Groenlanda, Gibraltar și teritoriile din Pacific capătă o miză strategică tot mai mare pentru Europa

Teritoriile europene de peste mări, adesea privite ca moșteniri istorice sau administrații îndepărtate, capătă o importanță geopolitică mai mare pe fondul competiției pentru minerale critice, rute maritime, baze militare și influență în Arctic, Pacific și Oceanul Indian. O analiză publicată de Carnegie Europe inventariază 30 de asemenea teritorii legate de cinci state europene și identifică șapte cu o relevanță strategică deosebită. Printre acestea se află Groenlanda, Gibraltar, bazele britanice din Cipru, Diego Garcia și trei teritorii franceze din Pacific.

Europa păstrează o prezență teritorială mult dincolo de continent printr-o rețea de insule, arhipelaguri, baze și teritorii asociate cu Franța, Danemarca, Țările de Jos, Norvegia și Regatul Unit. Analiza Carnegie Europe numără 30 de asemenea entități, răspândite din Arctica și Atlantic până în Oceanul Indian, Pacific și Antarctica, cu dimensiuni, populații și statute juridice foarte diferite. Unele au astăzi în principal valoare administrativă sau simbolică, în timp ce altele controlează spații maritime importante, găzduiesc instalații militare sau oferă acces la resurse care au devenit mai valoroase odată cu transformarea economiei și securității globale.

Marc Pierini împarte teritoriile în trei categorii largi. Prima cuprinde 17 insule și grupuri de insule care mențin prezența statelor europene în zone maritime foarte îndepărtate și care pot avea importanță pentru pescuit, turism, combaterea traficului sau viitoarea exploatare a resurselor marine. A doua categorie reunește șase teritorii arctice și antarctice importante mai ales pentru cercetare și monitorizarea schimbărilor climatice, în timp ce a treia cuprinde cele șapte teritorii cărora analiza le atribuie cea mai mare relevanță geopolitică actuală.

Groenlanda este probabil exemplul cel mai vizibil al acestei schimbări de perspectivă. Teritoriul autonom din cadrul Regatului Danemarcei găzduiește baza americană Pituffik și ocupă o poziție centrală în securitatea Arcticii, dar valoarea sa nu este exclusiv militară. Analiza citează Geological Survey of Denmark and Greenland pentru estimarea că subsolul insulei conține 25 dintre cele 34 de minerale considerate critice de Comisia Europeană, inclusiv pământuri rare, grafit și litiu, ceea ce explică interesul companiilor australiene, chineze și americane pentru proiecte miniere.

Exploatarea acestor resurse rămâne însă dificilă din cauza climei, a stratului de gheață, a lipsei infrastructurii rutiere și a condițiilor juridice pentru activitățile miniere. Groenlanda are în același timp o importanță științifică excepțională, deoarece calota sa glaciară acoperă aproximativ 80% din teritoriu și este unul dintre principalele puncte de observare a schimbărilor climatice. Uniunea Europeană îi acordă aproximativ 45% din programul financiar destinat țărilor și teritoriilor de peste mări pentru perioada 2021–2027, cu priorități care includ educația, energia regenerabilă, conectivitatea digitală, materiile prime critice și protecția mediului.

Interesul strategic pentru Groenlanda a devenit și o problemă politică europeană după revendicările repetate ale președintelui american Donald Trump privind controlul teritoriului. Analiza amintește că guverne europene și instituții ale UE au reafirmat în 2026 principiile suveranității daneze, integrității teritoriale și dreptului internațional. Discuția a generat și o întrebare juridică încă fără un răspuns definitiv privind măsura în care clauza europeană de asistență reciprocă s-ar aplica Groenlandei, având în vedere statutul său special în raport cu Uniunea.

În estul Mediteranei, bazele suverane britanice Akrotiri și Dhekelia din Cipru au o valoare diferită, concentrată în principal asupra capacității militare. Akrotiri găzduiește o bază importantă a Royal Air Force, iar Dhekelia include instalații militare britanice care pot sprijini operațiuni în Orientul Mijlociu și estul Mediteranei. Evenimentele militare din 2026 au readus aceste instalații în atenție după ce Akrotiri a fost lovită de o dronă la 1 martie, iar alte două au fost interceptate în ziua următoare, fără ca operațiunile bazei să fie perturbate semnificativ.

British Indian Ocean Territory, care include arhipelagul Chagos și baza Diego Garcia, reprezintă un alt exemplu în care câțiva kilometri pătrați de uscat au o importanță militară mult mai mare decât dimensiunea teritoriului ar sugera. Diego Garcia găzduiește o importantă bază aeriană și navală britanico-americană, folosită de-a lungul anilor pentru operațiuni în Orientul Mijlociu și Oceanul Indian. Viitorul juridic al arhipelagului este legat de acordul prin care Regatul Unit a convenit returnarea Chagos către Mauritius, păstrând însă controlul asupra bazei, proces care a întâmpinat noi dificultăți politice în 2026.

Gibraltar are o funcție strategică legată în primul rând de geografie. Portul se află la intrarea naturală în Marea Mediterană și găzduiește o bază a Royal Navy, iar poziția sa permite supravegherea uneia dintre cele mai importante rute maritime din lume. Relația teritoriului cu Spania a fost mult timp o sursă de tensiune între Madrid și Londra, dar acordul dintre UE și Gibraltar semnat în iulie 2026 urmărește eliminarea barierelor fizice pentru circulația persoanelor și bunurilor dintre Spania și teritoriu, protejând în același timp regulile Schengen, piața unică și uniunea vamală.

În Pacific, Noua Caledonie oferă Franței o combinație diferită de resurse, poziție și influență. Arhipelagul deține, potrivit analizei, al treilea cel mai mare zăcământ dovedit de minereu de nichel după Indonezia și Filipine, iar menținerea activităților miniere și de procesare este considerată de guvernul francez o prioritate strategică, în pofida costurilor ridicate. Statutul politic al teritoriului rămâne însă sensibil după referendumurile privind independența și adoptarea în 2025 a unei formule care i-a oferit un grad mai mare de autoadministrare.

Polinezia Franceză și Wallis și Futuna nu dispun de aceeași bază industrială, dar extind masiv prezența maritimă a Franței în Pacific. Zonele lor economice exclusive oferă drepturi asupra unor întinderi vaste de ocean, cu implicații pentru pescuit, turism, control maritim și eventuale resurse minerale de pe fundul oceanului. Menținerea acestor teritorii implică în același timp cheltuieli importante pentru administrație și pentru prezența navală, aeriană și terestră franceză.

Analiza atrage atenția și asupra teritoriilor mai mici, care nu au aceeași valoare militară imediată, dar pot deveni mai relevante pe măsură ce crește competiția pentru resurse maritime și minerale. Numeroase insule europene controlează zone economice exclusive mult mai mari decât suprafața lor terestră, ceea ce le conferă drepturi asupra pescuitului și a resurselor marine și le transformă în puncte utile pentru patrule maritime. În Pacific și Oceanul Indian, creșterea activității diplomatice, economice și militare americane și chineze determină statele europene să urmărească mai atent ceea ce se întâmplă în jurul acestor teritorii.

Carnegie include separat câteva teritorii care nu sunt clasificate drept OCT deoarece fac parte integral din statele cărora le aparțin, dar care au o valoare strategică similară. Guyana Franceză găzduiește principalul centru european pentru lansări spațiale, Svalbard și Jan Mayen oferă Norvegiei poziții importante în Arctica, iar Ceuta și Melilla au relevanță pentru controlul migrației și pentru poziția Spaniei la Strâmtoarea Gibraltar. Aceste exemple arată că geografia strategică europeană se extinde mult dincolo de frontierele continentale ale UE.

Autorul plasează această rețea de teritorii într-un context internațional în care competiția pentru spațiu, infrastructură și materii prime devine mai intensă. Rusia, China și Statele Unite urmăresc politici foarte diferite și nu sunt prezentate drept actori echivalenți, dar analiza consideră că toate au demonstrat capacitatea de a utiliza puterea militară, economică sau diplomatică pentru a-și extinde influența în zone considerate strategice. În această perspectivă, teritoriile îndepărtate ale statelor europene nu mai pot fi tratate exclusiv ca extensii administrative ale unor foste imperii.

Răspunsul european este complicat de diferențele dintre statutele juridice. Groenlanda are o relație particulară cu Danemarca și cu UE, Akrotiri și Dhekelia sunt teritorii britanice suverane, Noua Caledonie are propriul aranjament de autonomie, iar Gibraltar și teritoriile franceze din Pacific funcționează în alte cadre juridice. Nu există astfel o singură regulă prin care UE sau statele europene să poată răspunde unei presiuni externe asupra tuturor acestor teritorii.

Concluzia lui Marc Pierini este că importanța acestor teritorii trebuie evaluată prin prisma noilor riscuri și oportunități, nu doar prin istoria lor. Pozițiile militare, rutele maritime, zonele economice exclusive, cercetarea climatică și accesul la minerale critice le oferă o valoare care poate crește pe măsură ce marile puteri își extind competiția în Arctic, Pacific și Oceanul Indian. Pentru Europa, protejarea lor înseamnă în același timp protejarea unor interese economice, de securitate și de suveranitate aflate mult dincolo de continent.