De Joschka Fischer
BERLIN – Ce se va întâmpla când va fi încheiată desfășurarea de trupe de către Rusia de-a lungul graniței cu Ucraina? Va da președintele rus Vladimir Putin ordinul de a ataca, în efortul său de a priva unul dintre vecinii Rusiei – un stat suveran și membru al Organizației Națiunilor Unite și al Consiliului Europei – de independența sa și să-l forțeze astfel să revină înapoi sub jugul Kremlinului?
Încă nu știm, dar faptele indică în mod covârșitor un război iminent. Dacă se întâmplă acest lucru, consecințele pentru Europa ar fi profunde, punând în discuție ordinea europeană și principiile – renunțarea la violență, autodeterminare, inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială – pe care se bazează de la sfârșitul Război rece.
Datorită agresiunii violente din partea Rusiei, Europa va fi din nou împărțită în două sfere: o „Europa rusească” în est și Europa Uniunii Europene și NATO în părțile de vest și centrală ale continentului. Interesele imperiale ar fi din nou opuse celor ale democrațiilor care lucrează împreună sub un stat de drept comun.
Mai rău, pentru că nu s-ar mai avea încredere în cuvintele, legăturile, angajamentele și tratatele asumate, ar exista o reînarmare sporită pentru autoprotecție și o reorganizare completă a relațiilor economice, în special în sectorul energetic. Europa nu ar mai putea risca genul de dependențe economice care permit să fie șantajată în timpul crizelor. Deși o reorganizare a relațiilor economice ar fi costisitoare pentru UE, nu ar exista altă opțiune. Singura alternativă ar fi supunerea și renunțarea la propriile principii ale Europei.
În centrul crizei actuale se află faptul că Rusia, sub Putin, a devenit o putere revizionistă. Nu numai că nu mai este interesată de menținerea status quo-ului; este dispusă să amenințe și chiar să folosească forța militară pentru a schimba status quo-ul în favoarea sa.
Dacă Europa s-ar supune acestor impulsuri imperiale, ar trăda valorile sale cele mai fundamentale și ar trebui să renunțe la felul în care europenii trăiesc și își doresc să trăiască. Ar însemna renunțarea la toate progresele reprezentate de realizarea Uniunii Europene. Consecințele sunt de neconceput și, prin urmare, complet inacceptabile.
Cererile Rusiei arată exact ce este cu adevărat în discuție în conflictul ucrainean. Putin dorește ca NATO să-și abandoneze politica ușilor deschise nu numai în Europa de Est, ci și în Scandinavia (față de statele neutre ale UE, Suedia și Finlanda). Nu este vorba despre presupusa încercuire a Rusiei de către NATO. Este vorba despre restaurarea imperiului rus și frica existențială a lui Putin de a se înrădăcina și de a se răspândi democrația. Miza în criza ucraineană este dreptul la autodeterminare – prerogativa tuturor țărilor suverane de a-și alege propriile alianțe.
Putin dorește cu disperare să șteargă umilința cauzată de dispariția Uniunii Sovietice și pierderea istorică a puterii globale a Rusiei. În opinia sa, imperiul rus trebuie să se ridice din nou și să se facă cunoscut. Această aspirație implică imediat Europa, deoarece Rusia nu a fost niciodată o putere globală fără a deveni mai întâi o forță hegemonică în Europa. Astăzi, independența Ucrainei este pe piață. Mâine, vor fi celelalte state post-sovietice; iar după aceea, așteaptă dominația Europei. Europenii care își cunosc istoria ar trebui să fie prea familiarizați cu acest tipar.
Având în vedere implicațiile agendei lui Putin, ne întrebăm ce așteaptă Europa. Ce mai trebuie să se întâmple înainte ca europenii să se trezească la fapte? Dacă a existat vreodată un timp pentru a lăsa deoparte conflictele mărunte, acesta a sosit acum. UE trebuie să devină o putere în sine, dacă principiile sale vor supraviețui într-o lume a politicii reînnoite a marilor puteri și a rivalității geopolitice. Aceste principii sunt direct amenințate. Când le va apăra?
Cu siguranță, importanța garanției de securitate a SUA în Europa este evidentă în circumstanțele actuale. Dar dacă transatlanticismul trebuie să reziste, Europa însăși trebuie să devină mai puternică. Acest lucru va cere Germaniei – în primul rând – să își regândească rolul. Este și va rămâne cel mai mare stat membru al Europei din punct de vedere economic și demografic.
Având în vedere amploarea amenințărilor de astăzi, o dispută internă germană cu privire la promisiunea fostului guvern de a cheltui cel puțin 2% din PIB-ul său pentru apărare mai este o problemă? Sau este acum mai important ca guvernul german să emită o declarație clară și pozitivă cu privire la angajamentul său pentru sprijinirea Ucrainei și apărarea principiilor europene? Asta ar trimite un mesaj pe care Kremlinul nu l-ar putea înțelege greșit. Dar timpul se scurge.
Despre autor:
Joschka Fischer, ministrul de externe și vicecancelar al Germaniei din 1998 până în 2005, a fost lider al Partidului Verzilor Germani timp de aproape 20 de ani.
CopyRight: Project Syndicate; Preluare din ClubEconomic.ro
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic
