Într-o perioadă în care prețurile publice au devenit un barometru al stabilității unei țări, dezbaterea despre plafonarea gazelor naturale a ajuns în centrul scenei. Guverne, economiști, investitori și cetățeni privesc deopotrivă către această politică, fiecare văzând în ea fie un scut protector, fie o frână pentru dezvoltarea pe termen lung. Plafonarea a fost, pentru mulți, un colac de salvare în anii de inflație și volatilitate extremă; pentru alții, a rămas un mecanism costisitor, care ascunde realitatea pieței și împovărează bugetul.
Acum, când discuția despre menținerea sau eliminarea acestor măsuri revine cu forță, devine clar că problema nu mai este doar o economică, ci o profundă socială și strategică. Fiecare opțiune poartă cu sine avantaje și riscuri, iar consecințele se răsfrâng nu doar asupra prețurilor, ci asupra încrederii în instituție, a investițiilor și a direcției viitoare a sectorului energetic.
În acest context tensionat, două viziuni se înfruntă: cea a plafonării, care promite protecție, stabilitate și timp pentru respirație, și cea a pieței libere, care cere curajul de a lăsa prețurile să reflecte realitatea. Realitatea este cea care scoate la suprafață mizeriile ascunse ale României. Între ele, decidenții trebuie să găsească echilibrul — o soluție care să sprijine populația vulnerabilă, să reducă fiscalitatea și să dezvolte investițiile, și să stabilizeze bugetul țării.
Aceasta este povestea unei dileme moderne, în care fiecare alegere definește nu doar costurile de azi, ci și viitorul energetic al țărilor.
Iar dacă dezbaterea pare suficient de complicată, satira nu face decât să ne arate, cu un zâmbet amar, cât de absurd poate deveni totul atunci când politica și energia dansează pe aceeași scenă, pe care scrie cu litere groase: „Plafonarea prețului la gaze” .
ACTUL I – Eroul protector și umbrele lui
”Plafonarea”, un personaj cu pelerină de siguranță, este privit de mulți ca un apărător.
Ea vine cu promisiuni ferme:
- Voi proteja populația.
- Voi ține inflația în frâu.
- Voi crea spațiu pentru dobânzi mai mici.
- Voi aduce stabilitate și liniște în societate.
Industria o privește cu un amestec de recunoștință și teamă, pentru că plafonarea păstrează competitivitatea, dar trimite și semnale amestecate despre viitor.
Dar în spatele eroinei se văd umbrele costurilor . ”Plafonarea” știe și ea:
- Sunt scumpă. Cer bani mulți de la buget.
- Distorsionez piața, îi fac pe investitori să ezite.
- Oamenii se obișnuiesc cu mine, iar guvernele cu greu mă pot alunga.
În diverse medii administrative, economiștii șoptesc: „Nu e nici bună, nici rea. Totul depinde de cât timp rămâne și cât de bine și calibrată.”
”Plafonarea” însăși admite: „Lasă-mă temporar, țintit, cu un plan de ieșire. Nu mă transformă într-o lege a firi.”
ACTUL II – Propunerea „plafonării inteligente”
O peroană din administrație ridică o hartă energetică a României: „Să o păstrăm doar pentru consumul de bază. Ce depășește pragul să plătească prețul de piață.”
Altul propune două scenarii:
- Plafonare extinsă încă doi ani – liniște acum, presiune bugetară mai târziu.
- Plafonare țintită doar pentru consumatorii vulnerabili – sprijin precis, dar risc de nemulțumire în rândul celorlalți.
Tensiunea creste. Toți știu că orice alegere are un cost politic și economic.
ACTUL III – Intrare în scenă Eliminarea Plafonării
Deodată, ușile se deschid și intră într-un nou personaj: „Eliminarea” , severă, pragmatică, fără promisiuni dulci.
„Știu că vă temeți” spune ea calm. „Dar ascultați-mă.”
Ea pune pe masă argumentele, unul câte unul:
- „Voi elibera bugetul.”
Plăți întârziate, miliarde pierdute, tensiuni cu Comisia Europeană. ”Eliminarea” promite să curețe scena fiscală: „Fără mine, dobânzile pot scădea, deficitul se stabilizează, iar statul respiră.”
- „Voi trimite un semnal real către piață.”
Plafonarea, chiar dacă bine intenționată, a ținut adevărul ascuns: „Consumatorii nu au simțit costul real al energiei. Companiile n-au investit în eficiență.”
”Eliminarea” propune claritate, chiar dacă aceasta poate dura.
- „Investitorii vor avea din noua încredere.”
Cu fiecare prelungire a plafonării, investitorii offshore și onshore au amânat miliarde în a investi sau au plecat: „Dacă vin eu, vine stabilitatea. Vine Neptun Deep. Vin proiecte noi.”
- „Furnizorii nu vor mai lucra în pierdere.”
Unul dintre reprezentanții sectorului privat intervine: „Ne-a sufocat incertitudinea. Avem nevoie de reguli clare, nu depromisiuni care vin târziu sau niciodată.”
- „Piața se va regla singură.”
”Eliminarea” ridică o oglină: „Uitați-vă la consumul artificial, la contractele blocate. Piața are nevoie să respire.”
- „Nu vreau să deveniți dependenți de stat.”
Ea avertizează: „Plafonarea poate deveni un drog electoral. Greu o mai scoți dacă o impui.”
- „Voi încuraja concurența.”
Furnizorii încuviințează că fără plafon impus, pot concura, inova, negocia, diferenția.
ACTUL IV – Conflictul de vârf
Dar ”Eliminarea” nu poate ascunde adevărul suprem: „Prețurile pot crește dacă nu este pregătită piața. Inflația poate reapărea. Aceasta este slăbiciunea mea.”
Autoritățile murmură neliniștit. ”Plafonarea” găsită triufătoare, dar și obosită. ”Eliminarea” rămâne dreaptă, dar rece.
Consiliul Fiscal, vocea neutralității, declară: „Beneficiile economice ale eliminării sunt reale. Dar riscul de șoc la prețuri e major. Alegeți cu grijă.”
ACTUL V – Concluzia deschisă
Sala rămâne în tăcere. Adevărul devine limpede: Nu există erou absolut. Nu există soluție fără costuri.
”Plafonarea” e protecție. ”Eliminarea” e corecție.
Iar decizia finală depinde de cât de pregătită este țara să suporte adevărul pieței. Piesa se încheie cu o singură rezoluție: „Vom căuta echilibrul. Nici sabie, nici scut. O intervenție inteligentă, temporară, și un drum clar către normalitate.”
Cortina cade, dar dezbaterea rămâne deschisă.
Dumitru Chisăliță
