spot_img
AcasăComunicateDilema existențială a BCE


Dilema existențială a BCE

de Jürgen Stark, Thomas Mayer, Gunther Schnabl

FRANKFURT – Regimul european financiar necesită o ancoră instituțională care să asigure în mod credibil și decisiv un nivel stabil al prețurilor precum și încredere pe termen lung în moneda  unică, euro. Credibilitatea este cel mai mare atu al unei bănci centrale, deoarece asigură încrederea în puterea de cumpărare a banilor. Iar credibilitatea, la rândul ei, se bazează pe independența băncii centrale față de influența politică și pe angajamentul acesteia față de stabilitatea monetară.

Privită din această perspectivă, Banca Centrală Europeană (BCE) plutește de câțiva ani pe ape periculoase. Și-a pus în pericol independența politică și și-a compromis obiectivul principal. Acțiunile care sunt în mod clar menite să anticipeze presiunile politice nu lasă nicio îndoială că BCE și-a depășit mandatul. De exemplu, în timpul crizei datoriilor suverane în euro care a început la sfârșitul anului 2009, BCE a participat activ la restructurarea Uniunii Economice și Monetare (UEM) a Europei. Prin programul său pentru piețele de securitate, a renunțat la principii importante de politică monetară, inclusiv interzicerea finanțării monetare a datoriei publice și cerința unei politici monetare unice pentru zona euro. BCE a avut, de asemenea, un rol de lider în salvarea statelor membre UE afectate grav de criză, chiar dacă aceasta era responsabilitatea guvernelor naționale respective. Granițele dintre politica monetară și cea fiscală au fost astfel estompate în mod deliberat, ducând la o coordonare strânsă între cele două politici.

Odată cu angajamentul unilateral al președintelui de atunci al BCE, Mario Draghi, de a „face tot ce este necesar pentru a păstra moneda euro”, BCE s-a impus drept creditor de ultimă instanță pentru zona euro. Încercarea de a adăuga condiții acestui rol în programul „tranzacții monetare directe” al BCE a eșuat. Într-adevăr, programul nu a fost niciodată activat și de atunci a fost înlocuit de Programul de achiziție de active și Programul de achiziție de urgență pentru pandemie. Prin achiziționarea datoriilor guvernamentale, BCE a distorsionat fundamental piețele de obligațiuni, argumentând că încearcă să prevină fragmentarea pieței. Dar acum, că primele de risc s-au stabilizat și accesul la piață cu condiții favorabile a fost asigurat pentru toate statele membre din zona euro, guvernele au un stimulent să-și mărească nivelurile deja exorbitant de ridicate ale datoriei publice. Statele foarte îndatorate precum Italia și Franța se vor baza probabil pe această garanție pe termen nelimitat. Mai rău, operațiunile BCE care depășesc limitele tratatelor și statutelor UE s-au intensificat în timpul președinției lui Christine Lagarde. Invocând „obiective secundare”, BCE s-a angajat să promoveze o „transformare ecologică”. BCE dorește să ajute la îmbunătățirea condițiilor de finanțare pentru proiectele „verzi” și să se asigure că garanțiile și obligațiunile pe care le acceptă sunt „sustenabile” din punct de vedere ecologic.

Până în 2021, politizarea în creștere a BCE nu a declanșat niciun conflict major cu privire la mandatul său principal de asigurare a stabilității prețurilor. Dar, odată cu creșterea inflației care devine mai evidentă, situația s-a schimbat. Cu siguranță, reprezentanții de vază ai BCE încă resping inflația de astăzi, susținând ca fiind doar temporară. Nimeni nu contestă faptul că unii factori care influențează inflația sunt temporari. Dar problema este că alți factori pot persista mai mult decât se prevedea. Prin urmare, devine din ce în ce mai clar că inflația va câștiga avânt fără contra-măsuri de politică monetară, prevestind sfârșitul erei stabilității prețurilor. Acest lucru pune BCE într-o poziție dificilă, deoarece se va confrunta simultan cu mai multe probleme acute create tocmai de ea.

În primul rând, finanțarea monetară de către BCE a noii datorii suverane a creat un surplus de bani, iar acum cererea robustă se confruntă cu constrângerile de ofertă cauzate de pandemie. Rezultatul sunt prețurile mai mari, care probabil sunt pe cale să devină endemice prin creșterile ulterioare ale salariilor. BCE trebuie să ia în serios riscul unei spirale salarii-preț, chiar dacă există puține indicii că acest lucru se întâmplă în prezent. În al doilea rând, devine din ce în ce mai clar că „transformarea verde” nu va fi posibilă fără o creștere a inflației. În mod ideal, sursele de energie din combustibili fosili ar trebui să devină mai scumpe în aceeași măsură în care energia regenerabilă devine mai ieftină prin extinderea capacităților și infrastructurii relevante. Modificarea prețurilor relative ar trebui să modifice structura cererii, în timp ce nivelul general al prețurilor rămâne stabil. De fapt, capacitățile de producție pentru energie brună au scăzut mai repede decât ar putea fi create capacități noi pentru energie verde. Ca urmare, prețurile energiei la combustibilii fosili au crescut fără ca prețurile la sursele regenerabile să scadă în mod corespunzător pentru a compensa. Datorită manifestărilor deschise de activism ale BCE și a dorinței demonstrate de a coordona politicile monetare, economice, financiare și climatice, BCE se confruntă acum cu o situație dificilă. Deoarece mandatul său de bază este de a asigura stabilitatea prețurilor, trebuie să fie pregătită pentru o schimbare a politicii monetare.

Aceasta ar însemna luarea în mod constant a măsurilor pentru a diminua cererea prin reducerea excedentului monetar (vânzarea obligațiunilor guvernamentale care  s-au acumulat în bilanțul său) și majorarea mai rapidă a ratelor dobânzilor (contrar comunicărilor sale anterioare). O astfel de înăsprire ar crea probleme serioase pentru membrii zonei euro foarte îndatorați, nu numai în finanțarea noii datorii, ci și în refinanțarea datoriilor aflate la scadență. Scăderea veniturilor fiscale și creșterea șomajului pe măsură ce economia se răcește ar exacerba și mai mult problema. Viitorul apartenenței unor țări la UEM ar fi rapid pus din nou sub semnul întrebării.

Dar dacă BCE tolerează creșterea inflației, își va pierde credibilitatea, din cauza îndoielilor tot mai mari cu privire la disponibilitatea sau capacitatea sa de a menține stabilă valoarea banilor. Creșterea așteptărilor inflaționiste ar duce la creșterea dinamicii inflației și la deprecierea cursului de schimb, ceea ce ar crește și mai mult presiunile inflaționiste.

La fel ca Hamlet al lui Shakespeare, BCE se confruntă cu o dilemă. Ar trebui să-și respecte în mod constant mandatul și să riște un alt test acid pentru UEM sau ar trebui să accepte o inflație mai mare, să-și piardă credibilitatea și să sigileze soarta unui euro slab? În piesă, Hamlet nu poate decide niciodată. De aceea este o tragedie care se termină în dezastru.

 

Copyright: Project Syndicate, 2022.

www.project-syndicate.org

Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic













RELATED ARTICLES