Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante în perioada interbelică. În 1920 s-a realizat unificarea monetară prin retragerea din circulaţie a rublelor (În Basarabia) şi coroanelor (în Transilvania şi Bucovina). După repetate încercări de revalorizare a leului la cursul din 1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un curs de 32 de ori mai mic decât cel antebelic. Treptat, s-a înregistrat un proces de devalorizare, care a ajuns în 1936 la 36%, iar în 1938 la 56%. Leul a rămas o monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi SUA.
Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei în 1921, la 141 miliarde în 1933 (cel mai înalt nivel), scăzând la 80 miliarde lei în 1938. Dacă În 1933 datoria externă absorbea 38,4% din buget, în 1938 ponderea acesteia s-a redus la 7% făcând achitarea ei suportabilă pentru contribuabilii români. În 1941, când România a suspendat plata datoriei externe, aceasta era de 63 miliarde lei. În intervalul 1922 – 1940, transferul peste graniţă de profit şi de capital, împreună cu anuităţile datoriei publice externe s-a ridicat la 406 miliarde lei, adică de 13,4 ori bugetul naţional pe anul 1938, cel mai substanţial buget din perioada interbelică.
O problemă cu care s-a confruntat economia românească a fost aceea a capitalului străin. În 1916, ponderea capitalului străin în industria României (vechiul Regat) era de circa 80% (în industria petrolului procentul atingea 98%). Ca urmare a efortului de dezvoltare prin forţe proprii, a creşterii puterii economice a ţării, ponderea capitalului străin în industrie s-a redus la 37% (în industria petrolului acesta avea 70% din totalul capitalului).
Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut În 1919, după care a cunoscut creşteri notabile. Balanţa comercială a fost în general activă. În anii crizei economice s-a practicat o politică de forţare a exportului, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o scădere sensibilă (în anii 1929, valoarea unei tone exportate era de 4000 lei, iar în 1932 de 1.800 lei; dacă În 1929 se exportau 6,6 tone de produse româneşti pentru o tonă de produse străine, În 1933 raportul era de 15,6 tone pentru o tonă).
Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele au pierdut primul loc la export, fiind înlocuite de produsele petroliere (cu o pondere de 42% din totalul exportului românesc). O altă caracteristică o constituie creşterea controlului statului asupra comerţului exterior, care din 1934 viza 9/1 O din totalul acestuia. În acelaşi timp s-a înregistrat o creştere a importului de materii prime (de la 9,6% în 1930, la 33,8% În 1939) şi o scădere a importului de fabricate (de la 65% În 1930, la 33% în 1939).
SURSĂ: Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2001)