Deficitul de profesori din UE nu se rezolvă prin recrutare dacă școlile nu reușesc să îi păstreze

Statele europene nu pot rezolva deficitul de profesori concentrându-se numai pe atragerea de noi candidați, deoarece o parte importantă a problemei este păstrarea cadrelor didactice deja calificate în sistem, arată un studiu realizat pentru Comisia pentru cultură și educație a Parlamentului European.

Analiza descrie penuria de profesori drept o problemă persistentă, cu cauze diferite de la o țară la alta și chiar între regiuni sau discipline din același sistem. Salariile sunt importante, dar autorul identifică și volumul de muncă, stresul, stabilitatea contractelor, calitatea conducerii școlii, mentoratul și perspectivele de carieră drept factori care influențează recrutarea și retenția.

Problema începe chiar cu definiția deficitului. Unele sisteme măsoară posturile vacante, altele numărul profesorilor fără calificarea completă, orele predate de personal din afara specializării sau dificultatea directorilor de a găsi candidați.

Din acest motiv, două state pot avea probleme comparabile fără să apară la fel în statisticile administrative. Studiul avertizează că comparațiile europene trebuie interpretate cu grijă și că niciun singur indicator nu descrie complet situația.

Deficitul poate însemna că sistemul nu formează suficienți profesori, dar poate apărea și după calificare, atunci când personalul părăsește profesia sau nu rămâne suficient timp în școli.

Această a doua componentă transformă retenția într-o problemă la fel de importantă precum recrutarea. O campanie care aduce mai mulți absolvenți în învățământ are efect limitat dacă o parte importantă dintre ei părăsesc ulterior sistemul.

Studiul identifică îmbătrânirea corpului profesoral ca o presiune suplimentară în multe state membre. În paralel, intenția de a părăsi profesia este relevantă și pentru cadrele didactice tinere, ceea ce înseamnă că pensionarea nu este singurul mecanism prin care școlile pierd personal.

Salariile sunt una dintre explicații, dar autorul avertizează împotriva unei interpretări exclusiv financiare. Contează nivelul remunerației în comparație cu alte profesii care cer studii similare, însă satisfacția profesională este influențată și de condițiile de muncă.

Un număr excesiv de ore, sarcinile administrative, stresul și lipsa timpului pentru activitățile profesionale de bază pot reduce atractivitatea meseriei. Relația cu conducerea școlii, colegii, elevii și părinții influențează la rândul său decizia de a rămâne.

Structura carierei este un alt factor. Dacă evoluția profesională înseamnă numai trecerea către funcții de conducere, profesorii care vor să rămână la clasă pot avea puține opțiuni pentru progres profesional și salarial.

Studiul recomandă atât trasee verticale, cât și forme de dezvoltare profesională în care profesorii cu experiență să poată primi responsabilități și recunoaștere fără să abandoneze predarea.

Pentru cadrele didactice aflate la început de carieră, mentoratul și perioada de integrare sunt considerate importante. Autorul recomandă ca aceste activități să facă parte din timpul de lucru, nu să fie tratate drept o obligație suplimentară pentru mentor sau pentru profesorul debutant.

Contractele precare reprezintă o altă problemă în anumite state. Utilizarea repetată a contractelor temporare poate facilita acoperirea rapidă a posturilor, dar poate reduce atractivitatea carierei și stabilitatea personalului pe termen lung.

Studiul examinează răspunsuri diferite în Estonia, Italia, Țările de Jos și Polonia pentru a arăta că aceeași problemă poate avea cauze diferite. Unele sisteme încearcă să modifice salariile și modelele de carieră, altele să reducă precaritatea sau să îmbunătățească planificarea regională.

Autorul avertizează de aceea împotriva copierii mecanice a unei soluții dintr-un stat în altul. Un deficit concentrat în marile orașe și alimentat de costul ridicat al vieții necesită alte măsuri decât lipsa profesorilor într-o zonă rurală sau într-o anumită disciplină.

Planificarea este complicată și de calitatea datelor. Studiul spune că majoritatea statelor membre nu folosesc în mod regulat modele complete pentru anticiparea cererii și ofertei de profesori, deși câteva țări au dezvoltat asemenea instrumente.

Recomandările pentru nivelul național includ salarii competitive și ajustate la costul vieții, stimulente pentru posturile dificil de ocupat, finanțare predictibilă a educației, limite asupra volumului excesiv de muncă și o mai bună implicare a profesorilor în deciziile care le afectează profesia.

La nivelul UE, autorul propune dezvoltarea unor indicatori comparabili, urmărirea mobilității profesorilor între state și folosirea programelor europene pentru schimbul de soluții privind recrutarea, retenția și guvernanța școlilor.

Studiul nu reprezintă poziția adoptată a Parlamentului European și nici nu transformă aceste recomandări în obligații pentru state. Educația rămâne în mare măsură o competență națională, iar rolul UE este în principal de coordonare, finanțare și sprijin pentru schimbul de politici.

Concluzia raportului este însă că deficitul nu poate fi tratat ca o problemă punctuală de recrutare. Atât timp cât condițiile care determină oamenii să părăsească profesia rămân neschimbate, introducerea unor noi candidați în sistem nu garantează că școlile vor dispune de suficienți profesori calificați pe termen lung.