Atacurile hibride asupra logisticii europene sunt scenariul mai probabil de escaladare a Rusiei, susține un raport

Europa ar trebui să se pregătească mai ales pentru intensificarea acțiunilor hibride rusești împotriva infrastructurii care susține Ucraina, nu numai pentru scenariile unui conflict militar direct cu NATO, potrivit unei analize publicate de Stockholm Centre for Eastern European Studies și European Policy Institute in Kyiv. Andreas Umland și Lesia Bidochko consideră că sabotajul, dronele, interferențele GPS și atacurile asupra infrastructurii logistice oferă Moscovei posibilitatea de a crește presiunea asupra sprijinului european fără a trece imediat pragul unui război convențional cu Alianța.

Analiza pornește de la schimbarea caracterului războiului ruso-ucrainean pe măsură ce Ucraina a dezvoltat capacitatea de a lovi obiective aflate tot mai adânc pe teritoriul Rusiei. Atacurile asupra rafinăriilor, infrastructurii logistice, instalațiilor militare și altor obiective din spatele frontului pun presiune asupra capacității Rusiei de a susține războiul și fac efectele conflictului mai vizibile pentru economia și populația rusă.

Umland și Bidochko consideră că Moscova are mai multe modalități de a răspunde acestei presiuni. Escaladarea poate continua prin atacuri mai intense asupra orașelor și infrastructurii ucrainene, prin creșterea volumului de drone și rachete sau prin acțiuni împotriva statelor care sprijină Ucraina. Autorii încearcă să compare aceste opțiuni după costurile și riscurile pe care le-ar crea pentru Rusia, fără să susțină că pot anticipa cu certitudine deciziile Kremlinului.

Un atac militar convențional de amploare asupra unui stat NATO este considerat de autori mai puțin probabil în condițiile actuale. Argumentul lor este că o asemenea decizie ar putea obliga Rusia să susțină simultan războiul împotriva Ucrainei și un conflict direct cu Alianța, ceea ce ar crește masiv costurile militare și riscurile strategice. Această apreciere este o evaluare analitică și nu o prognoză oficială a serviciilor de informații sau a NATO.

Escaladarea nucleară este și ea analizată ca posibilitate, dar autorii consideră că ar implica pentru Moscova costuri diplomatice extrem de mari. În evaluarea lor, utilizarea unei arme nucleare ar putea deteriora inclusiv relațiile Rusiei cu state care au menținut până acum legături economice și politice cu Moscova, precum China și India. Raportul nu exclude scenariul, dar îl plasează sub formele convenționale și hibride de escaladare în evaluarea probabilității.

Cea mai accesibilă zonă de presiune ar fi, în această interpretare, spațiul dintre competiția politică și războiul declarat. Sabotajul, atacurile cibernetice, perturbarea semnalelor GPS, dronele neidentificate sau operațiunile împotriva infrastructurii permit producerea unor efecte concrete fără desfășurarea deschisă a forțelor armate ruse împotriva unui stat membru NATO.

UE a acuzat deja Rusia și actorii asociați acesteia de desfășurarea unei campanii hibride persistente împotriva statelor membre și a partenerilor europeni. Raportul SCEEUS–EPIK mută însă accentul către o categorie specifică de vulnerabilitate, infrastructura prin care Europa menține fluxul de armament, echipamente, componente și alte forme de sprijin către Ucraina.

Aeroporturile de marfă, porturile, terminalele feroviare, depozitele și fabricile din industria de apărare au o valoare strategică deoarece funcționarea lor asigură continuitatea sprijinului european. Un atac nu trebuie să distrugă complet un asemenea obiectiv pentru a produce efecte. Întreruperea temporară a activității, verificările de securitate, închiderea unui aeroport sau necesitatea mutării transporturilor pe alte rute pot întârzia livrările și crește costurile logistice.

Raportul folosește incidentul de la aeroportul Leipzig/Halle drept exemplu pentru această vulnerabilitate. Autoritățile germane au atribuit Rusiei un atac hibrid în care o dronă încărcată cu explozibil a fost găsită în apropierea unei aeronave cargo ucrainene. Aeroportul are atât o funcție civilă majoră pentru transportul de mărfuri, cât și un rol în infrastructura de transport strategic utilizată de NATO.

Pentru autori, importanța incidentului nu ține numai de prejudiciul pe care drona l-ar fi putut produce, ci de problema operațională pe care o astfel de acțiune o ridică. Un incident suficient de grav poate bloca temporar un nod logistic esențial fără a avea amploarea unui atac militar convențional care ar declanșa automat un răspuns colectiv mult mai puternic.

Pornind de aici, Umland și Bidochko propun ceea ce numesc un „Protocol Leipzig”. Nu este un mecanism existent al UE și nici un plan adoptat de NATO. Este o propunere prin care aeroporturile, porturile și nodurile feroviare importante pentru sprijinirea Ucrainei ar primi proceduri comune pentru reacția la amenințări hibride.

Protocolul ar trebui să stabilească cine identifică o amenințare, cine poate decide intervenția, ce autoritate are dreptul legal de a neutraliza o dronă și cum sunt mutate transporturile dacă infrastructura este temporar indisponibilă. Autorii propun și identificarea în avans a unor rute alternative, a capacităților logistice de rezervă și a echipelor mobile capabile să intervină pentru protecția împotriva dronelor sau pentru reparații.

Scopul principal nu ar fi garantarea faptului că niciun incident nu se poate produce, ci menținerea fluxului către Ucraina după producerea unui atac. În această logică, succesul sistemului ar fi măsurat prin timpul necesar pentru reluarea transporturilor și capacitatea de a muta rapid mărfurile către alte aeroporturi, porturi sau căi ferate.

Autorii propun utilizarea instrumentelor europene existente în locul construirii unei structuri complet noi. Planurile europene privind securitatea împotriva dronelor și Directiva privind reziliența entităților critice ar putea fi folosite pentru aplicarea unor asemenea măsuri la infrastructura care are un rol direct în sprijinirea Ucrainei.

A doua vulnerabilitate identificată este apărarea împotriva atacurilor în masă. Raportul consideră că Rusia va încerca să combine arme sofisticate și scumpe cu sisteme mai ieftine, care pot fi produse în volume mai mari. Problema pentru apărare apare atunci când neutralizarea unei drone sau rachete ieftine necesită folosirea repetată a unor interceptoare mult mai costisitoare și disponibile în cantități limitate.

Umland și Bidochko recomandă de aceea dezvoltarea unei arhitecturi de apărare pe mai multe niveluri. Sistemele performante de apărare antiaeriană ar rămâne necesare împotriva rachetelor balistice și a amenințărilor complexe, dar ele ar trebui completate prin interceptoare mai ieftine, senzori, război electronic și alte soluții concepute pentru a absorbi un volum ridicat de ținte.

Autorii văd cooperarea industrială dintre UE și Ucraina drept una dintre soluții. Experiența operațională ucraineană și industria europeană ar putea fi combinate pentru producția comună de interceptoare, sisteme de detectare, echipamente pentru război electronic, reparații și mentenanță. Programe europene precum European Defence Industry Programme și instrumentul SAFE sunt indicate ca posibile surse pentru achiziții și producție comună.

Aceste sisteme cu cost redus nu sunt prezentate drept înlocuitori ai apărării antirachetă de nivel înalt. Rolul lor ar fi reducerea presiunii asupra stocurilor de interceptoare scumpe și protejarea nu numai a orașelor, dar și a aerodromurilor, centrelor de comandă, infrastructurii logistice și altor obiective critice.

O altă recomandare urmărește componentele occidentale găsite în armele rusești. Atunci când Ucraina recuperează piese dintr-o dronă sau rachetă, autorii propun un mecanism permanent și rapid pentru transmiterea informațiilor către Comisia Europeană, astfel încât furnizorii, intermediarii, companiile de transport și serviciile financiare implicate în eludarea restricțiilor să poată fi identificate mai repede.

Pe această bază, Comisia ar putea propune controale de export sau sancțiuni țintite fără a aștepta următorul pachet amplu de sancțiuni. Obiectivul ar fi ca regimul european să se adapteze mai rapid la schimbările din lanțurile de aprovizionare folosite de industria militară rusă.

Raportul discută și dezvoltarea unor rachete de croazieră rusești cu rază lungă și costuri potențial mai mici, pe care autorii le consideră o amenințare importantă dacă pot fi produse în volum. Unele estimări din document privind viitoarele niveluri de producție se bazează însă pe informații care nu sunt confirmate independent, motiv pentru care nu pot fi transformate în prognoze certe privind numărul de arme pe care Rusia le va avea la dispoziție.

Această incertitudine nu schimbă problema de fond identificată în analiză. Dacă volumul atacurilor crește mai repede decât stocurile de interceptoare performante, apărarea trebuie să găsească metode mai ieftine pentru țintele mai simple și să păstreze sistemele cele mai avansate pentru amenințările care nu pot fi neutralizate altfel.

Raportul nu concluzionează că Rusia va declanșa în mod inevitabil o nouă etapă de escaladare împotriva Europei și nu stabilește un calendar pentru asemenea acțiuni. El construiește o ierarhie a scenariilor pe baza stimulentelor și costurilor pe care autorii le atribuie Moscovei și recomandă măsuri prin care statele europene pot reduce beneficiul pe care Rusia l-ar obține din perturbarea sprijinului pentru Ucraina.

Principiul care unește recomandările este reziliența. Pentru autori, descurajarea nu depinde exclusiv de amenințarea unui răspuns după un atac, dar și de reducerea rezultatului pe care atacatorul îl poate obține. Dacă aeroporturile pot redirecționa rapid transporturile, dacă dronele ieftine pot fi neutralizate fără epuizarea muniției avansate și dacă lanțurile de aprovizionare pentru armamentul rusesc sunt întrerupte mai rapid, presiunea hibridă devine mai puțin eficientă.

Raportul este semnat de Andreas Umland și Lesia Bidochko și reprezintă analiza autorilor. Scenariile privind comportamentul viitor al Rusiei și recomandările precum „Protocolul Leipzig” nu sunt poziții adoptate de UE, NATO sau guvernele statelor membre.