Electoratul european, care vede președinția haotică a lui Donald Trump și drumul greu pe care trebuie să-l urmeze Marea Britanie post-Brexit, ar putea să se îndepărteze de figuri precum Marine Le Pen în Franța și Geert Wilders în Olanda. Dar pentru ca guvernele europene să îi țină departe pe populiștii lor, vor trebui să implementeze substanțialele reforme structurale, care sunt necesare pentru a asigura o creștere economică mai consistentă pe termen lung.
În cartea publicată în 1991, „Macroeconomia populismului în America Latină”, regretatul Rudiger Dornbusch, membru al Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT), și Sebastian Edwards de la UCLA au dat definiția standard pentru populismul economic. Ei îl descriu ca pe „o abordare asupra economiei care pune accentul pe creșterea și redistribuirea veniturilor și reduce importanța riscurilor de inflație, a deficitelor financiare, a constrângerilor externe, și reacția agenților economici în fața politicilor agresive necomerciale”.
Potrivit lui Dornbusch și lui Edwards, populismul economic poate apărea atunci când legislativul și cetățenii „sunt profund nemulțumiți cu performanța economiei”. Drept răspuns, „legislativul respinge în mod explicit paradigma conservatoare și ignoră existența oricărui tip de constrângere în politica macroeconomică”, precum „capacitatea neutilizată care este văzută ca oferind spațiu de manevră pentru expansiune”.
Politicile economice populiste pe care le descriu Dornbusch și Edwardssunt sunt foarte similare cu politicile economice ale zonei euro începând cu criza financiară din 2008. Potrivit Eurostat, începând cu 2007 și până în 2015, rata medie a datoriei publice raportate la PIB în cele 19 state din zona euro a trecut de la 65% la una aproape nesustenabilă de 90%; iar creșterea medie anuală a PIB a stagnat. La nivelul Uniunii Europene, creșterea medie a PIB nu a revenit la nivelul de dinaintea lui 2008, decât în 2015.
Politicile economice ale guvernelor europene au debordat în reforme structurale în această perioadă. În timpul unui summit G20 de la Washington, în noiembrie 2008, cele mai mari economii ale lumii s-au obligat să facă tot ce le-ar sta în putere pentru a reveni la creșterea economică de dinaintea declanșării crizei și să stimuleze cererea internă prin stimulente macroeconomice. Dar în timp ce expansiunea monetară și fiscală a fost justificată prin încercarea de a opri panica, aceste politici nu au fost eliminate de atunci.
Țările afectate de criză din Europa de Sud au fost principalii susținători ai acestei abordări, în timp ce Germania – împreună cu alte țări din nordul și estul Europei – a opus rezistență. Din 2008, opt state membre UE au fost blocate în afara piețelor financiare într-un moment sau altul, necesitând asistență de urgență din partea Fondului Monetar Internațional. Și totuși, numeroși economiști încă cer și mai multe stimulente macroeconomice, aparent inconștienți de prejudiciul pe care l-ar cauzat aceste politici.
Paul Krugman și Joseph E. Stiglitz, amândoi laureați ai premiului Nobel, susțin că problemele Europei provin din stimulente fiscale și monetare insuficiente, precum și de la defectele structurale ale economiilor din zona euro, dar ignoră necesitatea unor reforme pentru a amplifica potențialul de creștere al țărilor europene. Antidotul prescris de ei a fost amplu aplicat în Grecia și Italia, și a eșuat lamentabil: economia Greciei s-a contractat timp de șapte ani, și a Italiei de cinci ani. Și chiar și după reducerea substanțială a datoriei externe, datoria lor publică, la sfârșitul anului 2015, se ridica la 177%, respectiv 132%, din PIB.
Țările europene care prezintă o creștere economică solidă sunt acelea care au evitat să își asume datorii publice mari: Polonia, Suedia, Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia. Iar din rândul țărilor membre zonei euro afectate de criză, Irlanda a făcut cele mai mari reduceri la cheltuielile publice și la datoria publică, și a avut de atunci cea mai puternică redresare.
Acest lucru sugerează că problemele economice ale Europei nu provin din cererea insuficientă, ci de la piețele care funcționează prost, din poveri fiscale excesive, supra-reglementare, și nivelul de educație al populației. Țările europene ar trebui așadar să se axeze mai mult pe rezolvarea acestor probleme reale, mai degrabă decât să facă noi datorii care se pot dovedi adevărate capcane.
De fapt, țările ar trebui să țină în frâu cheltuielile. Media cheltuielilor publice se situează la 47% din PIB în UE, comparat cu media de 37-38% din PIB în economiile dezvoltate. Aceasta reflectă tendința statelor membre UE de a acorda subvenții către întreprinderi, cheltuieli sociale și pentru administrația de stat – când în mod normal toate acestea ar trebui să fie reduse.
În cazul în care statele membre UE își țin în frâu cheltuielile publice, acestea pot reduce impozitele pe forța de muncă, care sunt în prezent mult prea mari. Spre deosebire de Capital, care este mult mai puțin taxat, forța de muncă nu poate pur și simplu să se exporte în străinătate. Restul UE ar trebui să urmeze exemplul mai multor țări din Europa de Est și să reducă impozitele pe forța de muncă pentru a se potrivi cu rata taxelor impuse profiturilor corporative.
Țări precum Marea Britanie și Germania au atins o rată scăzută a șomajului (în jur de 5%), prin liberalizarea piețelor forțe de muncă, extinderea accesului la formare profesională, și prin atingerea unor acorduri sensibile legate de salarii. Prin contrast, piețele forței de muncă supra-reglementate din țări situate în Europa de Sud, precum Grecia, Italia și Spania împiedică ocuparea forței de muncă și discriminează muncitorii tineri.
Totodată, țările sud-europene sunt cu mult în urma țărilor nordice și în ceea ce privește programe de ucenicie și învățământ secundar, ceea ce sugerează că rata șomajului lor are mult mai mult de-a face cu oferta de muncă decât cu cererea. Într-adevăr, Italia și Portugalia au crescut încet, chiar și în perioada 2000-2007 care a dus către criză.
În fine, UE trebuie să optimizeze piața serviciilor și să se deschidă către piața digitală, astfel încât acestea să funcționeze precum piața unică de bunuri. Guvernele lor ar trbeui să se preocupe mai puțin de reglementare și mai mult de o concurență care să permită să se dezvolte spiritul antreprenorial – în special în ceea ce privește companiile de pionierat precum Uber și Airbnb – și să stimuleze inovarea. Europa Continentală are prea puține universități de elită, insuficient capital de risc, și prea multe reglementări, cu doar șase țări care cheltuie îndeajuns pe cercetare și dezvoltare.
Decât să implementeze politici structurale pentru a promova creșterea economică, legislatorii europeni urmăresc populismul economic, promițând randamente ridicate la costuri. Nu este surprinzător faptul că mulți europeni au fost tentați să voteze outsideri din politică.
Cu toate acestea, nu trebuie să disperăm. Șase țări europene care o duc bine servesc drept model pentru vecinii lor. Învățând unii de la alții, europenii se pot salva de populismul economic – și, astfel, și de populiștii politici, care ar face situația să fie mult mai rea.
Copyright: Project Syndicate 2017 – Europe’s Other Populist Problem
