Semnarea recentă a Tratatului de la Aachen ne invită să reflectăm asupra modului în care a evoluat rolul parteneriatului franco-german în Europa, de când cele două țări au adoptat pentru prima dată un pact bilateral de prietenie, Tratatul de la Élysée, în 1963.
În centrul Tratatului de la Aachen se află un plan de formare a unei Uniuni Europene de Apărare. Aceasta nu este o idee nouă. Propuneri similare au fost discutate încă din 1950, când Statele Unite au fost atrase în războiul coreean. Statele Unite au cerut ca Germania de Vest să fie adusă la ușa unei noi Comunități Europene de Apărare. Dar, în 1954, formarea unei uniuni de apărare – în conformitate cu Planul de la Pleven și Tratatul de la Paris – a fost respinsă de Parlamentul francez, care se temea să devină prea dependent de SUA.
Cu toate acestea, în cursul negocierilor asupra Tratatului de la Élysée, mai puțin de un deceniu mai târziu, președintele francez Charles de Gaulle a văzut o oportunitate de a impune o mai mare independență a Europei Occidentale față de SUA. Prin urmare, textul original al tratatului nu a făcut nicio referire la relația Franței sau a Germaniei cu SUA, Marea Britanie, NATO sau orice alte acorduri internaționale importante. Dar această omisiune nu a trecut neobservată. Cedând presiunii președintelui John F. Kennedy, Bundestagul german a adăugat un preambul prin care solicita Franței și Germaniei să coopereze strâns cu SUA și Marea Britanie.
Această nouă exprimare a frustrat planurile lui De Gaulle de a stabili o contragreutate în Europa de Vest în relație cu SUA și, în cele din urmă, a adus dezacord între Franța și Germania. Potrivit confidentului lui De Gaulle, Alain Peyrefitte, președintele francez s-a plâns că germanii se „comportau ca niște porci. Ei se supun pe deplin puterii americane. Ei trădează spiritul tratatului franco-german. Și ei trădează Europa”. Mai târziu, De Gaulle va descrie comportamentul Germaniei în acest episod drept „cea mai mare dezamăgire”.
Conceptul de „autonomie strategică” europeană a constituit o componentă esențială a gaullismului. Astăzi, aceasta există într-o mare măsură în dezbaterile privind integrarea europeană și este esențială pentru propria viziune a președintelui francez, Emmanuel Macron, privind reforma UE. Scopul Franței de astăzi este același ca și în anii 1960, când a achiziționat pentru prima dată arme nucleare: să elibereze Germania și Uniunea Europeană de influența covârșitoare a Americii.
În deceniile care au intervenit, semințele neîncrederii gaulliste față de germani au fost mușamalizate prin sărbătorirea Tratatului de la Élysée. Pactul acela atinsese imposibilul aparent: prietenia cu Erbfeind – dușmanul ereditar – la doar câțiva ani după ce cele două țări s-au angajat în cel mai sălbatic război pe care îl va cunoaște vreodată omenirea.
Ca urmare a Tratatului de la Élysée, Tratatul de la Aachen poate fi înțeles ca un simbol al prieteniei franco-germane. Dar germanii nu trebuie să treacă cu vederea faptul că ambele acorduri consacră o strategie politică care se afla în contradicție cu abordarea de lungă durată a Germaniei de a echilibra prietenia cu Franța, alături de puternicele relații transatlantice cu SUA și Marea Britanie.
Acest lucru nu înseamnă că cele două acorduri de prietenie franco-germană sunt lipsite de valoare. Dar punând prea multă greutate în noțiunea idealistă că „o putem face împreună”, Franța și Germania ar putea constata că au obținut o victorie à la Pirus pentru proiectul european.
La urma urmei, există motive să ne facem griji cu privire la modul în care noul acord va fi perceput în alte capitale europene. Orice cetățean polonez, italian, grec, elvețian sau spaniol care citește textul ar putea găsi ciudat faptul că cei doi urmași europeni exemplari ai multilateralismului vor semna un acord bilateral, excluzându-i pe toți ceilalți. Ce s-a ales de principiul suveranității și egalității între toate statele membre ale UE?
În plus, Franța și Germania privesc lumea diferit. În timp ce integrarea în ordinea liberală occidentală este consacrată în constituția germană (Grundgesetz), politica externă franceză este ghidată de interesele naționale ale țării în orice moment. Tratatul de la Aachen, ca precursorul său, ascunde aceste viziuni diferite cu o ceață de bune intenții.
Tratatul de la Élysée simboliza sfârșitul vrăjmășiei dintre Germania și Franța. Dar, prin Tratatul de la Aachen, cele două țări au depășit acest aspect. Intenția lor declarată este acum de a preveni fragmentarea internă a UE.
Desigur, există dezacorduri adânci în ceea ce privește chestiunile de finanțare și de elaborare a politicilor economice între nord și sud (și, de asemenea, între Franța și Germania). Statele membre occidentale sunt îngrijorate de principiul statului de drept în statele membre din est, iar cele din nord-vest doresc să combată corupția, crima organizată și guvernarea slabă în partea de sud-est. Cu toate acestea, Tratatul de la Aachen nu are specificitate asupra acestor provocări din spațiul UE.
Deși proiectul european depinde fără îndoială de Franța și Germania, aceasta nu înseamnă că numai ei îl pot păstra. Fără o abordare mai sensibilă față de partenerii europeni, cele două țări riscă să dea impresia că simpla supunere față de axa franco-germană e tot ceea ce este de așteptat sau necesar.
Dar Franța și Germania au interese distincte. În timp ce Germania ar sprijini pe deplin o inversare a Brexitului pentru a menține echilibrul intern al UE, Franța ar putea vedea în retragerea din Marea Britanie o oportunitate de a-și spori influența politică, economică și militară relativă în cadrul blocului. Nu contează că o „Europă mai franceză”, fără Marea Britanie, ar fi mai slabă pe scena mondială. Chiar și cu două țări care dispun de arsenale nucleare, UE este deja considerată de alte puteri ca fiind irelevantă din punct de vedere politic.
Într-o lume a carnivorelor geopolitice, noi, europenii, suntem ultimii vegetarieni. Fără Marea Britanie, vom deveni vegani și, posibil, pradă. Ceea ce contează, deci, nu este „autonomia strategică”, ci păstrarea suveranității europene într-un context internațional care se schimbă rapid. Franța și Germania trebuie să se angajeze în atingerea acestui obiectiv. Prietenia franco-germană este necesară pentru Europa; dar aceasta nu va fi suficientă să ne garantăm locul în lume.
Sigmar Gabriel, fost ministru german al afacerilor externe, este membru al Bundestagului.
