Statele UE vor ca Chips Act 2.0 să reducă dependențele din întregul lanț al semiconductorilor

Statele membre vor ca a doua etapă a politicii europene pentru semiconductori să trateze vulnerabilitățile din întregul lanț, de la proiectarea cipurilor și echipamente până la producție, utilizarea lor în industriile europene și capacitatea UE de a anticipa o nouă criză de aprovizionare. Miniștrii industriei reuniți în Consiliul Competitivitate au susținut în linii mari obiectivele Chips Act 2.0 și au cerut consolidarea ecosistemului european, reducerea dependențelor strategice și păstrarea cooperării cu partenerii internaționali considerați de încredere. Dezbaterea deschide negocierea politică asupra propunerii prezentate de Comisie în iunie și nu reprezintă încă poziția legislativă finală a Consiliului.

Primul European Chips Act a fost construit în mare măsură în jurul unei probleme devenite evidentă în timpul penuriei globale de semiconductori: Europa avea capacități importante de cercetare, echipamente și producție specializată, dar era vulnerabilă atunci când producția din alte regiuni era întreruptă. Regulamentul adoptat în 2023 a încercat să mobilizeze investiții, să dezvolte infrastructuri de cercetare și să creeze mecanisme pentru reacția la crize. Potrivit evaluării Comisiei citate de Consiliu, primul act a contribuit la mobilizarea a peste 52 de miliarde de euro în investiții publice și private și la crearea estimată a aproximativ 46.000 de locuri de muncă directe și indirecte.

Aceste rezultate nu au eliminat însă problema structurală pe care noua propunere încearcă să o atace. Evaluarea de impact pentru Chips Act 2.0 spune că producția europeană reprezintă aproximativ o cincime din semiconductorii utilizați în UE, iar industriile din aval continuă să fie expuse la șocuri externe. Dependența este deosebit de mare în segmentele tehnologice cele mai avansate: pentru cipurile de vârf sub 5 nanometri, inclusiv procesoarele necesare aplicațiilor de inteligență artificială, UE depinde aproape integral de capacități din Statele Unite și Asia.

Problema nu se reduce însă la locul în care este construit cipul. Lanțul semiconductorilor începe cu proprietatea intelectuală și proiectarea, trece prin software specializat, materiale, echipamente de fabricație, producția propriu-zisă, asamblare și testare și se termină în industrii care folosesc componentele în mașini, telecomunicații, centre de date, echipamente medicale, sisteme energetice sau produse de apărare. Europa este puternică în anumite verigi și mult mai dependentă în altele, ceea ce face dificilă măsurarea suveranității tehnologice prin simpla pondere a fabricilor construite pe teritoriul UE.

Chips Act 2.0 încearcă să răspundă acestei fragmentări. Propunerea Comisiei păstrează arhitectura în trei piloni a regulamentului inițial, dar pune mai mult accent pe capacitatea de producție pentru semiconductori convenționali și avansați, inclusiv cipuri AI, pe dezvoltarea unei piețe europene capabile să absoarbă tehnologiile produse aici și pe informațiile necesare pentru anticiparea perturbărilor. Evaluarea Comisiei constată că mecanismele actuale se bazează prea mult pe schimbul voluntar de informații în afara situațiilor de criză și nu oferă suficientă vizibilitate asupra lanțului de aprovizionare pentru o intervenție timpurie.

Această ultimă problemă trimite direct la lecțiile crizei din 2020–2022. Atunci, o lipsă aparent limitată de cipuri a oprit sau încetinit linii întregi de producție în industria auto și alte sectoare, deoarece semiconductorii reprezintă o componentă cu valoare relativ redusă în raport cu produsul final, dar fără de care acesta nu poate fi terminat. O politică axată exclusiv pe creșterea capacității de fabricație nu rezolvă, prin urmare, problema dacă autoritățile nu știu la timp unde apare blocajul, ce industrii sunt expuse și care sunt componentele fără substitut imediat.

Miniștrii au legat această reziliență de competitivitate, evitând însă ideea că Europa ar trebui să producă singură fiecare categorie de cip sau fiecare echipament necesar. Rezultatele reuniunii Consiliului vorbesc despre reducerea dependențelor strategice în paralel cu menținerea piețelor deschise și a cooperării cu partenerii internaționali de încredere. Această formulă lasă deschisă una dintre cele mai dificile întrebări ale negocierii: ce dependență este suficient de riscantă pentru a justifica intervenția publică europeană și unde este mai eficientă diversificarea către mai mulți furnizori externi.

Miza este amplificată de AI. Centrele de date și sistemele de inteligență artificială folosesc procesoare de vârf și acceleratoare pentru care capacitatea globală de producție este concentrată într-un număr mic de companii și regiuni. Comisia include explicit cipurile AI între tehnologiile pe care noua legislație trebuie să le susțină, alături de nevoia de a crea cerere europeană pentru tehnologiile avansate. Fără clienți industriali suficienți, investiția într-o capacitate nouă de producție poate rămâne vulnerabilă chiar dacă fabrica este construită în Europa.

Aici Chips Act 2.0 se diferențiază de logica inițială în care succesul era asociat în mare parte cu atragerea unor investiții foarte mari în fabrici. Noua abordare încearcă să lege oferta de cerere: producătorii europeni sau instalațiile construite în UE trebuie să aibă piețe pentru tehnologiile lor, iar industriile care cumpără semiconductori trebuie implicate în evaluarea vulnerabilităților și a priorităților. Această legătură explică de ce statele membre vorbesc acum despre „ecosistem” și „lanț valoric” mai des decât despre simpla cotă europeană în producția mondială.

Finanțarea rămâne o întrebare separată. Industria semiconductorilor necesită investiții de ordinul miliardelor pentru o singură fabrică, iar concurenții globali folosesc la rândul lor ajutoare publice, stimulente fiscale și programe industriale. Evaluarea de impact a Comisiei descrie intensitatea capitalului, riscul tehnologic și efectele de rețea drept surse ale unor deficiențe de piață care pot justifica intervenția publică. Dezbaterea din Consiliu nu stabilește însă ce volum suplimentar de bani europeni va fi disponibil și nici cum va fi împărțit sprijinul între cercetare, fabrici, proiectare, infrastructură și sectoarele care folosesc cipurile.

Nici ținta politică nu mai poate fi redusă la procentul din producția mondială. Primul Chips Act a fost asociat cu ambiția ca Europa să ajungă la 20% din piața globală până în 2030. Între timp, creșterea rapidă a pieței mondiale și investițiile masive din SUA și Asia au făcut mai evident faptul că o cotă procentuală poate crește sau scădea chiar dacă producția europeană avansează. Noua propunere pune de aceea mai mult accent pe capacitățile de care UE are efectiv nevoie și pe dependențele considerate critice.

Reuniunea miniștrilor nu a stabilit încă forma finală a acestor instrumente. Chips Act 2.0 este o propunere legislativă prezentată de Comisie la 3 iunie, iar Consiliul și Parlamentul European își construiesc în prezent pozițiile. Dezbaterea din septembrie oferă direcția politică a statelor membre, dar pragurile, condițiile pentru sprijin, mecanismele de monitorizare și puterile care ar putea fi folosite într-o criză vor depinde de textul negociat.

Ceea ce se conturează deja este o schimbare a întrebării centrale. Prima etapă a politicii europene a încercat în mare măsură să aducă mai multă producție de semiconductori în Europa. A doua încearcă să decidă ce părți ale unui lanț global nu își mai poate permite UE să lase fără alternative și cum poate construi aceste alternative fără să transforme reziliența într-o strategie de izolare economică.