80 miliarde Euro – 22 milioane de întrebări

0
10


Eugen Dijmărescu despre…

Programul de sprijin financiar adoptat de Consiliul European în iulie a.c. reprezintă, în pofida a ceea ce mulți acuză (un mijloc nou de ingerință), o potențială binefacere pentru economiile Europei. Sunt întru totul de acord cu cei care speră ca suma de 80 miliarde euro deschisă unei țări cu un produs intern brut de cca 223 miliarde euro (2019/2020) să fie un suport substanțial pentru trecerea la o economie cu grad mai ridicat de auto-sustenabilitate și competitivitate, bazată într-o mai mare măsură pe vectori ai inovației, decât pe cei ai consumului. Compararea celor două mărimi suscită cel puțin două întrebări.  Prima – poate o piață cu această dimensiune a PIB să încorporeze în scurt timp un activ reprezentând 1/3 din mărimea ei ? Cea de-a doua întrebare este legată de (ne)încrederea în capacitatea de absorbție a României, provenind din istoricul eșecurilor consecutive de atragere a fondurilor europene în cei 13 ani scurși de la aderarea la Uniunea Europeană, timp în care guvernarea a fost exercitată de formațiuni politice de toate culorile. La cele două se adaugă detașarea față de consecințele pentru economie a lockdown-ului, deoarece evoluția trimestrială a indicatorilor economici de sinteză în România este divergentă față de scăderile abrupte înregistrate de economiile mari, uitându-se că modelul economic al acestora este bazat pe producția materială, în vreme ce modelul economic românesc este tributar consumului și serviciilor (funcționale în telemuncă). De aceea presiunea venită din partea celor care vor ca veniturile să crească chiar cu prețul deteriorării balanțelor externe este înțeleasă ca fiind mai prietenoasă decât solicitarea corelării retribuirii muncii cu evoluția productivității, și implicit a competitivității ofertei naționale.

Revenind la suma de 80 miliarde pe care Uniunea Europeană o deschide în favoarea României, cred că ea este menită să susțină o transformare în economia românească în direcția formării unei baze de producție și servicii care să contribuie la reducerea dependenței Europei față de acei furnizori mari care au probat în prima parte a anului că disfuncționalitățile din propriile economii (cauzate inclusiv de lockdown) sunt dăunătoare menținerii unor echilibre satisfăcătoare în economia europeană. Aceasta, pe lângă dedicarea unei părți semnificative a resurselor în scopul ridicării capacității de reacție a sectorului medical și de servicii sociale în Europa, până la un nivel de autonomie deplină. O sinteză realistă a reacțiilor statelor în confruntarea cu criza coronavirusului, este cea realizată de Hubert Kempf (Le triangle d’impossibilité du covid-19, Telos, 2 mai 2020): trilemei sănătate – libertate – economie i s-a răspuns cu sacrificii diferite. Statele liberale (SUA, Suedia) au ales să sacrifice parte din răspunderea pentru sănătate pentru a nu limita libertatea de circulație și condițiile de lucru normale; regimurile autoritare au privilegiat sănătatea și economia în detrimentul libertăților (China, Vietnam), iar statele cu adânci tradiții social – democrate, așa cum sunt majoritatea celor europene, au dat prioritate grijii pentru sănătate, cu păstrarea cât mai multor libertăți individuale, dar au sacrificat economia (libertatea de a circula pentru asigurarea necesităților de bază a fost respectată, dar libertatea de a te deplasa la locul de muncă a fost îngrădită).

Evoluțiile pe oricare din cele trei variante de politici alese au probat deja că niciuna dintre alegerile făcute nu a dat rezultate satisfăcătoare ex post, chiar dacă opțiunile inițiale au suferit ajustări (SUA, Brazilia) și au format în opinia publică impresia unei incoerențe și incompetențe a autorităților. Raportul Băncii Mondiale de la sfârșitul lunii iulie 2020 (Restarting Resilience. The Impacts of the Covid-19 pandemic on inclusion in Europe) exprimă fără echivoc  nevoia ca statele membre ale Uniunii Europene să continue să întărească protecția socială existentă și să sprijine piața muncii, astfel încât să protejeze gospodăriile confruntate cu scăderi substanțiale ale veniturilor (una din opt), scăderi cauzate de măsurile restrictive impuse în lupta cu pandemia Covid-19. În asemenea circumstanțe, părerile acelora care caută să circumscrie pachetele de sprijin financiar doar în canoanele unor echilibre macroeconomice inspirate de nostalgia unui trecut care nu se mai întoarce, mi se par îngemănate cu simpatiile pentru autoritarism.

În contextul local, coincidența preocupărilor legate de alegeri locale și alegeri generale cu selectarea destinațiilor pentru fondurile europene reprezintă o miză atât pentru politicieni, care aspiră la obținerea puterii decizionale, cât și pentru cetățeni, care doresc să vadă că banii europeni sunt folosiți în beneficiul lor. Am mai menționat în cuprinsul acestui site că suntem în punctul în care nevoia de reformă a statului, a modului în care acesta funcționează, a devenit tot mai evidentă. În primul rând este nevoie de depolitizarea instituțiilor și înlocuită desemnarea conducătorilor acestora pe criterii de prietenii politice cu criteriile guvernanței corporative și performanței. Oamenii trebuie să aibă o motivație profesională pentru a conduce instituțiile. Cred că în acest fel se va putea constitui în România o clasă de profesioniști ai managementului instituțiilor publice care să fie respectați pentru valoarea lor profesională și nu pentru carnetul de partid. Subînțeleg aici abandonarea concursurilor trucate sau câștigate pe baza recomandărilor.

În altă ordine de idei, cred că succesul tragerii și folosirii fondurilor europene depinde într-o măsură copleșitoare de renunțarea la administrarea lor discreționară de către autorităților centrale. Nu cred că există dovezi mai pregnante de ineficiență a deciziilor centralizate în chestiuni care privesc comunitățile locale decât cele furnizate de modul de gestiune al pandemiei (și aceasta nu este valabil doar în cazul României). A se vedea, prin comparație, rezultatele gestionării crizei în țările cu nivel ridicat de descentralizare (Germania, Elveția, Austria, si chiar SUA).  O mare parte a populației României este tributară credinței că clarviziunea este concentrată la București. Chiar dacă ar fi așa, Bucureștiul a dat nenumărate dovezi de miopie și dezinteres în ceea ce privește regiunile mai depărtate. Cei care ar cuteza să caute prin arhivele primului guvern ales în mod democratic, după 1989, vor găsi și intervențiile mele prin care susțineam ca sănătatea, educația și politicile de mediu să fie legate indisolubil de arealul geografic pentru că oamenii trăiesc într-o zonă, muncesc acolo, se formează profesional pentru ceea ce zona are ca potențial productiv și au nevoie de îngrijiri medicale pentru afecțiuni care sunt legate de factorii locali de mediu și toxicitate .

Am rețineri să cred că fără o reformă a sistemului administrativ care să recunoască nevoile oamenilor (nu ale partidelor) fondurile europene vor fi bine gestionate și folosite în întregime. Politica nu trebuie să rămână în interesul politicienilor, ci să să devină un instrument al electoratului în fiecare regiune în parte. Nu se poate ajunge la aceasta fără o înțelegere corectă și actuală a conceptului de subsidiaritate. Rundele de alegeri care urmează ar trebui să se finalizeze cu angajament în direcția aceasta și să se pună capăt suspiciunilor legate de voința de a face mai mult la nivel local. Dimpotrivă, cred că o înțelegere corectă a ceea ce înseamnă comunitatea locală și responsabilitățile ei este prima condiție pentru ca mult invocatele dezechilibre regionale să se estompeze.

Categoric, un transfer de putere dinspre autoritatea centrală către puterile locale îndreaptă atenția electoratului în primul rând spre figurile politice locale, dar acesta nu este decât un act de normalitate, dat fiind că în alegerile generale, mai ales cele pe liste, nu există o legătură organică între candidații desemnați de organizațiile partidelor și rezultatul final al alegerilor, astfel încât între interesele alegătorilor și cele ale aleșilor prevalează, pe durata exercitării mandatului, cele ale unei părți terțe – partidul.

Înnoirea pe care unii politicieni o clamează, trebuie dovedită. Ea nu se poate rezuma la înlocuirea unei majorități cu alta, ci trebuie să fie reală și de fond. Primul test, greu, este cel al modului în care administrațiile locale și cea centrală viitoare vor administra cele 80 de miliarde euro. Cred că aceste fonduri conferă electoratului cele mai întemeiate motive pentru a judeca capacitatea întregului spectru politic, ca și măsura reală a schimbării la care azi se aspiră. Populația dobândește astfel o probă măsurabilă și de necontestat. Și toți cetățenii României, indiferent de reședință sau loc de muncă, indiferent de vârstă, vor avea legitimitatea să întrebe ce s-a făcut cu banii alocați, mai ales că o parte din ei vor trebui rambursați.

August 2020

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here