Decuplarea de fondurile europene: risc sau oportunitate ratată?

Ștefan-Radu Oprea | Senator, membru al Comisiei pentru Politică Economică, Reformă si Privatizare și al Comisiei pentru Buget, Finanțe, Activitate Bancară si Piața de Capital

În ultima perioadă, s-a formulat o întrebare care se adresează deopotrivă cercurilor de politică economică, cât și managementului companiilor românești: ce se va întâmpla cu economia românească în ziua în care fondurile europene nu vor mai reprezenta principalul motor al investițiilor? Nu este o întrebare ipotetică, este o întrebare cu termen de scadență și cu două răspunsuri îngrijorătoare.

Fundalul: Draghi, Letta si schimbarea de paradigmă

Doi foști prim-miniștri italieni au formulat, în 2024, diagnoze care au reconfigurat agenda economică a întregii UE. Raportul Draghi avertizează că Europa are nevoie de un plus de investiții de 800 de miliarde de euro pe an pentru tranziția verde, digitalizare și apărare, numind ”agonie lentă” perspectiva unui continent care nu se reformează. Raportul Letta completează tabloul: UE a eșuat să traducă inovarea în comercializare, iar companiile care vor să scaleze sunt blocate la fiecare etapă. Ambele rapoarte converg către aceeași concluzie: modelul tradițional al fondurilor europene, bazat pe alocare geografică automată, trebuie înlocuit cu unul orientat către performanță și competitivitate.

Răspunsul instituțional a venit pe 16 iulie 2025, când Ursula von der Leyen a propus un nou Cadru Financiar Multianual pentru perioada 2028-2034, cu un buget total de circa 2.000 de miliarde de euro. Propunerea aduce două schimbări structurale cu impact direct asupra României: una care complica accesul la fondurile tradiționale, alta care îl face aproape imposibil pentru fondurile competitive.

Primul risc: banii tradiționali devin condiționați

Conform informațiilor provenite de la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, România va primi în CFM 2028-2034 o alocare totală de aproximativ 60,2 miliarde de euro: 32,03 miliarde pentru Politica de Coeziune, 16,57 miliarde pentru Politica Agricolă Comună, 4,6 miliarde pentru Fondul Social pentru Climă, 1 miliard pentru afaceri interne și 6 miliarde pentru obiectivul rural.

Noutatea esențială nu este însă volumul, ci mecanismul de acces. Propunerea Comisiei reunește toate aceste fonduri într-un singur instrument: Planul de Parteneriat National si Regional (PPNR), construit pe logica Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR): bani contra reforme, cu jaloane si condiționalități agreate în prealabil cu Bruxelles-ul. Coeziunea și agricultură, fonduri considerate până acum practic garantate pentru România, devin astfel condiționate de capacitatea instituțională a statului de a livra reforme.

Pentru România, această schimbare este un semnal de alarmă cu un precedent concret: experiența PNRR. Întârzieri sistematice, jaloane ratate sau implementate formal, negocieri dificile cu Comisia, toate acestea descriu un stat care a avut dificultăți cu exact logica pe care noul cadru financiar multianual (CFM) o generalizează acum la întreaga masă de fonduri europene. În august 2026, fondurile PNRR ajung la final. Antreprenorii români vor constata atunci că accesul la banii europeni nu mai funcționează după regulile cu care erau obișnuiți. În același timp, negocierile asupra CFM sunt încă în curs, cifrele de mai sus pot scădea în continuare.

Al doilea risc: fondurile competitive sunt inaccesibile în practică

Alături de fondurile tradiționale, noul buget european propune un Fond European de Competitivitate de aproape 400 de miliarde de euro, destinat tehnologiilor strategice – tranziție verde, sănătate și biotehnologie, digitalizare, securitate si apărare. Spre deosebire de fondurile de coeziune, acesta nu are niciun criteriu geografic de alocare. Singurul criteriu este excelența științifică si potențialul de impact strategic. Câștigă cel mai bun proiect, indiferent de unde vine.

Această distincție este crucială pentru România, iar Clasamentul European al Inovării, publicația anuală a Comisiei Europene, o ilustrează fără echivoc. România se clasează pe ultimul loc în UE la categoria Inovatori Emergenți. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare ale sectorului privat se situează la 19,3% din media europeană, investițiile IT sunt pe ultimul loc în UE, iar capitalul de risc a ajuns la doar 12,6% din media europeană. Un fond construit pe criteriul excelenței nu are nicio obligație să corecteze aceste decalaje, dimpotrivă, le va amplifica.

Exemplul cel mai recent și mai concret este edificator: pe 22 mai 2026, Comisia Europeană a anunțat rezultatele primei Licitații pentru ardere din cadrul Fondului pentru Inovare în valoare de 400 de milioane de euro, 65 de proiecte au fost selectate din Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Franța, Germania, Ungaria, Portugalia, Slovenia și Spania. România nu figurează pe această listă. Absența este cu atât mai dureroasă cu cât sectoarele eligibile – oțel, sticlă, ceramică, materiale de construcții – sunt exact cele în care România are capacitate industrială reală. Mai mult: banii din Fondul pentru Inovare provin din schema de tranzacționare a certificatelor de emisii, adică inclusiv din certificatele de emisii plătite de companiile românești. Contribuim la finanțarea fondului, dar nu știm sau nu putem să accesăm finanțarea. Fondul de Competitivitate, de zece ori mai mare și pe același criteriu al excelenței, va face ca decuplarea României de fonduri să devină o problemă structurală începând din 2028.

Ce e de făcut?

Întrebarea practică pentru un antreprenor român în 2026 nu este dacă fondurile europene vor continua, pentru că ele vor continua, în volume substanțiale, până în 2034. Întrebarea este ce fel de fonduri va putea accesa și dacă va fi mai competitiv la sfârșitul acestui ciclu decât la început. Noua perioadă de programare va acoperi investiții în digitalizare, tranziție verde, inovare si capital uman, exact domeniile în care companiile cu viziune ar trebui sa investească oricum, indiferent de sursa de finanțare. Fondurile europene nu sunt un scop în sine, ci un levier care reduce costul capitalului pentru o transformare pe care piața o va cere inevitabil.

Dar transformarea individuală a companiilor nu este suficientă fără un cadru național care să o susțină. România are nevoie de o Strategie de Competitivitate asumată politic și operațional, un document care să răspundă explicit la întrebarea cum poziționăm economia românească în logica noului buget european, cum construim capacitatea de participare la instrumentele competitive europene și cum ne asigurăm că PPNR-ul pe care îl vom negocia cu Bruxelles-ul nu devine încă un exercițiu birocratic, ci un angajament real de modernizare. Fără această strategie, cele două riscuri descrise mai sus nu sunt scenarii, sunt certitudini.

România nu este nepregătită în mod absolut. Este inegal pregătită: există un segment restrâns de companii care au folosit fondurile europene ca accelerator al unei transformări reale și care ar supraviețui și fără ele, și un segment mult mai larg care a construit pe nisip. Distanța dintre cele două este cea mai importantă variabilă economică pe care nicio statistică oficială nu o măsoară azi și pe care noul Cadru Financiar Multianual o va face vizibilă, brutal, începând din 2028.