de Joschka Fischer
Al doilea război mondial și perioada de decolonizare ce i-a urmat au adus sfârșitul dominației globale de secole a marilor puteri ale Europei.După 1945, niciuna dintre puterile globale – Statele Unite și Uniunea Sovietică – nu au fost europene și o mulțime de state naționale devenite de curând independente și-au făcut apariția pe scena mondială.
După ce a obținut victorii atât în Pacific cât și în Europa, doar SUA au fost destul de puternice încât să asigure ordinea economică și politică unui Occident încă dominant. America a oferit protecție militară și sprijin pentru cooperare politică și comerț liber, în timp ce restul lumii occidentale se lupta să învingă forțele naționalismului și protecționismului.
America a creat și instituții internaționale bazate pe reguli. În Europa, acest cadru multilateral a evoluat, în cele din urmă, într-un nou sistem european de state (occidentale): Uniunea Europeană de astăzi. Urmare a dizolvării Uniunii Sovietice în ziua de Crăciun, în 1991, SUA a devenit singura superputere mondială – și, imediat, și-a asumat foarte multe responsabilități. Această perioadă unipolară a luat sfârșit odată cu invadarea inutilă a Irakului în 2003, sub conducerea SUA – țară din care SUA a încercat să se extragă de mai mult de un deceniu.
Dar ordinea globală nu poate exista într-un vid, deoarece celelalte puteri vor încerca întotdeauna să umple golul. Așadar, noua putere emergentă, China, s-a grăbit să se afirme pe scena mondială, la fel și Rusia, revigorată din punct de vedere militar, cealaltă mare putere nucleară a lumii, după SUA. Ordinea curentă nu mai este acum definită de una sau două superputeri, dar nici nu este bazată pe multilateralism – sau pe orice alt cadru gândit pentru a echilibra interesele concurente și a stăpâni, preveni sau soluționa conflictele.
Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA a marcat începutul renunțării intenționate a Americii la ordinea globală la a cărei creare a ajutat. Sub conducerea lui Trump, SUA au încercat în mod intenționat să distrugă instituțiile create după război, cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului, și în același timp au contestat deschis alianțe internaționale care au trecut testul timpului, cum ar fi NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord). Era multilaterală Pax Americana (Pacea Americană) a Războiului Rece a fost înlocuită de o lume în care țările individuale își afirmă interesele naționale în detrimentul altora, națiuni mai slabe. Uneori aceasta implică presiune economică și diplomatică; și uneori, ca și în cazul acțiunilor Rusiei în Ucraina de Est, implică folosirea forței.
Europa nu poate evita sau ignora efectele acestei schimbări pe scară largă. Deși Uniunea Europeană este puternică din punct de vedere economic, tehnologic și comercial, nu este o mare putere în sine. Îi lipsesc voința politică omogenă și capacitatea militară ce fundamentează adevărata putere geopolitică și a ajuns să ia de bune multe dintre propriile sale tradiții. În calitate de entitate supranațională formată din 27 de state membre, aceasta este descendenta înseși ordinii multilaterale care este acum în declin.
Întoarcerea istorică de la un multilateralism bazat pe reguli la un sistem instabil al rivalităților marilor puteri este deplorabil de inconsistentă cu amestecul actual de provocări globale în creștere, nu în ultimul rând schimbarea climatică. Prevenirea efectelor catastrofalei încălziri globale necesită o acțiune colectivă a comunității internaționale formate din marea majoritate a țărilor și nu o renaștere a ordinii globale bazate pe concurența între state.
Din fericire, UE deja deține o poziție de conducere în ceea ce privește reducerea efectelor schimbării climatice, atât din punct de vedere tehnologic, cât și normativ. Sarcina actuala a Europei este să mențină și să extindă această tendință, nu doar pentru binele planetei, dar și pentru propriile sale interese economice. La urma urmei, retragerea Americii forțează Europa să devină o putere în sine. În caz contrar, va deveni dependentă și doar o unealtă a celorlalte puteri.
În termeni geopolitici, trumpismul, ascensiunea Chinei și revizionismul rusesc – ce ia forma agresiunii militare, din cauza slăbirii bazei economice a Rusiei – au lăsat Europei doar opțiunea să urmărească atingerea statutului de mare putere. Valul actual de inovație tehnologică a consolidat și mai mult acest imperativ. Digitalizarea, inteligența artificială, big data și (posibil) calculul cuantic vor determina modul în care va arata lumea de mâine, inclusiv cine o conduce.
La baza ei, revoluția digitală este despre politică și nu despre tehnologie. Libertatea indivizilor și a societăților este în joc. În viitorul digital, libertățile politice care fundamentează civilizația occidentală vor depinde din ce în ce mai mult de problematica proprietății informațiilor. Oare datele europene vor aparține societăților din Silicon Valley sau China, sau vor fi supuse controlului suveran al europenilor înșiși? În opinia mea, această întrebare va fi esențială pentru a consolida trăsăturile Europei ca mare putere, în anii și deceniile care vor urma.
Europenii dezbat de mult timp chestiuni constituționale, cum ar fi nivelul dorit de integrare sau de confederație (Staatenverbund) pentru UE. Dar timpul pentru aceste discuții a luat sfârșit, cel puțin pentru moment. Transformarea politică în derulare este impusă atât integraționiștilor, cât și interguvernamentaliștilor deopotrivă.Provocarea actuală este să transformăm Europa într-o mare putere înainte să fie împiedicată de forțe geopolitice și tehnologice mai mari.
Europa nu își poate permite să rămână în urmă din punct de vedere tehnologic sau al puterii geopolitice. Are responsabilitatea de a conduce restul lumii în problema schimbărilor climatice, ce va necesita inovare tehnologică și normativă. Într-o lume care cedează rapid rivalităților cu sumă nulă, să devină o mare putere a politicii climatice ar trebui să fie cea dintâi prioritate a Europei.
