Umberto Eco: Geniu literar, vizionar european și disident politic

0
131
Umberto Eco: Geniu literar, vizionar european și disident politic

Moartea celebrului romancier și filozof italian Umberto Eco, survenită în urmă cu o lună, pe 19 februarie 2016, nu a însemnat din perspectivă italiană doar pierderea unui sclipitor scriitor și distins profesor universitar, ci și trecerea în neființă a unui talentat publicist, convins filoeuropean și declarat adversar al epocii Berlusconi, una ce umbrise în opinia sa spectrul politic din peninsulă, într-o mai mare sau mai mică măsură – timp de două decenii.

Umberto Eco s-a născut în localitatea piemonteză Alessandria, pe 5 ianuarie 1932, în cadrul unei familii din clasa de mijloc a vremii, ce însă nu a fost menajată de ororile războiului – tatăl său fiind intens implicat în agresiunile tânărului stat fascist, al cărui regim și-a lăsat de altfel în mod categoric amprenta asupra micuțului Umberto, marcat atât de către deznodământul celui de-al doilea război mondial, cât și de către îndelungatele perioade de absență ale tatălui său, Umberto devenind un copil introvertit și contemplativ. Tânărul Eco urma să studieze filozofie și literatură la Universitatea din Torino, în ciuda presiunilor exercitate din partea tatălui său, ce dorea ca acesta sa urmeze o carieră în drept. Tânărul student a fost de asemenea un pasionat de istorie, teologie și semiotică – fapt demonstrat cu prisosință de însăși tematica lucrării sale de licență, intitulată ”Problema esteticii sfântului Toma”(1954), urmând ca doi ani mai târziu să apară și prima sa carte, dedicată aceleiași teme.

Domeniul semioticii avea să-i ofere un prestigiu în mediul universitar, Umberto Eco fiind unul din primii teoreticieni ai postmodernismului, acesta fiind totodată considerat pe plan internațional drept unul din cei mai mari semioticieni ai contemporaneității – aspect demonstrat cu precădere de către celebrul său roman, ”Numele trandafirului”(1980). Eco urma să devină de altfel în 1975 și titularul catedrei de semiotică a Universității din Bologna. Cariera sa universitară, cât și cea literară, s-au menținut la un nivel extrem de înalt până la momentul trecerii sale în neființă, însă cu adevărat interesantă poate fi considerată și atitudinea sa raportată contextului socio-politic din peninsulă sau de pe bătrânul continent. Convingerile sale ideologice au fost chiar timid contestate într-o perioadă, acesta scriind ocazional articole cu tentă politică pentru ziarul de stânga ”Il Manifesto”, folosind în dese rânduri pseudonimul Dedalus.

Ulterior, Eco se va declara un filoeuropean convins, considerând chiar programul Erasmusdrept o imensă oportunitate a zilelor noastre. El folosește chiar termenul de ”revoluție sexuală” în acest sens – un tânăr ”catalan” putând întâlni o domnișoară ”flamandă”, de pildă, rodul unei eventuale relații amoroase urmând a genera o mică revoluție culturală, la scară largă născându-se astfel o generație de tineri europeni. Această viziune spectaculoasă a constituit tematica unui articol intitulat ”It’s culture, not war, that cements European identity”, apărut în publicația britanică The Guardian (ian. 2012). Eco a mers chiar mai departe și a vorbit despre o generalizare a unui astfel de program – considerând că ideea din spatele proiectului ar trebui să cuprindă toate clasele sociale. Chiar și ”taximetriștii sau instalatorii” ar trebui să petreacă un anumit timp într-o țară străină, astfel urmând a se emancipa într-o manieră mult mai fericită, în opinia celebrului scriitor.

Un alt aspect prin care Umberto Eco s-a făcut auzit, unul poate și mai ”spectaculos”, ce viza de această dată într-o manieră mai clară  politicul, a fost cel legat de asumarea în mod public a unei poziții extrem de acide la adresa controversatului șef de stat, om de afaceri și mogul media, Silvio Berlusconi. Într-un articol datând din septembrie 2009, redactat de către Eco în revista ”L’Espresso” și ulterior redistribuit de către diferite agenții de presă europene, acesta face în mod răspicat referire la ”complicitatea” poporului italian în ceea ce îl privește pe prim-ministrul Silvio Berlusconi, un politician extrem de controversat în plan intern, privit cu ochi deloc admirativi de către marea majoritate a omologilor săi europeni și nu numai – din motive lesne de înțeles pentru Eco.

Conform opiniei lui Eco, poporul guvernat de către Berlusconi ar trebui să fie considerat mai degrabă ”răspunzător”, decât demn de milă, acesta asumându-și prin vot și obediență, modelul politic pe care excentricul și flamboiantul prim-ministru avea să-l propage cu perserverență, stârnind timp de aproximativ două decenii, în repetate rânduri, atât nemulțumirea mediului societal italian, cât și a celui politic internațional, lezând astfel în mod categoric blazonul clasei politice italiene, per-ansamblu. Eco sugera faptul că problema principală a Italiei nu s-a numit niciodată ”Silvio Berlusconi”, ci mai degrabă atitudinea nepăsătoare pe care poporul italian a abordat-o cu privire la maniera în care se face politică sau se cristalizează legi în țara lor, multe din acestea având conform literatului italian, un caracter profund discreționar.

Eco: ”Așadar, e inutil a fi supărat pe Berlusconi, care în fond, își vede de treabă. Marea majoritate a italienilor au acceptat conflictele de interese, încurajarea grupurilor vigilante și legile care îi acordau (lui Berlusconi) imunitate. Ei ar fi acceptat și cenzura presei, dacă nu ar fi ridicat președintele Italiei o sprânceană. Aceeași națiune ar fi adoptat pe termen lung viziunea lui Berlusconi privind așa numitele Showgirls – dacă nu ar fi intervenit biserica și nu ar fi curentat conștiința publică – deși italienii, precum toți bunii creștini, vizitează ocazional doamnele de noapte chiar dacă preotul le spune să nu o facă.

Deci, de ce să mai scriem despre aceste aspecte nefericite, de vreme ce majoritatea italienilor nu conștientizează o serie întreagă de aspecte (rămânând astfel liniștiți), din pricina mass-mediei atât de bine controlate de către Berlusconi? Răspunsul este simplu. În anul 1931 regimul fascist a lui Mussolini, a obligat totalitatea celor 1.200 de profesori universitari să jura fidelitate. Doar 12 au refuzat și și-au pierdut astfel locurile de muncă. Mulți alții, ce urmau să devină mari personalități a perioadei postbelice și chiar aprigi adversari ai fascismului, fuseseră sfătuiți să jure credință pentru a păstra în continuare dreptul de a preda. Poate că cei 1.188 aveau dreptate, dar cei 12 au salvat onoarea universităților respective și a țării noastre. De aceea trebuie să spui ”nu”, chiar și atunci când acest fapt nu-ți va putea aduce nici un avantaj, ci dimpotrivă, pentru că doar astfel vei putea pretinde într-o bună zi că ai spus-o”.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here