Pe măsură ce datoria publică a României continuă să crească, întrebarea esențială este cine va achita nota de plată. Actualele politici de împrumut pot susține economia pe termen scurt, însă efectele pe termen lung pot deveni o povară grea pentru generațiile viitoare. Creșterea fiscalității, limitarea investițiilor publice și scăderea competitivității economice sunt doar câteva dintre consecințele posibile. Problema nu este doar una economică, ci și una socială, căci deciziile de astăzi vor influența nivelul de trai al copiilor noștri. Putem evita ca această datorie să devină o moștenire toxică?
Datoria publică a devenit, de ceva vreme, o problemă globală. Numeroase guverne din întreaga lume tratează finanțele publice ca pe un card de credit fără limită, uitând persistent și ostentativ să verifice și extrasul de cont la soldul tot mai mare al datoriei. Odată cu creșterea ratelor dobânzii și a cheltuielilor publice necesare (sau nu) pentru asigurarea funcționării statelor, nivelul foarte ridicat al datoriei publice nu mai poate fi neglijat. În ultimul raport Fiscal Monitor, emis în octombrie 2024, FMI estimează că datoria publică globală va depăși, până la sfârșitul anului, 100 de trilioane de dolari, adică peste 93% din PIB global, și că se va apropia de 100% din PIB până în 2030, cu 10% din PIB peste nivelul din 2019, înainte de pandemie. Mai mult, într-un scenariu pesimist, FMI estimează că se poate ajunge chiar la 115% din PIB până în 2030, nivel care poate fi atins în urma unei creșteri economice slabe, coroborată cu înăsprirea condițiilor de finanțare, derapaje fiscale și un grad mai ridicat de incertitudine economică.
Țara noastră urmează același trend global al îndatorării, iar anul trecut a călcat chiar mai tare pedala de accelerație. În ultimul deceniu, datoria publică a României a crescut de la aproximativ 30% din PIB la peste 50%, ajungând la peste 54% la finalul anului trecut și depășind pragurile considerate sigure pentru o economie în dezvoltare. Sunt numeroși politicieni și chiar analiști economici care consideră că dăm prea multă importanță acestui indicator sau că acesta este la un nivel foarte bun față de al altor țări și că ar mai fi loc de creștere. Chiar așa, dacă Franța are o datorie de 115% din PIB, SUA 120% și Japonia 200%, noi de ce ne speriem așa la 54%? Și ce dacă există posibilitatea realistă de a depăși 60% din PIB anul acesta? Problema este că nu ne comparăm cu cine trebuie. Comparăm mere cu struguri și căruțe cu avioane. O țară în curs de dezvoltare ca a noastră nu are o economie suficient de rezilientă pentru a face față unor șocuri neprevăzute, riscul de țară și costurile de finanțare au atins un record negativ și nu suntem în postura SUA să avem o monedă de rezervă pe care să o tipărim când nu ne mai ajung banii pentru rate. Să nu uităm că două dintre cele trei mari agenții de rating au modificat recent perspectiva cu privire la riscul suveran de la stabilă la negativă, iar statul român se împrumută la rate ale dobânzii de aproape 8%! Recent, Ministerul Finanțelor chiar s-a lăudat cu un record absolut al subscrierilor în programele Fidelis și Tezaur, emisiuni de titluri de stat destinate populației la o rată a dobânzii care ajunge la 7,95%. Bineînțeles că oamenii preferă să investească în titluri de stat la un astfel de randament, când dobânda la depozite bancare este de 5%, investițiile în apartamente aduc un yield de sub 6% și investițiile la bursă sunt considerate prea riscante. Dar nu se întreabă nimeni oare de ce titlurile de stat au fost “făcute” atât de atractive pentru populație? Pentru că băncile și investitorii instituționali nu prea mai vor să își riște banii prin plasamente în obligațiuni românești, chiar și la dobânzi atât de ridicate. Poate că știu ei ceva ce noi nu știm…
Pandemia de COVID-19, criza energetică și inflația galopantă au contribuit semnificativ la creșterea datoriei publice, guvernele apelând la împrumuturi pentru a finanța deficitele bugetare din ce în ce mai ridicate din ultimii ani. Chiar și în afara contextului de criză, cheltuielile guvernamentale au depășit constant veniturile, ducând la acumularea unei datorii ce trebuie, în cele din urmă, plătită. În prezent, costurile pentru serviciul datoriei reprezintă o parte semnificativă din bugetul de stat. Execuția bugetară a anului 2024 ne arată o creștere cu 21% a cheltuielilor cu dobânzile, iar bugetul pentru 2025 prevede o creștere cu 15%. Având în vedere ratele ”atractive” ale dobânzii pentru obligațiunile de stat emise în 2024 și anul acesta, ne putem aștepta la o creștere și mai accentuată a cheltuielilor cu dobânzile în următorii ani, pe lângă necesitatea de a rambursa sume mult mai mari din principal.
Cu cât datoria crește, cu atât resursele disponibile pentru investiții în educație, sănătate sau infrastructură se reduc, pentru că este greu de crezut că veniturile bugetare vor crește suficient pentru a acoperi costurile suplimentare de finanțare. Orice gospodărie sau firmă trebuie să plătească mai întâi taxele și datoriile și apoi alocă ce mai rămâne pentru hrană, educație sau distracție, respectiv pentru salarii, materii prime sau investiții. Dacă taxele și datoriile sunt prea mari, nu mai rămân bani suficienți pentru celelalte cheltuieli necesare și se impun “tăieri” și austeritate. Statul nu face excepție de la această regulă, însă, spre deosebire de populație și firme, își pot rostogoli datoriile, aparent, la nesfârșit, prin emiterea de noi obligațiuni. Când sumele și rata dobânzii depășesc un anumit nivel, această practică devine nesustenabilă și, inevitabil, se impun măsuri mai dureroase.
Una dintre consecințele directe ale creșterii datoriei publice este necesitatea de a crește impozitele și contribuțiile sociale pentru a acoperi costurile datoriei. Această presiune fiscală suplimentară va afecta atât populația activă, cât și mediul de afaceri, limitând capacitatea de consum și investiții. Tinerii care intră pe piața muncii vor fi nevoiți să contribuie mai mult la bugetul public, fără a beneficia în mod direct de serviciile finanțate prin datoria acumulată în trecut.
De asemenea, creșterea fiscalității poate descuraja inițiativa antreprenorială și poate determina companiile să își reducă investițiile sau să se relocheze în țări cu un regim fiscal mai favorabil. Acest fenomen poate duce la o reducere a locurilor de muncă și la o stagnare a veniturilor populației, accentuând inegalitățile sociale.
O altă consecință majoră este reducerea investițiilor în domenii esențiale pentru dezvoltarea pe termen lung a societății. Atunci când o parte semnificativă a bugetului este destinată rambursării datoriei și plății dobânzilor, rămân mai puține resurse pentru educație, sănătate, infrastructură și cercetare, cu efect negativ asupra calității vieții și a șanselor de progres ale generațiilor viitoare.
Sistemul de educație, deja subfinanțat, riscă să devină și mai slab pregătit pentru a răspunde nevoilor unei economii moderne, afectând competitivitatea forței de muncă. La fel, un sistem de sănătate cu resurse insuficiente nu va putea asigura servicii de calitate, ceea ce va duce la o deteriorare a stării de sănătate a populației și la creșterea costurilor sociale pe termen lung. Investițiile în infrastructură, cu care s-au tot lăudat în ultima vreme guvernanții, pot fi, de asemenea, victime ale unei datorii nesustenabile.
Datoria publică ridicată poate afecta și creșterea economică a țării. Investitorii internaționali devin mai reticenți să finanțeze o economie cu un grad mare de îndatorare și risc suveran ridicat, iar costurile de finanțare cresc pe măsură ce riscul perceput devine mai mare. Statul va trebui să plătească dobânzi din ce în ce mai mari pentru împrumuturi viitoare, ceea ce va alimenta un cerc vicios al datoriei.
Accesul la finanțare devine tot mai dificil pentru tinerii antreprenori, ceea ce îngreunează dezvoltarea afacerilor și frânează inovația. Pe termen lung, acest fenomen poate duce la o economie mai slabă, cu mai puține start-up-uri și oportunități de creștere. În același timp, o datorie publică ridicată reduce resursele disponibile pentru politici sociale și investiții esențiale, adâncind inegalitățile economice și amplificând tensiunile sociale.
Impactul se resimte direct în viața cetățenilor. Creșterea fiscalității și scăderea investițiilor publice duc la un nivel de trai mai redus, iar lipsa perspectivelor economice împinge tot mai mulți tineri să emigreze. Această migrație agravează problemele demografice ale României, accentuând dezechilibrul dintre populația activă și cea pensionară, ceea ce face și mai dificilă susținerea sistemului de pensii și a serviciilor publice.
Pentru a preveni ca datoria publică să devină o povară de nesuportat pentru generațiile viitoare, sunt necesare măsuri concrete și sustenabile. O politică fiscală responsabilă trebuie să reducă cheltuielile nejustificate și să prioritizeze investițiile cu impact real pe termen lung. În locul creșterii taxelor, extinderea bazei de impozitare și eficientizarea colectării veniturilor pot contribui la reducerea deficitului bugetar.
Totodată, atragerea investițiilor private și promovarea capitalului străin sunt soluții care pot stimula creșterea economică fără a crește datoria publică. Investițiile în infrastructură, educație și sănătate sunt esențiale pentru dezvoltarea durabilă și competitivitatea economică a țării.
Transparența și eficiența în utilizarea fondurilor publice sunt la fel de importante. Combaterea corupției și reducerea risipei bugetare pot diminua nevoia de împrumuturi și îmbunătăți performanța economică. În plus, educația financiară și conștientizarea impactului datoriei publice pot ajuta la crearea unei culturi a responsabilității economice, atât la nivel individual, cât și instituțional.
Viitorul economic al României depinde de deciziile luate astăzi. Fără o gestionare responsabilă a datoriei publice, generațiile viitoare vor fi condamnate să plătească prețul greșelilor din prezent. Este momentul ca factorii de decizie să acționeze cu prudență și viziune, asigurând o economie stabilă și prosperă pentru toți românii. Doar printr-o combinație de politici fiscale echilibrate, investiții strategice și transparență în utilizarea fondurilor publice putem construi un viitor în care datoria publică să nu mai fie o povară, ci o resursă gestionată inteligent pentru dezvoltarea societății.
