De la războiul rece la pacea fierbinte

0
20
















De Slavoj Žižek

LJUBLJANA – Odată cu invazia rusă asupra Ucrainei, intrăm într-o nouă fază de război și politică globală. Pe lângă un crescut risc de catastrofă nucleară, trăim deja o furtună perfectă de crize globale care se consolidează reciproc – pandemia, schimbările climatice, pierderea biodiversității și penuria de alimente și apă. Situația prezintă o nebunie de bază: într-un moment în care însăși supraviețuirea umanității este pusă în pericol de factori ecologici (și de altă natură) și când abordarea acelor amenințări ar trebui să fie prioritară față de orice altceva, preocuparea noastră principală s-a mutat brusc – și din nou – către o nouă criză politică. Tocmai când este nevoie mai mult ca niciodată de cooperarea globală, „ciocnirea civilizațiilor” se reîntoarce răzbunătoare.

De ce se întâmplă asta? Așa cum este adesea cazul, unui mic Hegel îi va lua mult pentru a răspunde la astfel de întrebări. În Fenomenologia Spiritului, Hegel a descris în mod celebru dialectica stăpânului și slujitorului, două „conștiințe de sine” blocate într-o luptă pe viață și pe moarte. Dacă fiecare este gata să-și riște propria viață pentru a câștiga și dacă amândoi persistă în asta, nu există câștigător: unul moare, iar supraviețuitorului nu mai are cine să-i recunoască existența. Implicația este că toată istoria și cultura se bazează pe un compromis fundamental: în confruntarea ochi-la-ochi, o parte (viitorul slujitor) „își abate ochii”, nedorind să meargă până la capăt.

Dar Hegel s-ar grăbi să constate că nu poate exista un compromis final sau de durată între state. Relațiile dintre statele-națiune suverane sunt în permanență sub umbra unui potențial război, fiecare epocă de pace nefiind altceva decât un armistițiu temporar. Fiecare stat își disciplinează și educă proprii membri și garantează pacea civică între aceștia, iar acest proces produce o etică care cere în cele din urmă acte de eroism – o disponibilitate a individului de a-și sacrifica viața pentru țara sa. Relațiile sălbatice, barbare dintre state servesc astfel ca fundament al vieții etice în interiorul statelor.

Coreea de Nord reprezintă cel mai clar exemplu al acestei logici, dar există și semne că și China se mișcă în aceeași direcție. Potrivit prietenilor din China (care trebuie să rămână nenumiți), mulți autori din jurnalele militare chineze se plâng acum că armata chineză nu a avut un război real pentru a-și testa capacitatea de luptă. În timp ce Statele Unite își testează permanent armata în locuri precum Irak, China nu a făcut acest lucru de la intervenția eșuată în Vietnam în 1979.

În același timp, mass-media oficială chineză a început să sugereze mai deschis că, din moment ce perspectiva integrării pașnice a Taiwanului în China este în scădere, va fi necesară o „eliberare” militară a insulei. Ca pregătire ideologică pentru aceasta, mașina de propagandă chineză a încurajat din ce în ce mai mult patriotismul naționalist și suspiciunea față de tot ce este străin, cu acuzații frecvente că SUA sunt dornice să intre în război pentru Taiwan. Toamna trecută, autoritățile chineze au sfătuit publicul să se aprovizioneze cu suficiente provizii pentru a supraviețui două luni în caz de „orice eventualitate”. A fost un avertisment ciudat pe care mulți l-au perceput ca un anunț de război iminent.

Această tendință vine direct împotriva nevoii urgente de a civiliza societățile noastre și de a stabili un nou mod de relație cu vecinătățile noastre. Avem nevoie de solidaritate și cooperare universală între toate comunitățile umane, dar acest obiectiv a devenit mult mai dificil din cauza creșterii violenței sectare religioase și a celei etnice „eroice” și din cauza disponibilității de a se sacrifica pe sine (și lumea totodată) pentru o cauză specifică. În 2017, filozoful francez Alain Badiou a remarcat că semnele unui viitor război sunt deja vizibile. El a prevăzut „…Statele Unite și grupul lor vestic-japonez pe de o parte, China și Rusia pe de altă parte, arme atomice peste tot. Nu putem decât să ne amintim afirmația lui Lenin: „Fie revoluția va împiedica războiul, fie războiul va declanșa revoluția.” Așa putem defini ambiția maximă a muncii politice viitoare: pentru prima dată în istorie, prima ipoteză – revoluția va preveni războiul – ar trebui să se realizeze singură, și nu a doua – un război va declanșa revoluția. Este efectiv a doua ipoteză care s-a materializat în Rusia în contextul Primului Război Mondial și în China în contextul celui de-al doilea. Dar cu ce preț! Și cu ce consecințe pe termen lung!”

Limitele Realpolitikului

Civilizarea civilizațiilor noastre va necesita o schimbare socială radicală – o revoluție, de fapt. Dar nu ne putem permite să sperăm că un nou război o va declanșa. Rezultatul mult mai probabil este sfârșitul civilizației așa cum o știm, cu supraviețuitorii (dacă există) organizați în mici grupuri autoritare. Nu ar trebui să ne facem iluzii: într-un anumit sens, al treilea război mondial a început deja, deși deocamdată este încă luptat în mare parte prin proxy.

Apelurile abstracte la pace nu sunt suficiente. „Pace” nu este un termen care ne permite să tragem distincția politică cheie de care avem nevoie. Invadatorii își doresc întotdeauna cu sinceritate pacea pe teritoriul pe care îl ocupă.

Germania nazistă dorea pace în Franța ocupată, Israelul vrea pacea în Cisiordania ocupată, iar președintele rus Vladimir Putin vrea pacea în Ucraina. De aceea, așa cum a spus odată filosoful Étienne Balibar, „pacifismul nu este o opțiune”. Singura modalitate de a preveni un alt Mare Război este evitarea tipului de „pace” care necesită războaie locale constante pentru menținerea lui.

Pe cine ne putem baza în aceste condiții? Ar trebui să ne punem încrederea în artiști și gânditori sau în practicanții pragmatici ai realpolitikului? Problema artiștilor și gânditorilor este că și ei pot pune bazele războiului. Amintiți-vă de versetul potrivit al lui William Butler Yeats: „Mi-am răspândit visele sub picioarele voastre, / Călcați încet pentru că îmi călcați visele.” Ar trebui să aplicăm aceste rânduri poeților înșiși. Când își răspândesc visele sub picioarele noastre, ar trebui să le răspândească cu atenție, deoarece oamenii actuali le vor citi și vor acționa după ele. Amintiți-vă că același Yeats a cochetat continuu cu fascismul, ajungând atât de departe încât și-a exprimat aprobarea față de legile antisemite ale Germaniei de la Nürnberg în august 1938.

Reputația lui Platon are de suferit din cauza pretenției sale că poeții ar trebui aruncați din oraș. Totuși, acesta este un sfat destul de sensibil, judecând din experiența ultimelor decenii, când pretextul pentru curățarea etnică a fost pregătit de poeți și „gânditori” precum ideologul casei lui Putin, Aleksandr Dugin. Nu mai există epurare etnică fără poezie, pentru că trăim într-o eră care se presupune că este post-ideologică. Deoarece marile cauze seculare nu mai au forța de a mobiliza oamenii pentru violența în masă, este nevoie de un motiv sacru mai mare. Religia sau apartenența etnică servesc perfect acestui rol (atei patologici care comit crime în masă din plăcere sunt excepții rare).

Realpolitik nu este un ghid mai bun. A devenit un simplu alibi pentru ideologie, care evocă adesea o anumită dimensiune ascunsă în spatele vălului aparențelor pentru a ascunde crimele care se comite în mod deschis. Această dublă mistificare este adesea anunțată prin descrierea unei situații drept „complexă”. Un fapt evident – ​​să zicem, un exemplu de agresiune militară brutală – este relativizat prin evocarea unui „fond mult mai complex”. Actul de agresiune este într-adevăr un act de apărare.

Este exact ceea ce se întâmplă astăzi. Rusia a atacat în mod evident Ucraina și, evident, vizează civili și strămută milioane. Și totuși, comentatorii și experții caută cu nerăbdare „complexitatea” în spatele ei.

Există, desigur, o complexitate. Dar asta nu schimbă faptul că Rusia a generat-o. Greșeala noastră a fost că nu am interpretat suficient de literalmente amenințările lui Putin; am crezut că doar joacă un joc de manipulare strategică și de praf-aruncat-în-ochi. Ne aduce aminte de faimoasa glumă pe care o citează Sigmund Freud:

Doi evrei s-au întâlnit într-un vagon de cale ferată într-o gară din Galiția. „Unde te duci?” a întrebat unul. „La Cracovia”, a fost răspunsul. „Ce mincinos ești!”, a izbucnit celălalt. „Dacă spui că mergi la Cracovia, vrei să cred că mergi la Lemberg. Dar știu că de fapt te duci la Cracovia. Deci de ce mă minți?

Când Putin a anunțat o intervenție militară, nu l-am luat la propriu când a spus că vrea să pacifice și să „denazifice” Ucraina. În schimb, reproșul unor dezamăgiți “grei” strategi se ridică la: „De ce mi-ai spus că vei ocupa Lvovul, când tu cu adevărat vrei să ocupi Lvov?”

Această dublă mistificare dezvăluie sfârșitul realpolitik-ului. De regulă, realpolitik se opune naivității de a lega diplomația și politica externă de (versiunea cuiva a) principiilor morale sau politice. Cu toate acestea, în situația actuală, realpolitik este naiv. Este naiv să presupunem că cealaltă parte, inamicul, vizează, de asemenea, un acord pragmatic limitat

Forță și Libertate

În timpul Războiului Rece, regulile comportamentului superputerilor au fost clar delimitate de doctrina distrugerii reciproce asigurate (MAD – mutual assured destruction). Fiecare superputere ar putea fi sigură că, dacă ar decide să lanseze un atac nuclear, cealaltă parte va răspunde cu deplină forță distructivă. Drept urmare, niciuna dintre părți nu a început un război cu cealaltă.

În schimb, atunci când Kim Jong-un din Coreea de Nord vorbește despre o lovitură devastatoare pentru SUA, nu se poate să nu te întrebi unde se regăsește pe sine. Vorbește de parcă nu știe că țara lui, inclusiv el însuși, va fi distrusă. Este ca și cum joacă un joc complet diferit numit NUTS (Nuclear Utilization Target Selection), prin care capacitățile nucleare ale inamicului pot fi distruse chirurgical înainte de a putea contraataca (“mad” și “nuts”- sinonime pentru “nebun”, “sonat”,  n.trad.)

În ultimele decenii, chiar și SUA au oscilat între MAD și NUTS. Deși acționează ca și cum ar continua să aibă încredere în logica MAD în relațiile sale cu Rusia și China, a fost ocazional tentat să urmeze o strategie NUTS față de Iran și Coreea de Nord. Cu sugestiile sale despre posibila lansare a unui atac nuclear tactic, Putin urmează același raționament. Însuși faptul că două strategii direct contradictorii sunt mobilizate simultan de către aceeași  superputere atestă caracterul fantastic al acestora.

Din păcate pentru noi ceilalți, nebunia de tip MAD este depășită. Superputerile se testează din ce în ce mai mult una pe cealaltă, experimentând utilizarea proxy-urilor în timp ce încearcă să-și impună propria versiune a regulilor globale. Pe 5 martie, Putin a numit sancțiunile impuse Rusiei „echivalentul unei declarații de război”. Dar de atunci a declarat în repetate rânduri că schimburile economice cu Occidentul ar trebui să continue, subliniind că Rusia își păstrează angajamentele financiare și continuă să livreze hidrocarburi Europei de Vest.

Cu alte cuvinte, Putin încearcă să impună un nou model de relații internaționale. Mai degrabă decât războiul rece, ar trebui să existe pace fierbinte: o stare de război hibrid permanent în care intervențiile militare sunt declarate sub masca misiunilor de menținere a păcii și umanitare.

Astfel, la 15 februarie, Duma rusă (parlamentul) a emis o declarație în care își exprimă „sprijinul neechivoc și consolidat pentru măsurile umanitare adecvate menite să ofere sprijin rezidenților din anumite zone din regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina, care și-au exprimat dorința de a vorbi și scrie în limba rusă, care doresc ca libertatea religioasă să fie respectată și care nu sprijină acțiunile autorităților ucrainene care le încalcă drepturile și libertățile.”

Cât de des am auzit în trecut argumente similare pentru intervențiile conduse de SUA în America Latină sau în Orientul Mijlociu și Africa de Nord? În timp ce Rusia bombardează orașe și bombardează maternitățile din Ucraina, comerțul internațional ar trebui să continue. În afara Ucrainei, viața normală ar trebui să continue. Asta înseamnă să ai o pace globală permanentă susținută de intervenții nesfârșite de menținere a păcii în părți izolate ale lumii.

Poate cineva să fie liber într-o astfel de situație? După Hegel, ar trebui să facem o distincție între libertatea abstractă și cea concretă, care corespunde noțiunilor noastre de libertate și independență. Libertatea abstractă este capacitatea cuiva de a face ceea ce dorește, independent de regulile și obiceiurile sociale; libertatea concretă este libertatea conferită și susținută de reguli și obiceiuri. Pot merge liber pe o stradă aglomerată doar atunci când pot fi sigur că alții de pe stradă se vor comporta civilizat față de mine – că șoferii vor respecta regulile de circulație și că alți pietoni nu mă vor jefui.

Dar sunt momente de criză când trebuie să intervină libertatea abstractă. În decembrie 1944, Jean-Paul Sartre scria: „Niciodată nu am fost mai liberi decât sub ocupația germană. Ne pierdusem toate drepturile și, în primul rând, dreptul de a vorbi. Ne-au insultat în față. … Și de aceea Rezistența a fost o adevărată democrație; pentru soldat, ca și pentru superiorul său, același pericol, aceeași singurătate, aceeași responsabilitate, aceeași libertate absolută în cadrul disciplinei.”

Sartre descria libertatea, nu independența și viața liberă. Viața liberă, independentă este ceea ce s-a stabilit când s-a revenit la normalitatea postbelică. În Ucraina de astăzi, cei care se luptă cu invazia rusă sunt liberi și luptă pentru viață liberă, pentru independență. Dar acest lucru ridică întrebarea cât de mult poate dura distincția. Ce se întâmplă dacă alte milioane de oameni decid că trebuie să încalce liber regulile pentru a-și proteja libertatea? Nu asta a determinat o “mafie trumpiană” să invadeze Capitoliul SUA pe 6 ianuarie 2021?

Nu-prea-grozav-ul joc

Încă ne lipsește un cuvânt potrivit pentru lumea de astăzi. La rândul ei, filozoful Catherine Malabou consideră că asistăm la începutul „cotiturii anarhiste” a capitalismului: „Cum altfel să descriem fenomene precum monedele descentralizate, sfârșitul monopolului statului, demodarea rolului de mediere jucat de bănci și descentralizarea schimburilor și tranzacțiilor?”

Aceste fenomene pot suna ispititor, dar odată cu dispariția treptată a monopolului statului, vor dispărea și limitele impuse de stat pentru exploatarea și dominația nemiloasă. În timp ce anarho-capitalismul urmărește transparența, de asemenea, „autorizează simultan utilizarea pe scară largă, dar opacă a datelor, Internetul ascuns și fabricarea de informații”.

Pentru a preveni această cădere în haos, observă Malabou, politicile urmează din ce în ce mai mult o cale de „evoluție fascistă… cu securitatea excesivă și consolidarea militară care vin la pachet. Astfel de fenomene nu contrazic un impuls spre anarhism. Mai degrabă, ele indică tocmai dispariția statului, care, odată înlăturată funcția sa socială, exprimă decrepitudinea forței sale prin folosirea violenței. Ultra-naționalismul semnalează astfel agonia de moarte a autorității naționale.”

Privită în acești termeni, situația din Ucraina nu este cea în care un stat național atacă un alt stat național. Mai degrabă, Ucraina este atacată ca o entitate a cărei identitate etnică este negată de agresor. Invazia este justificată din punct de vedere al sferelor geopolitice de influență (care se extind adesea cu mult dincolo de sferele etnice, ca în cazul Siriei). Rusia refuză să folosească cuvântul „război” pentru „operația sa militară specială”, nu doar pentru a minimiza brutalitatea intervenției sale, dar mai ales pentru a clarifica faptul că nu se aplică războiul în vechiul sens al unui conflict armat între statele naționale.

Kremlinul vrea să credem că doar asigură „pacea” în ceea ce consideră sfera sa de influență geopolitică. Într-adevăr, intervine deja prin intermediul proxy-urilor săi în Bosnia și Kosovo. Pe 17 martie, ambasadorul Rusiei în Bosnia, Igor Kalabukhov, a explicat că, „Dacă [Bosnia] decide să fie membru al oricărei alianțe [cum ar fi NATO], aceasta este o chestiune internă. Răspunsul nostru este o altă chestiune. Exemplul Ucrainei arată la ce ne așteptăm. Dacă există vreo amenințare, vom răspunde.”

Mai mult, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a mers atât de departe încât a sugerat că singura soluție cuprinzătoare ar fi demilitarizarea întregii Europe, Rusia cu armata sa menținând pacea prin intervenții umanitare ocazionale. Idei similare abundă în presa rusă. După cum explică comentatorul politic Dmitri Evstafiev într-un interviu recent acordat unei publicații croate: „S-a născut o nouă Rusie care te face să știi clar că nu te percepe pe tine, Europa, ca partener. Rusia are trei parteneri: SUA, China și India. Sunteți pentru noi un trofeu care va fi împărțit între noi și americani. Încă nu ați înțeles asta, deși ne apropiem de asta.”

Dugin, filozoful curții lui Putin, fundamentează poziția Kremlinului într-o versiune ciudată a relativismului istoricist. În 2016, el a spus:

Postmodernitatea arată că orice așa-zis adevăr este o chestiune de a crede. Deci credem în ceea ce facem, credem în ceea ce spunem. Și acesta este singurul mod de a defini adevărul. Deci avem adevărul nostru special rusesc pe care trebuie să-l acceptați… Dacă Statele Unite nu vor să înceapă un război, ar trebui să recunoașteți că Statele Unite nu mai sunt un maestru unic. Și [cu] situația din Siria și Ucraina, Rusia spune: „Nu, nu mai ești șeful.” Aceasta este întrebarea cine conduce lumea. Numai războiul ar putea decide cu adevărat.

Acest lucru ridică o întrebare evidentă: ce rămâne cu oamenii din Siria și Ucraina? Nu pot ei să-și aleagă și adevărul și credința, sau sunt doar un loc de joacă – sau un câmp de luptă – al marilor „șefi”? Kremlinul ar spune că nu contează în marea diviziune a puterii. În cele patru sfere de influență există doar intervenții de menținere a păcii. Războiul propriu-zis are loc numai atunci când cei patru mari șefi nu pot conveni asupra granițelor sferelor lor – ca în cazul pretențiilor Chinei asupra Taiwanului și Marea Chinei de Sud.

O nouă nealiniere

Dar dacă putem fi mobilizați doar de amenințarea războiului, nu de amenințarea mediului nostru, s-ar putea să nu merite să avem libertatea pe care o vom obține dacă partea noastră câștigă. Ne confruntăm cu o alegere imposibilă: dacă facem compromisuri pentru menținerea păcii, hrănim expansionismul rus, pe care doar o „demilitarizare” a întregii Europe îl va satisface. Dar dacă susținem o confruntare deplină, riscăm să declanșăm un nou război mondial. Singura soluție reală este schimbarea lentilei prin care percepem situația.

În timp ce ordinea globală liberal-capitalistă se apropie în mod evident de o criză la mai multe niveluri, războiul din Ucraina este simplificat fals și periculos. Problemele globale, cum ar fi schimbările climatice, nu joacă niciun rol în narațiunea zdrobită a ciocnirii dintre țările barbare-totalitare și Occidentul civilizat și liber. Și totuși noile războaie și conflictele marilor puteri sunt, de asemenea, reacții la astfel de probleme. Dacă problema este supraviețuirea pe o planetă aflată în necaz, atunci fiecare ar trebui să-și asigure o poziție mai puternică decât a celorlalți. Departe de a fi momentul clarificării adevărului și când antagonismul de bază este scos la iveală, criza actuală este un moment de profundă înșelăciune.

Deși ar trebui să stăm ferm în spatele Ucrainei, trebuie să evităm fascinația pentru război care a captat în mod clar imaginația celor care fac eforturi pentru o confruntare deschisă cu Rusia. Este nevoie de ceva asemănător unei noi mișcări nealiniate, nu în sensul că țările ar trebui să fie neutre în războiul aflat în desfășurare, ci în sensul că ar trebui să punem la îndoială întreaga noțiune de „ciocnire a civilizațiilor”.

Potrivit lui Samuel Huntington, cel care a inventat termenul, scena pentru o ciocnire a civilizațiilor a fost pregătită la sfârșitul Războiului Rece, când „cortina de fier a ideologiei” a fost înlocuită cu „cortina de catifea a culturii”. La prima vedere, această viziune întunecată poate părea a fi chiar opusul tezei de sfârșit de istorie avansată de Francis Fukuyama ca răspuns la prăbușirea comunismului în Europa. Ce ar putea fi mai diferit de ideea pseudo-hegeliană a lui Fukuyama, potrivit căreia cea mai bună ordine socială posibilă pe care omenirea ar putea-o concepe s-a dovedit în cele din urmă a fi democrația liberală capitalistă?

Putem vedea acum că cele două viziuni sunt pe deplin compatibile: „ciocnirea civilizațiilor” este politica care vine la „sfârșitul istoriei”. Conflictele etnice și religioase sunt forma de luptă care se potrivește cu capitalismul global. Într-o epocă a „post-politicii” – când politica propriu-zisă este înlocuită treptat de administrarea socială expertă– singurele surse legitime de conflict rămase sunt culturale (etnice, religioase). Creșterea violenței „iraționale” rezultă din depolitizarea societăților noastre.

În acest orizont limitat, este adevărat că singura alternativă la război este o coexistență pașnică a civilizațiilor (a diferite „adevăruri”, după cum a spus Dugin, sau, pentru a folosi un termen mai popular astăzi, a diferitelor „moduri de viață”). Implicația este că homofobia, căsătoriile forțate sau violul femeilor care îndrăznesc să iasă singure în public sunt tolerabile dacă se întâmplă în altă țară, atât timp cât acea țară este pe deplin integrată pe piața globală.

Noua nealiniere trebuie să lărgească orizontul prin recunoașterea faptului că lupta noastră ar trebui să fie globală – și prin consiliere împotriva rusofobiei cu orice preț. Ar trebui să oferim sprijinul nostru celor din Rusia care protestează împotriva invaziei. Nu sunt un grup abstract de internaționaliști; ei sunt adevărații patrioți ruși – oamenii care își iubesc cu adevărat țara și s-au rușinat profund de ea din 24 februarie. Nu există o zicală mai respingătoare din punct de vedere moral și mai periculoasă din punct de vedere politic decât „Țara mea, bună sau rea”. Din păcate, prima victimă a războiului din Ucraina a fost universalitatea.

Autorul:

Slavoj Žižek, profesor de filozofie la European Graduate School, este director internațional al Institutului Birkbeck pentru Științe Umaniste de la Universitatea din Londra și autor, cel mai recent, a cărții “Heaven in Disorder” (OR Books, 2021).

Drepturi de autor: Project Syndicate

Traducerea, adaptare și editarea: Daniel Apostol, ClubEconomic

Preluare din ClubEconomic.ro

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here