Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale în perioada interbelică. În structura proprietăţii agrare s-au produs mutaţii substanţiale. Din cele 9 242 930 ha, cât reprezentau moşiile de peste 100 ha, s-au expropriat 6 123 789 ha, adică 66,2%. Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 milioane familii au primit 3,7 milioane ha de teren arabil, la care se adăugau 2,7 milioane ha reprezentând izlazuri comunale. Lotul mediu al unei gospodării ţărăneşti era de 3,8 ha; dar se aprecia că o gospodărie independentă din punct de vedere economic trebuia să aibă minimum 5 ha. Proprietatea mică (sub 10 ha), deţinea 73,7% din totalul suprafeţei agricole a ţării. O puternică frână În calea modernizării agriculturii a fost suprapopulaţia agricolă, adică acea forţă de muncă disponibilă din lumea satului, care nu-şi găsea plasament În alte ramuri economice.
S-au depus eforturi, pe linie guvernamentală, pentru sprijinirea micilor proprietari, dar rezultatele au fost modeste. O anumită contribuţie au dus, la dezvoltarea agriculturii, diferite structuri de cercetare în domeniu. A Început producţia internă de batoze, semănători şi alte maşini agricole, care în 1938 satisfăcea 80% din necesităţile României.
Producţia la hectar a cunoscut o creştere sensibilă în perioada 1921-1938 (de la 8,6 chintale la 12,5 chintale la grâu, şi de la 8,1 chintale la 13,6 chintale la porumb), dar ea a rămas În continuare cu mult sub media europeană. Producţia globală a sporit de la 7,1 milioane tone la 13,6 milioane tone în 1929 (nivelul maxim din perioada interbelică).
SURSĂ: Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2001)