Europa ar putea prelua apărarea colectivă în interiorul NATO fără să construiască o alianță separată

Aliații europeni ar trebui să pregătească posibilitatea de a conduce apărarea colectivă a continentului prin NATO chiar și într-un scenariu în care Statele Unite nu participă militar la un conflict european, susțin Hans-Dieter Lucas, Adam Thomson și Pierre Vimont într-o analiză publicată de Carnegie Europe. Autorii propun dezvoltarea graduală a unor capacități europene „separabile, dar nu separate” de NATO și indică anul 2035 ca posibil orizont politic pentru ca Europa să poată prelua responsabilitatea principală pentru propria apărare.

Propunerea pornește de la schimbarea raportului dintre Europa și Statele Unite în cadrul Alianței. La summitul NATO de la Ankara din 2026, aliații au reafirmat articolul 5 privind apărarea colectivă și au vorbit despre construirea unei „Europe mai puternice într-un NATO mai puternic”. În același timp, statele europene și Canada își asumă o pondere mai mare a investițiilor și a responsabilităților militare.

Strategia Națională de Apărare a Statelor Unite pentru 2026 formulează explicit obiectivul ca aliații NATO să preia responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a Europei, în condițiile menținerii unui sprijin american critic, dar mai limitat. Analiza Carnegie pleacă de la această schimbare și întreabă cum ar trebui organizată politic și militar o asemenea redistribuire a responsabilităților.

Lucas, Thomson și Vimont nu propun desființarea NATO și nici crearea imediată a unei structuri europene paralele. Ideea lor este ca Europa să își dezvolte în interiorul Alianței capacități suficiente pentru a putea conduce operațiunile de apărare dacă Statele Unite nu participă la un anumit conflict.

Această diferență este esențială pentru conceptul de „separabil, dar nu separat”. Forțele, planificarea și capacitățile europene ar continua să facă parte din NATO, să utilizeze standardele sale comune și să păstreze interoperabilitatea cu forțele americane. Într-un scenariu în care Washingtonul participă, apărarea ar continua să funcționeze transatlantic. Într-un scenariu în care nu participă, componenta europeană ar putea fi desprinsă operațional și utilizată de aliații europeni.

Autorii sugerează ca procesul politic să fie inițiat de Franța, Germania și Regatul Unit. Alegerea reflectă combinația dintre puterea militară convențională, capacitățile nucleare franceze și britanice și rolul economic și industrial al Germaniei. Polonia este indicată drept un partener important datorită poziției sale de stat de frontieră și dezvoltării capacităților militare, iar Italia, Finlanda, Suedia și alte state ar putea fi atrase în proces.

Nu este propusă constituirea unui directorat formal al acestor state. Grupul ar avea rolul de a iniția o discuție pe care autorii o consideră dificil de lansat simultan între toți aliații și de a formula un plan care să fie ulterior negociat în structurile NATO.

Anul 2035 apare în analiză ca posibil termen până la care Europa ar putea ajunge la responsabilitatea principală pentru apărarea colectivă. Autorii leagă acest orizont de angajamentul aliaților privind creșterea investițiilor în apărare până în 2035, dar cele două obiective nu sunt identice. NATO nu a decis prin angajamentul financiar că la acea dată apărarea Europei va fi transferată sub conducere europeană.

Planul propus ar trebui să stabilească termene pentru dezvoltarea unor capacități concrete și să precizeze ce elemente militare europenii trebuie să poată furniza fără dependență imediată de Statele Unite. În prezent, anumite funcții esențiale ale apărării NATO sunt susținute într-o măsură importantă de capacități americane.

Printre acestea se numără funcții de comandă și control, informații și supraveghere, anumite capacități de atac la distanță, logistică, transport strategic și elemente ale apărării antiaeriene și antirachetă. Analiza nu stabilește o listă definitivă a capacităților de care Europa trebuie să devină autonomă și recunoaște că nivelul necesar de autosuficiență ar trebui reevaluat în timp.

Problema nucleară este și mai complicată. NATO își bazează descurajarea pe o combinație de capacități nucleare, convenționale și de apărare antirachetă. Statele Unite continuă să joace un rol central în descurajarea nucleară extinsă, în timp ce Franța și Regatul Unit sunt singurele puteri nucleare europene din Alianță.

Autorii consideră că orice transfer real al responsabilității pentru apărarea Europei trebuie să clarifice și relația dintre aceste capacități nucleare. Analiza face legătura cu cooperarea nucleară franco-britanică și cu discuțiile inițiate de Franța privind rolul descurajării sale în securitatea europeană, fără să pretindă că există deja un nou aranjament NATO în acest domeniu.

Pentru guvernanță, autorii examinează mai multe variante. Prima este utilizarea coalițiilor de state dispuse să acționeze împreună. Acestea oferă flexibilitate și au fost folosite pentru coordonarea unor inițiative militare, dar analiza observă că apărarea colectivă permanentă presupune structuri de comandă, forțe pregătite, planificare continuă și reguli stabilite înaintea unei crize.

O a doua variantă este mutarea apărării colective către Uniunea Europeană. UE are propriile instituții, buget, competențe de reglementare și o clauză de asistență reciprocă în tratate. Un asemenea sistem ar putea lega mai direct politica industrială, achizițiile și finanțarea de apărare.

Limita identificată de autori este că o soluție exclusiv UE ar exclude din nucleul decizional Regatul Unit, Norvegia și Türkiye, toate state NATO cu relevanță militară pentru securitatea continentului. Analiza ridică și problema pozițiilor diferite ale statelor membre asupra descurajării nucleare.

A treia variantă discutată este o structură europeană de apărare distinctă, eventual construită în jurul unui Consiliu European de Securitate și, în timp, al unei Uniuni Europene a Apărării. O asemenea arhitectură ar necesita însă rezolvarea unor probleme privind componența, puterea de decizie și eventualele modificări ale tratatelor.

Propunerea dezvoltată în principal de cei trei autori rămâne astfel în cadrul NATO și pornește de la o adaptare a conceptului Berlin Plus.

Actualul Berlin Plus datează din cooperarea NATO-UE construită la sfârșitul anilor 1990 și formalizată în 2003. El permite Uniunii Europene să utilizeze planificarea NATO și anumite active și capacități comune pentru operațiuni conduse de UE în care NATO, ca organizație, nu este angajată.

Mecanismul a fost folosit pentru prima dată în 2003, când operațiunea UE Concordia a preluat misiunea NATO din Macedonia de Nord, iar ulterior a fost folosit pentru operațiunea EUFOR Althea în Bosnia și Herțegovina.

Propunerea Carnegie merge însă mai departe decât Berlin Plus în forma sa actuală. Ea ar extinde principiul de la operațiuni de gestionare a crizelor conduse de UE la problema apărării colective a statelor europene membre NATO.

Ar fi vorba, în plus, despre capacitățile aliaților europeni în ansamblu, nu exclusiv despre Uniunea Europeană. Această diferență ar permite includerea unor state precum Regatul Unit, Norvegia și Türkiye.

O asemenea construcție ar necesita schimbări politice importante în modul de luare a deciziilor. Autorii consideră necesar un acord prealabil prin care Statele Unite să accepte să nu blocheze o decizie europeană într-o situație în care Washingtonul a hotărât să nu participe.

Problema nu dispare însă odată cu retragerea SUA dintr-o anumită operațiune. Statele europene ar trebui în continuare să ajungă între ele la o decizie comună, iar analiza presupune că aceasta ar continua să necesite unanimitate.

De aici apare o altă dificultate, cea a conducerii politice și militare. Niciun stat european nu are astăzi în interiorul NATO rolul structural pe care îl au Statele Unite, iar trecerea către o apărare condusă în principal de europeni ar obliga aliații să stabilească modul în care împart responsabilitățile de comandă.

Autorii prezintă întregul proces ca pe o tranziție de durată. Ei recunosc că Europa va continua să depindă de anumite capacități americane pentru o perioadă îndelungată și că interoperabilitatea cu Statele Unite ar trebui păstrată chiar dacă ponderea europeană crește.

Analiza nu reprezintă o decizie NATO, o propunere legislativă a UE sau o poziție instituțională a Carnegie Endowment. Organizația precizează că opiniile aparțin autorilor. Miza documentului este formularea unui posibil model de guvernanță pentru situația în care redistribuirea responsabilităților militare între Statele Unite și aliații europeni continuă.