De Oana Ijdelea,
Managing Partner, Ijdelea & Asociații
Există resurse care îmbogățesc o țară și resurse care o poziționează. Petrolul a făcut prima categorie celebră. Materiile prime critice, minerale sau metale, definesc a doua categorie. Nu aduc neapărat prosperitate rapidă, dar oferă ceva mult mai valoros: un loc la masa unde se decid viitoarele lanțuri industriale, energetice și tehnologice ale lumii. Trăim exact un astfel de moment de reașezare. Sub presiunea tranziției energetice, a tensiunilor geopolitice și a fragmentării comerțului global, statele lumii nu mai caută doar energie ieftină, ci securitate industrială. Iar securitatea industrială începe în subteran.
Pentru România, acest context nu este o amenințare, ci o oportunitate rară. Poate cea mai importantă din ultimele decenii. De ce vorbim astăzi despre materii prime critice? Pentru că ele sunt un element esențial al economiei electrificate, al industriilor moderne de metalurgie, automotive și subansamble pentru electronice, al industriei aeronautice, de telecomunicații și de apărare. Fără ele, nu există baterii, turbine eoliene, rețele inteligente, vehicule electrice, electronice avansate sau sisteme de apărare moderne. Sunt invizibile în viața de zi cu zi, dar absolut indispensabile. Problema este că producția și mai ales procesarea acestor materiale sunt concentrate periculos de mult într-o singură zonă a lumii. Europa a descoperit târziu că dependența nu se măsoară doar în metri cubi de gaz, ci și în kilograme de oxizi, pulberi și aliaje speciale. Iar lecția dependenței de surse rusești continuă să fie foarte dureroasă.
În acest peisaj, România apare discret, dar relevant. Nu ca un gigant minier, ci ca o țară cu un portofoliu divers de resurse critice, poziționată într-un spațiu geopolitic stabil, integrată în piața europeană și cu tradiție industrială. Exact tipul de combinație pe care Uniunea Europeană îl caută acum și scopul final urmărit de CRMA (Critical Raw Materials Act). Să ne înțelegem: România nu este un Eldorado mineral. Dar are ceva mai valoros: varietate de minerale și metale esențiale pentru electrificare, metalurgie, IT și tehnologii, elemente rare utilizate în electronică și fotovoltaice. În volume suficiente pentru a construi lanțuri industriale integrate. Iar în economia modernă, lanțurile contează mai mult decât zăcămintele izolate.
Aici apare diferența fundamentală dintre o abordare veche și una modernă. Timp de decenii, am privit mineritul ca pe o activitate de extracție. Scoți minereu, îl vinzi, închizi mina. Valoarea adăugată pleacă. Riscurile rămân. Acest model nu mai este viabil și nici profitabil strategic. Astăzi, adevărata miză este duală: controlul sursei și procesarea. Separarea, rafinarea, transformarea în materiale utilizabile industrial. Acolo se concentrează investițiile, locurile de muncă înalt calificate și influența geopolitică. Țările care domină aceste etape nu sunt doar furnizori, ci arbitri ai pieței.
România are șansă să fie un jucător exact în această nișă, ca platformă industrială pentru Europa. Ca loc unde resursele — locale sau importate din state partenere — sunt transformate în produse strategice. Această mutare schimbă complet jocul.
Există deja semnale că această viziune este realistă. Interesul investitorilor străini pentru capacități de procesare în Europa de Est nu este întâmplător. Costurile sunt competitive, competența tehnică există, iar apropierea de piețele finale contează din ce în ce mai mult. România bifează toate aceste criterii. Dar pentru a valorifica oportunitatea, este nevoie de o schimbare de paradigmă. Prima condiție este cunoașterea. Datele geologice trebuie actualizate, transparente și credibile. Investițiile serioase nu vin pe estimări vagi, metodologii depășite moral și hărți vechi. Vin pe informație solidă și predictibilitate. A doua condiție este alegerea. Nicio țară nu poate face totul. România trebuie să decidă în ce segmente vrea să conteze și să concentreze acolo resursele publice și private. Bateriile, materialele refractante și pirotehnice, magneții permanenți, materialele pentru rețele electrice și subansamblele pentru electronice sunt exemple evidente, aliniate atât la resursele disponibile, cât și la direcția europeană. A treia condiție este politica industrială. Nu ca slogan, ci ca instrument. Facilități fiscale țintite, sprijin pentru cercetare aplicată, parteneriate între stat, universități și industrie, integrare în programele europene de interes strategic. Fără acest cadru, oportunitatea va fi valorificată de alții.
În fine, este nevoie de maturitate în dezbaterea publică. Mineritul modern nu este mineritul anilor ’70. Tehnologiile s-au schimbat, standardele de mediu sunt incomparabil mai stricte, iar transparența poate fi impusă. A refuza orice proiect din principiu nu înseamnă protecția mediului, ci transferul impactului în alte țări, de unde vom importa produsele finite.
Tranziția energetică nu elimină extracția. O mută și o transformă. Iar întrebarea reală nu este dacă avem nevoie de metale rare, ci unde și cum le producem. România se află, poate pentru prima dată după mult timp, într-o poziție în care resursele naturale se aliniază cu interesele strategice europene. Este o fereastră de timp limitată. Alte state se mișcă rapid. Lanțurile industriale se stabilesc acum, nu peste zece ani.
Dacă România înțelege acest moment și acționează coerent, poate trece de la statutul de economie de margine la cel de furnizor strategic. Nu prin miracole, ci prin decizii inteligente. Nu prin exploatare brută, ci prin valoare adăugată. Materiile prime critice nu sunt o soluție magică. Dar sunt o probă de maturitate. O șansă de a demonstra că știm să gândim pe termen lung, într-o lume în care resursele nu mai sunt doar bogății, ci instrumente de putere.
Dacă o ratăm, nu va fi din lipsă de potențial. Ci din lipsă de viziune.
Oana Ijdelea este Managing Partner, Ijdelea & Asociații, avocat de business cu peste 18 ani de experiență în promovarea și dezvoltarea investițiilor străine în România. Este recunoscută pentru contribuția semnificativă la realizarea unor proiecte de referință în domeniul energetic și pentru implementarea cu succes a unui număr de mandate de pionierat în România, fiind, deopotrivă, un contribuitor constant la redactarea legislației primare și secundare dintr-o gamă largă de industrii și sectoare. Expertiza Oanei este completată de activitatea desfășurată ca membru de board în companii precum Black Sea Oil & Gas și organizații non-profit și de binefacere din România, precum HOSPICE Casa Speranței.
