de Valeriu IVAN,
analist CAPOS
Încrederea nu apare în bilanțuri, dar decide viteza încheierii contractelor, prețul capitalului și spațiul de manevră al politicilor publice. Ea reduce costurile de tranzacție, face posibil creditul și transformă anticipațiile dispersate în coordonare colectivă. Când se erodează, economia nu se oprește, dar funcționează greoi, încâlcit – dobânzi și prime de risc mai mari, preferință pentru lichiditate, litigii și proceduri care consumă timp fără a crea valoare.
La nivel global, 2026 se conturează ca un an al stabilizării prudente, într-o lume din ce în ce mai fragmentată. Observăm timiditate în normalizarea monetară, reasamblări de lanțuri valorice, concurență tehnologică accelerată și o geopolitică ce intră tot mai agresiv în calculul investițional. Europa traversează aceste teste sub câteva constrângeri suplimentare, precum nevoia de a împăca securitatea, competitivitatea și tranziția verde cu reguli fiscale mai stricte și cu o societate obosită de volatilitate. În acest cadru, încrederea devine un activ strategic, iar credibilitatea instituțiilor contează aproape cât resursele.
Pentru România, încrederea rămâne, înainte de toate, o chestiune de guvernanță economică. Convergența materială coexistă cu o convergență instituțională incompletă, vizibilă în creșterea economică modestă însoțită de volatilitatea regulilor sau în integrare europeană cu disciplină internă cel mai adesea impusă din afară. Investițiile private, atâtea câte sunt, funcționează în continuare fără o „platformă” națională care să reducă riscurile de tranzacționare, de reglementare și de execuție.
În economia încrederii, prima axă este credibilitatea fiscal-bugetară. Consolidarea nu reprezintă un scop în sine, ci instrumentul prin care statul își recâștigă sustenabilitatea și își creează spațiu pentru investiții fără a împinge economia într-o spirală a dobânzilor și a măsurilor improvizate. Încrederea se formează atunci când traiectoria bugetară este multianuală, explicită și respectată, iar modificările de taxe sunt rare, anunțate din timp, evaluate ex ante și supuse deliberării publice. Eroziunea încrederii se vede în simptome recurente, precum acte normative cu impact fiscal adoptate intempestiv, excepții care se multiplică până când regula devine opacă și amnistii care transmit semnalul că disciplina este negociabilă. Pentru mediul privat, astfel de episoade cresc costul finanțării, sporesc prudența investițională și măresc valoarea economică a așteptării: companiile preferă să amâne decizia decât să o ia într-un cadru instabil.
A doua axă este predictibilitatea reglementării. Riscul de reglementare nu derivă doar din nivelul taxării, ci din instabilitatea ei și din distanța dintre normă și aplicare. Când regulile se schimbă frecvent, decizia de investiție devine un pariu pe calendarul politic, nu un calcul economic. Suplimentar, această abordare întreține arbitrariul la cote periculoase. El poate susține un regim de rente și este un simptom al capturii. Câștigă actorii capabili să transforme lipsa de transparență în avantaj – intermediari, furnizori protejați, companii cu acces preferențial și segmente administrative pentru care incertitudinea devine „monedă” de negociere. Pierzătorii sunt într-o zonă difuză – contribuabilii corecți și firmele competitive, dispersate și mai greu de reprezentat. Ruperea acestui echilibru cere transparență prin standardizare și automatizare procedurală, claritatea motivării deciziei, criterii auditabile și sancțiuni predictibile pentru abatere.
A treia axă este capacitatea de execuție a statului, adică transformarea resurselor în active publice funcționale. România are o problemă de proiectare, de achiziție și de management al contractelor, nu doar o problemă de finanțare. Execuția este un indicator direct al încrederii. Când licitațiile sunt credibile, contractele sunt gestionate profesionist, iar plățile sunt făcute la timp, concurența crește, costurile scad și apar investiții private complementare. Când execuția este lentă și contestată, apar două efecte economice toxice. Se scumpește proiectul prin prelungire și se erodează credibilitatea viitoare, deoarece actorii raționali includ în preț „riscul de stat” – riscul de întârziere, de modificare, de litigiu și de neplată. Această perspectivă are și o dimensiune europeană, deoarece nu contează doar absorbția, ci și calitatea investiției – infrastructură funcțională, energie mai ieftină și mai curată, digitalizare a relației stat-cetățean. Când proiectele sunt gândite pentru efect economic și livrate la timp, ele produc încredere prin demonstrație, însă când sunt doar ritual procedural produc cinism și amplifică neîncrederea.
A patra axă privește justiția economică și guvernanța concurenței. Investitorul nu cere absența conflictelor, ci ca ele să fie soluționate corect, într-un timp util economic. Durata procedurilor, consecvența jurisprudenței, predictibilitatea sancțiunilor și disciplina executării hotărârilor intră implicit în orice plan de afaceri. Într-o economie cu neîncredere intrinsecă, contractul se încețoșează, costul de conformare urcă, iar companiile sunt împinse spre zone informale sau spre dependența de relații personale. Într-o economie cu încredere, contractul se subțiază și se clarifică, concurența se intensifică, iar inovația devine o strategie, nu un act de curaj izolat.
A cincea axă este încrederea financiară, reprezentată sintetic prin monedă, intermediere și mecanisme de finanțare pe termen lung. România are nevoie ca economisirea internă să se transforme în investiție de durată, nu doar în consum sau în plasamente defensive. În acest context, încrederea înseamnă, înainte de toate, credibilitate macromonetară, adică anticipații inflaționiste ancorate și coerență între politicile fiscală și monetară. Când anticipațiile se dezancorează, prima de risc urcă, presiunea pe curs se amplifică, iar creditul se scumpește și se restrânge (prin dobânzi, condiții și aversiune la risc). Când sunt ancorate, costul capitalului coboară, maturitățile se prelungesc și investiția devine planificabilă.
O zonă economică în care România plătește, încă, un cost ridicat al neîncrederii este cea în care statul rămâne actor direct – întreprinderile publice. Investițiile în energie, transport și utilități vor depinde nu doar de bani, ci și de guvernanță: consilii profesioniste, criterii de performanță, transparență a achizițiilor și o separare reală între obiectivele publice și cele personale. Când statul este simultan arbitru și jucător, iar regulile se negociază informal, piața răspunde prin prudență, iar capitalul privat se retrage exact din sectoarele cu efect de antrenare.
Tranziția energetică, deși prezentată adesea ca agendă „verde”, este, mai degrabă, o agendă de gestionat avarii. România are șanse de a câștiga din diversificare și din poziționarea regională, însă doar dacă oferă suport și predictibilitate, materializate în autorizări rapide, rețele modernizate, reguli stabile pentru investiții și un cadru de sprijin coerent. Investitorul în capacități energetice operează pe orizonturi lungi de timp, iar atunci când mediul economic este plin de volatilitate, proiectele se amână, iar costul final al tranziției urcă. Totodată, implicarea directă a statului în producția de energie și favorizarea vădită a propriilor companii scade interesul capitalului privat pentru acest sector, cu efect defavorabil în prețul energiei pe termen mediu și lung.
Încrederea se construiește și prin calitatea interacțiunii cotidiene dintre stat și economie. În acest context, digitalizarea nu este un moft tehnologic, ci un instrument de reducere a arbitrariului prin mai puțin contact, mai multă transparență și trasabilitate. Un stat care își digitalizează serviciile, își publică datele în formate comparabile și își standardizează procedurile transmite un semnal economic limpede despre faptul că este interesat în mod real de dezvoltare, iar timpul privatului are valoare și regulile nu depind de relații.
Dintr-o perspectivă socială, migrația și demografia sunt, în termeni economici, indicatori ai încrederii în viitor. Oamenii pleacă nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru sisteme previzibile, servicii publice funcționale și reguli care protejează efortul individual. Competiția pentru forță de muncă calificată se va accentua, iar o economie care nu poate oferi un orizont credibil de mobilitate socială va plăti prin deficit de competențe, productivitate slabă și presiune salarială neacoperită de valoare adăugată. Încercările de a obliga performanța să suporte incoerențele și inadvertențele guvernării nu pot avea sorți de izbândă. Doar enervează și grăbesc declinul. Performanța urmează invariabil calea pe care este apreciată și se poate dezvolta.
România nu are nevoie de „mai mult” sau „mai puțin” stat, ci de stat previzibil, executiv și responsabil. Încrederea nu se proclamă, ci se măsoară: în prima de țară, în timpii de autorizare, în contestații, în proiecte livrate la timp sau în viteza justiției comerciale. Neîncrederea se acumulează și devine din ce în ce mai mult o frână pentru productivitate și pentru creștere economică. Când firmele nu au încredere în stabilitatea regulilor, își reduc orizontul investițional. Când cetățenii nu au încredere în instituții, preferă strategii individuale de protecție, precum retragerea din economia formală, evitarea fiscală, consumul de siguranță sau investițiile defensive. La nivel agregat, baza de impozitare se îngustează, iar statul reacționează prin instrumente brutale – controale, taxe ad hoc, plafonări – care, la rândul lor, amplifică neîncrederea. Este un cerc vicios în care economia „se apără” de propriile instituții.
Pentru a face vizibile aceste aspecte, poate fi util un tablou trimestrial al „costului neîncrederii” – construit ca sistem de avertizare timpurie, nu ca exercițiu statistic – ce ar include atât indicatori de eficiență, cât și indicatori de stres. Pot fi monitorizate prima de risc, dispersia randamentelor pe scadențe și mișcările abrupte ale curbei (semnal de refinanțare dificilă), volatilitatea cursului, arieratele și termenele de plată (mai ales în relația stat–firme), numărul de contestații și durata autorizărilor, precum și indicatori de lichiditate (de tip spreaduri) care preced adesea deteriorarea finanțării.
Perspectiva propusă nu reprezintă o prognoză numerică, ci o opțiune de guvernanță. În scenariul favorabil, consolidarea fiscală devine semnal de credibilitate, investițiile publice se convertesc în productivitate, iar capitalul privat găsește un mediu de planificare. În scenariul nefavorabil, ajustarea se face prin improvizație, regulile se schimbă sub presiune, iar economia își conservă energia în mecanisme defensive. Între cele două scenarii stă un lucru aparent imaterial, dar profund economic – capacitatea de a transforma încrederea dintr-un subiect socio-economic într-o politică publică explicită, măsurabilă și repetabilă. În ultimă instanță, încrederea este un bun public cu randament economic ridicat, pentru că scurtează distanța dintre intenție și investiție, dintre lege și aplicare, dintre promisiune și rezultat. Pentru România, 2026 poate fi anul în care încrederea încetează să fie marginalizată și începe să fie administrată.
Valeriu Ivan este analist al Centrului de Analiză şi Prognoză pentru Orientări Strategice (CAPOS).
