Cu 72 de ani în urmă, la 23 august 1944, România întorcea armele împotriva Germaniei în cel de-al doilea Război Mondial, decizie care a scurtat conflictul cu şase luni şi a evitat pierderea câtorva milioane de vieţi omeneşti, susțin cu tărie istoricii militari. La rândul lor, academicienii întăresc ideea că ceea ce s-a petrecut atunci a fost alternativa datorită căreia țara noastră a înregistrat cele mai mici pagube. Semnificaţia momentului a rămas una dintre cele mai controversate din istoria contemporană a României. Astfel, de celalată parte, voci puternice ale spațiului public românesc, dar și internațional, insistă asupra faptului că armistiţiul cu sovieticii nu ar fi fost cea mai înţeleaptă decizie. Ba mai mult, ar fi avut efecte devastatoare: capturarea a peste 170.000 de militari români şi deportarea în URSS a altor peste 70.000 de români.
„România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite„, declara la radio, în seara zilei de 23 august 1944, Regele Mihai I, în Proclamaţia pentru țară. În consecință, mareșalul Ion Antonescu şi miniștrii săi sunt arestaţi, la ordinul Regelui, iar România întoarce armele pentru recuperarea Transilvaniei şi se alătură Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Până la 28 august, Bucureştiul a fost curăţat de forţele germane, iar la 30 august a fost ocupat de armata sovietică. Războiul avea să se încheie în 9 mai 1945, la acea vreme a doua zi de Paşti pentru români. Însă liniștea nu domnește prea mult în țară. În 30 decembrie 1947, Regele Mihai e obligat să abdice, pentu a lăsa loc sovietizării României: pământuri, dar și afaceri, urmează să aparțină întregului popor muncitor.
Într-o declarație pentru agenția de presă Mediafax, istoricul Georgeta Filitti susține că “acest gest extraordinar a fost deturnat şi preluat de autorităţile comuniste, care, în funcţie de preţuirea sau de aruncarea în umbră a unei căpetenii comuniste, i-au ridicat pe unii şi pe alţii.” La rândul său, academicianul Dan Berindei susține în cadrul aceluiași interviu pentru Mediafax, că „Dacă n-ar fi fost 23 august, am fi fost supuşi unei ocupaţii militare extrem de dure, care ar fi grăbit ritmul instaurării sistemului căruia i-am fost prizonieri o jumătate de veac. Aceasta din punct de vedere românesc. Iar, din punct de vedere al însemnătăţii în istoria universală, este un lucru cert că această răsturnare din România a slăbit în general apărarea germană şi a dus la grăbirea sfârşitului războiului în ansamblu. Aceasta e însemnătatea, sigur că consecinţele au fost cele pe care le ştim, dar erau nişte consecinţe inevitabile„.
23 august devine zi națională abia din 1948. De atunci și până 1990, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită cu mare fast, cu fanfare și manifestații, în timp ce mii de muncitori și de pionieri realizau coregrafii cu enorme portrete ale conducătorilor, Elena și Nicolae Ceauşescu. Dupa prăbusirea comunismului, actul politic de la 23 august 1944 a fost prezentat oficial drept o lovitură de stat condusă de Regele Mihai şi partidele istorice.
Încheierea celui de-al doilea Război Mondial a lăsat în urmă un bilanț aproape incredibil: zeci de milioane de cadavre pe front și peisaje în ruină. Luptele au durat 2.174 de zile şi au provocat câte 25.298 de victime pe zi. În total, pierderile umane au fost estimate la 55 de milioane de persoane, dintre care 30 de milioane de civili şi 25 de milioane de militari. Să nu îi uităm pe cei 5,6 milioane de evrei ucişi în urma Holocaustului. De asemenea, la încetarea conflictului, au rămas 35 de milioane de mutilaţi, un număr impresionant de văduve şi nenumăraţi orfani. Pentru cel de-al doilea Război Mondial s-au fabricat 653.000 de avioane, 287.000 de tancuri şi aproape 1,1 milioane de tunuri. Publicațiile de profil scriu că această construcţie şi întreţinere a uriaşei „maşini a morţii“ a costat 7,36 dolari pe secundă. Potrivit statisticienilor, economisirea acestor sume ar fi făcut posibilă creşterea cu 2% a venitului naţional pe cap de locuitor în ţările subdezvoltate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani.
