică majorarea) redevențelor la petrol și gaze. Potrivit unui recent studiu Deloitte (la care voi mai face referire) care se bazează pe informații publice și pe un calcul mediu matematic simplu pentru Europa (fără statele CSI), calculând o medie aritmetică simplă pentru țările producătoare din Europa se obține o redevență de 12,2%, iar media țărilor producătoare din Europa cele mai comparabile, raportat la productivitatea sondelor, este de 6,9%. În prezent, în România, cota medie a redevențelor și a impozitelor similare observabile, ca procent din venituri, este de 13,9%, reprezentată în special de principalele companii, Romgaz și OMV Petrom cu 19,6% și respectiv 12,4%. Industria de petrol și gaze naturale joacă un rol important în economia României. Cu toate acestea, se sesizează o tendință de scădere și pentru a contracara acest declin, s-au realizat investiții semnificative în ultimii ani, un program de investiții continue fiind necesar pentru îmbunătățirea productivității zăcămintelor existente. Companiile de petrol și gaze naturale din sectorul privat trebuie să contribuie cu know-how, tehnologii și capital sub diverse mecanisme, să își acopere costurile și să înregistreze un câştig pentru riscul asumat și costurile de capital.
O analiză asupra producătorilor de petrol și asupra sistemului de redevențe trebuie să aibă în vedere impactul asupra producției actuale, dacă încurajează sau descurajează dezvoltarea zăcămintelor marginale, cum influențează disponibilitatea investitorilor de a continua producția sau abandonarea, sensibilitatea la prețurile petrolului și ale gazelor naturale, precum și variațiile de cost și de aceea nu există un sistem de aplicare de redevențe general valabil. Este drept însă că indiferent de sistemul fiscal, de condițiile naționale de exploatare, de stadiul de dezvoltare a industriei de petrol & gaze, mai presus de toate stă nevoia unui mediu de reglementare și fiscal atractiv, predictibil și stabil, fapt adesea invocat și solicitat de către întreaga economie privată, nu doar de industria cu pricina.
Pentru moment amintesc doar poziția Asociaţia Română a Companiilor de Explorare şi Producţie Petrolieră (ROPEPCA): „Impozitarea profiturilor suplimentare (IPS) trebuie să fie un instrument neutru, astfel încât proiectele care sunt profitabile înainte de taxare să rămână profitabile şi după ce o astfel de taxare este aplicată (pentru a nu descuraja investițiile). Statul trebuie să primească o parte rezonabilă din profiturile activităților petroliere upstream. IPS, inclusiv restul impozitelor, trebuie să fie competitivă în comparaţie cu alte jurisdicţii similare şi să reflecte împărţirea riscurilor de profitabilitate între Stat şi investitori, specificul local (de ex. declinul natural al productiei, câmpuri mature, localizarea resurselor şi accesibilitatea acestora, tehnologiile folosite, operaţiuni la suprafaţă sau în adâncime, etc.) Sistemul trebuie să fie flexibil și viabil pentru toate tipurile de proiecte upstream şi trebuie avute în vedere particularităţile specifice (de ex. nivel de capitalizare ridicat, proiecte cu grad de risc mare, volatilitatea pieţei, etc.)”. Totodată, ROPEPCA solicită statului – ca partener economic și social major – un regim fiscal stabil, previzibil din punct de vedere juridic şi fiscal pentru acordurile de concesiune existente, stimularea sectorului în concordanţă cu strategia energetică a României, precum și un proces administrativ flexibil. Pe parcursul analizei vom reveni asupra punctelor de vedere ale asociației citate și nu numai.
Dar, în încheierea acestei prime părți, (precum și în avanpremiera prezentării studiilor la care am făcut referire) aș vrea să punctez câteva principii care ar trebui să stea la baza unui sistem fiscal al unui stat pro-business în relația cu industria de petrol & gaze. Eu cred că orice regim fiscal trebuie să realizeze un echilibru perfect între interesele a trei părți fundamentale: (1) cetățenii statului –deci consumatorii; (2) economia privată a țării – deci furnizorii, „piața”; (3) statul. În cazul redevențelor, regimul acestora trebuie de asemenea să răspundă atât nevoilor statului, cât și nevoilor industriei și consumatorilor. Din perspectiva Consumatorului, trebuie să fie realizate siguranța aprovizionării și accesul competitiv la produsele energetice. Din perspectiva industriei, sectorului de petrol si gaze, sistemul ce se adoptă trebuie să reprezinte și să ofere un cadru de reglementare și fiscal care să asigure continuitatea producției și maximizarea valorii investiției pentru acționari. Să nu ne sfiim să acceptăm ideea de profit. Este atât în interesul acționarilor cât și în interesul economiei naționale. Iar din perspectiva statului, sistemul trebuie să ofere maximizarea veniturilor la bugetul de stat, să asigure factori de creștere economică susținută, să contribuie la securitatea energetică națională și să dea României potențialul de a deveni pol energetic regional. Toți au de câștigat și toți pot câștiga dintr-o judicioasă construcție a sistemului de reglementare și de taxare, dacă se va ține cont de cele trei elemente ale acestei ecuații.
