de Dumitru Chisăliţă,
Preşedinte Asociaţia Energia Inteligentă
Ani la rândul am vorbit despre tranziția energetică în termeni aproape romantici: soare, vânt, independență, facturi mai mici, investiții, modernizare. O poveste cu final fericit, în care tehnologia rezolvă tot și politica doar taie panglici. Doar că tranziția nu mai arată ca un proiect de viitor. Arată ca un test de stres în timp real. Și, în mod inevitabil, începe să producă o listă clară de câștigători și de perdanți.
Adevărul inconfortabil este că piața energetică nu se mai comportă ca o piață „normală”. Nu mai are logica liniară pe care o înțelegem cu toții: investești, conectezi, produci, vinzi, câștigi. În 2026, energia nu mai este doar o marfă, ci un joc de sincronizare, infrastructură și nervi tari. Când rețeaua nu poate absorbi ce produci, energia devine surplus. Când surplusul apare simultan la toată lumea, prețul nu scade. Se prăbușește. Uneori până la zero. Uneori sub zero, într-o ironie pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibilă acum câțiva ani – ajungi să plătești ca să scapi de energie.
România nu e singură în această poveste. Europa Centrală se mișcă rapid, împinsă de regenerabile și într-un context geopolitic care a accelerat tot ce era deja inevitabil. Diferența este că România face tranziția cu o rețea subdimensionată, cu instituții obosite și cu o legislație care se schimbă în ritmul unei crize permanente. Nu e doar tranziție energetică. Este tranziție într-un teren instabil, unde orice pas greșit devine cost.
Iar primul lucru care devine evident este că această piață nu iubește pe toată lumea la fel.
Marii investitori, cei cu bani serioși și răbdare lungă, vor continua să vină. De ce? Pentru că exact într-un climat imprevizibil se fac uneori cele mai bune afaceri. Da, România le dă motiv de îngrijorare, reglementări schimbate din mers, proiecte care așteaptă luni sau ani la conectare, riscul de a construi astăzi cu reguli care poate mâine se rescriu. Dar acești investitori au ceea ce piața cere acum, capital suficient ca să înghită întârzieri, echipe tehnice care pot optimiza, și acces la finanțare europeană pe care alții doar privesc de la distanță.
Mai mult, ei nu mai joacă la categoria „punem panouri și vedem ce se întâmplă”. Ei joacă la categoria flexibilitate, baterii, agregare, optimizare multitehnologică, contracte inteligente, infrastructură. În 2026, acestea nu sunt accesorii. Este diferența dintre profit și eșec. Iar într-o piață care va produce inevitabil proiecte în dificultate, marii investitori vor fi cei care cumpără ieftin ce alții nu mai pot susține.
În paralel, investitorii mici și medii vor descoperi ce înseamnă, de fapt, cuvântul „volatilitate”. Pentru ei, prețurile spot nu mai sunt un grafic cu variații suportabile, ci o amenințare repetată. Nu ai contracte bilaterale? Atunci ești expus. Nu ai stocare? Atunci ești vulnerabil. Nu ai capital să reziști unui an slab? Atunci nu ești investitor, ești doar un participant temporar la piață.
Aceștia sunt cei care vor simți primii că „energia verde” nu garantează automat venituri. În orele de zi, când soarele produce pentru toată lumea, valoarea energiei se evaporă. Și aici apare una dintre cele mai mari confuzii ale tranziției: faptul că tehnologia este disponibilă nu înseamnă că economia proiectului rămâne valabilă. O piață cu regenerabile masive nu te răsplătește pentru că produci. Te răsplătește dacă produci când trebuie, cum trebuie, și dacă poți controla livrarea.
Dacă investitorii mici sunt primii loviți, consumatorii sunt cei care vor plăti nota de plată în timp.
Pentru gospodării, anii de plafonări și protecții au creat iluzia că statul poate controla energia la nesfârșit. Dar 2026 va arăta probabil contrariul, că protecția politică e temporară, iar mecanismele pieței rămân acolo, așteptând să revină în forță. Liberalizarea nepregătită, concurența redusă în retail, infrastructura fragilă – toate pot transforma factura la energie într-un șoc periodic. Nu neapărat constant, dar suficient de imprevizibil încât să devină apăsător.
Prosumatorii casnici, cei care au investit în panouri, vor continua să fie priviți ca simbolul unei tranziții democratice, omul care nu mai depinde de nimeni. Doar că și aici avantajul începe să se topească. Într-o rețea saturată, prosumatorul nu mai este doar un mic producător, ci uneori un inconvenient tehnic. Compensațiile pot scădea, energia de la prânz valorează mai puțin, iar rețeaua locală poate deveni un blocaj. Autonomia nu dispare, dar devine mai greu de obținut fără baterii și fără o strategie mai sofisticată decât simplul „am instalat panouri”.
Iar dacă gospodăriile vor simți presiunea, IMM-urile vor simți lovitura directă.
În România, IMM-ul este coloana vertebrală invocată în discursuri și ignorată în politici structurale. Iar energia devine un test nedrept pentru această categorie, suficient de mare cât să consume mult, suficient de mic cât să nu aibă putere de negociere. Într-o piață volatilă, costurile nu se mai modifică lent și previzibil, ele se schimbă brusc, cresc sau scad. Devin greu de planificat. Iar într-o economie în care marjele sunt deja fragile, energia nu mai este un cost operațional. Devine un risc existențial.
În același timp, marile industrii – metalurgie, ciment, petrochimie – se află într-un paradox. Sunt cele mai vulnerabile la costuri mari, dar sunt și cele mai capabile să se protejeze. Cine reușește să securizeze PPA-uri pe termen lung, cine investește în producție proprie și în soluții „behind-the-meter” poate transforma instabilitatea într-un avantaj. Cine nu o face rămâne prins într-un model în care competitivitatea scade și relocarea devine o opțiune reală.
Aici se rupe economia în două, între cei care își construiesc autonomie energetică și cei care rămân la mâna pieței.
Iar undeva, în spatele scenei, furnizorii și traderii își regândesc rolul. Furnizarea tradițională, simplă, devine tot mai puțin profitabilă și tot mai riscantă. În schimb, zona de trading avansat, agregare și optimizare explodează. Profitul nu mai stă în a vinde energie. Stă în a ști când să o vinzi, cum să o muți, cum să o acoperi, cum să o gestionezi. Energia devine o problemă de inteligență comercială, nu doar de volum.
Toate aceste linii se întâlnesc într-o concluzie greu de evitat, 2026 nu va fi anul în care tranziția energetică se așază confortabil. Va fi anul în care tranziția își arată costurile reale și își selectează câștigătorii.
Câștigătorii nu vor fi cei care au construit cel mai mult, ci cei care au construit cel mai inteligent. Nu cei care au produs, ci cei care au știut să stocheze, să optimizeze, să contracteze, să se conecteze și să reziste. Perdanții nu vor fi neapărat cei lipsiți de viziune, ci cei fără capital, fără flexibilitate și fără protecție într-o piață care nu mai iartă improvizația.
În 2026, energia nu mai răsplătește prezența. Răsplătește sofisticarea.
Și poate că aceasta este lecția cea mai importantă, chiar dacă e dură, tranziția energetică nu este un cadou universal. Este o competiție. Iar România, dacă nu își repară infrastructura, instituțiile și predictibilitatea, riscă să rămână o piață în care câștigă doar cei suficient de mari încât să nu fie afectați de instabilitate.
Restul vor plăti. La propriu. În facturi, în falimente, în oportunități ratate.
Dumitru Chisăliţă, expert tehnic și consultant în domeniul petrolului și gazelor naturale, este președintele Asociației Energia Inteligentă.
