Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că o asociație catolică nu poate concedia o angajată doar pentru că aceasta a părăsit Biserica Catolică, dacă o asemenea cerință de loialitate religioasă nu este reală, legitimă și justificată în raport cu activitatea desfășurată și cu ethosul organizației. Hotărârea trasează o limită clară între autonomia organizațiilor religioase și protecția angajaților împotriva discriminării pe motive de religie.

Pe scurt

1. CJUE spune că o organizație religioasă nu poate concedia automat un angajat doar pentru că a părăsit biserica respectivă.

2. Instanța europeană cere ca o asemenea cerință profesională să fie reală, legitimă și justificată în raport cu ethosul organizației.

3. Cazul privește o asociație catolică din Germania care consiliază femei însărcinate.

4. Curtea observă că organizația angaja și necatolici pentru aceeași activitate, fără a le impune aceeași obligație de loialitate.

5. Verificarea finală în dosarul concret revine Curții Federale a Muncii din Germania.

Cazul are la bază litigiul dintre o consilieră a asociației germane Katholische Schwangerschaftsberatung și angajatorul său. Asociația face parte din Biserica Catolică din Germania și oferă consiliere femeilor însărcinate. Potrivit regulilor interne, toți angajații trebuie să respecte normele Bisericii Catolice, potrivit cărora consilierea în timpul sarcinii trebuie să urmărească protejarea vieții copilului nenăscut și să fie oferită în spiritul încurajării femeii însărcinate să ducă sarcina la termen și să accepte copilul.

După ce una dintre consiliere, membră a Bisericii Catolice, a părăsit oficial biserica, asociația a decis concedierea sa pe acest motiv. În dreptul canonic aplicabil, părăsirea Bisericii Catolice este considerată o încălcare gravă a obligației de loialitate. Angajata a explicat însă că decizia sa a fost legată de faptul că dieceza de Limburg percepea, pe lângă taxa bisericească, o contribuție suplimentară pentru catolicii aflați, ca și ea, într-o căsătorie interconfesională cu un soț cu venituri ridicate.

Un element central al cauzei este că aceeași asociație angaja, pentru același serviciu de consiliere, și persoane care nu erau membre ale Bisericii Catolice. Acestor angajați nu li se aplica aceeași cerință de loialitate religioasă și, prin urmare, nu riscau concedierea pe același temei. Consiliera a contestat decizia în fața instanțelor germane, iar Curtea Federală a Muncii a cerut Curții de Justiție interpretarea normelor europene privind egalitatea de tratament în ocuparea forței de muncă și în muncă, citite în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În hotărârea sa, Curtea de Justiție explică modul în care trebuie găsit un echilibru corect între interesele unui angajator al cărui ethos este fondat pe religie, care urmărește să își protejeze ethosul și dreptul la autonomie, și interesele angajaților de a nu fi discriminați în funcție de religia lor. Curtea arată că dreptul Uniunii lasă fiecărui stat membru o anumită marjă de apreciere pentru a asigura acest echilibru. Totuși, deși instanțele naționale trebuie, în principiu, să se abțină de la a aprecia dacă ethosul efectiv al bisericii sau organizației este legitim, revine instanțelor, și nu bisericii sau organizației respective, sarcina de a verifica dacă o cerință profesională este, având în vedere natura activităților sau contextul în care acestea sunt desfășurate, reală, legitimă și justificată în raport cu acel ethos.

Aplicând această logică situației concrete, Curtea spune că o asociație catolică precum Katholische Schwangerschaftsberatung nu poate, în principiu, să concedieze o angajată catolică doar pentru că a părăsit Biserica Catolică, în special atunci când aceeași asociație angajează necatolici pentru aceeași activitate. Într-o asemenea situație, părăsirea Bisericii Catolice nu pare, în sine, să pună sub semnul întrebării ethosul sau dreptul la autonomie al organizației.

Curtea mai arată că, în acest caz, cerința în discuție nu pare să fie „reală” pentru activitatea de consiliere în timpul sarcinii. Faptul că asociația a atribuit astfel de posturi unor angajați care nu erau membri ai Bisericii Catolice este de natură să demonstreze că organizația însăși nu consideră apartenența la această biserică drept necesară, fiind suficient ca acei consilieri să se angajeze să respecte regulile Bisericii Catolice privind activitatea respectivă.

Instanța europeană observă, de asemenea, că angajata și-a justificat plecarea din biserică prin existența unei contribuții bisericești suplimentare datorate în contextul unei căsătorii interconfesionale. Prin această plecare, ea nu s-a distanțat și nici nu a respins preceptele și valorile fundamentale ale Bisericii Catolice. În plus, din elementele prezentate nu reiese că nu ar mai fi dispusă să respecte normele pe care se angajase să le urmeze prin contractul său de muncă.

Curtea precizează că revine asociației sarcina de a demonstra că riscul invocat pentru ethosul său sau pentru dreptul său la autonomie este probabil și substanțial, astfel încât cerința respectivă să fie efectiv necesară și proporțională. În lipsa unei astfel de demonstrații, dreptul Uniunii se opune unei legislații naționale care ar permite unei organizații private al cărei ethos este bazat pe religie să ceară unui angajat membru al unei anumite biserici să nu părăsească acea biserică pe durata raportului de muncă, sub sancțiunea concedierii, ori să revină în acea biserică pentru a-și păstra postul.

Hotărârea clarifică și faptul că, în asemenea împrejurări, limitarea utilizării poziției profesionale sau impunerea unor cerințe de loialitate religioasă nu poate fi apreciată automat ca o manifestare nelimitată a autonomiei confesionale. Controlul juridic aparține instanțelor naționale, care trebuie să aplice testul proporționalității și să verifice în concret dacă tratamentul diferențiat poate fi justificat.

Cauza se înscrie în linia dosarelor în care Curtea de Justiție încearcă să echilibreze dreptul organizațiilor religioase de a-și proteja identitatea și autonomia cu interdicția discriminării în raporturile de muncă. Miza juridică este importantă deoarece multe organizații confesionale din Uniune activează în domenii sociale, educaționale sau medicale și invocă frecvent ethosul religios pentru a justifica anumite cerințe impuse personalului.

În această hotărâre, Curtea nu contestă autonomia organizațiilor religioase, dar stabilește că ea nu este absolută. O cerință legată de apartenența religioasă trebuie să poată fi justificată în mod concret prin natura activității și prin contextul în care aceasta este exercitată. Pentru piața muncii și pentru litigii similare din statele membre, mesajul este că diferența de tratament pe criteriu religios nu poate fi validată automat doar prin invocarea ethosului unei organizații confesionale.