În fiecare iarnă, când temperaturile scad mult sub zero grade, România intră în regim de vigilență energetică, se întâmplă același lucru: apar „specialiști de sezon” care descoperă din nou că
gazul ar trebui să fie ieftin, mult și garantat . Odată cu ei apar și politicienii care, dacă ar putea, ar pune un afiș pe țeava de gaze:
„Preț reglementat – intrarea liberă” .
Doar că sistemul de gaze nu funcționează după slogan. Funcționează după fizică, după presiune, după volum, după echilibrul între ieșirile de gaze din sistem – consumul de gaz și intrările de gaz în sistem – sursele de gaz. Iar fizica nu ține cont de campanii electorale.
Adevărul simplu, crud și verificabil este cî ăn această perioadă,
principiile pieței libere au salvat România de la a rămâne fără gaze în timpul gerului.
Nu „bunăvoința statului”. Nu „înțelepciunea autorităților”. Nu „norocul”. Nu „intervenția”. Ci a. faptul că România are un mecanism care pedepsește instantaneu iresponsabilitatea și răsplătește aprovizionarea corectă – Codul Rețelei de Transport Gaze Naturale.
Și da, asta vine dintr-o muncă făcută cu ani în urmă, atunci când foarte mulți au tras de timp, au contestat, au ironizat și au sabotat operaționalizarea Codului Rețelei de Gaz din România. Pentru că schimbarea reală în România na fost niciodată primită cu aplauze. A fost întâmpinată cu suspiciune, cu interese, cu frică și cu „merge și-așa”.
Piața de gaze nu se validează într-o zi normală de iunie. Piața de gaze se validează într-o noapte de ianuarie, când:
- milioane de consumatori trag pentru încălzire,
- CET-urile trag pentru termoficare,
- industrie trage cât poate,
- iar presiunea în sistem începe să arate dacă avem disciplină sau improvizație.
Gerul este testul final. Un stres-test real. Nu un exercițiu teoretic.
În acel moment nu mai contează cine are discursul mai frumos. Contează cine are molecule.
Problema reală a gazelor nu este „de unde luăm gaz”. Problema reală este „cine răspunde când nu e destul”.
Aici România a trăit două lumi:
1) Lumea veche (și mai nouă) reglementată, administrată, „rezolvată de la ministru”
Acum 20 de ani, când piața era reglementată, se trăia într-o ficțiune:
- prețuri „stabile”,
- volumul „alocat”,
- vina „împărțită”,
- iar riscul… aruncat în cârca sistemului.
În sistemul vechi nimeni nu era cu adevărat responsabil. Și când nimeni nu e responsabil, inevitabil se ajunge la situația în care
sistemul plătește – adică noi toți.
Asta însemna:
- consum peste ce există disponibil,
- retrageri mai mari decât ce poate duce sistemul într-o oră sau zi,
- presiune în scădere,
- și la final restricții, întreruperi, improvizații.
Țin minte perfect iernile în care, în loc să avem reguli, aveam rugăciuni. În loc să avem disciplina, aveam telefoane. În loc să avem piață, aveam relații.
Și să nu ne păcălim: dacă te întorci la reglementare, te întorci la aceeași logică. E doar o treabă de timp până repetăm filmul.
2) Lumea nouă, piață, responsabilitate, reguli clare
Schimbarea reală nu a fost „liberalizarea” ca idee. Schimbarea reală a fost introducerea disciplinei prin Codul de Rețea. Un set de reguli care au făcut ceva simplu și brutal
au pus costul exact acolo unde trebuie, pe cel care creează problema. Furnizor care nu aduce gaze suficiente pentru a avea grijă de clienții săi, nu mai primește o scrisoare ca pe vremurile pieței reglementate, nu mai primește un termen de grație – primește o factură. Și nu o factură oarecare, ci o calculă pe baza unui adevăr pe care România îl urăște,
prețul real al gazului este prețul din momentul în care gazul lipsește.
Iar momentul în care gazul lipsește este exact momentul în care:
- toată lumea cumpără,
- toată lumea vrea gaze,
- de multe ori nu există surplus de gaze,
- iar prețul explodează.
Deci da: furnizorul neatent sau iresponsabil este lovit financiar exact când doare mai tare. Și brusc, ca prin minune, apar gazele.
Nu pentru că „sistemul le găsește”, ci pentru că furnizorii sunt obligați să le procure pentru că este mai ieftin să ai gazele achiziționate de tine decât să plătești dezechilibre la Transgaz.
Asta este piața liberă în stare pură, nu te roagă, nu te convinge, nu te educă, nu te mângâie. Te disciplinează.
Faptul că România a avut gaze în ger nu e un accident. Este rezultatul unei reguli pe care mulți au urat-o.
Ani la rând sa dus lupta clasică românească:
- ANRE cu teme și reflexe de control,
- ministere care visau la „stabilitate administrativă”,
- furnizori care voiau mulți clienți, dar responsabilitate mică,
- distribuitori care spuneau „nu e la noi problema”,
- și, evident, șefi și decidenți care se tem de ceva ce nu pot controla.
Pentru că piața liberă are o problemă majoră pentru România:
nu poate fi condusă prin telefon .
Când ai piață:
- nu mai rezolvi prin „lasă că vorbesc eu cu….”,
- nu mai împarți gazele prin „decizie”,
- nu mai minți sistemul că e bine, când nu e bine.
Când ai piață, ai consecințe. Și exact asta a salvat România de acest ger.
„Prețul mare” nu este o nedreptate. Este semnalul care ține sistemul în picioare.
Când vine gerul, apare întrebarea națională:
„De ce e scump gazul tocmai când avem nevoie?”
Răspunsul este simplu: pentru că atunci e rar. Și încă ceva, când e frig în România, e frig și în regiune. Nu suntem singuri pe o insula cu temperaturi negative. România concurează pentru gaz cu:
- Bulgaria,
- Serbia,
- Ungaria,
- Moldova,
- Ucraina,
- și, indirect, cu toată piața europeană conectată.
Dacă nu te ai pregătit vara și vrei gaz în ger, în actuala conjunctură trebuie să faci două lucruri:
- să ai infrastructură și contract,
- să ai un mecanism care îl aduce acolo unde este nevoie.
Prețul este acel mecanism. Prețul este limba pe care o înțelege toată lumea.
Un preț corect, chiar dacă mai mare:
- atrage volume,
- creează mobilizare,
- elimină consumul inutil,
- stimulează echilibrul,
- și împiedică prăbușirea presiunii din conducte.
În piața de gaze, prețul nu este doar „o cifră”. Prețul este un instrument de stabilitate.
Cine nu cunoaște asta cere, de fapt, să ne întoarcem la epoca în care „gazul ieftin pe hârtie” însemna „gaz lipsă în țeavă”.
Dacă am fi avut preț reglementat în prezent, România ar fi intrat în scenariul rușinos orașe mari fără gaz în orele critice.
Nu e propagandă. E mecanica fluidelor. Când nu ai piață și nu ai disciplină, sistemul se golește.
Și când sistemul se golește, presiunea scade. Și când presiunea scade, nu mai contează cât de mare e producția României sau cât de „hub strategic suntem”.
Rămâi fără gaz acolo unde:
- ai consum mare,
- ai vârfuri mari față de medie,
- există porțiuni sensibile de rețea.
Într-un astfel de scenariu, pot fi afectate orașe mari care se găsesc la capăt de sistem, în anumite ore:
Iași, Timișoara, Satu Mare, Baia Mare, chiar și București. Bucureștiul nu e ferit de fizică doar pentru că e capitală.
Dacă te întorci la reglementare, nu te întorci doar la prețuri „frumoase”. Te întorci la:
- presiune mică,
- panică,
- ordine date pe genunchi,
- restricții,
- și căutarea vinovaților după ce paguba e făcută.
România are o boală cronică: iubește efectele, urăște cauzele.
Românul vrea:
- gaz
- curent,
- apă,
- căldură,
Dar când vine vorba de mecanismul care asigură asta, începe sabotajul:
- „de ce să plătim dezechilibre?”
- „de ce nu reglementează statutul?”
- „de ce nu obligă pe cineva?”
Pentru că România vrea un miracol permanent:
piață când convine, reglementare când doare. Doar că sistemul nu merge așa. Ori vrei un sistem care funcționează în ger, ori vrei populism energetic. Nu le putea avea pe amândouă.
Da, piața are nevoie de gardieni. Dar gardienii nu trebuie să devină stăpânii sistemului.
Piața liberă nu înseamnă junglă. Înseamnă reguli corecte și arbitri – ANRE, ANPC, CC – care:
- nu favoritizează,
- nu intervin discreționar,
- nu îngheață mecanismele,
- nu inventează prețuri,
- ci aplică disciplină.
Gardienii pieței trebuie să facă un singur lucru
să apere mecanismul, nu să-l înlocuiască.
Când gardianul devine stăpân, apar din nou:
- excepțiile,
- derogările,
- combinațiile,
- „lasă că merge”,
- și, inevitabil, criză.
Concluzia pe care România trebuie să o audă fără anestezie
Gerul din zilele trecute a arata ceva ce multă lume nu vrea să accepte,
România nu a fost salvată de promisiuni, ci de reguli de piață.
Iar aceste reguli nu au apărut singure. Au fost muncite, explicate, impuse, apărate în timp, cu opoziție din toate direcțiile. Pentru că fiecare schimbare care pune responsabilitatea pe masă deranjează. Piața liberă în gaze nu este o modă. Este singura formă reală de securitate a livrărilor în condiții critice. Poți să reglementezi prețul pe hârtie cât vrei. Dar dacă reglementezi prețul și omori disciplina, vei reglementa și frigul din case.
Și încă ceva, pentru cei care se joacă cu ideea întoarcerii în trecut:
România nu și permite să învețe aceeași lecție de două ori.
Lecția pe care trebuie să o învățăm în aceste zile, în care România
nu a stat în frig, este că
principiile pieței libere nu sunt o teorie economică pentru conferințe, ci un mecanism de siguranță în viața reală. Ele sunt singurele motive pentru care, în Românoia, în orele critice, cineva a avut
interesul (importul de gaze pentru că prețurile erau mari) și
obligația (penalitățile din Codul Rețelei dacă nu ai gaze suficiente pentru clienții tăi) să importe gaz, la timp, pentru a nu rămâne românii în frig.
În schimb, reglementarea/plafonarea făcută „din reflex”, în afara crizelor reale, nu produce securitate energetică — produce liniște artificială și comportament iresponsabil. Iar când liniștea artificială se termina, realitatea lovește direct: lipsă de investiții, lipsă de flexibilitate, lipsă de gaze exact când e frigul mai mare. Statul poate seta reguli și poate arbitra corect piața, dar
statul nu poate înlocui piața și nici nu poate comanda moleculele de gaz printr-o ordonanță.
Adevărul e simplu și incomod:
nu plafonarea ne-a ținut cald, ci disciplina pieței. Iar dacă uităm asta și ne întoarcem la ideea că statul „rezolvă” prin prețuri impuse și protecție generalizată, ne vom întoarce, inevitabil, și la iernile în care „gazul era ieftin” doar pe hârtie, dar insuficient în casele oamenilor.
Dumitru Chisalita
Presedinte AEI
