Uniunea Europeană îi cere unui stat candidat să spună ce a făcut în ultimul an, câte reforme a adoptat, ce instituții a întărit, unde a rămas în urmă. Întrebările sunt necesare, nu contest, dar aș vrea însă să existe în fiecare raport de extindere și câteva pagini despre ceea ce nu a făcut Uniunea. Despre recomandări favorabile rămase fără decizie, despre promisiuni fără urmări și despre reforme recunoscute tehnic, dar ignorate politic. Ar fi un exercițiu de onestitate, ar ajuta și la înțelegerea unei probleme pe care o ascundem sub limbajul procedurilor: timpul european nu costă la fel peste tot. Pentru un guvern din interiorul UE, amânarea poate însemna evitarea unei dificultăți până după alegeri; pentru o societate candidată, poate însemna pierderea unui guvern reformator, plecarea altor specialiști sau întărirea celor care spun că promisiunea europeană nu valorează mare lucru. Când asemenea consecințe apar, le examinăm ca probleme ale țării respective, rareori ne întrebăm ce parte din răspundere ne revine nouă, la Bruxelles.
La 4 noiembrie, Comisia Europeană a prezentat foi de parcurs indicative pentru Muntenegru, Albania, Ucraina și Republica Moldova. Sunt utile, fac negocierile mai inteligibile și stabilesc repere pentru progres, fără să garanteze date de aderare. Tocmai aici începe răspunderea politică: ce se întâmplă când un candidat avansează, iar statele membre nu se înțeleg asupra pasului următor?
Briefingul EPRS din octombrie, „EU enlargement reform: Challenges and debates”, descrie atent variantele aflate în discuție. Integrare graduală, participare anticipată la politici comune, perioade de tranziție, garanții împotriva regresului democratic. Este un document util pentru cine vrea să înțeleagă unde ne aflăm; citindu-l, m-a preocupat însă altceva: avem o inventivitate instituțională remarcabilă când trebuie să definim apropierea de Uniune, mult mai greu ajungem la decizia apartenenței. Eu nu reproșez autorilor această situație, ei o descriu, de pe scaune de experți. Problema aparține politicii europene, care riscă să transforme statutul intermediar într-o stare de fapt sau o destinație.
Desigur, unele întârzieri vin din reforme insuficiente; corupția nu dispare prin declarații proeuropene, iar independența justiției nu poate fi certificată din considerente geopolitice, dar invocarea criteriilor devine necredibilă când ascunde o dispută bilaterală sau reticența unui guvern față de orice nouă aderare. De aceea, aș introduce o evaluare anuală a întârzierilor imputabile UE, cu motive, termene și explicații publice. Cetățeanul trebuie să poată distinge între un candidat care nu și-a îndeplinit obligațiile și o Uniune care nu își poate lua deciziile.
Cred că principiul meritului cere această claritate.
Mai există un timp al aderării pe care îl discutăm insuficient. Este timpul biografic, deoarece oamenii nu își suspendă viața până la încheierea negocierilor. Un tânăr medic nu poate aștepta douăzeci de ani ca spitalul în care lucrează să ofere condiții decente, un inginer își caută un loc unde meseria lui are viitor, iar un funcționar bine pregătit poate părăsi administrația chiar în perioada în care instituția primește asistență europeană pentru a deveni mai performantă.
Libertatea de a pleca trebuie apărată, dar succesul apropierii de Europa se măsoară și prin șansa de a rămâne; de aceea mă interesează o integrare care produce motive de încredere în comunitățile de origine: servicii publice funcționale, investiții în orașele mici, locuri de muncă pentru oamenii pe care îi formăm.
Altfel, putem avea un paradox dureros: statul avansează în negocieri, iar instituțiile care ar trebui să aplice reformele pierd oameni, rapoartele consemnează progresul legislativ, societatea simte epuizarea. Am văzut asta în activitatea mea în mai multe ministere din România. De aici vine și nevoia de a schimba calculul economic al extinderii. Știm să discutăm despre contribuții bugetare și presiuni asupra fondurilor europene. Trebuie să estimăm și ce pierdem prin prelungirea situației actuale. Ce dependențe se consolidează? Ce proiecte nu se realizează? Cât plătim ulterior pentru gestionarea unor vulnerabilități pe care le-am fi putut reduce? Neintegrarea nu este gratuită, doar că factura ei ajunge în alte bugete și, adesea, la alte guverne decât cele care au decis amânarea.
Relația cu Canada ne obligă să privim această problemă dintr-un unghi mai larg. La summitul din 29 și 30 octombrie, UE și Canada au lansat o „Alianță pentru viitor”. Au convenit să definească, până la summitul din 2027, o asociere mai strânsă, distinctă de aderarea deplină. Cooperarea privește inclusiv resursele critice, tehnologiile și securitatea, iar forma acestei asocieri rămâne de construit. Canada nu se află în situația Republicii Moldova sau a Albaniei. Candidaților europeni le datorăm respectarea perspectivei de aderare. Cu Ottawa construim o relație de altă natură, însă cele două demersuri răspund unei nevoi comune a Europei: să își mărească posibilitățile de acțiune într-o lume în care dependențele pot fi folosite împotriva ei. Europa are numeroase relații externe. Riscul izolării apare când descoperim, într-o criză, că aceste relații nu ne oferă suficiente alternative. Cumpărăm mult, dar nu putem înlocui un furnizor esențial; cooperăm diplomatic, dar nu reușim să susținem împreună o decizie dificilă; avem schimburi economice intense, fără capacitatea de a proteja continuitatea lor.
Apropierea de Canada merită judecată prin ceea ce ne permite să facem împreună: investiții în resurse, cercetare, cooperare industrială și protejarea infrastructurilor. Autonomia strategică are nevoie de asemenea parteneriate, nu văd cum am putea deveni mai autonomi reducându-ne opțiunile de cooperare.
Aceeași judecată trebuie aplicată și statelor mici din vecinătatea europeană. Când le evaluăm aproape exclusiv prin dimensiunea pieței și prin fondurile pe care le-ar primi, ratăm o parte importantă a interesului nostru. O țară cu puțini locuitori poate conta pentru funcționarea unei rute de transport, pentru securitatea energetică sau pentru stabilitatea unei regiuni. Consecințele vulnerabilității ei nu se opresc la frontieră, nici avantajele consolidării sale. Republica Moldova este un asemenea caz. O administrație mai capabilă, o infrastructură energetică mai sigură și instituții care rezistă ingerințelor externe au valoare pentru cetățenii moldoveni, au valoare și pentru România, și pentru Uniune. Ar fi absurd să discutăm aceste investiții numai ca pe niște cheltuieli făcute în beneficiul altora.
Trebuie spus însă și ceva ce argumentul geopolitic tinde uneori să treacă sub tăcere. Moldovenii au dreptul să își aleagă viitorul pentru ei înșiși; la fel, cetățenii statelor din Balcanii de Vest. Nu le putem cere să se transforme în numele securității europene, rezervându-le apoi o participare permanent inferioară. Da, integrarea graduală are sens dacă oamenii pot vedea unde duce; participarea anticipată la politicile europene poate îmbunătăți transportul, energia și activitatea economică. Comisia propune o organizare mai coerentă a acestei participări, cu condiții și posibilitatea retragerii beneficiilor atunci când obligațiile nu sunt respectate; este o abordare utilă, dacă rămâne legată de aderare.
Aici aș cere însă mai multă precizie. Ce drepturi primește candidatul? Ce condiții trebuie să îndeplinească pentru etapa următoare? Cine constată îndeplinirea lor? Cum răspunde Uniunea?
Fără asemenea răspunsuri, integrarea graduală poate deveni soluția preferată a celor care doresc economii integrate, dar nu doresc noi membri la masa deciziilor. Pentru societățile candidate, aceasta ar fi o problemă democratică: aplicarea unui număr tot mai mare de reguli trebuie să conducă, în cele din urmă, la dreptul de a participa la elaborarea lor.
Urgența strategică nu scutește pe nimeni de reformă. Corupția din achizițiile de apărare afectează securitatea, o presă dependentă poate facilita influența ostilă. Instituțiile slabe gestionează prost crizele, dar exigența trebuie să fie coerentă. Dacă avem nevoie de instrumente mai eficiente împotriva regresului democratic, ele trebuie să funcționeze în întreaga Uniune; vechimea aderării nu conferă dreptul la indulgență.
România are motive puternice să susțină extinderea și ar trebui să o facă mai articulat, inclusiv prin discutarea deschisă a costurilor pentru propriile comunități. Un agricultor care întreabă ce efecte va avea integrarea unei mari economii agricole formulează o preocupare legitimă. La fel, o firmă sau o regiune care are nevoie de infrastructură pentru a face față schimbării.
Răspunsul cere investiții și perioade de tranziție justificate; beneficiile strategice sunt comune, dar costurile adaptării se pot concentra în anumite locuri. Aceste comunități trebuie sprijinite concret. Aș susține proiecte finanțate împreună în regiunile statelor membre și ale candidaților: căi ferate, interconectări energetice, treceri de frontieră, cooperare între administrații. România poate avea aici o inițiativă proprie, pornind de la relația cu Republica Moldova și Ucraina.
Susțin extinderea pentru că o Europă mai capabilă să își apere interesele are nevoie de ea, susțin apropierea de Canada pentru că avem nevoie de parteneriate care să ne ofere alternative reale. Ambele cer investiții și decizii dificile; amânarea lor produce, la rândul ei, pierderi. La următoarea discuție despre cât ne costă integrarea altora, aș vrea să avem în față și evaluarea lucrurilor pe care le pierdem ținându-i în afară. Iar când condițiile au fost îndeplinite, să avem curajul deciziei. Europa nu își poate construi credibilitatea cerându-le altora să se schimbe și amânând mereu propria schimbare.
Treisprezece ani din viața cui?
Ultimul stat a intrat în Uniunea Europeană la 1 iulie 2013: Croația. Au trecut treisprezece ani fără o nouă aderare și, între timp, un stat a plecat. Acesta este bilanțul numeric al unei Uniuni care continuă să vorbească despre puterea ei de atracție. Un copil care începea școala în 2013 este astăzi adult; un tânăr de douăzeci de ani are treizeci și trei. Poate a terminat o facultate, și-a întemeiat o familie, a plecat din țară. Pentru el, acești ani au avut un conținut precis. În documentele noastre, aceeași durată poate încăpea în câteva cuvinte despre continuarea procesului de aderare.
Aici simt o ruptură pe care limbajul instituțional nu o mai poate acoperi. Noi măsurăm progresul în capitole, oamenii îl măsoară în anii în care viața lor s-ar fi putut schimba. Nu toate întârzierile ne aparțin, dar pentru cele care ne aparțin trebuie să răspundem. Ca român, nu pot privi această așteptare cu detașarea celui care a uitat cum era înainte. Știu ce a însemnat apartenența europeană pentru țara mea, știu și cât de nedrept ar fi să le explicăm altora, acum că suntem înăuntru, virtuțile unei răbdări fără termen.
Mă gândesc mai ales la societățile mici. Le numărăm locuitorii, le calculăm necesarul de finanțare și uneori le tratăm aspirația ca pe un dosar cu importanță redusă. Pentru oamenii de acolo, însă, este vorba despre întreaga lor țară, despre posibilitatea de a-și crește copiii fără teama că viitorul va fi decis în altă parte. Dimensiunea unei populații nu micșorează această nevoie. Apropierea de Canada deschide o altă posibilitate pentru Europa. Putem construi relații mai profunde și dincolo de continent, cu parteneri alături de care să producem, să cercetăm și să ne protejăm interesele, dar deschiderea spre parteneri îndepărtați ne obligă să fim credibili și față de vecinii cărora le-am promis apartenența.
Nu propun să înlocuim criteriile cu emoția; cer să înțelegem ce distrugem când criteriile sunt îndeplinite, iar decizia tot nu vine. Încrederea pierdută nu reapare odată cu următorul comunicat; o administrație care și-a pierdut specialiștii nu se reface printr-o vizită oficială. O generație care a plecat nu se întoarce fiindcă am găsit, în sfârșit, formula diplomatică potrivită.
Înainte să aprobăm încă o amânare, ar trebui să putem spune cine îi va suporta costul, cu nume de comunități, cu investiții pierdute, cu ani de viață. Abia atunci vom ști dacă prudența pe care o invocăm este justificată.
Europa a schimbat destinul României fiindcă, la un moment dat, promisiunea a devenit decizie. Le datorăm aceeași seriozitate celor care vin după noi, iar nouă ne datorăm curajul de a construi o Uniune care va conta și peste douăzeci de ani. Un an de amânare se recuperează într-un calendar de negocieri; în viața unui om, rămâne consumat.
